- Este multa vreme de cand nu ati mai avut o expozitie personala in Bucuresti. Intre timp ati avut unele, fie in strainatate, fie in provincie. De ce? Asa ati crezut ca este bine, au existat piedici insurmontabile sau "asa a fost de la Dumnezeu sa fie"?
- A fost normal sa fie asa. Un factor agravant a fost revolutia si implicarea unora dintre noi, peste masura de mult, in diferite activitati, in primii ani dupa '89. Cum este si cazul meu. In strainatate nu am avut chiar asa de multe. Este adevarat, am avut o expozitie mare in '90. In provincie, iarasi, nu am avut multe. Este inselatoare impresia. A fost, de fapt, marea expozitie de la Bucuresti, reluata, dar mult dezvoltata, in '87, la Targu Mures. Apoi, o alta expozitie la Bistrita '90.
Dar, pentru mine, prin '92 se incheia, firesc, o etapa de lucru. Este vorba de acest subiect, derivat din Prapori, unind intr-un fel Praporii si Dealul, care este Turla si, mai ales, de traseul de la Gradina la Iconostas, recompunand peisajul monastic, trecand prin Coloana. Acesta-i aspectul exterior, dar nu numai exterior. Se poate vorbi ca de o coincidenta neintamplatoare sau de o aparenta coincidenta despre faptul ca eu am inceput sa pictez turle in momentul in care Ceausescu darama foarte tare biserici. E clar ca subiectul nu e cu totul "nevinovat". Am cautat anumite subiecte prin care sa-mi afirm deschis si polemic, in Europa de astazi, mai ales in timpul lui Ceausescu, apartenenta la o credinta, la o Biserica. Cum spun, este evident ca aceste teme nu sunt numai niste teme exterioare sau niste "motive". Sigur, aici ar trebui explicat in continuare ce s-a intamplat cu "motivul", incepand de la impresionisti si terminand cu ultimele dezvoltari, asa-zis post-moderne.
- Toate ciclurile dumneavoastra, incepand cu Dealul, cu Hrana au conotatii de credinta, in orice caz, dar unele chiar conotatii liturgice cum sunt, de pilda, "Interioarele de biserici". Sunt aceste cicluri, totodata, si jaloanele unui drum spirituala! Fiintei, dincolo de faptul ca sunt subiecte care inlesnesc o exprimare plastica cu mare forta de sugestie?
- Sigur, sunt mai mult decat niste teme care inlesnesc o huna exprimare plastica. Mai ales pentru un om cu nevoile si durerile sfarsitului mileniului doi, nu-i deloc intamplator. Cred ca traseul parcurs de mine, aparent catre o exterioritate, este de inteles. La ce ma refer? In 1969, '70, 71 nu-mi doream decat sa resacralizez gestul de a picta si de a privi. Sa obtin o privire care sa nu fie obosita si plictisita, ci curata, insotind un gest de aceeasi natura. Am constatat ca in momentul in care, intr-adevar, pui ceva in actiunea ta, arta este o cale de comunicare.
Mi se parea mult mai important sa resacralizez gestul pictand orice, decat sa pictez biserici (chiar si spuneam asta atunci!) intr-un mod absolut impersonal, autonom de subiect. Vreau sa spun, ca si cum ai picta vapoare, cipici, pomi. Cu timpul, lucrurile s-au asezat complet altfel. Pe de o parte, chiar a picta pomi a capatat o conotatie de dragoste, de privire spre sacru, dincolo de gestul picturii, iar pe de alta parte am fost obligat sa-mi afirm credinta. Asa am simtit eu. Mai ales in ultimii ani ai lui Ceausescu, asta devenise evident.
Praporii erau botezati de catre oficiali "panouri decorative", fapt care m-a facut sa ma decid sa atac subiecte atat de explicit religioase, tratate, desigur, cu toata intelegerea necesara fata de un lucru sacru. Deci, un gest resacralizat pe un subiect care este un subiect total, cum este cazul, de pilda, cu Interioarele de biserici.
