Sărăcia preotului: "preoţi ai faraonului" şi "preoţi ai Domnului"; „Domnul este partea mea de moştenire”

(RV - 17 iulie 2009)
„Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi”, scrie Paul creştinilor din Corint (2Cor 8,9). Cuvântul sărăcie nu apare niciodată în Evanghelii şi în restul Noului Testament cu excepţia 2Cor 8,2.9 şi Ap 2,9.

Dar în ce consista această „sărăcie” a lui Isus? Citind Evangheliile se deduce că el nu poate fi inclus în categoria socială a „săracilor”, înţeleasă drept categorie marginalizată, aşa cum nu aparţinea nici clasei sociale a „bogaţilor”. Isus însuşi în predica sa se deosebeşte atât de unii cât şi de alţii: „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna” (Mt 26,11; In 12,8; cfr Mc 14,7). „Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că primiţi mângâierea (Lc 6,24). Isus invită la a da săracilor (cfr Mt 19,21) şi este probabil că grupul celor Doisprezece practica „pomana”, ca una dintre faptele pe care orice iudeu pios avea grijă să o facă (cfr In 13,29). Pe de altă parte vrea ca ucenicii săi „să lase tot” şi să-l urmeze (cfr Lc 5,27).

Isus a transmis în mod cert celor ai săi o învăţătură nu de condamnare absolută a banului şi bunurilor materiale, dar de moderaţie şi cumpătare în folosirea lor şi de refuz al oricărei iniţiative menite să ducă la îmbogăţire şi acumulare de bunuri materiale (cfr Lc 12,13-21). Generaţia apostolică şi subapostolică dovedeşte că acesta era spiritul ce anima primele comunităţi creştine. Îndemnul la sobrietate în folosirea lucrurilor era drept normă: „Căci n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea. Deci, când avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, să ne mulţumim cu acestea. Din contra, cei care vor să adune bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care îi fac pe oameni să se cufunde în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,7-10).

Dar să aruncăm o privire la Vechiul Testament, la spiritualitatea levitică sacerdotală. În vechea alianţă tribul sacerdotal al lui Levi era singurul car nu a avut parte la împărţirea pământului după ce a intrat în Ţara Făgăduinţei: singura sa ocupaţie trebuia să fie cultul lui Dumnezeu; pentru a trăi, leviţii primeau cât era necesar din „zeciuiala” oferită de celelalte triburi. În cartea Numerilor 18,20 Dumnezeu îi spune lui Aron: „În pământul lor nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta între fiii lui Israel”.

Aceasta a fost baza pe care s-a dezvoltat o foarte înaltă spiritualitate, cum reiese din Psalmul 16 (15 Vulgata), care exprimă rugăciunea noctură a unui pios levit în timpul serviciului său la templul din Ierusalim. Pregătindu-se sufleteşte pentru serviciul de noapte, el îşi aminteşte de starea sa de „sărac” conform criteriilor umane, pentru că este fără terenuri, fără bunuri şi chiar fără bucuria uniunii legitime cu soţia. Ştim că preoţii-leviţi în timpul serviciului la Templul din Ierusalim erau ţinuţi la înfrânare. Însă mulţumirea pe care i-o dădea apropierea de Dumnezeu era incomparabil mai intensă: „Tu, Doamne, eşti partea mea şi cupa mea cu sorţi, în mâinile tale este soarta mea. La împărţire am primit partea cea mai bună, minunată e moştenirea mea” (5-6). Moştenirea minunată indică Templul din Ierusalim. „De aceea se bucură inima mea şi tresaltă de veselie sufletul meu; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde” (9)… „Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină în faţa ta şi desfătări la dreapta ta, în veci” (11).

