Lucrările lui Jacques Derrida, părintele deconstructivismului, au început să fie traduse din franceză de către profesorul american Gayatri Spivak la mijlocul anilor ’70, într-o vreme când literatura americană atinsese un stadiu al dezvoltării optim pentru a primi influenţa teoriei derridiene. Marxiştii economici activau deja în campusurile universitare, iar criticii culturali erau încă alimentaţi de radicalismul epocii. Susţinătorii feminismului, ai teoriilor „queer” [1] şi ai scriitorilor de culoare câştigaseră teren în primul deceniu, deşi doar un vag sentiment al represiunii se înscria în arsenalul lor limitat. Ceea ce le lipsea era fundamentul filozofic, resortul pe care l-ar fi oferit existenţa unui logos propriu. Sosirea curentului deconstructivist [2] din Franţa le-a furnizat acea filozofie.
Generaţia universitarilor din acea vreme atrăgea atenţia celor din generaţia anterioară că principiile pe care se bazaseră erau total greşite. În acest caz, revolta era îndreptată împotriva Noilor Critici [3] – numiţi astfel chiar şi acum, la zeci de ani de la lansarea lor. Noii Critici erau preocupaţi de găsirea semnificaţiei textelor fără a lua în considerare elementele extratextuale, ca, de pildă, intenţia autorului; acest proces de interpretare avea drept principiu călăuzitor ideea că „textul este totul”.
Noua generaţie de critici şi-a propus răsturnarea acestui principiu. În locul afirmaţiei „textul este totul”, ei au proclamat că „totul este text” [4] şi au început să analizeze orice lucru în raport cu opera literară. În cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii supuneau analizei legătura poetului cu mama, soţia, sora sa şi aşa mai departe, străduindu-se să ofere, în acest mod, o interpretare operei. Această metodă de a folosi datele biografice pentru a căpăta o nouă înţelegere asupra operei ar putea avea (şi deseori a avut) efecte pozitive. Totuşi, aceste noi interpretări nu constituiau încercări de a discerne adevăratul sens al unei opere (aşa cum izbutiseră Noii Critici) sau de a dezvălui măcar intenţia autorului (ca în interpretările tradiţionale). Criticii din această nouă generaţie au devenit, în schimb, primii academicieni care au profesat ceea ce este cunoscut în sferele literare drept „criticismul cultural”. Ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru asta – ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau „homofobe” în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali.
Teoria derridiană a deconstrucţiei a devenit o unealtă pentru criticii culturali. Într-o formulare simplă, deconstrucţia constituie o şcoală de gândire potrivit căreia cuvintele nu au sens. În schimb, ele sunt „urme” ale sensului. Sensul unui cuvânt se dizolvă continuu, iar ceea ce ne rămâne e doar memoria, sau urma a ceea ce sensul era odată (Derrida foloseşte frecvent cuvântul tăiat „urmă” – similar termenului „fiinţă” întâlnit la Heidegger – pentru a indica un sens care este simultan prezent şi în dizolvare).
O metaforă poate fi utilă pentru înţelegerea filozofiei de bază a deconstructivismului: dacă rostesc cuvântul „stilou”, vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului „stilou” se şterge astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul „stilou” începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de expresie (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura şi aşa mai departe. Aceste sensuri se dezvoltă şi se schimbă permanent, întrucât mintea umană este angajată într-un proces necontenit de interpretare şi reinterpretare. Din această cauză – susţin deconstructiviştii – ea nu se fixează niciodată complet asupra sensului stabil al cuvântului „stilou”. Bazându-se pe aceste argumente lingvistice, deconstructiviştii conchid că, întrucât orice sens este supus atât de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodată cu adevărat. Cuvintele nu mai au sens.