Pentru mine n-afost un lucru usor. Spun "pentru mine", fiindca am parcurs foarte multe etape si stiu bine ce implica gestul de a picta cu o conotatie religioasa. Sa pictezi, de pilda, un iconostas, un obiect care el insusi este o arta totala: si pictura, si sculptura, si scenografie, si teatru chiar, si arhitectura. Sa-l iei si sa incerci sa faci o noua imagine este un pariu mare si dificil. L-am acceptat dintr-o necesitate spirituala, din convingerea ca noi, in ziua de azi, trebuie sa ne afirmam foarte clar in fata acestui "val" amorf si plasmatic care ne imbratiseaza, ca sa zic asa. Acest "val" era pentru mine evident de mai multe decenii, de cand fusesem in Occident. Aici acest lucru nu era atat de evident, aveam de a face numai cu forma lui brutala, un pumn in masa si un sut in fund.
Acolo, in varianta dulce, aceea a libertatii, se vede ce dificila e opozitia in fata acestui val. Deci, eu am fost intr-un fel pregatit pentru aceste incercari. Sigur, pe langa aspectul polemic, ma bucur sa arat ca se poate picta cu mijloace considerate arierate (de la Deal fac acest lucru), ramanand foarte actual. Este un fel de sfidare la adresa inventivitatii, la adresa imaginatiei artistice debordante, lipsita de limite si de repere. Si atunci, simpla revenire, vorba lui Caragiale, la "glastra" cu floarea de acasa si la mirosirea acestei flori, poate sa para un gest avangardist si revolutionar (asa cum s-a intamplat cu Dealul). Mi s-a parut ca acesta este un lucru care merita sa-l incerc, sa-l investighez si, uite asa, am ajuns aici.
La suprafata si la vedere este simplu sa te arati credincios. Sunt atatia care se apuca acum sa picteze pe teme cu conotatii religioase (biserici, turle, cruci etc), dar daca in spatele lor nu se ascunde o devenire de cateva decenii sau, macar, de cativa ani, nu inseamna mare lucru. Sunt, in cele din urma, artificiale si goale de continutul pe care-l evoca.
- Matisse spunea ca Duhul ii conduce mana. In ce masura si in pictura dumneavoastra, cand ati terminat-o si o priviti, constatati ca este mai mult decat ati pus? Daca va uimeste, chiar, oarecum, printr-o noutate fata de ceea ce stiti ca ati pus in ea?
- Acum, dupa atata abuz de demiurgie, e cam greu sa accept afirmatia lui Matisse, asa. Adica nu trebuie s-o spui, chiar daca asta se intampla. Asa cred. Probabil ca se intampla, insa eu sunt atat de rar vizitat de Duhul Sfant, incat... in orice caz, sunt absolut constient de ceea ce mi s-a pus in traista, adica de talantii primiti.
Dar, intr-adevar, adesea mi se pare ca regasesc in ceea ce fac mult mai mult decat ceea ce fructific eu. Asta e limpede! Pentru ca, altfel, fata de cat de putin am izbutit sa ma concentrez, mai ales in ultimii ani, de cat de putin am facut ceea ce trebuia, adica de cat de putin am construit obiectul, rezultatele sunt, intr-adevar, mai bune decat te-ai astepta.
- Care este cota de experiment in pictura dumneavoastra si care e partea "sigura" de mestesug bine stapanit si de problematica, specifica lui, rezolvata o data pentru totdeauna? Exista o tentatie spontana de a "experimenta"mereu, care se cere supravegheata?
- Tentatia experimentului, daca acesta nu este luat ca un lucru exterior, exista in fiecare moment la un om care incearca apofatic (teologic spunand) sa-si tot nege imaginea si sa incerce mereu sa o ia de la un grad zero al definirii. in momentul acela mijloacele cele mai obisnuite, pe care le-ai intrebuintat de un milion de ori, devin un lucru capricios, extraordinar de dificil de dominat, straniu chiar. Ele sunt aceleasi pe care le-ai intrebuintat dintotdeauna, dar, ca sa le stapanesti, iti trebuie o atitudine extrem de deschisa, de abandon, as putea spune. Este, in fond, o forma de umilinta.
- Aveti impresia ca sunteti pe "frontul picturii", undeva in "linia intai"? Recunosc ca imaginea e putin fortata, dar intelegeti ce vreau sa spun.
