Biserica catolică „Sfânta Elisabeta” din Johor, oraş din statul Malacca în sudul Malaysiei, a fost atacată de vandali în noaptea de miercuri 13 spre joi 14 ianuarie. Jahor este oraşul unde este în curs întâlnirea Conferinţei episcopilor din Malaysia, Singapore şi Brunei. A declarat agenţiei Fides părintele Augustine Julian, secretarul Conferinţei episcopale. Joi, în zorii zilei, un grup de vandali a pătruns în complexul structurii, au murdărit cu vopsea roşie zidurile externe ale edificiului şi o statuie a Maicii Domnului care se află în faţa bisericii. Parohul a chemat poliţia locală care a redactat un raport cu cele întâmplate şi deschis cercetările.
Este vorba de al zecelea atac împotriva unei biserici creştine începând din 8 ianuarie, în urma disputei asupra numelui lui „Allah” în care Biserica catolică se opune guvernului malaez în privinţa folosirii cuvântului în publicaţiile săptămânalului „Harlod” în limba malaeză. Un alt episod a zguduit comunitatea creştină în Malaysia: în primele ore ale nopţii, la Kuala Lumpur biroul avocaţilor care urmăresc procesul asupra folosirii cuvântului „Allah” şi au apărat în tribunal publicaţia catolică „Herold”, a fost jefuit de necunoscuţi. Avocatul S. Selvarajah a declarat că uşa de la intrare a fost forţată iar biroul a fost devastat: documentele au fost aruncate pe jos iar un calculator portabil a fost furat. „Este vorba de acte de intimidare ce se petrec chiar în momentul în care se caută o soluţie juridică şi paşnică la chestiunea folosirii termenului Allah”, a comentat pentru agenţia Fides părintele Julian. „Sunt episoade sporadice şi izolate, desigur, dar care neliniştesc deoarece urmăresc creşterea stării de tensiune”. Comunitatea creştină, afirmă, „nu va cădea în această capcană” iar episcopii au confirmat invitaţia la calm şi la rugăciune, difuzată zilele trecute. Potrivit părintelui Iulian există o legătură cu un alt episod de agresiune împotriva minorităţilor religioase: aruncarea cu pietre împotriva unul templu sikh (religie profesată de partea minorităţilor etnice indiene în Malaysia), verificată miercuri. „Se întâmplă aceasta pentru că şi adepţii religiei sikh folosesc numele Allah în cultul lor”, a explicat secretarul Conferinţei episcopale catolice , condamnând aceste „forme de intoleranţă faţă de minorităţile religioase” non islamice.
RadioVaticana
Showing posts with label catolica. Show all posts
Showing posts with label catolica. Show all posts
January 14, 2010
January 13, 2010
Solidaritatea cardinalului Kasper cu Biserica ortodoxă coptă pentru violenţele anticreştine în Egipt
Când creştini suferă pe nedrept este rănit însuşi Trupul lui Cristos: afirmă cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, care, după gravele fapte din Noaptea Crăciunului ortodox în Egipt, a trimis o scrisoare Sanctităţii Sale Shenuda al III-lea, Papa Alexandriei Egiptului şi patriarh al sediului Sfântului Marcu din Cairo.
“Toţi creştinii trebuie să fie uniţi în faţa opresiunii şi să caute împreună pacea pe care numai Cristos o poate da”. Cardinalul Kasper, recheamă la unitate, asigurând apropierea spirituală şi rugăciunea sa şi exprimând tristeţea la aflarea ştirii despre violenţele petrecute în Egiptul de Sus în noaptea dintre 6 şi 7 ianuarie, care pentru Bisericile care urmează calendarul iulian este noaptea de Crăciun. În satul meridional Nagaa Hamadi, opt creştini din comunitatea coptă şi un poliţist au rămas ucişi de către trei musulmani care au tras focuri de armă împotriva credincioşilor la ieşirea din biserică după terminarea Liturghiei. Ceea ce i-a determinat la acest gest de omucidere, de care ar fi responsabil un bărbat cu precedente penale deja identificat de forţele de ordine, ar fi o presupusă răpire însoţită de abuzuri sexuale a unei tinere musulmane, din partea unui tânr creştin.
Din partea sa, episcopul copt catolic de Luxor, mons. Youhannes Zakaria subliniază că atacul din timpul Crăciunului ortodox nu a avut loc în mod întâmplător. Vorbeşte despre “un plan evident de a transforma zilele de sărbătoare creştină în zile de durere”, amintind că şi la sărbătoarea Paştelui, anul trecut a fost atacată comunitatea creştină în satul Nagaa Hamadi, totul soldându-se cu 3 tineri morţi. Mons. Zakaria, denunţă motivaţii politice: unele forţe de ordine înţeleg să promoveze islamul politic, spune.
RadioVaticana
“Toţi creştinii trebuie să fie uniţi în faţa opresiunii şi să caute împreună pacea pe care numai Cristos o poate da”. Cardinalul Kasper, recheamă la unitate, asigurând apropierea spirituală şi rugăciunea sa şi exprimând tristeţea la aflarea ştirii despre violenţele petrecute în Egiptul de Sus în noaptea dintre 6 şi 7 ianuarie, care pentru Bisericile care urmează calendarul iulian este noaptea de Crăciun. În satul meridional Nagaa Hamadi, opt creştini din comunitatea coptă şi un poliţist au rămas ucişi de către trei musulmani care au tras focuri de armă împotriva credincioşilor la ieşirea din biserică după terminarea Liturghiei. Ceea ce i-a determinat la acest gest de omucidere, de care ar fi responsabil un bărbat cu precedente penale deja identificat de forţele de ordine, ar fi o presupusă răpire însoţită de abuzuri sexuale a unei tinere musulmane, din partea unui tânr creştin.
Din partea sa, episcopul copt catolic de Luxor, mons. Youhannes Zakaria subliniază că atacul din timpul Crăciunului ortodox nu a avut loc în mod întâmplător. Vorbeşte despre “un plan evident de a transforma zilele de sărbătoare creştină în zile de durere”, amintind că şi la sărbătoarea Paştelui, anul trecut a fost atacată comunitatea creştină în satul Nagaa Hamadi, totul soldându-se cu 3 tineri morţi. Mons. Zakaria, denunţă motivaţii politice: unele forţe de ordine înţeleg să promoveze islamul politic, spune.
RadioVaticana
Acte de vandalism împotriva Sanctuarului de la Fatima
Acte de vandalism în Portugalia, la Sanctuarul de la Fatima, cu daune în Biserica „preasfânta Treime” şi în exterior, la cele patru statui aşezate în zidurile laterale, reprezentându-i pe papii Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Pius al XII-lea şi pe episcopul José Alves Correia da Silva.
Exteriorul bisericii şi statuile au fost murdărite cu scrieri de tipul graffiti, conţinând cuvintele: “islam”, “lună”, “soare”, “musulman” şi “moschee”.
Într-o notă din partea Sanctuarului asupra celor întâmplate, se subliniază profunda tristeţe şi se informează că acest caz va fi încredinţat autorităţilor poliţiei, pentru individualizarea autorilor unui astfel de gest reprobabil.
Pe 13 mai 2010, Sanctuarul va primi vizita lui Benedict al XVI-lea care se va afla la Fatima cu ocazia călătoriei apostolice în Portugalia, prevăzută să aibă loc între 11 şi 14 mai.
RadioVaticana
Exteriorul bisericii şi statuile au fost murdărite cu scrieri de tipul graffiti, conţinând cuvintele: “islam”, “lună”, “soare”, “musulman” şi “moschee”.
Într-o notă din partea Sanctuarului asupra celor întâmplate, se subliniază profunda tristeţe şi se informează că acest caz va fi încredinţat autorităţilor poliţiei, pentru individualizarea autorilor unui astfel de gest reprobabil.
Pe 13 mai 2010, Sanctuarul va primi vizita lui Benedict al XVI-lea care se va afla la Fatima cu ocazia călătoriei apostolice în Portugalia, prevăzută să aibă loc între 11 şi 14 mai.
RadioVaticana
Crestin in Irak: Arhiep. de Mosul, mons. Georges Casmoussa, denunţă seria dramatică de atacuri pentru a-i constrânge pe creştini să abandoneze ţara
Continuă atacurile împotriva comunităţii creştine din Mosul.
Luni seară a fost ucis un bărbat de 75 de ani, proprietar al unui mic magazin de fructe şi legume aflat în faţa unei mănăstiri dominicane.
Nu se mai ştie nimic despre studenta creştină răpită pe 31 decembrie de un grup islamic. Este vorba de o acţiune teroristică care alimentează o creştere a violenţei, caracterizată de atacuri împotriva bisericilor, de sechestre şi omucideri pentru a-i constrânge pe creştini să fugă din ţară.
Acest tablou al unei situaţii foarte dramatice a fost prezentat de arhiepiscopul siro-catolic de Mosul, Mons. Georges Casmoussa. Să-l ascultăm:
• „Situaţia creştinilor în Mosul nu este foarte bună. Multe episoade, episoade urâte care s-au verificat în luna decembrie. Multe biserici au fost bombardate sau atacate şi mulţi creştini au fost ucişi la Mosul. Cinci sau şase persoane au fost ucise în decembrie. De Crăciun şi de Anul Nou bisericile noastre erau goale, pentru că multe străzi care conduceau la acestea au fost închise. Nu este o situaţie normală, nu există siguranţă şi ne dăm seama că nici guvernul central şi nici cel local nu au controlul asupra situaţiei, mai ales acum înainte de alegeri.
Sfântul Părinte, în discursul de luni, către Corpul Diplomatic, i-a îndemnat pe guvernanţii şi pe cetăţenii irakieni să depăşească diviziunile, tentaţiile violenţei şi ale intoleranţei pentru a construi împreună viitorul ţării…
• „Ştim că Sfântul Părinte vorbeşte deseori despre Biserica irakiană. Noi avem multe, multe dificultăţi pentru a rămâne în oraşe: la Bagdad, la Mosul, la Basora, şi multe familii le părăses pentru s merge în alte locuri din Irak. Apreciem, cu multă gratitudine, apelurile Sfântului Părinte. De fiecare dată când Succesorul lui Petru vorbeşte despre Irak, pentru noi este foarte important.
RadioVaticana
Luni seară a fost ucis un bărbat de 75 de ani, proprietar al unui mic magazin de fructe şi legume aflat în faţa unei mănăstiri dominicane.
Nu se mai ştie nimic despre studenta creştină răpită pe 31 decembrie de un grup islamic. Este vorba de o acţiune teroristică care alimentează o creştere a violenţei, caracterizată de atacuri împotriva bisericilor, de sechestre şi omucideri pentru a-i constrânge pe creştini să fugă din ţară.
Acest tablou al unei situaţii foarte dramatice a fost prezentat de arhiepiscopul siro-catolic de Mosul, Mons. Georges Casmoussa. Să-l ascultăm:
• „Situaţia creştinilor în Mosul nu este foarte bună. Multe episoade, episoade urâte care s-au verificat în luna decembrie. Multe biserici au fost bombardate sau atacate şi mulţi creştini au fost ucişi la Mosul. Cinci sau şase persoane au fost ucise în decembrie. De Crăciun şi de Anul Nou bisericile noastre erau goale, pentru că multe străzi care conduceau la acestea au fost închise. Nu este o situaţie normală, nu există siguranţă şi ne dăm seama că nici guvernul central şi nici cel local nu au controlul asupra situaţiei, mai ales acum înainte de alegeri.