Însă, trebuie subliniat că sărăcia leviţilor este doar espresia exterioară a unei experienţe lăuntrice, în care Dumnezeu este perceput ca „binele” prin excelenţă, superior tuturor celorlalte bunuri; este o experienţă care include şi viaţa afectivă şi sexuală, prin practica înfrânării, chiar dacă periodică, cerută leviţilor în timpul serviciului divin. Pe aceată linie, cartea Înţelepciunii este deja orientată spre o experienţă a lui Dumnezeu care implică o castitate totală. De fapt, darul Înţelepciunii divine valorează „mai mult decât sănătatea şi frumuseţea”(7,10); cu ea „au venit toate bunurile” (7,11). Înţelepciunea trebuie primită „ca o mireasă” (8,2), ca „adevărata tovarăşă de viaţă” (8,9). Aşa cum soţul, când se întoarce de la lucru, se odihneşte alături de soţie, la fel cel îndrăgostit de Înţelepciune se odihneşte lângă ea (cfr 8,16); şi, spre deosebire de soţiile pământeşti, care adesea procură amărăciune şi durere, compania Înţelepciunii „nu aduce amărăciune, nici durere convieţuirea cu ea, dar mulţumire şi bucurie”(8,16).

Acum putem nota că Isus, instituind grupul celor Doisprezece, care evocă simbolic cele 12 triburi ale lui Israel şi cerând detaşarea totală pentru a-l urma şi pentru a anunţa Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu - Evanghelia - , i-a pus pe toţi, de fapt în aceeaşi condiţie a vechilor leviţi, şi nu pentru un serviciu temporar, ci definitiv.

Părinţii Bisericii au înţeles că în spiritualitatea levitică există ceva cu valabilitate perenă şi pentru miniştri, pentru slujitorii Noului Testament. Acel mare maestru de spiritualitate care a fost Origen nu a ezitat să aplice preoţilor Bisericii indicaţiile relative la leviţi şi amplificate de învăţătura lui Isus. În Omiliile asupra Genezei (16,5 [PG, 12250-251] notează că există o diferenţă între „preoţii faraonului” şi „preoţii lui Dumnezeu”: „Faraonul acordă pământuri preoţilor săi; Domnul în schimb nu dă preoţilor săi o porţiune în pământul (făgăduit), dar le spune: „Eu sunt partea voastră (cfr Dt 18,2). Aceasta este valabil şi pentru preoţii Bisericii: cei care „se dedică grijilor şi preocupărilor lumeşti” sunt preoţi „ai faraonului”, nu „ai Domnului”.

Origen însuşi recunoaşte că nu este uşor a fi „preoţi ai Domnului”: „Cristos afirmă că nu este ucenicul său acela pe care îl vede în posesia a ceva şi nu renunţă la tot ceea ce are (cfr Lc 14,33). Şi noi preoţii ce facem? Cum putem citi noi înşine aceste cuvinte sau a le explica laicilor, tocmai noi care nu numai că nu renunţăm la ceea ce avem, dar vrem chiar să ne procurăm ceea ce nu am fi avut niciodată, înainte de a veni la Cristos?” (Origen ibidem). Origen care, de altfel, trăia ca un ascet, este foarte sever cu sine însuşi: „Mărturisesc şi recunosc deschis în faţa poporului în ascultare că aşa stă scris în Evanghelie, chiar dacă ştiu că acele cuvinte nu le-am pus încă în practică. Dar, cel puţin, avertizaţi în această privinţă, să ne grăbim de a le pune în practică, să ne grăbim de a trece de la preoţi ai faraonului, care au o posesiune de pământ, la preoţi ai Domnului care nu au porţie pe pământ, dar partea lor este Domnul (cfr Ps 142 [141 Vulgata].

Ca exemplu Origen citează apoi apostolii Petru şi Paul care erau „săraci” (potrivit 2Cor 6,16) şi nu aveau „aur nici argint (după Fap 3,6), ci dădeau bunuri spirituale tuturor. „Acestea sunt bogăţiile preoţilor lui Cristos. Oameni care nu au nimic, şi cu toate acestea câte şi ce bunuri oferă din belşug! Asemenea bogăţii nu pot proveni de la o posesie pământească” (Sf. Ciprian, Scrisoarea 1,1-2 [CChL 3/B, 1-3].

SURSA