- Eu am considerat, ani de zile, ca tot ceea ce fac este sa ma pregatesc pentru o opera foarte importanta, care va trebui sa vina intr-o buna zi, ca un moment de rascruce, ca un moment de incercare. Inca nu a venit! Nu stiu daca este important sa vina, sau este important sa fii in stare de asteptare. Asta cred ca este mai interesant. Seamana ceva mai mult cu ceea ce ar fi mai autentic, mai spiritual. Nu vreau sa fac o paralela cu rugaciunea, cu toate ca despre pictura se spunea ca este sora mai mica a misticii. Ca si rugaciunea, nu se stie cand "da" ceva, cand tu simti ca ai realizat ceva, ai depasit un anumit stadiu, ai iesit dintr-un anumit automatism. Este buna aceasta abandonare si lipsa de pretentii de la gestul tau, de la cantitatea de investitie fizica, sufleteasca si materiala si sa nu ai neaparat rezultatul "economic" calculat pozitiv. Daca gandesti altfel, n-o sa obtii nimic, sunt sigur. Decat daca vrea Dumnezeu. Atunci se poate, realmente, oricand si oricum.
In mod normal, este extraordinar sa lasi de la tine, sa nu ai pretentii. Eu nu prea izbutesc. Firea mea nu a fost pregatita pentru asta. Dar, culmea, eu am o multumitoare disciplina. Si, mai ales, nu judec lucrurile dupa prima aparenta. De exemplu, proiectez ceva, fac toate demersurile necesare pentru ca un lucru sa se produca, si iese altceva. Trebuie sa ai suficienta clarviziune si simt al masurii ca sa-ti dai seama ca acel "altceva", cu toate ca nu este ceea ce-ai vrut tu (desi, "ceea ce ai vrut tu" este, in fond, ceva destul de echivoc), contine poate un lucru mai valabil, chiar daca adesea e mai putin reusit. El poate fi un lucru mai profund pentru devenirea ta.
- Sunt artisti, creatori, pentru care fiecare opera este distincta, iar altii, pentru care tot ceea ce fac par a constitui parti ale unei opere unice. Oare nu ap putea fi incadrat in a doua categorie? in sensul ca in parcursul dumneavoastra nu sunt "rupturi" sau "cotituri" spectaculoase si pictati la nesfarsit, adaugand si completand, descoperindu-l prin el insusi, acelasi tablou unic?
- Poate sa para asa, pentru ca am ajuns, sa zicem, la niste constante tehnice. Altfel, nu apartin acestei categorii de artisti care are reprezentanti ilustri, cum ar fi Bonnard sau, la noi, Pallady si Petrascu, care par, intr-adevar, ca picteaza acelasi tablou.
- La noi, cele mai vechi marturii artistice nu sunt cele ale cuvantului sau ale muzicii, ci cele din pictura si arhitectura. Pe de alta parte, la Conferinta laicatului, nu stiu daca era intamplator, artistii plastici predominau, in raport de alte "bresle". Este oare pictura, fata de alte arte, o cale mai accesibila de apropiere de credinta, de Dumnezeu?
- Nu, eu cred ca este mai grea, pentru ca cere acest abandon. Pictura este o cale mai grea, pentru ca cere mult si da putin. Da putin, in sens material. Se spune, comparand crestinismul cu alte religii, ca cere mult si da putin. Dar putinul acela este asa de pretios, incat acel "cerut mult" nu mai este asa de grav, "putinul" obtinut incepe sa atarne mai greu in balanta. Dar poate ca privit din afara.
- Eu la altceva ma refeream. Daca pictura reveleaza mai lesne omului pe Dumnezeu, daca este o fereastra mai transparenta?
- Este! Sunt multe lucruri care pot explica asta. Unul dintre ele, si nu cel mai putin important, este bidimensionalitatea. Faptul ca ea produce o schimbare de limbaj in realitati foarte clare, precise si adevarate. Aceasta bidimensionalitate evita ab initio tot ce este aluzie la tridimensional, fuge de idolesc. Ea, deci, nu poate fi decat precum cuvantul... Acesta ar fi un argument, dar trebuie dezbatut foarte pe larg. Altfel, a picta, mai ales dupa natura, inseamna, intr-un fel, a contempla in permanenta zidirea divina. Pentru cel care crede (dar, vorba Parintelui Cleopa, chiar si pentru cel care nu este neaparat crestin sau botezat) apare acest simplu fapt ca Cineva este Ziditorul lucrurilor ce le are in fata ochilor, si acest Cineva nu este omul. Si pictorul acela, care, privind si pictand, observa asta, are toate sansele sa evolueze bine.