Sfântul Părinte, în discursul de luni, către Corpul Diplomatic, i-a îndemnat pe guvernanţii şi pe cetăţenii irakieni să depăşească diviziunile, tentaţiile violenţei şi ale intoleranţei pentru a construi împreună viitorul ţării…
• „Ştim că Sfântul Părinte vorbeşte deseori despre Biserica irakiană. Noi avem multe, multe dificultăţi pentru a rămâne în oraşe: la Bagdad, la Mosul, la Basora, şi multe familii le părăses pentru s merge în alte locuri din Irak. Apreciem, cu multă gratitudine, apelurile Sfântului Părinte. De fiecare dată când Succesorul lui Petru vorbeşte despre Irak, pentru noi este foarte important.
RadioVaticana
Exodul creştinilor din Israel
Vorbind Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, Benedict al XVI-lea a repropus situaţia creştinilor din Orientul Mijlociu care, „loviţi în diferite maniere, inclusiv în exercitarea libertăţii religioase, părăsesc ţara propriilor străbuni”. Sfântul Părinte a îndemnat încă o dată la dialog între israelieni şi palestinieni, iar de la Ierusalim s-a înălţat încă o dată, cu forţă, vocea patriarhului latin de Ierusalim, Fouad Twal, care a amintit cele două situaţii dramatice ce aduc majore suferinţe: absenţa păcii şi emigrarea creştinilor. „Pacea nu a ajuns încă, în ciuda eforturilor, a promisiunilor, a vizitelor făcute de atâtea instituţii ţi lideri internaţionali”, a explicat patriarhul. „Nu dorim ajutoare – a spus – ci coresponsabilitatea Bisericilor din lume faţă de Biserica mamă din Ierusalim. De viitorul acestui oraş va depinde viitorul întregului Orient Mijlociu. „Suntem obosiţi – a spus în încheiere – nu mai vrem nicio vărsare de sânge, nu mai vrem ură, violenţă, ci dorim pace şi reconciliere”.
Este de semnalat şi faptul că patriarhul Twal îl va însoţi pe Benedict al XVI-lea în vizita la Sinagoga din Roma, duminică 17 ianuarie. Lucrările din programul de dimineaţă vor continua cu intervenţia nunţiului apostolic, mons. Antonio Franco, referitoare la colocviile dintre Sfântul Scaun şi Israel privind „lucrarea la un acord legat de articolul10, paragraful 2, al „Acordului Fundamental”.
„După ultima plenară, în prima reuniune de lucru a Comisiilor bilaterale – a afirmat mons. Franco – am elaborat o listă de teme referitoare la chestiunile fiscale. Fiecare delegaţie s-a angajat să prezinte textele pe care ar dori să le introducă. Au fost clarificate anumite echivocuri care nu ne-au permis să lucrăm în cel mai bun mod. În prezentarea sa, nunţiul a reafirmat că „Biserica nu doreşte privilegii, ci doar să poată trăi şi continua misiunea sa în Israel”.
RadioVaticana
Este de semnalat şi faptul că patriarhul Twal îl va însoţi pe Benedict al XVI-lea în vizita la Sinagoga din Roma, duminică 17 ianuarie. Lucrările din programul de dimineaţă vor continua cu intervenţia nunţiului apostolic, mons. Antonio Franco, referitoare la colocviile dintre Sfântul Scaun şi Israel privind „lucrarea la un acord legat de articolul10, paragraful 2, al „Acordului Fundamental”.
„După ultima plenară, în prima reuniune de lucru a Comisiilor bilaterale – a afirmat mons. Franco – am elaborat o listă de teme referitoare la chestiunile fiscale. Fiecare delegaţie s-a angajat să prezinte textele pe care ar dori să le introducă. Au fost clarificate anumite echivocuri care nu ne-au permis să lucrăm în cel mai bun mod. În prezentarea sa, nunţiul a reafirmat că „Biserica nu doreşte privilegii, ci doar să poată trăi şi continua misiunea sa în Israel”.
RadioVaticana
January 12, 2010
Noi violenţe anticreştine în Malaysia
Continuă actele de violenţă împotriva minorităţii creştine în Malaysia, unde luni s-a verificat al nouălea atac împotriva unui loc de cult catolic în ultimele 4 zile, din partea unor fundamentalişti islamici. Îngrijorarea a fost exprimată de episcopii locali, care, în deschiderea adunării lor, au cerut guvernului şi celorlalte autorităţi religioase să colaboreze pentru a restabili un climat paşnic în ţară. Pe versantul egiptean, parlamentul a admis responsabilităţile pentru violenţele petrecute în aceste zile în apropiere de oraşul Luxor, în regiunea Qena. În zonă, situaţia a revenit la normal. Marţi era aşteptat, în schimb, raportul comisiei de anchetă trimisă la faţa locului de preşedintele consiliului naţional pentru drepturile omului, Boutros Ghali.
RadioVaticana
RadioVaticana
Crestin in China: Episcopul Leo Yao Liang, un drept încercat ca aurul în cuptor
Comentariul meu: Poate ca a venit timpul sa nu ne mai consideram motzul crestinismului, noi Europa. In lume, din ce in ce mai tare, se vadeste o Biserica a sfintilor: in Africa, in Asia, in tinuturi nestiute de noi. Poate ca Gauguin avea dreptate cand spunea ca o piatra ne atarna de gat si anume VanitateaSpirituluiEuropean.
„Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu iar chinul nu se va atinge de ei”: cu acest citat, luat din cartea Înţelepciunii, un comunicat vatican a amintit luni 11 ianuarie figura mons. Leo Yao Liang, episcop coadiutor al diecezei de Siwantze (Chongli- Xiwanzi), în provincia de Hebei în China continentală decedat pe 30 decembrie la vârsta de 86 de ani.
Prelatul se născuse pe 11 aprilie 1923 în satul Gonghui, în districtul Zhangbei. Hirotonit preot la 1 august 1948, a activat ca vice-paroh în diferite parohii ale diecezei până când - relevă comunicatul - a fost împiedecat să exercite slujirea preoţească şi a fost constrâns să-şi câştige cele necesare pentru trai cultivând zarzavaturi şi vânzând lemne. În 1956 a fost condamnat la munci forţate pentru că a refuzat să adere la mişcarea de independenţă a Bisericii Catolice de Papa. Doi ani mai târziu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, tot pentru „aceeaşi crimă”, aceea de a fi voit să rămână fidel episcopului Romei şi Bisericii universale. A fost eliberat în 1984 după aproape 30 de ani de închisoare. Consacrat episcop pe 19 februarie 2002, în iulie 2006 a fost din nou sechestrat de poliţie în urma sfinţirii unei noi biserici în districtul Guyuan, şi a rămas alte 30 de luni în închisoare.
Odată eliberat, dar mereu sub strictă supraveghere, a putut să se ocupe de problemele diecezei în ciuda tuturor dificultăţilor. La Liturghia duminicală celebrată de el participau în fiecare săptămână peste o mie de credincioşi.
După moartea mons. Yao - continuă comunicatul - autorităţile civile au interzis comunităţii catolice să-l pomenească şi să-l onoreze cu titlul de „episcop”, impunând să se folosească denumirea de „păstor clandestin”. În dimineaţa zile de 6 ianuarie, mii de credincioşi, veniţi din diferite părţi ale ţării, au participat la funeraliile sale în ciuda controalelor poliţiei şi zăpezii abundente, demonstrând astfel - precizează comunicatul - că mons. Yao a fost cu adevărat bunul păstor, care îşi dă viaţa pentru oile sale. Amintindu-i şi pe ceilalţi 6 episcopi morţi în 2009, comunicatul vatican termină cu citatul luat din cartea Înţelepciunii 3, 1-6: „Chiar dacă în faţa oamenilor au trecut drept pedepsiţi, nădejdea lor i-a dus la nemurire. Pentru o pedeapsă uşoară vor primi o răsplată mare, căci Dumnezeu i-a pus la în cercare şi i-a găsit vrednici de el. I-a încercat cum se încearcă aurul în cuptor şi i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot”.
RadioVaticana
January 11, 2010
Benedict al XVI-lea: apel pentru imigraţii exploataţi şi creştinii persecutaţi; fraternitatea derivată din Botez, model social al unei noi umanităţi
Inima lui Benedict al XVI-lea este alături de cine suferă, de migranţi ca şi de creştinii victime ale persecuţiilor în diferite părţi ale lumii. La rugăciunea „Angelus”, duminică 10 ianuarie, în sărbătoarea Botezului Domnului, Papa a lansat un vibrant apel împotriva violenţei şi în apărarea demnităţii persoanei, rănită în aceste zile în Italia de Sud precum şi în Egipt şi Malaysia. Înainte de recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”, Pontiful celebrase Sfânta Liturghie în Capela Sixtină în cadrul căreia a administrat Botezul unui număr de 14 nou născuţi, 7 băieţi şi 7 fete. În predica sa, episcopul Romei a explicat semnificaţia profundă a acestui sacrament care ne face realmente fii ai lui Dumnezeu şi din care derivă fraternitatea, ca model social pentru o nouă umanitate.
Imigraţii exploataţi şi creştinii persecutaţi: la întâlnirea duminicală pentru rugăciunea „Angelus” recitată împreună cu credincioşii, romani şi pelerini, reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru, papa Benedict a spus că în aceste ultime zile, două fapte i-au atras atenţia în mod special: condiţia persoanelor imigrate „care caută o viaţă mai bună în ţări care au nevoie, din diferite motive, de prezenţa lor”, şi „situaţiile conflictuale, în diferite părţi ale lumii, în care creştinii sunt obiectul unor atacuri, chiar violente”. Sfântul Părinte a adresat deci un vibrant apel:
• Trebuie să se plece de la miezul problemei! Trebuie să se plece de la semnificaţia persoanei! Un imigrat este o fiinţă umană, diferită prin provenienţă, cultură şi tradiţii, dar este o persoană de respectat, cu drepturi şi îndatoriri, în special în domeniul muncii, unde este mai lesne tentaţia exploatării, dar şi în cadrul condiţiilor concrete de viaţă. Violenţa nu trebuie să fie niciodată şi pentru nici un motiv calea pentru a rezolva dificultăţile. Problema este înainte de toate umană! Invit, la a privi faţa celuilalt şi a descoperi că el are un suflet, o istorie şi o viaţă, este o persoană, şi că Dumnezeu îl iubeşte cum mă iubeşte pe mine.
Şi a exprimat consideraţii similare şi „pentru ceea ce priveşte omul în diversitatea sa religioasă”. Gândul Papei s-a îndreptat, evident, la recentele atacuri anticreştine înregistrate în Egipt şi în Malaysia:
• Violenţa faţă de creştini în unele ţări a suscitat indignarea multora, şi pentru că s-a manifestat în zilele cele mai sacre ale tradiţiei creştine. E necesar ca Instituţiile, atât politice cât şi religioase să nu omită - reamintesc acest lucru - de a-şi îndeplini propriile responsabilităţi. Nu poate exista violenţă în numele lui Dumnezeu, nici nu se poate imagina cinstirea lui ofensând demnitatea şi libertatea propriilor semeni.