Cuvântul postmodern în vogă „differance”, alături de termenii „ştergere” şi „urmă” [5] au intrat în sfera educaţională americană prin intermediul scrierilor lui Derrida. Prin îmbinarea noţiunilor (şi a cuvintelor în limba franceză) „deferment” şi „difference”, Derrida a creat acest cuvânt („differance”) pentru a desemna necontenita amânare a sensului. Filozoful susţine că „differance” este motivul pentru care cuvintele nu pot avea sens; neîncetat, mintea percepe lucrurile în moduri diferite, astfel, sensul original îşi pierde valoarea sa de sens propriu, devenind o simplă urmă.
În ultimă analiză, această metodă este insuficientă pentru criticii culturali de astăzi; ei au nevoie de cuvinte care să poarte anumite semnificaţii, astfel încât să se poată referi la operele artistice pentru a deplânge modul cum acestea ilustrează şi exemplifică represiunea culturilor minoritare. Dar, pe lângă filozofia ei generală, deconstrucţia a oferit ceva şi mai important. A oferit tehnicile menite să „demonstreze” felul cum limba în întregul ei se deconstruieşte pe sine.
Deconstructiviştii s-au specializat în „deconstruirea” operelor literare, deşi susţin cu fermitate că operele se deconstruiesc singure, iar criticul doar ilustrează modul cum se produce aceasta. În linii mari, aceste tehnici de deconstrucţie presupun înlăturarea sensului evident al operei literare – sensul „tradiţional” – şi efortul de a demonstra modalitatea prin care opera însăşi contestă acest sens tradiţional [6]. De exemplu, analizând o poezie de dragoste, ei îi vor deconstrui limbajul până când vor găsi aspecte care să nege sensul de iubire care stă la baza acesteia. Sonetul poetei Elizabeth Barrett Browning, How Do I Love Thee? Let Me Count The Ways, se încheie cu versul: „Mai mult te voi iubi în moarte”. Dibacii deconstructivişti ar alătura acestui vers cuvintele din prima parte a poemului: „…când, ascuns vederii, sufletul tinde/ spre marginea fiinţei şi graţia divină”, pentru a deduce de aici ideea că poeta vizează de fapt moartea fiinţei iubite. „De ce aspiră poeta spre marginea fiinţei?” – se întreabă criticul – „În mod cert, ea nu-şi doreşte să rămână înăuntrul sau înaintea fiinţei, ci mai degrabă undeva la suprafaţa ei.” Deconstructiviştii pun această disparitate [7] aparentă pe seama problemei limbii, a diferanţei, conchizând imediat că poemul – ca orice alt limbaj – nu are sens [8].
Criticii culturali au adoptat fără întârziere această şcoală de gândire, imediat ce i-au înţeles puterea: au descoperit astfel o metodă de atac împotriva interpretărilor tradiţionale ale operelor literare. S-au servit de deconstrucţie pentru a înlătura semnificaţia tradiţională şi a o înlocui cu o nouă semnificaţie. „Corectitudinea politică” este această nouă semnificaţie care contaminează societatea noastră în prezent. De exemplu, după ce sensul tradiţional al poemului How Do I Love Thee? a fost subminat în maniera prezentată mai sus, un critic feminist ar putea declara – în absenţa unei interpretări stabile – că poemul vizează „în realitate” modul cum femeile din Anglia secolului al XIX-lea erau condiţionate să se socotească inferioare bărbaţilor.
De vreme ce, conform mantrei postmoderne, „totul este text”, criticii culturali nu au ezitat să aplice metodele lor şi altor sfere, precum muzica, filmul, televiziunea şi tot ce au mai întâlnit în cale. Au înţeles că pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită [9].
Scopul declarat al lui Derrida a fost să anihileze ceea ce el a numit „semnificatul transcendental” [10]. Modelele lingvistice standard operează pornind de la perechea semnificant-semnificat. Semnificantul este cuvântul, iar semnificatul, conţinutul pe care îl reprezintă cuvântul. Când intervine „differance”, semnificatul este continuu amânat până când trece în sfera metafizicului. Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. „Semnificatul transcendental” pe care Derrida caută să îl suprime din sine şi din lumea occidentală este, în fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii şi nu viceversa.