Apoi, cred ca pictura mai are ceva interesant: este, in fond, extrem de fragila, extrem de trecatoare. Chiar si muzica, care pare cea mai trecatoare, poate lasa in urma o partitura, ceva. in cazul picturii, nimic altceva decat ea insasi poate reprezenta. Acum pot sa ramana poze, dar, cu toate mijloacele moderne de reproducere, ele raman foarte diferite de original, aduc o informatie destul de palida si adesea falsificata. E adevarat, de asemenea, ca actul e unic, gestul fiind materializat in mod unic, ceea ce nu se intampla in cazul poeziei, casa nu mai spun al sculpturii. Aceste aparente handicapuri pot deveni avantaje ale picturii, daruri ale ei. Am putea spune ca usuratatea ei, in sens material, este o calitate. Este foarte usor de distrus... Se strica daca ploua... Ce-i trecator este mai legat, poate, de natura omului.
- Va despartiti greu de picturile dumneavoastra ?
- Da, pentru ca le consider pe toate experiente unice. Mai ales cand fac un bilant, dupa ce a trecut o perioada, o etapa... De exemplu, dupa Prapori. Dupa ce s-a consumat actul expunerii lor pe perete, parca mi-e putin mai usor...
- Ce reprezinta, deci, pentru dumneavoastra, o expozitie personala?
- Este ca un act final, adica exact acela care termina pictura. in sensul asta, daca vezi asa lucrurile, as spune, clasic, ca e un act perfect legitim si personal, un act final al unui traseu. In momentul in care nu constructia, coerenta si participarea spirituala profunda sunt motive de validare ale unui act, atunci tot ce vreau eu e dusman.
- Punctul final n-ar fi muzeul?
- Asta nu mai tine de tine. In momentul expozitiei tu ti-ai indeplinit deja misiunea. Asta mai ales pentru artistii legati de coerenta lucrurilor pe care le fac. Sunt altii care nu incearca sa determine atat de precis rostul lor, se lasa mai in voia sortii. Pentru cei dintai expozitia este foarte importanta; pana nu o fac, parca nu s-a incheiat ceva, nu s-a produs bilantul, continua sa taraie, intr-un fel, dupa ei, perioada nefinalizata. Eu am simtit, in ultimii ani, in mod evident, asta: lucruri care nu mai sunt actuale si pe care nu poti sa le depasesti, numai pentru ca nu ai zis "gata, s-a terminat".
- Am observat ca sunt totusi destui pictori buni care sunt in Biserica, sunt credinciosi (in sensul de "practicanti", ca sa folosesc un cuvant care-mi displace), dar in afara de Sorin Dumitrescu, care a facut icoane pentru Biserica Sfantul Silvestru, si de Ion Grigorescu, care acum picteaza icoane pentru Biserica Stavropoelos, nu mai stiu pe altii care sa se fi angajat in pictura de biserica propriu-zisa: icoane, fresca. De ce? Este prea constrangatoare? Cui li revine datoria sa faca asta?
- Cred ca exista un fel de inhibare in fata lucrurilor importante si a optiunilor fata de ele. Cum spune Mantuitorul, trebuie sa alegi totdeauna limpede intre da si nu. Aceasta inhibare (eu m-am analizat pe mine) mi se pare evidenta la intelectualul epocii noastre. Mai ales la oamenii buni, foarte responsabili si talentati. De exemplu, sunt rarisimi intelectualii foarte buni, membri ai unui partid. ii numeri pe degetele de la o mana. S-a intamplat ceva, o data cu comunismul si o data cu ateismul militant, de origine occidentala sau bolsevica, care au indepartat majoritatea artistilor buni de pictura religioasa. Dar degradarea asta a inceput mai de demult. S-au ocupat de pictura religioasa cei care nu mai reuseau in arta. A fost o adevarata catastrofa.
Am si eu doua-trei studii mici de icoana, pe care, insa, ie tin ascunse! Eu, daca la un moment dat as face o astfel de arta, as vrea s-o fac printr-o optiune totala. Adica, in momentul in care voi fi lamurit ca felul cel mai plin si mai total in care pot sa ma exprim ca pictor este acesta, atunci o s-o fac. Deci, inca ne balacim, sa zic asa, intr-o zona caldicica, dar este foarte explicabil.