Înainte de referinţa la migranţi şi creştinii persecutaţi, Papa se oprise asupra semnificaţiei sărbătorii Botezului Domnului, care potrivit calendarului roman sau latin se celebrează în duminica după 6 ianuarie. Un eveniment, a spus Pontiful, care sugerează foarte bine „sensul global al festivităţilor Naşterii Domnului, în care tema actului de a deveni fii ai lui Dumnezeu graţie venirii Fiului unul-născut în umanitatea noastră constituie un element dominant”. „Dumnezeu - a subliniat - s-a născut pentru ca noi să ne putem naşte din nou”. Din Botez derivă un model de societate, aceea a fraţilor. Fraternitatea, a avertizat Papa, „nu se poate stabili prin intermediul unei ideologii şi cu atât mai puţin prin decretul vreunei puteri constituite”:
• Ne recunoaştem că suntem fraţi plecând de la umila dar profunda conştiinţă a propriei existenţe de fii ai unicului Tată ceresc. În calitate de creştini, graţie Duhului Sfânt primit la Botez, ne revine darul şi îndatorirea de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi, pentru a fi ca şi „ferment” al unei noi umanităţi, solidare şi bogate în pace şi în speranţă.
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală pentru rugăciunea „Îngerul Domnului”, binecuvântare ce ajunge astfel nu doar la urechile ci şi la inima ascultătorilor noştri care o primesc în spirit de credinţă.
• Binecuvântarea Sfântului Părinte.
Înainte de rugăciunea Îngerul Domnului, Papa celebrase Sfânta Liturghie în Capela Sixtină în cadrul căreia a administrat sacramentul Botezului unui număr de 14 nou-născuţi, 7 băieţi şi 7 fete. Este „o mare zi” pentru aceşti copii, a spus Pontiful, care în predica sa s-a oprit asupra fragmentului evanghelic după Sfântul Luca cu episodul botezului lui Iisus în râul Iordan. Este prima ocazie, a explicat, în care Iisus, ca om matur, intră în scena publică, după ce a lăsat Nazaretul.
Acum îl găsim la Ioan Botezătorul, în timp ce mulţimea, spune evanghelistul Luca, „era în aşteptare”:
• El subliniază, astfel, aşteptarea lui Israel, şi vede, în acele persoane care lăsaseră casele şi ocupaţiilor lor obişnuite, dorinţa profundă a unei lumi diferite şi de cuvinte noi, care par să afle răspuns chiar în cuvintele severe, angajante, dar încărcate de speranţă ale Precursorului.
Cel administrat de Ioan, a explicat Benedict al XVI-lea, este un „botez de pocăinţă”, un semn care invită la convertire, la a schimba viaţa, deoarece se apropie Acela care „va boteza cu Duh Sfânt şi foc”:
• De fapt, nu se poate aspira la o lume nouă rămânând scufundaţi în egoismul şi în obişnuinţele legate de păcat. Chiar şi Iisus părăseşte casa şi ocupaţiile obişnuite pentru a ajunge la Iordan. Vine în mijlocul mulţimii care stă şi îl ascultă pe Botezătorul şi se pune la rând ca toţi ceilalţi, în aşteptarea de a fi botezat.
Când Ioan îl vede pe Iisus apropiindu-se „intuieşte că în acel Om se află ceva unic, că este misteriosul Altul pe care îl aştepta şi spre care era orientată toată viaţa sa”. Şi totuşi, a notat Papa, Iisus ne surprinde prin smerenia sa:
• La Iordan, Iisus se manifestă cu o extraordinară umilinţă, care recheamă sărăcia şi simplitatea Copilului aşezat în iesle, şi anticipează sentimentele cu care, la terminarea zilelor sale pământeşti, va ajunge să spele picioarele ucenicilor şi va îndura umilirea teribilă a crucii.
„Fiul lui Dumnezeu, acela care este fără păcat - a continuat Papa - se aşează între păcătoşi, arată apropierea de Dumnezeu în drumul de convertire a omului”:
• Iisus ia pe umerii să povara vinei întregii umanităţi, începe misiunea sa punându-se în locul păcătoşilor, în perspectiva crucii.
Când după botez, Iisus iese din apă, a relevat Papa, se deschid cerurile şi „însuşi glasul Tatălui indică oamenilor prezenţa în lume a Fiului său care invită la a privi la înviere, la biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi a morţii”. Sfântul Părinte a spus că şi pentru copiii botezaţi se deschid cerurile, întrucât „Duhul Sfânt va locui în ei ca într-un templu, transformând în profunzime inima lor”:
• Din acest moment, glasul Tatălui îi va chema şi pe ei să fie fii ai săi în Hristos şi, în familia sa care este Biserica, va dărui fiecăruia darul sublim al credinţei. Atare dar, acum când nu au posibilitatea de a înţelege pe deplin, va fi depus în inima lor ca o sămânţă plină de viaţă, care aşteaptă să se dezvolte şi să aducă rod.
Şi nu a omis să sublinieze rolul determinant al părinţilor, al naşilor şi naşelor, a căror credinţă reprezintă „premisa necesară pentru ca Biserica să confere Botezul copiilor lor”. Părinţilor, a observat Papa, slujitorul care administrează sacramentul le aminteşte că prin aceasta ei îşi asumă angajamentul de a-i educa pe fiii lor în credinţă:
• Aceştia vor trebui să se străduiască să alimenteze prin cuvintele şi mărturia vieţii lor candelele aprinse ale credinţei copiilor, pentru ca să poată străluci în această lume a noastră, care adesea merge orbecăind prin întunericul îndoielii, şi să ducă lumina Evangheliei care este viaţă şi speranţă.
Benedict al XVI-lea a amintit că liturgia prezintă Botezul tocmai ca o experienţă de lumină. „Este menirea Botezului să ilumineze cu lumina lui Hristos, să deschidă ochii la splendoarea sa şi să introducă în misterul lui Dumnezeu prin lumina divină a credinţei”. În fine, urarea Pontifului ca credincioşii să poată fie mereu luminaţi de lumina Evangheliei care ne conduce „la o viaţă mai fericită, mai frumoasă mai solidară, la o viaţă conformă lui Dumnezeu”.
RadioVaticana
Imigraţii exploataţi şi creştinii persecutaţi: la întâlnirea duminicală pentru rugăciunea „Angelus” recitată împreună cu credincioşii, romani şi pelerini, reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru, papa Benedict a spus că în aceste ultime zile, două fapte i-au atras atenţia în mod special: condiţia persoanelor imigrate „care caută o viaţă mai bună în ţări care au nevoie, din diferite motive, de prezenţa lor”, şi „situaţiile conflictuale, în diferite părţi ale lumii, în care creştinii sunt obiectul unor atacuri, chiar violente”. Sfântul Părinte a adresat deci un vibrant apel:
• Trebuie să se plece de la miezul problemei! Trebuie să se plece de la semnificaţia persoanei! Un imigrat este o fiinţă umană, diferită prin provenienţă, cultură şi tradiţii, dar este o persoană de respectat, cu drepturi şi îndatoriri, în special în domeniul muncii, unde este mai lesne tentaţia exploatării, dar şi în cadrul condiţiilor concrete de viaţă. Violenţa nu trebuie să fie niciodată şi pentru nici un motiv calea pentru a rezolva dificultăţile. Problema este înainte de toate umană! Invit, la a privi faţa celuilalt şi a descoperi că el are un suflet, o istorie şi o viaţă, este o persoană, şi că Dumnezeu îl iubeşte cum mă iubeşte pe mine.
Şi a exprimat consideraţii similare şi „pentru ceea ce priveşte omul în diversitatea sa religioasă”. Gândul Papei s-a îndreptat, evident, la recentele atacuri anticreştine înregistrate în Egipt şi în Malaysia:
• Violenţa faţă de creştini în unele ţări a suscitat indignarea multora, şi pentru că s-a manifestat în zilele cele mai sacre ale tradiţiei creştine. E necesar ca Instituţiile, atât politice cât şi religioase să nu omită - reamintesc acest lucru - de a-şi îndeplini propriile responsabilităţi. Nu poate exista violenţă în numele lui Dumnezeu, nici nu se poate imagina cinstirea lui ofensând demnitatea şi libertatea propriilor semeni.
Înainte de referinţa la migranţi şi creştinii persecutaţi, Papa se oprise asupra semnificaţiei sărbătorii Botezului Domnului, care potrivit calendarului roman sau latin se celebrează în duminica după 6 ianuarie. Un eveniment, a spus Pontiful, care sugerează foarte bine „sensul global al festivităţilor Naşterii Domnului, în care tema actului de a deveni fii ai lui Dumnezeu graţie venirii Fiului unul-născut în umanitatea noastră constituie un element dominant”. „Dumnezeu - a subliniat - s-a născut pentru ca noi să ne putem naşte din nou”. Din Botez derivă un model de societate, aceea a fraţilor. Fraternitatea, a avertizat Papa, „nu se poate stabili prin intermediul unei ideologii şi cu atât mai puţin prin decretul vreunei puteri constituite”:
• Ne recunoaştem că suntem fraţi plecând de la umila dar profunda conştiinţă a propriei existenţe de fii ai unicului Tată ceresc. În calitate de creştini, graţie Duhului Sfânt primit la Botez, ne revine darul şi îndatorirea de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi, pentru a fi ca şi „ferment” al unei noi umanităţi, solidare şi bogate în pace şi în speranţă.
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală pentru rugăciunea „Îngerul Domnului”, binecuvântare ce ajunge astfel nu doar la urechile ci şi la inima ascultătorilor noştri care o primesc în spirit de credinţă.
• Binecuvântarea Sfântului Părinte.
Înainte de rugăciunea Îngerul Domnului, Papa celebrase Sfânta Liturghie în Capela Sixtină în cadrul căreia a administrat sacramentul Botezului unui număr de 14 nou-născuţi, 7 băieţi şi 7 fete. Este „o mare zi” pentru aceşti copii, a spus Pontiful, care în predica sa s-a oprit asupra fragmentului evanghelic după Sfântul Luca cu episodul botezului lui Iisus în râul Iordan. Este prima ocazie, a explicat, în care Iisus, ca om matur, intră în scena publică, după ce a lăsat Nazaretul.
Acum îl găsim la Ioan Botezătorul, în timp ce mulţimea, spune evanghelistul Luca, „era în aşteptare”:
• El subliniază, astfel, aşteptarea lui Israel, şi vede, în acele persoane care lăsaseră casele şi ocupaţiilor lor obişnuite, dorinţa profundă a unei lumi diferite şi de cuvinte noi, care par să afle răspuns chiar în cuvintele severe, angajante, dar încărcate de speranţă ale Precursorului.
Cel administrat de Ioan, a explicat Benedict al XVI-lea, este un „botez de pocăinţă”, un semn care invită la convertire, la a schimba viaţa, deoarece se apropie Acela care „va boteza cu Duh Sfânt şi foc”:
• De fapt, nu se poate aspira la o lume nouă rămânând scufundaţi în egoismul şi în obişnuinţele legate de păcat. Chiar şi Iisus părăseşte casa şi ocupaţiile obişnuite pentru a ajunge la Iordan. Vine în mijlocul mulţimii care stă şi îl ascultă pe Botezătorul şi se pune la rând ca toţi ceilalţi, în aşteptarea de a fi botezat.
