Vintilă MIHĂILESCU România rustică… şi ortodoxă (III) - O continuare şi final

Ciprian Porumbescu îşi revarsă balada din turnul primăriei. Este ora opt seara. Peste o oră, jalea baladei va marca din nou ora fixă pentru locuitorii din „inima Bucovinei“ şi turiştii veniţi să o viziteze. În sala de festivităţi a hotelului impozant din centru, cei vreo 60 de participanţi la un important congres internaţional asistă la sfinţirea mesei de către un preot tînăr vorbitor de engleză, apoi rostesc în cor Crezul şi se închină cu evlavie. Sînt şi cîţiva musulmani, evrei, hinduşi, care privesc uşor stingheriţi în jur, neştiind prea bine ce să facă. Aşa e obiceiul la voi, la români? – mă întreabă un coleg indian. Ce să-i spun? Mă eschivez cu un mda strecurat printre buze. Apoi ne aşezăm cu toţii la masă şi trecem instantaneu la o laudatio a ţuicii noastre româneşti.

După masă ne aşteaptă un spectacol folcloric. Vreo zece perechi falnice intră în scenă şi se lansează într-un potpuriu de dansuri mai mult sau mai puţin bucovinene. Blănurile şi ornamentaţiile costumelor îţi iau ochii, iar trombonul şi toba mare îţi iau auzul. Mie îmi sună puţin a Cîntarea României reloaded, dar comesenii mei sînt încîntaţi. O venerabilă doamnă plecată din România în urmă cu vreo şaizeci de ani freamătă pe scaun, cu ochii în lacrimi, bîntuită de nostalgii irepresibile. Apoi, la o comandă discretă, dansatorii se răspîndesc prin sală şi îi cheamă la dans pe participanţii la congres. Nişte copii fermecători ne explică apoi, în picioruşele goale, că „ăsta-i obiceiul nostru strămoşesc“. Totul se încheie cu aplauze şi entuziasm general.

A doua zi, după un panel scurt, dar consistent, participanţii străini însoţiţi de cîţiva români aleşi pe sprînceană pleacă să viziteze mănăstiri. Pe drum, toţi străinii se reped să fotografieze carele încărcate cu fîn care trec agale pe şosea. Look, look! – se entuziasmează ei reciproc.

– Aici e locul unde Dumnezeu vorbeşte cu oamenii! – îi previne organizatorul congresului pe musafirii săi străini, cînd ne apropiem de „ţinutul mănăstirilor“.
– Ce vrei să spui, că în alte părţi Dumnezeu nu vorbeşte cu oamenii? – îl întreabă, de acum puţin iritat, musulmanul din grup.
– O să vezi cînd o să ajungem... – îi răspunde, sibilinic, gazda.

Vizita la mănăstire începe cu un ocol prin trapeză. După consumarea aceluiaşi ritual din bătrîni şi închinăciunile de rigoare, ne aşezăm cu toţii la masă. Mîncarea este minunată, servită cu discreţie şi grijă de către măicuţe, aşa că toată lumea uită şirul orelor şi scopul vizitei.

După prima mănăstire, urmează o a doua, unde este organizat un alt panel, urmat de o altă masă şi o altă binecuvîntare. Mă desprind însă cît pot de discret de grup şi o iau înapoi, spre „satul meu“, unde mă aşteaptă studenţii cu care am venit în teren.

Pensiunea unde sîntem cazaţi mi se pare o oază de linişte după aceste zile agitate. Din curtea înconjurată de fîneţe nu lipsesc foişorul şi leagănul de lemn. Îmi atrage însă atenţia, de data aceasta, un detaliu pe care nu îl remarcasem pînă acum. Pe şemineul impunător din cărămidă şi fier forjat din colţul livingului este aşezat cu grijă un crucifix din alamă strălucitoare. Pe post de icoană de vatră – mă gîndesc eu. Şi realizez că ortodoxia este revizitată şi ea pentru a alcătui această nouă imagine rustică a satului românesc „autentic“. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît discursul este mai degrabă unul oficial şi public, destinat străinului necunoscător.

Seara, privesc luna plină printre bîrnele foişorului şi ascult greierii în iarbă. Miroase a fîn peste dealurile Bucovinei. În vatra din mijlocul curţii arde un foc mocnit. Stau şi mă gîndesc că, dacă toate acestea mi s-ar fi întîmplat undeva în străinătate, singurul comentariu pe care l-aş fi făcut ar fi fost, probabil, acela despre o vacanţă de vis. Îmi revizuiesc deci pornirile şi îmi relativizez judecăţile critice: în fond, nici „rusticul“, nici „obiceiurile strămoşeşti“ oferite turiştilor nu sînt invenţii româneşti.

Asta e!...

In DilemaVeche