După cum era de aşteptat, Derrida a devenit repede favoritul instituţiilor universitare americane. A ţinut prelegeri la universităţi de-a lungul coastei estice şi a ajuns să-i placă acea regiune a Americii. În curând America i-a întors simpatia acordându-i un post în cadrul departamentului de engleză al Universităţii Yale. Yale a început apoi să atragă alţi deconstructivişti şi postmodernişti, printre care J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman şi alţii. Paul de Man, un alt european, a sosit în America pentru a profesa teoria deconstrucţiei. O altă cauză pentru care deconstructiviştii s-au străduit atât de avid să elimine sensul din limbă provine din biografia lui Paul de Man. În Belgia dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de Man a lucrat pentru o publicaţie explicit pronazistă. Detractorii săi susţin că demersul excluderii sensului din limbă a constituit pentru acesta o metodă excelentă prin care să-şi renege scrierile pronaziste.
Criticii culturali au folosit deconstrucţia ca un intrument de transformare a literaturii, filozofiei şi culturii în nonsens. De exemplu, în propriile sale scrieri, pentru a rămâne fidel filozofiei sale, Derrida eludează toate formele verbului „a fi”. În termeni deconstructivişti, verbul „a fi” implică un sens; aşadar, el nu poate exista. În consecinţă, Derrida revine asupra propriului text şi, tăind toate formele verbului „a fi”, îl transformă într-o scriitură complet ininteligibilă. Demarând atacul asupra structurii duale semnificat-semnificant, Derrida scrie: „semnul este acel impropriu numit lucru, singurul, care se sustrage întrebării fondatoare a filozofiei: “Ce este...?”. Atunci când Derrida încearcă să îşi comunice ideile referitoare la modelele lingvistice tradiţionale, este forţat de propria sa filozofie să şteargă tocmai cuvintele care îi permit să comunice.
Dacă ar fi urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit că însuşi faptul de a-şi transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Dacă teoriile deconstructiviste ar avea măcar o slabă acurateţe, atunci orice comunicare verbală – şi, prin extensie, orice alte forme de comunicare – ar fi cu neputinţă.
Adoptarea teoriei deconstrucţiei duce nu doar la compromiterea logicii filozofice, dar face efectiv imposibilă şi scrierea literaturii. Din moment ce cuvintele nu înseamnă nimic, ele se reduc doar la sunete. Este adevărat că Lewis Carroll a creat un binecunoscut poem utilizând cuvinte fără sens dar având o sonoritate plăcută, totuşi, cât de multe versuri de genul „jabberwocky” pot fi inventate înainte de atinge pragul saturaţiei? (Unii ar susţine că am atins deja acest prag).
Pe măsură ce departamentele de literatură „progresează”, se adânceşte şi falia dintre cei care produc literatură şi cei care o analizează şi o predau în universităţi. Dacă Samuel Taylor Coleridge, T.S. Eliot şi o întregă clasă de mari autori erau oameni de o solidă cultură, se pare că educaţia literară căpătată într-o universitate americană zădărniceşte, în fond, abilitatea cuiva de a scrie bine. Pe măsură ce îşi însuşesc filozofia deconstrucţiei, profesorii de literatură pierd aptitudinea de a scrie frumos, sensul fiind indispensabil în realizarea unei scrieri frumoase. Ca o consecinţă, s-a produs o separaţie la nivelul departamentelor de engleză între programele de Master în Arte Frumoase şi cele de doctorat – astfel încât au ajuns sa se constituie în facultăţi distincte. Cea mai mare speranţă a Americii de astăzi în privinţa unei literaturi de valoare nu vine de la mediile universitare, ci de la scriitorii amatori (...). Intelighenţia americană a dat uitării propria literatură în graba de a-şi promova politica.