Când Ioan îl vede pe Iisus apropiindu-se „intuieşte că în acel Om se află ceva unic, că este misteriosul Altul pe care îl aştepta şi spre care era orientată toată viaţa sa”. Şi totuşi, a notat Papa, Iisus ne surprinde prin smerenia sa:
• La Iordan, Iisus se manifestă cu o extraordinară umilinţă, care recheamă sărăcia şi simplitatea Copilului aşezat în iesle, şi anticipează sentimentele cu care, la terminarea zilelor sale pământeşti, va ajunge să spele picioarele ucenicilor şi va îndura umilirea teribilă a crucii.
„Fiul lui Dumnezeu, acela care este fără păcat - a continuat Papa - se aşează între păcătoşi, arată apropierea de Dumnezeu în drumul de convertire a omului”:
• Iisus ia pe umerii să povara vinei întregii umanităţi, începe misiunea sa punându-se în locul păcătoşilor, în perspectiva crucii.
Când după botez, Iisus iese din apă, a relevat Papa, se deschid cerurile şi „însuşi glasul Tatălui indică oamenilor prezenţa în lume a Fiului său care invită la a privi la înviere, la biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi a morţii”. Sfântul Părinte a spus că şi pentru copiii botezaţi se deschid cerurile, întrucât „Duhul Sfânt va locui în ei ca într-un templu, transformând în profunzime inima lor”:
• Din acest moment, glasul Tatălui îi va chema şi pe ei să fie fii ai săi în Hristos şi, în familia sa care este Biserica, va dărui fiecăruia darul sublim al credinţei. Atare dar, acum când nu au posibilitatea de a înţelege pe deplin, va fi depus în inima lor ca o sămânţă plină de viaţă, care aşteaptă să se dezvolte şi să aducă rod.
Şi nu a omis să sublinieze rolul determinant al părinţilor, al naşilor şi naşelor, a căror credinţă reprezintă „premisa necesară pentru ca Biserica să confere Botezul copiilor lor”. Părinţilor, a observat Papa, slujitorul care administrează sacramentul le aminteşte că prin aceasta ei îşi asumă angajamentul de a-i educa pe fiii lor în credinţă:
• Aceştia vor trebui să se străduiască să alimenteze prin cuvintele şi mărturia vieţii lor candelele aprinse ale credinţei copiilor, pentru ca să poată străluci în această lume a noastră, care adesea merge orbecăind prin întunericul îndoielii, şi să ducă lumina Evangheliei care este viaţă şi speranţă.
Benedict al XVI-lea a amintit că liturgia prezintă Botezul tocmai ca o experienţă de lumină. „Este menirea Botezului să ilumineze cu lumina lui Hristos, să deschidă ochii la splendoarea sa şi să introducă în misterul lui Dumnezeu prin lumina divină a credinţei”. În fine, urarea Pontifului ca credincioşii să poată fie mereu luminaţi de lumina Evangheliei care ne conduce „la o viaţă mai fericită, mai frumoasă mai solidară, la o viaţă conformă lui Dumnezeu”.
RadioVaticana
January 9, 2010
Malaysia: atacate trei biserici catolice. Mons. Sarah: există voinţa de anihilare a creştinilor
Trei biserici catolice au fost ţinta unor atacuri incendiare în noaptea de joi spre vineri în periferia capitalei Kuala Lumpur, în Federaţia Malaysia, ţară majoritar musulmană. Una dintre biserici a fost incendiată şi grav avariată, iar asupra celorlalte două au fost lansate bombe Molotov care însă, din fericire, nu au provocat daune serioase. „Iau în calcul foarte serios evenimentele din această noapte”, a spus în cursul unei conferinţe de presă ministrul de Interne Hishammuddin Hussein. Şeful poliţiei, Musa Hassan, a garantat dislocarea de forţe pentru protecţia şi siguranţa bisericilor în vederea unor manifestaţii anunţate de grupuri musulmane.
În spatele atacurilor se află polemica izbucnită în aceste zile cu privire la dreptul catolicilor de a scrie cuvântul „Allah” în textele creştine, după ce Înalta Curte malaeză a suspendat autorizaţia acordată unui cotidian catolic local de a-l utiliza. Săptămâna trecută aceeaşi curte acordase publicaţiei locale catolice Herald Weekly, dreptul de a folosi cuvântul „Allah” dar l-a revocat după ce guvernul malaez a denunţat riscul unor tensiuni interreligioase într-o ţară majoritar musulmană. Guvernul s-a bazat pe o decizie a Înaltului Consiliu Naţional al „fatwa” - decrete religioase islamice -, care datează din mai 2008 şi stabileşte că termenul „Allah” poate fi utilizat în Malaysia doar de musulmani. Biserica - relatează agenţia Fides - afirmă că în limba malaeză există doar termenul „Allah” pentru a-l numi pe Dumnezeu, afirmând că este deci neconstituţional a aplica restricţii lingvistice sau de cult creştinilor malaezieni care se exprimă în limba malaeză. În săptămânile trecute, poliţia malaeză a sechestrat peste 15 mii de Biblii provenind din Indonezia tocmai pentru că în traducerea textului conţineau termenul „Allah” pentru a-l indica pe Dumnezeu.
Părintele Lawrence Andrew, directorul publicaţiei catolice Herald Weekly - care are un tiraj de circa 14 mii de exemplare pe săptămână în patru limbi - a denunţat o campanie de intimidare în dauna săptămânalului său condusă printr-o serie de „atacuri” via internet. Catolicii în Malaysia sunt circa 9%, iar musulmanii peste 60% din populaţia ţării de peste 23 milioane locuitori.
În legătură cu situaţia care implică în Malaysia comunitatea creştină, iată comentariul arhiepiscopului Robert Sarah, secretar al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor:
• Cred că există într-adevăr voinţa de a-i anihila…voinţa de a-i ignora, de a refuza faptul că creştinii au o credinţă în Dumnezeu. Apoi, faptul că le este interzis să pronunţe numele lui Dumnezeu este ca şi cum i-ar considera păgâni şi în consecinţă trebuie convertiţi la Islam Aceasta este voinţa. Noi trebuie să ne rugăm pentru aceşti creştini care trăiesc în teritorii musulmane şi care suferă mult.
La baza atacurilor, stă şi voinţa discriminatorie din partea unor grupuri fundamentaliste islamice. Este convins de aceasta părintele Bernardo Cervellera, directorul agenţiei AsiaNews:
• Musulmanii, sau c el puţin aceste grupuri, vor să apere folosirea cuvântului Allah numai pentru musulmani, deoarece spun că dacă e folosit de creştini ar putea crea confuzie în rândul musulmanilor. În realitate, motivul de apărare pe care Biserica l-a adus pentru a susţine uzul acestui cuvânt este faptul că creştinii foloseau cuvântul Allah înainte încă de a exista Federaţia Malaysia. Adevărul este că Biserica a demonstrat că dispune de dicţionare din anul 1600 în care cuvântul Dumnezeu este tradus tocmai cu Allah, deci, înainte încă de a exista aceste State islamice în regiune.
Guvernul a anunţat că va face recurs dar există riscul unor ameninţări iar o parte a guvernului urmează valul emotiv. Vinerea aceasta s-a desfăşurat rugăciunea săptămânală, transmisă de televiziune în toată ţara. Încă o dată imamul moscheii din Kuala Lumpur a reafirmat că cuvântul Allah este doar pentru un uz al musulmanilor, şi că ceilalţi nu trebuie să-l folosească, pentru că Allah este numai Dumnezeul musulmanilor.
Dar, spune părintele Cervellera, acesta este un lucru rizibil, deoarece creştinii arabi, care sunt cu mult înainte de Mahomed, au folosit acest cuvânt.
RadioVaticana
În spatele atacurilor se află polemica izbucnită în aceste zile cu privire la dreptul catolicilor de a scrie cuvântul „Allah” în textele creştine, după ce Înalta Curte malaeză a suspendat autorizaţia acordată unui cotidian catolic local de a-l utiliza. Săptămâna trecută aceeaşi curte acordase publicaţiei locale catolice Herald Weekly, dreptul de a folosi cuvântul „Allah” dar l-a revocat după ce guvernul malaez a denunţat riscul unor tensiuni interreligioase într-o ţară majoritar musulmană. Guvernul s-a bazat pe o decizie a Înaltului Consiliu Naţional al „fatwa” - decrete religioase islamice -, care datează din mai 2008 şi stabileşte că termenul „Allah” poate fi utilizat în Malaysia doar de musulmani. Biserica - relatează agenţia Fides - afirmă că în limba malaeză există doar termenul „Allah” pentru a-l numi pe Dumnezeu, afirmând că este deci neconstituţional a aplica restricţii lingvistice sau de cult creştinilor malaezieni care se exprimă în limba malaeză. În săptămânile trecute, poliţia malaeză a sechestrat peste 15 mii de Biblii provenind din Indonezia tocmai pentru că în traducerea textului conţineau termenul „Allah” pentru a-l indica pe Dumnezeu.
Părintele Lawrence Andrew, directorul publicaţiei catolice Herald Weekly - care are un tiraj de circa 14 mii de exemplare pe săptămână în patru limbi - a denunţat o campanie de intimidare în dauna săptămânalului său condusă printr-o serie de „atacuri” via internet. Catolicii în Malaysia sunt circa 9%, iar musulmanii peste 60% din populaţia ţării de peste 23 milioane locuitori.
În legătură cu situaţia care implică în Malaysia comunitatea creştină, iată comentariul arhiepiscopului Robert Sarah, secretar al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor:
• Cred că există într-adevăr voinţa de a-i anihila…voinţa de a-i ignora, de a refuza faptul că creştinii au o credinţă în Dumnezeu. Apoi, faptul că le este interzis să pronunţe numele lui Dumnezeu este ca şi cum i-ar considera păgâni şi în consecinţă trebuie convertiţi la Islam Aceasta este voinţa. Noi trebuie să ne rugăm pentru aceşti creştini care trăiesc în teritorii musulmane şi care suferă mult.
La baza atacurilor, stă şi voinţa discriminatorie din partea unor grupuri fundamentaliste islamice. Este convins de aceasta părintele Bernardo Cervellera, directorul agenţiei AsiaNews:
• Musulmanii, sau c el puţin aceste grupuri, vor să apere folosirea cuvântului Allah numai pentru musulmani, deoarece spun că dacă e folosit de creştini ar putea crea confuzie în rândul musulmanilor. În realitate, motivul de apărare pe care Biserica l-a adus pentru a susţine uzul acestui cuvânt este faptul că creştinii foloseau cuvântul Allah înainte încă de a exista Federaţia Malaysia. Adevărul este că Biserica a demonstrat că dispune de dicţionare din anul 1600 în care cuvântul Dumnezeu este tradus tocmai cu Allah, deci, înainte încă de a exista aceste State islamice în regiune.
Guvernul a anunţat că va face recurs dar există riscul unor ameninţări iar o parte a guvernului urmează valul emotiv. Vinerea aceasta s-a desfăşurat rugăciunea săptămânală, transmisă de televiziune în toată ţara. Încă o dată imamul moscheii din Kuala Lumpur a reafirmat că cuvântul Allah este doar pentru un uz al musulmanilor, şi că ceilalţi nu trebuie să-l folosească, pentru că Allah este numai Dumnezeul musulmanilor.
