Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu

Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu
By paulsiladi

Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Mpicture51unster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.



Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?



Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.



Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?



Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie. Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie, însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.

Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.



Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?



Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.



Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?



Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon­-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.



Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?



Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că, în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.

AICI