Există deja o atitudine de contestare a deconstructivismului. Aşa cum gerenaţia de critici care în prezent este în plin avânt i-a considerat perimaţi pe Noii Critici, la fel studenţii de acum privesc deconstrucţia ca pe un fapt demodat. Derrida a ţinut prelegeri până la recenta sa moarte, dar, asemeni predecesorilor lor, actualii studenţi ai departamentelor de literatură încep să se ridice împotriva vechii generaţii pe motiv că principiile promovate de ea sunt cu totul greşite. O cauză importantă a acestei atitudini de contestare o constituie dificultatea survenită în comunicarea ideilor deconstructiviste (aici a fost oferită doar o schiţă, nu metodele efective ale deconstrucţiei aplicate unei opere literare). (…) Studenţilor le lipseşte răbdarea de a pătrunde în sintaxa aproape ininteligibilă a semioticianului şi a-i descifra terminologia.
Din nefericire, asta nu i-a oprit pe criticii culturali de la demersul lor de a iniţia noua generaţie în doctrina feminismului, în cea a filozofiei marxiste şi în aşa-numita „teorie queer”. Necesitatea studierii unor autori precum Shakespeare, Milton, Chaucer sau a altor scriitori albi de modă veche este înlocuită cu opţiunea de a urma studii în „Rolul femeilor în Epoca Renaşterii” (un pretext pentru lamentaţia împotriva elementelor sexiste ale trecutului) sau în „Biblia ca literatură” (curs conceput pentru a discredita Biblia ca fiind o operă fictivă ingenios elaborată, în locul adevărului lui Dumnezeu).
Deconstructivismul a avut succes în demersul său de a desfiinţa sensurile tradiţionale ale textelor. Rămâne să vedem ce va urma. Există însă semne că influenţa acestui curent este în descreştere. Vedem deja piesele lui Shakespeare readuse la viaţă în cinema; „Mult zgomot pentru nimic”, „Hamlet”, „Romeo şi Julieta” – toate adaptate pentru ecran – au fost mult timp abandonate de Academia Americană în favoarea unor opere inferioare. Romanele scriitoarei Jane Austen, elogiate odată de intelectualitate ca opere inedite ale unei scriitoare, sunt desconsiderate acum în universităţi ca fiind prea conservatoare din pricina temelor despre iubire şi căsătorie. Cultura populară, într-un moment de inspiraţie, a înţeles valoarea acestora şi le-a reînsufleţit în adaptări cinematografice.
Insă sfârşitul definitiv al deconstrucţiei va avea loc când următoarea generaţie de critici literari va înţelege că esenţa interpretării – a citi, a gândi, a analiza – se află în contradicţie cu scopurile filozofice ale decontrucţiei. Cel care poate salva, la drept vorbind, intelectualitatea este omul firesc, călăuzit de al său bun-simţ. După cum proclamă bunul-simţ, cuvintele au cu adevărat sens, iar dacă deconstrucţia susţine contrariul, va fi exilată la marginile societăţii. Din păcate, efectele ei vor persista, întrucât a conferit criticismului cultural un sens al validităţii şi a stabilit o piaţă de desfacere pentru această ideologie.
Deconstructiviştii îşi abandonează deja enclavele la Yale, întrucât şcoala lor de gândire este pusă în umbră de noii ideologi, mai în vogă, mai simpli şi mai mărginiţi. Aceştia sunt adepţii feminismului, ai noului marxism şi ai teoriilor queer – şi nici unul nu are de gând să renunţe uşor la poziţiile câştigate. Eu ai început, în schimb, să recruteze şi să pregătească noi absolvenţi care să vină în locul lor. Înscrierile la studii pentru obţinerea de diplome şi grade universitare sunt mai numeroase ca oricând, întrucât aceşti „radicali” activează în instituţiile universitare pentru a determina viitoarea generaţie să perpetueze cu sfinţenie ideologia lor în sistemul universitar american.
Articol preluat din volumul Political Correctness: A Short History of an Ideology, editat de William S. Lind, volum realizat de Free Congress Foundation, noiembrie, 2004 (http://www.freecongress.org/centers/cc/index.aspx ).