Dar, spune părintele Cervellera, acesta este un lucru rizibil, deoarece creştinii arabi, care sunt cu mult înainte de Mahomed, au folosit acest cuvânt.
RadioVaticana
January 8, 2010
Vietnam: abătut cu dinamită crucifixul unui cimitir catolic la Hanoi
A fost distrus cu material exploziv crucifixul ridicat în cimitirul parohiei Dong Chiem, din Hanoi. Credincioşii, sesizaţi de explozie s-au dus la faţa locului, unde au fost loviţi de poliţie şi încărcaţi în maşini de transport. Doi tineri au rămas răniţi. „Poliţia a atacat parohia dis-de-dimineaţă joi - informează un comunicat al arhidiecezei de Hanoi reluat de agenţia AsiaNews - în timp ce parohul şi preotul ajutător se aflau pentru cursul de exerciţii spirituale la sediul arhiepiscopiei. Circa 500 de agenţi ai poliţiei, în uniformă de anti-revoltă şi cu un mare număr de câini au fost dislocaţi în zonă pentru a proteja grupul de soldaţi angajaţi în abaterea unui mare crucifix înălţat pe un mare soclu în cimitirul parohiei”.
Atacul a început noaptea la ora 3, prin aplicarea explozivului. „Auzind explozia - a povestit parohul, părintele Joseph Nguyen Van Huu - credincioşii au alergat la faţa locului pentru a apăra crucifixul lor, dar au fost blocaţi de poliţie, care a încercat să-i respingă. Cel puţin doi enoriaşi au fost răniţi şi transportaţi imediat”. Credincioşii au declarat că au fost lansate asupra lor gaze lacrimogene, în timp ce erau îngenunchiaţi în rugăciune şi cereau funcţionarilor de poliţie să înceteze acţiunea de distrugere a monumentului sacru.
RadioVaticana
Atacul a început noaptea la ora 3, prin aplicarea explozivului. „Auzind explozia - a povestit parohul, părintele Joseph Nguyen Van Huu - credincioşii au alergat la faţa locului pentru a apăra crucifixul lor, dar au fost blocaţi de poliţie, care a încercat să-i respingă. Cel puţin doi enoriaşi au fost răniţi şi transportaţi imediat”. Credincioşii au declarat că au fost lansate asupra lor gaze lacrimogene, în timp ce erau îngenunchiaţi în rugăciune şi cereau funcţionarilor de poliţie să înceteze acţiunea de distrugere a monumentului sacru.
RadioVaticana
Egipt: 6 creştini au fost ucişi în timpul slujbelor de Crăciun în comunitatea de rit copt
Crăciun tragic pentru creştinii copţi egipteni, care au celebrat joi 7 ianuarie sărbătoarea Naşterii lui Cristos.
Şase creştini egipteni de rit copt şi un agent de poliţie, musulman, au rămas ucişi şi circa zece persoane rănite în noaptea de miercuri spre joi într-un atac armat împotriva credincioşilor adunaţi în biserică pentru sărbătoare, într-un sat din Egiptul de Sus.
Atacul s-a petrecut în apropierea bisericii Sfântul Ioan la Nagaa Hamadi, în provincia Quena, 64 km de Luxor, când în jurul miezului nopţii un comando înarmat a deschis focul asupra credincioşilor reuniţi pentru Sfânta Liturghie de Crăciun. Între răniţi se află şi doi musulmani în trecere pe lângă edificiul sacru. Se presupune că violenţa a fost declanşată de răpirea şi presupusul viol al unei tinere musulmane de 12 ani, fapt de care comunitatea musulmană îl acuză pe un creştin. Episcopul Kirollos, care plecase de la biserică doar câteva minute mai înainte de tragerea împuşcăturilor, a declarat că a primit ameninţări în săptămânile trecute din partea unor grupuri musulmane, plângându-se că forţele de securitate nu le-au luat în serios. Între timp, joi dimineaţă circa 2000 de creştini - potrivit canalului de televiziune Al Jazira - au manifestat, în faţa centrului de poliţie din sat, aruncând pietre împotriva agenţilor, care au răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă pentru a dispersa mulţimea.
RadioVaticana
Şase creştini egipteni de rit copt şi un agent de poliţie, musulman, au rămas ucişi şi circa zece persoane rănite în noaptea de miercuri spre joi într-un atac armat împotriva credincioşilor adunaţi în biserică pentru sărbătoare, într-un sat din Egiptul de Sus.
Atacul s-a petrecut în apropierea bisericii Sfântul Ioan la Nagaa Hamadi, în provincia Quena, 64 km de Luxor, când în jurul miezului nopţii un comando înarmat a deschis focul asupra credincioşilor reuniţi pentru Sfânta Liturghie de Crăciun. Între răniţi se află şi doi musulmani în trecere pe lângă edificiul sacru. Se presupune că violenţa a fost declanşată de răpirea şi presupusul viol al unei tinere musulmane de 12 ani, fapt de care comunitatea musulmană îl acuză pe un creştin. Episcopul Kirollos, care plecase de la biserică doar câteva minute mai înainte de tragerea împuşcăturilor, a declarat că a primit ameninţări în săptămânile trecute din partea unor grupuri musulmane, plângându-se că forţele de securitate nu le-au luat în serios. Între timp, joi dimineaţă circa 2000 de creştini - potrivit canalului de televiziune Al Jazira - au manifestat, în faţa centrului de poliţie din sat, aruncând pietre împotriva agenţilor, care au răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă pentru a dispersa mulţimea.
RadioVaticana
January 4, 2010
Benedict al XVI-lea: Faţa lui Dumnezeu, feţele oamenilor şi pacea (ecologie crestina)
Venerabili Fraţi,
iluştri Domni şi Doamne,
iubiţi fraţi şi surori,
În prima zi a noului an avem bucuria şi harul de a celebra pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, Ziua Mondială a Păcii. În ambele evenimente îl celebrăm pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria Fecioară şi adevărata noastră pace! Vouă tuturor, care v-aţi reunit aici: reprezentanţi ai popoarelor lumii, ai Bisericii romane şi universale, preoţi şi credincioşi; şi tuturor care sunt conectaţi prin radio şi televiziune, vă repet cuvintele străvechii binecuvântări: Domnul să-şi îndrepte faţa sa asupra voastră şi să vă dăruiască pacea (Cf Num 6,26). Tocmai tema Feţei şi a feţelor aş vrea să o dezvolt astăzi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - Faţa lui Dumnezeu şi feţele oamenilor - o temă care ne oferă şi o cheie de lectură pentru pacea în lume.
Am ascultat, atât în prima lectură - luată din Cartea Numerilor - cât şi din Psalmul responsorial, unele expresii care conţin metafora feţei aplicată lui Dumnezeu: „Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine” (Num 6,25); „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele” (Ps 66/67,2-3). Faţa este expresia prin excelenţă a persoanei, ceea ce o face posibil de recunoscut şi din care transpar sentimente, gânduri şi intenţii ale inimii. A-şi arăta faţa este expresia bunăvoinţei sale, în timp ce a o ascunde indică mânia şi indignarea sa. Cartea Exodului spune că „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, aşa cum cineva vorbeşte cu prietenul său” (Ex 33,11), şi tot lui Moise Domnul îi promite apropierea sa printr-o formulă foarte specială: „Faţa mea va umbla cu voi şi îţi voi da odihnă” (Ex 33,14). Psalmii ni-i arată pe credincioşi ca pe cei care caută faţa lui Dumnezeu (Cf Ps 26/27,8; 104/105,4) şi care în cult aspiră să-o vadă (Cf Ps 42,3), şi ne spun că „oamenii cei drepţi” o „vor contempla” (Ps 10/11,7).
Toată povestirea biblică se poate citi ca o dezvăluire treptată a feţei lui Dumnezeu, până când ajunge la deplina sa manifestare în Iisus Hristos. „Când a venit plinirea timpului, - ne-a amintit şi astăzi apostolul Paul - Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Şi adaugă imediat: „născut din femeie, supus Legii”. Faţa lui Dumnezeu a căpătat o faţă umană, lăsându-se văzută şi recunoscută în fiul Fecioarei Maria, pe care, din acest motiv, o cinstim cu titlul preaînalt de „Mamă a lui Dumnezeu”. Ea, care a păzit în inima ei secretul maternităţii divine, este cea dintâi care vede faţa lui Dumnezeu făcut om în micul rod al trupului său. Mama are o legătură cu totul specială, unică, şi într-un oarecare mod, exclusivă cu fiul abia născut. Prima faţă pe care copilul o vede este cea a mamei, şi această privire este decisivă pentru raportul lui cu viaţa, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca el să poată deveni un „fiu al păcii” (Lc 10,6). Între multele tipologii de icoane ale Fecioarei Maria în tradiţia bizantină, există cea numită „a blândeţii”, care îl reprezintă pe Iisus prunc cu faţa sprijinită - obraz lângă obraz - pe cea a Mamei. Copilul se uită la Mamă, iar aceasta priveşte la noi, aproape ca pentru a reflecta spre cine observă, şi se roagă, tandreţea lui Dumnezeu, coborâtă în Ea din Cer şi întrupată în acel Fiu de om pe care îl poartă în braţe. În această icoană mariană putem contempla ceva din Dumnezeu însuşi: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut „să-l dea pe fiul său unul-născut” (In 3,16). Dar aceeaşi icoană ne arată şi, în Maria, faţa Bisericii, care reflectă asupra noastră şi asupra lumii întregi lumina lui Hristos, Biserica prin care ajunge la fiecare om vestea cea bună: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (Gal 4,7) - cum citim tot în Sfântul Paul.
Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie, Domni Ambasadori, iubiţi prieteni! A medita asupra misterului feţei lui Dumnezeu şi a omului este o cale deosebită ce conduce la pace. Aceasta, de fapt, începe de la o privire respectuoasă, care recunoaşte în chipul altuia o persoană, oricare i-ar fi culoarea pielii, naţionalitatea, limba, religia sa. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate garanta, pentru a spune astfel, „profunzimea” chipului omului? În realitate, numai dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă, suntem în stare să identificăm în chipul altuia, un frate în umanitate, nu un mijloc dar un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi, o înfăţişare a misterului infinit al fiinţei umane. Percepţia noastră despre lume şi, în special, despre semenii noşti, depinde în mod esenţial de prezenţa în noi a Duhului lui Dumnezeu. Este un fel de „rezonanţă”: cine are inima goală, nu percepe decât imagini plate, lipsite de conţinut. În schimb, cu cât noi suntem mai locuiţi de Dumnezeu, cu atât suntem şi mai sensibili la prezenţa sa în ceea ce ne înconjoară: în toate creaturile, şi în special în ceilalţi oameni, deşi uneori tocmai faţa umană, marcată de asprimea vieţii şi de rău, poate părea greu de apreciat şi de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, deci, pentru a ne recunoaşte şi respecta drept cine suntem în realitate, adică fraţi, avem nevoie să ne referim la chipul unui Tată comun, care ne iubeşte pe toţi, în ciuda limitelor şi greşelilor noastre.