Revin. Mai ales prin anii '70, mi s-a parut mult mai important ca eu, ca artist, practicand o arta de tip european sa o apropii pe nesimtite si in sensul cel mai profund de cult si de Biserica, decat sa am o optiune strict formala, si sa incep sa-l pictez de pilda pe Sfantul Nicolae, neintelegand si ramanand numai la scoarta lucrurilor. Cred ca evolutia este mai buna asa.
- Totusi, impasul nostru este ca avem nevoie de acest tip de pictura in biserici, el nu poate fi eliminat, constituind o componenta dogmatica a liturgicului, iar cei care o fac nu sunt intotdeauna foarte chemati pentru aceasta.
- Cred ca nu vom disparea noi si vom vedea si aceasta minune, dar trebuie sa aiba un chip aparte aceasta revenire, care va fi totala si in forta. Va coincide cu o schimbare fundamentala in sanul Bisericii, ma ierti ca spun asta, dar nu se poate altfel. Eu asa banuiesc ca va fi, si atunci va fi o schimbare fundamentala si la intelectuali. Nu cred ca schimbarea la intelectuali va genera schimbarea in sanul Bisericii, ci invers. Deci, eu cred ca se va petrece o schimbare fundamentala in Biserica... Sau, cine stie, lucrurile vor trebui sase mai agraveze... Dar arta icoanei este inca viabila si inca ni se cere noua, pictorilor, sa spunem da sau nu.
- Da? Sunteti sigur de asta, fiindca sunt destui cei care afirma ca acest gen de arta a murit?
- Nu a murit, e sigur! Eu raman stupefiat de minunatia icoanelor, dar nu pictez inca icoane. Stii cand ar putea sa moara? Atunci cand o sa avem dispret pentru ele. Este exact ca si in cazul picturii dupa natura. Ma uit la natura si fac numai patrate, atunci dispare pictura dupa natura. Poate intr-o zi am sa fac pomi, dar trebuie sa ajung la o justificare interioara, ca sa fac asta.
- Catacomba este o sala potrivita pentru pictura dumneavoastra?
- Ca program, da! Nu este strain, in nici un caz. Asta nu inseamna ca toti "catacombistii" stau bine la Catacomba, vizual vorbind. Peretii sunt dificili si uneori este o lipsa de lumina, dar totusi e mult mai potrivita decat in alte locuri, pentru ca aici lumina, ca spectru, este mai buna decat neonul sau... Este alta problema insa. Este vorba despre o parte a picturii mele care incepe de la un fel de proplasma, ca la icoana, care incepe de la inchis la deschis.
- In general, se incepe invers?
- Invers. Sunt picturi care nu pun atat problema luminii, cat cea a corectitudinii spectrului. Dar aici la mine este problema intensitatii, am nevoie de intensitate. Pentru aceste picturi, care pornesc de la fonduri negre, chiar daca ajung cu ultimele tonuri la valori mai luminoase, am nevoie de foarte multa lumina. Sunt picturi care sug lumina.
- Imi aduc aminte ca Parintele Staniloae regreta intr-un fel, asta chiar si in legatura cu Horea Pastina, care ii era foarte apropiat, ca astazi portretul a pierdut din pondere in tematica picturii. El punea un temei teologic in aceasta cerinta, chipul fiind acela care comunica in chip maximal persoana. Cum s-ar explica aceasta scadere a ponderii portretului?
- Este clar, sigur. Portretul are cel mult locul pe care il are orice obiect. Explicatia cu aparitia fotografiei nu este deloc suficienta.
- La noi, in pictura interbelica, portretul era inca, relativ, frecvent.
- Da, da. Erau inca oameni bogati care voiau sa aiba portrete. Dar sunt multe explicatii. Cred ca este la fel ca si cu icoana. Cred ca sunt legate mai profund lucrurile. Un om serios, deci cel care-si ia responsabilitatea gravitatii actului pe care-l face zilnic, acela de a picta, nu poate sa faca orice. De exemplu, sa picteze icoane sau sa picteze portrete, numai pentru ca acestea lipsesc, iti trebuie o justificare mai profunda. Neavand-o, nu o faci. Ar fi inca ceva, o explicatie, anume faptul ca portretul este ceva foarte aservitor pentru libertatea fara margini, aclamata si atat de mult iubita de artistii moderni. Si atunci, portretul ori a devenit ceva ca la Matisse, un fel de semn decorativ, ori a disparut. Sau, in pop-art, este adus ca un cliseu stupid al unei realitati contrafacute si utilizarea tocmai a portretului, care este o fereastra a sufletului, arata absoluta si scandaloasa impietrire a gestului.