Notele traducătorului:
[2] „Jacques Derrida, în Scriitura şi diferenţa (Ed. Univers, 1998), identifică trei surse ale teoriei sale: 1) înlocuirea conceptelor de metafizică, fiinţă şi adevăr, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare şi semn; 2) sfârşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă la sine, de subiect conştient, prin psihanaliză; 3) sfârşitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiinţei ca prezenţă), prin gândirea lui Heidegger” (Lorena Armulescu, Specificul deconstrucţiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html).
[3] Noua critică (reprezentanţi: F. R. Leavis, Robert Penn Warren, T. S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) a predominat în literatura americană şi engleză între anii 1920-1960. Metoda de abordare are la bază conceptul de “close reading”, presupunând o analiză (estetică, stilistică) riguroasă, amănunţită aplicată textului literar, atenţia acordată elementelor formale (elemente lingvistice, prozodie, figuri stilistice, intrigă, simboluri, motive literare, paradox, antiteză etc.). Propunând o modalitate critică obiectivă, noii critici nu iau în considerare elementele extratextuale (biografie, intenţia autorului, efectul asupra cititorului, context istoric şi cultural). Ei înţeleg opera ca unitate organică şi autonomă, un sistem coerent, bazat pe structuri stabile, universale. Opunându-se noilor critici, deconstructiviştii resping structura (care are la bază principiul coerenţei), pledează pentru desfiinţarea logocentrismului ce presupune „determinarea sensului fiinţei ca prezenţă”: substanţa este negată (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar), este înlocuită cu relaţia, lumea deconstructiviştilor nu constituie o lume „dată”, ea nu „este”, ci „se face” continuu („lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue “puneri în relaţie”, fără puncte originare şi fără momente finale” – Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, p. 40). Ei opun structurii „ţesătura textuală continuă” – textul fiind „reţea”, „ţesătură”, „urzeală”, „textură”, având un caracter pur relaţional (Ioana Em. Petrescu, ibidem, pp. 46-47); prin accentuarea aspectelor marginale, contradictorii, ambigue, prin încercarea neîncetată de a scoate în evidenţă, supralicitând şi adâncind, incoerenţele insolubile, răsturnările, dezarticulările, fragmentările, se neagă existenţa unor structuri stabile, universale. Nu există nimic natural, dat, este anulată valoarea de adevăr, posibilitatea vreunui sens obiectiv sau a referentului extratextual. Este respinsă nu numai coerenţa internă a operei, ci si autonomia ei: textul nu este autonom, ci contaminat mereu de alte texte, nu există decat printr-o perpetuă „punere în relaţie” cu alte interpretări, discursuri, puncte de vedere.
[4] „Totul este text” se traduce prin ideea că „nu există fapte, doar interpretări” (Nietzsche), realitatea neexistând decât ca un „construct” cultural, ea este o „urmă textualizată”; oamenii nu mai sunt „realităţi încarnate”, ci „entităţi indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), textualizate; subiectul este un „efect de limbaj”, conştientul, un efect al „urmei”. Prin impunerea totalitară a textului, deconstructiviştii proclamă abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente); astfel, formaţia acestori apostoli ai non-gândirii „nu are din principiu nici o legătură cu silogismul, inteligibilul şi realul, ci tocmai cu metafora şi ficţiunea” (Vlad Mureşan, Dialog fără logos, www.ideiindialog.ro), ei găsind, prin urmare, în literatură cel mai prielnic teren pentru dezvoltarea teoriei lor. Deconstructivismul a dus la alterarea literaturii, aceasta fiind supusă relativităţii critice care a negat „esenţa însăşi a literaturii: un limbaj viu, “încarnat” prin care “metafizicul” ţâşneşte din solul experienţei noastre concrete de muritori căutători ai Adevărului” (Ovidiu Hurduzeu, Inconfortul intelectualilor confortabili, în A treia forţă: Rămânia profundă, Ed. Logos, 2008). Dar, din moment ce critica literară nu mai recunoaşte că „ordinea adevărului este cea pe care se construieşte literatura însăşi”, judecăţile sale de valoare „se sprijină pe o coloană absentă”, rămân la nivelul unor „opinii personale incoerente” sau a „schemelor abstracte” (Ovidiu Hurduzeu).