Încă de mici, este important a fi educaţi la respectul altuia, chiar şi atunci când este diferit de noi. De acum este tot mai comună experienţa unor clase de şcoală alcătuite de copii de diferite naţionalităţi, dar chiar şi când aceasta nu se întâmplă, feţele lor sunt o profeţie a umanităţii pe care suntem chemaţi să o formăm: o familie de familii şi de popoare. Cu cât aceşti copii sunt mai mici , cu atât mai mult ei trezesc în noi duioşia şi bucuria pentru o nevinovăţie şi o frăţietate ce ne apar evidente: în pofida diferenţelor dintre ei, plâng şi râd în acelaşi mod, au aceleaşi necesităţi. comunică spontan între ei, se joacă împreună…Feţele copiilor sunt ca un reflex al viziunii lui Dumnezeu asupra lumii. De ce atunci să le stingem zâmbetele? Pentru ce să le otrăvim inimile? Din păcate, icoana Mamei lui Dumnezeu a blândeţii îşi află contrarul ei tragic în imaginile îndurerate ale atâtor copii şi mame în situaţii de războaie şi violenţe: evacuaţi, refugiaţi, migranţi cu forţa. Feţe săpate de foame şi de boli, chipuri desfigurate de durere şi de deznădejde. Chipurile micuţilor nevinovaţi sunt o chemare tăcută la responsabilitatea noastră: în faţa condiţiei lor lipsită de apărare, se prăbuşesc toate falsele justificări ale războiului şi violenţei. Trebuie pur şi simplu să ne convertim la planuri de pace, să depunem armele de orice timp şi să ne angajăm toţi împreună la edificarea unui lumi mai demne de om.
Mesajul meu pentru cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Păcii: „Dacă vrei să construieşti pacea, păzeşte creaţia”, se situează în cadrul acestei perspective a feţei lui Dumnezeu şi a feţelor umane. De fapt, putem afirma că omul este capabil să respecte creaturile în măsura în care poartă în spiritul său un sens deplin al vieţii, altminteri va fi înclinat să se dispreţuiască pe sine şi ceea ce îl înconjoară, să nu aibă respect faţă de mediul înconjurător în care trăieşte, faţă de creaţie. Cine ştie să recunoască în cosmos reflexele chipului invizibil al Creatorului, este purtat să aibă o mai mare dragoste faţă de creaturi, mai mare sensibilitate pentru valoarea lor simbolică. În special, Cartea Psalmilor este bogată în mărturii despre acest mod cu adevărat uman de a stabili relaţii cu natura: cu cerul, marea, munţii, colinele, fluviile, animalele…”Cât s-au înmulţit lucrările tale, Doamne! - exclamă Psalmistul - Toate cu înţelepciune le-ai făcut. S-a umplut pământul de făpturile tale” (Ps 104/103, 24).
În special, perspectiva „feţei” invită la a se opri asupra a ceea ce, şi în acest Mesaj, am numit „ecologie umană”. Există, de fapt, o legătură foarte strânsă între respectarea omului şi salvgardarea creaţiei. „Îndatoririle faţă de ambient derivă din cele faţă de persoana umană considerată în ea însăşi şi în relaţiile cu alţii” (ibi, 12). Dacă omul se degradează, se degradează ambientul în care trăieşte; dacă cultura tinde spre un nihilism, dacă nu teoretic, practic, natura nu va putea să nu-i plătească urmările. Se poate, de fapt, constata o influenţă reciprocă între faţa omului şi „faţa” ambientului: „când ecologia umană este respectată într-o societate, şi ecologia ambientală trage beneficiul din aceasta” (ibid; Cf Encic Caritas in veritate, 51). Reînnoiesc, de aceea, apelul mei la a investi în educaţie, propunându-şi ca obiectiv, pe lângă necesara transmitere de noţiuni tehnico-ştiinţifice, o mai amplă şi aprofundată „responsabilitate ecologică”, bazată pe respectarea omului şi a drepturilor şi îndatoririlor sale fundamentale. Numai astfel angajamentul pentru ambient poate deveni cu adevărat educaţie la pace şi edificare a păcii.
Dragi fraţi şi surori, în Timpul Crăciunului revine un Psalm care conţine, între altele, şi un exemplu minunat despre felul în care venirea lui Dumnezeu transfigurează creaţia şi provoacă un fel de sărbătoare cosmică. Acest imn începe cu o invitaţie universală la preamărire: „Cântaţi Domnului un cântec nou. Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele lui” (Ps 95/96, 1). Dar la un anumit punct această chemare la preamărire se extinde la toată creaţia: „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să vuiască marea şi tot ce se află într-însa. Să se bucure câmpiile şi tot ce este pe ele, să tresalte de bucurie toţi copacii pădurilor” (vv 11-12). Sărbătoarea credinţei devine sărbătoarea omului şi a creaţiei: acea sărbătoare care este Naşterea Domnului se exprimă şi prin împodobiri pe pomi, pe străzi, în case. Totul reînfloreşte pentru că Dumnezeu a apărut în mijlocul nostru. Fecioara Maria îl arată pe Pruncul Iisus păstorilor la Betleem, care se bucură şi îl laudă pe Domnul (Cf Lc 2,20); Biserica reînnoieşte misterul pentru oamenii din fiecare generaţie, le arată faţa lui Dumnezeu, pentru ca, prin binecuvântarea sa, să poată păşi pe calea păcii.
RadioVaticana
iluştri Domni şi Doamne,
iubiţi fraţi şi surori,
În prima zi a noului an avem bucuria şi harul de a celebra pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, Ziua Mondială a Păcii. În ambele evenimente îl celebrăm pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria Fecioară şi adevărata noastră pace! Vouă tuturor, care v-aţi reunit aici: reprezentanţi ai popoarelor lumii, ai Bisericii romane şi universale, preoţi şi credincioşi; şi tuturor care sunt conectaţi prin radio şi televiziune, vă repet cuvintele străvechii binecuvântări: Domnul să-şi îndrepte faţa sa asupra voastră şi să vă dăruiască pacea (Cf Num 6,26). Tocmai tema Feţei şi a feţelor aş vrea să o dezvolt astăzi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - Faţa lui Dumnezeu şi feţele oamenilor - o temă care ne oferă şi o cheie de lectură pentru pacea în lume.
Am ascultat, atât în prima lectură - luată din Cartea Numerilor - cât şi din Psalmul responsorial, unele expresii care conţin metafora feţei aplicată lui Dumnezeu: „Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine” (Num 6,25); „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele” (Ps 66/67,2-3). Faţa este expresia prin excelenţă a persoanei, ceea ce o face posibil de recunoscut şi din care transpar sentimente, gânduri şi intenţii ale inimii. A-şi arăta faţa este expresia bunăvoinţei sale, în timp ce a o ascunde indică mânia şi indignarea sa. Cartea Exodului spune că „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, aşa cum cineva vorbeşte cu prietenul său” (Ex 33,11), şi tot lui Moise Domnul îi promite apropierea sa printr-o formulă foarte specială: „Faţa mea va umbla cu voi şi îţi voi da odihnă” (Ex 33,14). Psalmii ni-i arată pe credincioşi ca pe cei care caută faţa lui Dumnezeu (Cf Ps 26/27,8; 104/105,4) şi care în cult aspiră să-o vadă (Cf Ps 42,3), şi ne spun că „oamenii cei drepţi” o „vor contempla” (Ps 10/11,7).
Toată povestirea biblică se poate citi ca o dezvăluire treptată a feţei lui Dumnezeu, până când ajunge la deplina sa manifestare în Iisus Hristos. „Când a venit plinirea timpului, - ne-a amintit şi astăzi apostolul Paul - Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Şi adaugă imediat: „născut din femeie, supus Legii”. Faţa lui Dumnezeu a căpătat o faţă umană, lăsându-se văzută şi recunoscută în fiul Fecioarei Maria, pe care, din acest motiv, o cinstim cu titlul preaînalt de „Mamă a lui Dumnezeu”. Ea, care a păzit în inima ei secretul maternităţii divine, este cea dintâi care vede faţa lui Dumnezeu făcut om în micul rod al trupului său. Mama are o legătură cu totul specială, unică, şi într-un oarecare mod, exclusivă cu fiul abia născut. Prima faţă pe care copilul o vede este cea a mamei, şi această privire este decisivă pentru raportul lui cu viaţa, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca el să poată deveni un „fiu al păcii” (Lc 10,6). Între multele tipologii de icoane ale Fecioarei Maria în tradiţia bizantină, există cea numită „a blândeţii”, care îl reprezintă pe Iisus prunc cu faţa sprijinită - obraz lângă obraz - pe cea a Mamei. Copilul se uită la Mamă, iar aceasta priveşte la noi, aproape ca pentru a reflecta spre cine observă, şi se roagă, tandreţea lui Dumnezeu, coborâtă în Ea din Cer şi întrupată în acel Fiu de om pe care îl poartă în braţe. În această icoană mariană putem contempla ceva din Dumnezeu însuşi: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut „să-l dea pe fiul său unul-născut” (In 3,16). Dar aceeaşi icoană ne arată şi, în Maria, faţa Bisericii, care reflectă asupra noastră şi asupra lumii întregi lumina lui Hristos, Biserica prin care ajunge la fiecare om vestea cea bună: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (Gal 4,7) - cum citim tot în Sfântul Paul.
Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie, Domni Ambasadori, iubiţi prieteni! A medita asupra misterului feţei lui Dumnezeu şi a omului este o cale deosebită ce conduce la pace. Aceasta, de fapt, începe de la o privire respectuoasă, care recunoaşte în chipul altuia o persoană, oricare i-ar fi culoarea pielii, naţionalitatea, limba, religia sa. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate garanta, pentru a spune astfel, „profunzimea” chipului omului? În realitate, numai dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă, suntem în stare să identificăm în chipul altuia, un frate în umanitate, nu un mijloc dar un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi, o înfăţişare a misterului infinit al fiinţei umane. Percepţia noastră despre lume şi, în special, despre semenii noşti, depinde în mod esenţial de prezenţa în noi a Duhului lui Dumnezeu. Este un fel de „rezonanţă”: cine are inima goală, nu percepe decât imagini plate, lipsite de conţinut. În schimb, cu cât noi suntem mai locuiţi de Dumnezeu, cu atât suntem şi mai sensibili la prezenţa sa în ceea ce ne înconjoară: în toate creaturile, şi în special în ceilalţi oameni, deşi uneori tocmai faţa umană, marcată de asprimea vieţii şi de rău, poate părea greu de apreciat şi de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, deci, pentru a ne recunoaşte şi respecta drept cine suntem în realitate, adică fraţi, avem nevoie să ne referim la chipul unui Tată comun, care ne iubeşte pe toţi, în ciuda limitelor şi greşelilor noastre.