- Vreau sa va intreb despre Biserica ceva. Ce va supara, ce va doare cel mai mult in Biserica noastra, acum?
- Multe! In primul rand, comportamentul meu, dar asta inseamna sa joc rolul de ipocrit, de om atat de modest, incat se vede numai pe el. Ma mira, recunosc, faptul ca eu resimt acest lucru ca pe un fenomen grav. Ca si faptul ca, pe vremea lui, Caragiale resimtea doar el acest lucru ca pe ceva grav. Restul lumii dormea foarte bine si linistit. Ce s-a intamplat oare, pe parcurs, de atunci? Asta este o intrebare foarte deranjanta? Noi abia acum am ajuns sa culegem fructele acelei nepasari crase.
Dupa aceea, cred totusi ca Toynbee are dreptate cand spune ca trairea religioasa este si ea ca orice organ (pare darwinista pozitia), rugineste daca nu este folosita. Trebuie exersata. Cred ca aceasta este valabila pentru orice lucru pe lumea asta. Dar, spre deosebire de el, eu nu cred ca acest sentiment poate disparea. Ba chiar s-a vazut acum ca apare in generatii care nu au nici un motiv sa mai aiba macar aducere aminte de aceasta importanta jumatate a existentei umane.
Dar, ca sa revin la intrebare, eu sunt o fire mai agresiva, poate, in orice caz, mai "in atac". De aceea, mi-ar placea ca Biserica sa fie mai constienta de puterea pe care o are. Nu de puterea atemporala, ci de aceea temporala, chiar. As vrea sa vad aceasta. Ma deranjeaza faptul ca Biserica nu-si da seama ce putere are. Eu nu cred ca Biserica Ortodoxa trebuie sa isi iasa complet din tatani, din felul ei de a fi, acela fixat de demult, dar cred ca daca s-ar uita foarte bine la Sfintii Parinti ar vedea o atitudine activa si, uneori, chiar razboinica. Nu violenta, dar razboinica. Pentru timpul nostru, cred ca s-ar justifica o astfel de atitudine.
- Noi, cand vorbim in particular, suntem, nu o data, critici la adresa Bisericii, la latura ei lumeasca, administrativa. Dar n-ar fi oare momentul sa ne intrebam ce-am putea face noi mai mult pentru Biserica, momentul unui misionarism "interior", prin care sa ne "trezim" reciproc?
- Da, probabil. Este bizar cat de mult reflecta Biserica slabiciunile poporului, sa zicem, la un moment dat. Sigur, preotii sunt din popor, si atunci cum sa fie, sunt oameni ca noi. Dupa cum este bizar sa vezi actiuni de genul "Romania Mare" prezente la oameni din sanul Bisericii, fapt care face din patriotism o meserie. Sunt atat de compromitatoare..., cum sa le zic, santajele sentimentale? Deci exista niste lucruri foarte stranii.
Dupa aceea, ceva care vine din lumea activismului. Am constatat la foarte multi clerici o atitudine de calda condescendenta fata de laicii care se implica prea mult sau "isi dau duhul" pentru o anumita problema. Ei traiesc intr-o liniste totala, considerand, in primul rand, ca laicii acestia sunt cu totul deplasati, ca actioneaza unde nu trebuie si nu este de nasul lor, iar in al doilea rand, ca numai harul sacerdotal actioneaza in chip suficient. Si atunci laicul nu trebuie sa mai faca nimic, in sensul ca nu trebuie sa aiba nici o initiativa in Biserica, ci doar sa astepte lucrarea harului clerical si sa o slujeasca fara cracnire. Este greu de acceptat asa ceva in ziua de azi.
- Dar daca v-ar chema Patriarhul maine si v-ar cere trei sfaturi, sau macar numai unul, ce i-ati spune, in cazul unei totale sinceritati si din partea Prea Fericirii Sale, si din partea dumneavoastra?
- Pot eu sa spun la ziar ce i-as spune? l-as spune lucruri foarte grave, care nu sunt de scris. Sunt secrete.