[5] Derrida a preluat de la Freud conceptul de „urmă” (potrivit teoriei lui Freud, trăirea umana s-ar organiza pe baza unor „urme mnezice” – reprezentări ale unor traume trecute care nu sunt niciodată pe deplin conştientizate şi a căror reactualizare în memorie este mereu amânată, dar care condiţionează întregul „aparat” psihic al omului – şi nu a „prezenţei”, a actelor de conştiinţă, a raţiunii; astfel, pentru Freud, conştiinţa este un „efect” al urmei); scrierea se compune din diferenţe, nu din termeni pozitivi, absenţa originii, a sensului, a centrului fiind „diferanţa” – „spaţiul gol, variabilă căreia i se pot acorda sensuri independent de constrângerile pe care i le-ar impune prezenţa originii” (Lorena Armulescu, Specificul deconstrucţiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html), „urma” devenind „centrul” scrierii, care, aşadar, „nu poate fi gândit sub forma unei fiinţări-prezente (…), ci ca o funcţie, un soi de ne-loc în care au loc nesfârşite înlocuiri de semne” (Derrida, Scriitura şi diferenţa, Ed. Univers, 1998, p. 377), prin urmare, scrierea nu mai are la bază un înţeles stabil (dat de structura semnificat-semnificant), înţelesul se amână la nesfârşit (determinantă fiind doar diferenţa dintre semnificanţi). Diferanţa este „gândită” ca „non-fiinţă”, ca existenţă absentă (Lorena Armulescu), joc ce „produce” neîncetat diferenţe – forme contingente, temporare, spectrale, „identităţi” aflate mereu „sub ştergere”. Pe urmele lui Freud, Derrida va proclama că „Trebuie gândită viaţa ca urmă înainte de a determina fiinţa ca prezenţă”.
În fond, ce este diferenţa lui Derrida? Este diferenţa fără identitate, între termenii care diferă neexistând propriu-zis nici un fel de tensiune, nici atracţie, nici respingere, atâta timp cât nu au origine, referenţă. Ea nu mai are nimic comun cu „diferenţa ca diferenţă” a lui Hegel: „Dacă diferenţa lui Derrida este unilaterala pură diferenţă care emană (diferă) diferenţe, diferenţa ca diferenţă este, la Hegel, tocmai puterea identităţii concrete“ (Vlad Mureşan, Schizofrenia diferenţei, Verso, nr. 28-29, decembrie 2007, nr. 30, ianuarie 2008). Conform „logicii” postmoderne (suprimatoare a logosului), subiectul nu ar fi niciodată el însuşi, o fiinţă individuală unică, ci o alcătuire incoerentă de mai multe euri ascunse „în ficţiunea unui singur Eu” (Vlad Mureşan).
Deconstructivismul a constituit principiul călăuzitor al adepţilor relativismului cultural (multiculturaliştii). Potrivit acestora, „culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sînt doar DIFERITE…” Multiculturaliştii „sînt departe de o înţelegere profundă a noţiunii de cultură şi diversitate culturală (…). Cultura este gândită în termenii rasei, orientării sexuale şi apartenenţei etnice”. Ei trec sub tăcere „caracterul naţional sau universal al culturii, diferenţa de esenţă între culturi şi subculturi etnice”. Individualismul occidental „nu aderă organic la fiinţa umană. Acest “individ liber”, ca şi omul de grup, omul multiculturalist postmodern, este o construcţie artificială” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Ed. Timpul, 2005, pp. 214-215).