Încă de mici, este important a fi educaţi la respectul altuia, chiar şi atunci când este diferit de noi. De acum este tot mai comună experienţa unor clase de şcoală alcătuite de copii de diferite naţionalităţi, dar chiar şi când aceasta nu se întâmplă, feţele lor sunt o profeţie a umanităţii pe care suntem chemaţi să o formăm: o familie de familii şi de popoare. Cu cât aceşti copii sunt mai mici , cu atât mai mult ei trezesc în noi duioşia şi bucuria pentru o nevinovăţie şi o frăţietate ce ne apar evidente: în pofida diferenţelor dintre ei, plâng şi râd în acelaşi mod, au aceleaşi necesităţi. comunică spontan între ei, se joacă împreună…Feţele copiilor sunt ca un reflex al viziunii lui Dumnezeu asupra lumii. De ce atunci să le stingem zâmbetele? Pentru ce să le otrăvim inimile? Din păcate, icoana Mamei lui Dumnezeu a blândeţii îşi află contrarul ei tragic în imaginile îndurerate ale atâtor copii şi mame în situaţii de războaie şi violenţe: evacuaţi, refugiaţi, migranţi cu forţa. Feţe săpate de foame şi de boli, chipuri desfigurate de durere şi de deznădejde. Chipurile micuţilor nevinovaţi sunt o chemare tăcută la responsabilitatea noastră: în faţa condiţiei lor lipsită de apărare, se prăbuşesc toate falsele justificări ale războiului şi violenţei. Trebuie pur şi simplu să ne convertim la planuri de pace, să depunem armele de orice timp şi să ne angajăm toţi împreună la edificarea unui lumi mai demne de om.
Mesajul meu pentru cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Păcii: „Dacă vrei să construieşti pacea, păzeşte creaţia”, se situează în cadrul acestei perspective a feţei lui Dumnezeu şi a feţelor umane. De fapt, putem afirma că omul este capabil să respecte creaturile în măsura în care poartă în spiritul său un sens deplin al vieţii, altminteri va fi înclinat să se dispreţuiască pe sine şi ceea ce îl înconjoară, să nu aibă respect faţă de mediul înconjurător în care trăieşte, faţă de creaţie. Cine ştie să recunoască în cosmos reflexele chipului invizibil al Creatorului, este purtat să aibă o mai mare dragoste faţă de creaturi, mai mare sensibilitate pentru valoarea lor simbolică. În special, Cartea Psalmilor este bogată în mărturii despre acest mod cu adevărat uman de a stabili relaţii cu natura: cu cerul, marea, munţii, colinele, fluviile, animalele…”Cât s-au înmulţit lucrările tale, Doamne! - exclamă Psalmistul - Toate cu înţelepciune le-ai făcut. S-a umplut pământul de făpturile tale” (Ps 104/103, 24).
În special, perspectiva „feţei” invită la a se opri asupra a ceea ce, şi în acest Mesaj, am numit „ecologie umană”. Există, de fapt, o legătură foarte strânsă între respectarea omului şi salvgardarea creaţiei. „Îndatoririle faţă de ambient derivă din cele faţă de persoana umană considerată în ea însăşi şi în relaţiile cu alţii” (ibi, 12). Dacă omul se degradează, se degradează ambientul în care trăieşte; dacă cultura tinde spre un nihilism, dacă nu teoretic, practic, natura nu va putea să nu-i plătească urmările. Se poate, de fapt, constata o influenţă reciprocă între faţa omului şi „faţa” ambientului: „când ecologia umană este respectată într-o societate, şi ecologia ambientală trage beneficiul din aceasta” (ibid; Cf Encic Caritas in veritate, 51). Reînnoiesc, de aceea, apelul mei la a investi în educaţie, propunându-şi ca obiectiv, pe lângă necesara transmitere de noţiuni tehnico-ştiinţifice, o mai amplă şi aprofundată „responsabilitate ecologică”, bazată pe respectarea omului şi a drepturilor şi îndatoririlor sale fundamentale. Numai astfel angajamentul pentru ambient poate deveni cu adevărat educaţie la pace şi edificare a păcii.
Dragi fraţi şi surori, în Timpul Crăciunului revine un Psalm care conţine, între altele, şi un exemplu minunat despre felul în care venirea lui Dumnezeu transfigurează creaţia şi provoacă un fel de sărbătoare cosmică. Acest imn începe cu o invitaţie universală la preamărire: „Cântaţi Domnului un cântec nou. Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele lui” (Ps 95/96, 1). Dar la un anumit punct această chemare la preamărire se extinde la toată creaţia: „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să vuiască marea şi tot ce se află într-însa. Să se bucure câmpiile şi tot ce este pe ele, să tresalte de bucurie toţi copacii pădurilor” (vv 11-12). Sărbătoarea credinţei devine sărbătoarea omului şi a creaţiei: acea sărbătoare care este Naşterea Domnului se exprimă şi prin împodobiri pe pomi, pe străzi, în case. Totul reînfloreşte pentru că Dumnezeu a apărut în mijlocul nostru. Fecioara Maria îl arată pe Pruncul Iisus păstorilor la Betleem, care se bucură şi îl laudă pe Domnul (Cf Lc 2,20); Biserica reînnoieşte misterul pentru oamenii din fiecare generaţie, le arată faţa lui Dumnezeu, pentru ca, prin binecuvântarea sa, să poată păşi pe calea păcii.
RadioVaticana
December 29, 2009
Bineinteles ca da! Frumuseţea Evului Mediu creştin, orientat spre Dumnezeu, sursă de creştere şi de inspiraţie pentru lumea de azi
Benedict al XVI-lea a subliniat frumuseţea Evului Mediu creştin, orientat spre Dumnezeu, sursă de creştere şi de inspiraţie pentru lumea de azi
Benedict al XVI-lea ţine miercuri în Aula Paul al VI-lea din Vatican ultima din cele 44 audienţe generale din 2009. După primele dedicate Sfântului Paul, care au încheiat ciclul de 20 de cateheze asupra Apostolului Neamurilor, Pontiful a dezvoltat, în aceste luni, prezentarea unor mari Scriitori ai Bisericii din Răsărit şi din Apus din perioada Evului Mediu. O serie de meditaţii care au pus accentul înainte de toate pe extraordinara şi felurita bogăţie a aceste perioade istorice, dincolo de stereotipele facile care ar vrea să aplice acestei epoci eticheta de „secole întunecate”.
Catedrale şi universităţile, teologia şi filozofia: Evul Mediu este bogat în lumini care luminează istoria şi cultura Europei. În 2009, Benedict al XVI-lea a întreprins o călătorie fascinantă în istoria medievală, prin catehezele sale. Papa a amintit reînnoirea spirituală promovată de monahii benedictini, în special cei din Ordinul de la Cluny în Franţa.
A subliniat contribuţia preţioasă pe care experienţa mănăstirilor a adus-o pentru formarea identităţii europene, rechemând primatul lui Dumnezeu şi favorizând promovarea valorilor umane şi ale păcii. Şi Pontiful invită la a nu risipi această comoară:
• Dragi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru ca toţi cei care au la inimă un autentic umanism şi viitorul Europei să ştie să redescopere, să aprecieze şi să apere bogatul patrimoniu cultural şi religios al acestor secole (Audienţa generală din 11 noiembrie 2009).
Secole în care se ridică figuri extraordinare precum Bernard din Clairvaux , între marii Doctori ai Bisericii. Sfântul Bernard, a explicat Papa avertizează împotriva tentativelor de „a rezolva chestiunile fundamentale cu privire la Dumnezeu, la om şi lume doar cu forţele raţiunii”. O problemă actuală, sublinia Papa:
• Credinţa este înainte de toate o întâlnire personală, intimă cu Isus, înseamnă a trăi apropierea lui, prietenia şi iubirea lui, şi numai astfel se învaţă a-l cunoaşte din ce în ce mai mult, a-l iubi şi urma tot mai mult. Fie ca aceasta să se poată realiza cu fiecare dintre noi! (Audienţa generală din 21 octombrie 2009).
Un al mare gânditor medieval, căruia Papa i-a dedicat o cateheză este Sfântul Anselm din Aosta. Monahul benedictin, cunoscut cu apelativul de „Doctor Magnific” pune mereu gândirea sa în serviciul „contemplării lui Dumnezeu”. El învaţă că activitatea teologului se desfăşoară în trei stadii:
• Credinţa, dar gratuit al lui Dumnezeu de primit cu smerenie; experienţa, care consistă în a întrupa Cuvântul lui Dumnezeu în propria existenţă zilnică; şi apoi adevărata cunoaştere, care nu este niciodată rod al unor raţionamente reci, ci ale unei intuiţii contemplative (Audienţa generală din 23 septembrie 2009).
Teologiei scolastice, întemeiate de Sfântul Anselm, Benedict al XVI-lea i-a dedicat o meditaţie pentru a arăta cât de mult şi omul de astăzi are nevoie de un dialog respectuos între credinţă şi raţiune, de unitate şi armonie între ele. A amintit că teologia scolastică este legată de naşterea primelor universităţi, altă mare „invenţie” a Evului Mediu. Teologia scolastică, a mai spus Papa:
• …ne aminteşte că între credinţă şi raţiune există o prietenie firească, bazată şi înscrisă în însăşi ordinea creaţiei (…) Credinţa este deschisă spre efortul de înţelegere din partea raţiunii; raţiunea, la rândul său, recunoaşte că credinţa nu mortifică, din contra o mână spre noi orizonturi mai vaste şi mai înalte (Audienţa generală din 28 octombrie 2009).
Dar Evul Mediu este şi epoca în care vestirea Evangheliei ajunge în ţinuturile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute pe atunci. Protagonişti ai acestei atrăgătoare misiuni sunt Ciril şi Metodiu, apostoli ai Răsăritului creştin european, evanghelizatori ai popoarelor slave. Ei sunt, a amintit papa Benedict pionierii aculturaţiei Evangheliei:
• De fapt, Ciril şi Metodiu constituie un exemplu clasic pentru ceea ce astăzi se indică prin termenul „aculturaţie”: fiecare popor trebuie să facă să pătrundă în propria cultură mesajul revelat şi să exprime adevărul purtător de mântuire prin limbajul care îi este propriu.
Aceasta presupune o muncă de „traducere” foarte angajantă, deoarece cere identificarea unor termeni adecvaţi care să propună din nou, fără a o trăda, bogăţia Cuvântului revelat (Audienţa generală din 17 iunie 2009).
Şi în continuare, tot în Evul Mediu se afirmă „calea frumuseţii” care, a observat Pontiful, este poate itinerarul „cel mai atrăgător şi fascinant pentru a ajunge la a-l întâlni şi iubi pe Dumnezeu”. O frumuseţe, a subliniat, care, prin catedrale, a educat la credinţă întregi generaţii creştine:
• Catedralele gotice arătau o sinteză de credinţă şi de artă exprimată armonios prin limbajul universal şi fermecător al frumuseţii, care şi astăzi continuă să suscite stupoare (…) Avântul spre înalt voia să invite la rugăciune şi era el însuşi rugăciune. Catedrala gotică voia să traducă astfel, în liniile sale arhitectonice, năzuinţa sufletelor spre Dumnezeu (Audienţa generală din 18 noiembrie 2009).
RadioVaticana
Benedict al XVI-lea ţine miercuri în Aula Paul al VI-lea din Vatican ultima din cele 44 audienţe generale din 2009. După primele dedicate Sfântului Paul, care au încheiat ciclul de 20 de cateheze asupra Apostolului Neamurilor, Pontiful a dezvoltat, în aceste luni, prezentarea unor mari Scriitori ai Bisericii din Răsărit şi din Apus din perioada Evului Mediu. O serie de meditaţii care au pus accentul înainte de toate pe extraordinara şi felurita bogăţie a aceste perioade istorice, dincolo de stereotipele facile care ar vrea să aplice acestei epoci eticheta de „secole întunecate”.