- Dincolo de faptul ca sunteti directorul Muzeului Taranului Roman, cum comunicati cu taranul? Ati umblat, ati calatorit, i-ati intalnit. Ma intereseaza relatia umana.
- Care taran?
- Cei pe care i-ati intalnit.
- Tiganii i-au inlocuit, din pacate, atat de mult! Am facut scoala cu tarani, la Poiana Marului, incat sunt foarte deceptionat de ceea ce vad. Am revenit dupa multi ani si am vazut un sat complet compromis si intr-o degradare galopanta. Abrutizare, violenta, alcoolism, distrugerea ierarhiilor. Sunt, in fond, efectele comunismului. Aspectul galopant este efectul comunismului, altfel, acest lucru, cu blandete, s-a produs peste tot, prin dizolvarea lumii vechi.
Nu mai suntem in stare, probabil, sa vedem (si asta ar fi bine sa faca Muzeul Taranului Roman si ar fi bine sa faca mai multi) ca in dosul acestei degradari exista un anumit fond care nu s-a schimbat. Lucrul acesta este greu: iti trebuie o profunzime a privirii si o implicare plina de dragoste pentru acest studiu, pentru a vedea ca lucrurile, in fond, ar fi fost greu sa fie complet distruse. E adevarat, comunismul poate sa se laude ca a creat omul de tip nou, ca a distrus structurile vitale ale societatii romanesti. Desigur, asta s-a intamplat si prin alte parti. Dar ceea ce putem noi sa vedem este faptul ca n-a reusit comunismul sa distruga, totusi, acea fire profunda, prin care omul este acelasi de mii de ani. O sa spui ca da, pe aceea nu a distrus-o nimic. Este adevarat. Si acolo exista acea aspiratie, acea latura care face ca fundamentul spiritual al oricarui gest si al ratiunii de a fi al omului sa fie acelasi.
- Regasiti in dumneavoastra un filon taranesc?
- Nu stiu. Dumnezeu stie de ce ma simt asa de mandru in fata unei imagini cu un taran sau o taranca. Este un sentiment foarte puternic. Nu stiu daca este mandria, o bucurie de cercetator, una artistica, una de tip estetic sau este, in fond, o mandrie mai dificil de recunoscut, si anume, aceea de a fi ruda cu oameni extraordinari, de a nu fi din acelasi neam cu sefii de azi.
Omul mediu din Romania era un om remarcabil, si acum el nu mai exista. Avantajul meu, din care imi vine bucuria, este ca eu sunt constient ca acest om a existat. Si eu cred ca acest om poate iesi oricand la suprafata. Calitatea umana ii permite asta. Nu este mort! Poate avea loc o resuscitare. Sunt lucruri dificil de demonstrat printr-o argumentatie "stiintifica". Dar in momentul in care privesti orice poza, sa zicem de la 1900, incepand cu cele cu muncitorii de la nu stiu care fabrica si terminand cu notabilitatile amarite dintr-un sat de pe cine stie ce coclauri, si ii vezi cum arata toti, cam cum arata Consiliul de ministri britanic (toti, dar toti, aratau asa!), iar in ziua de astazi, cei din guvern arata cum arata... Eu nu pot sa cred ca lucrurile astea s-au pierdut complet, caci multi dintre copiii acelora traiesc, sunt pe strada acuma, si arata cum arata...
Exista o anumita parte a vietii care s-a degradat treptat, progresiv (asta legat de cuvantul "progres"!), irevocabil si iremediabil. E o parte subtire a existentei care s-a dus si anume, aceea a raporturilor de finete intre oameni, intre oameni si lucruri. Ea tinea de educatia crestina, in mod cert.
- Daca am privi pictura ca un lant continuu, "veriga Bernea" unde ar fi, unde s-ar plasa?
- Cred ca nu este semnificativ, pentru ca as putea sa dau doua-trei raspunsuri. Ma leaga un lant mic de Polcovnicu. Da, da, de Nicolae Polcovnicu. Si unul de Andreescu. Si unul, ascuns, de Luchian. Nu ma simt deloc fara parinti. Cel mai bine si mai bine te simti totusi langa desfasurarea de pe peretii bisericilor. Acolo este ceva...
Costion Nicolescu
No comments:
Post a Comment