[6] Deconstructiviştii susţin ideea că scrierea, fiind „anti-logocentrică”, ar semnifica diferit de autor: „Platon, în Phoedrus, acuză scrierea că instaurează confuzie comunicativă, câtă vreme cuvântul-fiu e separat de “tată”, de locul şi momentul în-fiinţării sale. Derrida vede însă un defect în contactul direct dintre cuvântul-fiu şi autorul-tată”, contact care ar fi impus, în concepţia sa, „primatul (poate) nemeritat al unor centre: eidos, arche, telos, materie, elan vital etc”; ca modalitate de anulare a logocentrismului, el instituie „gramatologia, care renunţă la privilegierea scrierii în dauna vorbirii şi admite că “partea vătămată” depinde de un sistem de mărci diferenţiale…” (Bogdan S. Parvu, Dictionar de genetică literară, Ed. Institutul European, 2005 p. 56).
[7] Disparitatea rezultă, aşadar, din anularea semnificatului: deconstructiviştii desfiinţează structura internă a semnului (semnificat-semnificant), pentru a acredita ideea că sensul ar fi determinat doar de relaţia şi diferenţa dintre semne, însă „refuzul unei “metafizici a prezenţei” (baza oricărei semantici, care produce sens numai articulând semnificantul cu semnificatul) duce la imanenţa discursivă pură: orice exterioritate este înghiţită în pura idolatrie a limbajului” (Vlad Mureşan, Habermas versus Derrida, Verso, an III, nr. 32, 16-29 februarie, 2008).
[8] Iată noul chip al poeziei pe care îl instituie deconstructivismul, chip ce nu mai seamănă cu nimic, cu atât mai puţin celui uman: „Vei numi de acum încolo poem o anumită pasiune a mărcii singulare, semnătura care repetă dispersarea sa, de fiecare dată dincolo de logos, inumană, abia dacă domestică, nici apropriabilă în familia subiectului: un animal convertit, rulat în bulgăre, întors spre sine şi spre celălalt, un lucru de fapt, şi modest, discret, aproape de pământ, umilitate pe care o supranumeşti, care te poartă astfel, în nume, dincolo de nume, un arici catahretic, cu toate săgeţile în afară, când acest orb fără vârstă aude dar nu vede venind moartea.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 307, citat preluat din articolul Note în orizontul întrebării Ce este poezie? (II), de Marius Ghica, Revista „Ramuri”, nr. 12/2008).
[9] Această agendă politică are la bază legitimarea noii ideologii căreia Derrida îi face apologia: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (...). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (...) un astfel de eveniment (să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă) deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia” (Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144). Astfel, noii ideologi (continuatori ai lui Marx) îşi vor edifica demersurile stângiste în primul rând prin discreditarea şi negarea tradiţiei patriarhale, a creştinismului, a tradiţiei logocentrice întemeiate pe metafizica prezenţei, pentru a provoca dezagregarea, fragmentarea integrităţii şi a unicităţii fiinţei şi se vor sluji pentru aceasta de deconstrucţie ca de o unealtă perfectă. Ei vor căuta cu orice preţ impunerea unei ideologii (a unui alt „-ism”) în dauna persoanei, a omului, a naturii sale, negând, în fapt, realitatea însăşi.
[10] Prin eliminarea semnificatului transcendental (afirmând textualismul şi absenţa în defavoarea logocentrismului şi a metafizicii prezenţei), Derrida va postula că „nu există nimic în afara textului”, semnificatul descinzând numai din interiorul textelor, prin amânare, prin „diferanţă”. Astfel, referenţa postmodernă este indisolubil legată de text, fiind o referenţă multiplă. Linda Hutcheon, în Poetica Postmodernismului, Ed. Univers, 2002, în capitolul Problema referenţei, analizează mai mutle tipuri de referenţă: intratextuală, intertextuală, extratextuală textualizată, autoreferenţa, hermeneutica. Prin aceast pluralism referenţial ca „produs” sau „construct” niciodată sigur, niciodată stabil, al textelor, este, aşadar, negată existenţa vreunui dat natural, a vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii lor inerente.
Traducere şi note de Irina Bazon
Sursa
