Biserica si sat, religie si viata religioasa - E. Bernea

Nu putem decat sa fim de acord cu Ernest Bernea atunci cand afirma ca: "Cercetatorii folcloristi au igno­rat in intregime rolul Bisericii in viata religioasa a satu­lui si a taranului roman." Si daca acest lucru s-a ma­nifestat pregnant inainte de 1944, el a fost cu atat mai mult impus dupa aceea. Aceasta lipsa de interes a folclo­ristilor pentru manifestarile crestine ca atare, integrate in viata curenta a taranului, are cauze multiple: o seculari­zare generala a stiintelor, accentuata in secolul al XIX-lea, conceptia ca aceste manifestari apartin religiei oficiale (expresie care apartine, printre altii, si aceluiasi Ernest Bernea), deci au fost impuse oarecum din afara si ca atare nu ar spune atat de mult din punct de vedere antropo­logic, cat o spun diversele manifestari cu continut pagan sau (aparent) fara o marca crestina prea evidenta.

Sigur ca afirmatia de mai sus este completata la Ernest Bernea de o alta, referitoare la atitudinea celor ca­re vin din campul teologiei: "Teologii inclina sa-nlature tot ce este dincolo de dogma si ritualul crestin." Concluzia eminentului cercetator este aceea, fireasca, ca trebuie operat cu toate instrumentele de cercetare si tre­buie luate in atentie toate categoriile de fenomene: "Via­ta religioasa a satului romanesc nu poate fi determinata si inteleasa fara studierea totala a acestor fenomene. Desi pot fi deosebite mintal, cele doua categorii alcatuiesc in realitate un intreg, un organism cu o traditie de milenii."

Impletirea in ansamblul credintei taranesti a unor elemente apartinand limpede vietii crestine (prezen­ta extrem de raspandita a crucii, de exemplu) cu altele de nuanta sau de continut pagan face adesea dificila cerce­tarea, pe de o parte datorita posibilitatilor multiple de in­terpretare, pe de alta si unei detectari si developari super­ficiale a continutului fenomenelor analizate.

Pentru a se evita caderea intr-o extrema sau alta, Ernest Bernea propune sa se opereze cu doua notiuni in­vecinate, dar cu o sfera de cuprindere diferita, necesitand instrumente de analiza in parte diferite: "Pe langa notiu­nea de religie, care cuprinde o sistematizare a credintelor (dogmei) si riturilor consacrate oficial, mai intre­buintam si notiunea de viata religioasa care are o sfera mult mai larga si care cuprinde toate fenomenele ce exprima in vreun fel ideea de sfintenie, toate credintele si actele corespunzatoare populare, nu numai pe acele cu­prinse in sistemul religios general si oficial."

Ajunsi in acest punct al consideratiilor lui Ernest Bernea este bine sa amintim ca notiunea de sfintenie este specifica crestinismului autentic si, ca atare, in masura in care un fenomen popular exprima aceasta idee, el aparti­ne structural sferei crestinismului.

In plus, ar fi greu de crezut ca ar putea exista la ni­velul unei natii posibilitatea unei existente istorice inde­lungate duble, schizoide: pe de o parte o religie oficiala, propovaduind o anumita invatatura de credinta si un mod de viata in consecinta, pe de alta parte o viata religioasa scapata din chingile religiei oficiale. Aceasta dihotomie are la baza o conceptie de sorginte occidentala, catolica, dar patrunsa cu destul succes la noi incepand cu secolul trecut. Ea tinde sa considere ca dogmele si canoanele Bisericii ar fi constrangatoare pentru libertatea de manifestare a omului in general. Or, adevarul, sprijinit pe analiza spiri­tului doctrinei, este ca Ortodoxia, cel putin, a incurajat intotdeauna manifestarea personala, specifica, a credintei, atat la nivel personal, cat si la nivel etnic. Unitatea la care a tins Biserica este in mai mica masura unitatea formala externa (de unde si o infinitate de forme de manifestare - vezi, de pilda, arhitectura - cu egala indreptatire si susti­nere teologica), ci una interna, de continut al credintei. Unitatea interna, prin bogatia cuprinsului ei, conduce fi­resc la o manifestare externa variata si pluriforma.

Totodata, consideram pertinenta observatia facuta de Parintele Staniloae in 1938: "Sa ne dezobisnuim de a mai considera pe tarani niste copii care nu inteleg si nu se preocupa de nimic din ceea ce formeaza continutul credintei si, prin urmare, ii putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental."

Ar mai fi de amintit, in acest context, faptul ca anu­mite violente ale crestinismului au avut in vedere numai esenta credintei (daramarea idolilor, de exemplu, atat la propriu, cat si la figurat), dar in ceea ce priveste anumite cuceriri valabile ale lumii precrestine, crestinismul le-a considerat ca fiind crestinism inainte de crestinism si a cautat sa le asimileze si sa le transfigureze.

In observarea si analiza fenomenelor apartinand vietii religioase populare trebuie tinut cont de acest filtraj pe care l-a facut crestinismul, si nu la nivelul unor orga­nisme sau comisii speciale, ci tocmai la nivelul poporului credincios incadrat in Biserica, asa cum se mentioneaza

In Enciclica patriarhilor ortodocsi de la 1848. " Viata religioasa a taranului, viata in care intra total pozitia crestina (...), este totodata si mai larga si mai specifica din punct de vedere etnic", arata Ernest Bernea. Aceasta largime si specificitate au fost in parte neglijate, dar tocmai ele pot constitui un camp interesant de cercetare, in masura in care se concede ca o coordo­nata fundamentala a fiintei poporului roman o constituie crestinismul, care este tesut in trairea sa cea mai intima.

Costion Nicolescu

AICI