Catedrale şi universităţile, teologia şi filozofia: Evul Mediu este bogat în lumini care luminează istoria şi cultura Europei. În 2009, Benedict al XVI-lea a întreprins o călătorie fascinantă în istoria medievală, prin catehezele sale. Papa a amintit reînnoirea spirituală promovată de monahii benedictini, în special cei din Ordinul de la Cluny în Franţa.
A subliniat contribuţia preţioasă pe care experienţa mănăstirilor a adus-o pentru formarea identităţii europene, rechemând primatul lui Dumnezeu şi favorizând promovarea valorilor umane şi ale păcii. Şi Pontiful invită la a nu risipi această comoară:
• Dragi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru ca toţi cei care au la inimă un autentic umanism şi viitorul Europei să ştie să redescopere, să aprecieze şi să apere bogatul patrimoniu cultural şi religios al acestor secole (Audienţa generală din 11 noiembrie 2009).
Secole în care se ridică figuri extraordinare precum Bernard din Clairvaux , între marii Doctori ai Bisericii. Sfântul Bernard, a explicat Papa avertizează împotriva tentativelor de „a rezolva chestiunile fundamentale cu privire la Dumnezeu, la om şi lume doar cu forţele raţiunii”. O problemă actuală, sublinia Papa:
• Credinţa este înainte de toate o întâlnire personală, intimă cu Isus, înseamnă a trăi apropierea lui, prietenia şi iubirea lui, şi numai astfel se învaţă a-l cunoaşte din ce în ce mai mult, a-l iubi şi urma tot mai mult. Fie ca aceasta să se poată realiza cu fiecare dintre noi! (Audienţa generală din 21 octombrie 2009).
Un al mare gânditor medieval, căruia Papa i-a dedicat o cateheză este Sfântul Anselm din Aosta. Monahul benedictin, cunoscut cu apelativul de „Doctor Magnific” pune mereu gândirea sa în serviciul „contemplării lui Dumnezeu”. El învaţă că activitatea teologului se desfăşoară în trei stadii:
• Credinţa, dar gratuit al lui Dumnezeu de primit cu smerenie; experienţa, care consistă în a întrupa Cuvântul lui Dumnezeu în propria existenţă zilnică; şi apoi adevărata cunoaştere, care nu este niciodată rod al unor raţionamente reci, ci ale unei intuiţii contemplative (Audienţa generală din 23 septembrie 2009).
Teologiei scolastice, întemeiate de Sfântul Anselm, Benedict al XVI-lea i-a dedicat o meditaţie pentru a arăta cât de mult şi omul de astăzi are nevoie de un dialog respectuos între credinţă şi raţiune, de unitate şi armonie între ele. A amintit că teologia scolastică este legată de naşterea primelor universităţi, altă mare „invenţie” a Evului Mediu. Teologia scolastică, a mai spus Papa:
• …ne aminteşte că între credinţă şi raţiune există o prietenie firească, bazată şi înscrisă în însăşi ordinea creaţiei (…) Credinţa este deschisă spre efortul de înţelegere din partea raţiunii; raţiunea, la rândul său, recunoaşte că credinţa nu mortifică, din contra o mână spre noi orizonturi mai vaste şi mai înalte (Audienţa generală din 28 octombrie 2009).
Dar Evul Mediu este şi epoca în care vestirea Evangheliei ajunge în ţinuturile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute pe atunci. Protagonişti ai acestei atrăgătoare misiuni sunt Ciril şi Metodiu, apostoli ai Răsăritului creştin european, evanghelizatori ai popoarelor slave. Ei sunt, a amintit papa Benedict pionierii aculturaţiei Evangheliei:
• De fapt, Ciril şi Metodiu constituie un exemplu clasic pentru ceea ce astăzi se indică prin termenul „aculturaţie”: fiecare popor trebuie să facă să pătrundă în propria cultură mesajul revelat şi să exprime adevărul purtător de mântuire prin limbajul care îi este propriu.
Aceasta presupune o muncă de „traducere” foarte angajantă, deoarece cere identificarea unor termeni adecvaţi care să propună din nou, fără a o trăda, bogăţia Cuvântului revelat (Audienţa generală din 17 iunie 2009).
Şi în continuare, tot în Evul Mediu se afirmă „calea frumuseţii” care, a observat Pontiful, este poate itinerarul „cel mai atrăgător şi fascinant pentru a ajunge la a-l întâlni şi iubi pe Dumnezeu”. O frumuseţe, a subliniat, care, prin catedrale, a educat la credinţă întregi generaţii creştine:
• Catedralele gotice arătau o sinteză de credinţă şi de artă exprimată armonios prin limbajul universal şi fermecător al frumuseţii, care şi astăzi continuă să suscite stupoare (…) Avântul spre înalt voia să invite la rugăciune şi era el însuşi rugăciune. Catedrala gotică voia să traducă astfel, în liniile sale arhitectonice, năzuinţa sufletelor spre Dumnezeu (Audienţa generală din 18 noiembrie 2009).
RadioVaticana
Henry al VIII-lea a întârziat revoluţia industrială
Revolta Regelui Henry al VIII-lea împotriva Bisericii Catolice şi închiderea mănăstirilor ar putea fi responsabile de întârzierea revoluţiei industriale, indică studii recente.
Arheologii au descoperit dovezi care indică faptul că fraţii cistercieni din mănăstirea Rievaulx, din North Yorkshire, au elaborat un prototip de cuptor pentru producerea la scară mare de fier forjat, după care au fost evacuaţi de Rege în 1538, informează Daily Telegraph. Dacă nu s-ar fi rupt legăturile cu Roma, este foarte probabil că seminţele Angliei industriale s-ar fi dezvoltat mai întâi în mănăstiri.
Mai mulţi cercetători şi-au petrecut sfârşitul săptămânii producând fier în vechile mănăstiri, pentru prima oară după 450 de ani. Analizând zgura produsă într-un cuptor de lut recreat, oamenii de ştiinţă speră să găsească indicii despre alcătuirea la scară a cuptorului, invenţia care probabil a revoluţionat cel mai mult epoca industrială.
Mănăstirea Rievaulx avea propriile dotări pentru producerea de fier pentru carierele şi fermele mănăstirii şi pentru vânzare în lume. Gerry McDonnell, arheolog de la Universitatea Bradford, a fost intrigat de modul în care călugării au dezvoltat tehnologia fierului. McDonnell crede că călugării de la Rievaulx erau pe punctul de a realiza un cuptor pentru producerea de fier forjat, care trebuie să poată ajunge la temperaturi de 2.700 grade Fahrenheit (1.482 Celsius).
"Unul dintre elementele cheie este acela că cistercienii ţineau anual o întâlnire regulată a stareţilor, şi ei aveau mijloacele pentru a transmite progresele tehnologice în întreaga Europa", a spus el. "Ei deţineau efectiv monopolul în producţia de fier. Desfiinţarea mănăstirilor a distrus această reţea de transfer de tehnologie." "Ei erau pe punctul de produce fier forjat la scară largă, dar desfiinţând monopolul virtual, Henry al VIII-lea a anulat efectiv acest potenţial", a adăugat McDonnell.
December 18, 2009
Gnoza marxista (pentru cine nu crede, inca, ca ideologia comunista este o religie seculara)
Bolsevismul gnostic:
Antonio Gramsci si Georg Lukacs
Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional (acelasi lucru se poate spune şi despre Georg Lukács). Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Michnik, Kuron şi Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societăţii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Geschichte und Klassenbewusstsein (Istorie şi conştiinţa de clasa, 1923), cartea fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar pe cont propriu, revoluţia nu trebuie doar căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent / subiect al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Ambii au pariat pe o escatologie imanentizată. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, grupul care se bucură de acest privilegiu este sortit să ajung la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană. La Gramsci şi la Lukács, fatalitatea şi voinţa istorică se conjugă sub semnul unei teleologii redemptive.
Ambii filosofi au fost profund influenţaţi de fervoarea romantic anti-capitalistă exacerbată de trauma primului război mondial. Momentul revoluţiei bolşevice i-a convins că omenirea se afla în pragul unui salt milenialist, al unui chiliasm revoluţionar. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am precizat şi cu alte ocazii (există o întreaga literatură exegetică pe acest subiect), personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukacs. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie excelentă a momentului de orbire totalitar-teocratică propriu religiilor politice (fenomenul a fost discutat pe larg de Eric Voegelin si Raymond Aron): “Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile lui Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
În recenta sa biografie dedicată lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti, a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secţie a Internaţionalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârşitul anilor 20 cu formaţiunea care a intrat in istorie drept PCI, îşi amintea despre Gramsci ca personaj tranşant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exerciţiu feroce (cum adeseori se întampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913-1915, după care s-a îndragostit de bolşevism şi a susţinut necondiţionat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democraţiei directe bazată pe soviete). Dincolo de orice reticenţe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a deveni precum Silone “un creştin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicaţii că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaşte vreun text care să afirme explicit o despărţire de bolşevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului, Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukacs sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani intr-un volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirma la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă”.
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor soteriologice despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin), asa cum sugerează/îndeamnă Alain Badiou ori Slavoj Zizek, înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.
Vladimir Tismăneanu, sursa
Antonio Gramsci si Georg Lukacs
Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional (acelasi lucru se poate spune şi despre Georg Lukács). Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Michnik, Kuron şi Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societăţii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Geschichte und Klassenbewusstsein (Istorie şi conştiinţa de clasa, 1923), cartea fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar pe cont propriu, revoluţia nu trebuie doar căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent / subiect al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Ambii au pariat pe o escatologie imanentizată. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, grupul care se bucură de acest privilegiu este sortit să ajung la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană. La Gramsci şi la Lukács, fatalitatea şi voinţa istorică se conjugă sub semnul unei teleologii redemptive.
Ambii filosofi au fost profund influenţaţi de fervoarea romantic anti-capitalistă exacerbată de trauma primului război mondial. Momentul revoluţiei bolşevice i-a convins că omenirea se afla în pragul unui salt milenialist, al unui chiliasm revoluţionar. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am precizat şi cu alte ocazii (există o întreaga literatură exegetică pe acest subiect), personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukacs. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie excelentă a momentului de orbire totalitar-teocratică propriu religiilor politice (fenomenul a fost discutat pe larg de Eric Voegelin si Raymond Aron): “Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile lui Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
În recenta sa biografie dedicată lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti, a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secţie a Internaţionalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârşitul anilor 20 cu formaţiunea care a intrat in istorie drept PCI, îşi amintea despre Gramsci ca personaj tranşant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exerciţiu feroce (cum adeseori se întampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913-1915, după care s-a îndragostit de bolşevism şi a susţinut necondiţionat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democraţiei directe bazată pe soviete). Dincolo de orice reticenţe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a deveni precum Silone “un creştin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicaţii că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaşte vreun text care să afirme explicit o despărţire de bolşevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului, Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukacs sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani intr-un volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirma la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă”.
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor soteriologice despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin), asa cum sugerează/îndeamnă Alain Badiou ori Slavoj Zizek, înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.
Vladimir Tismăneanu, sursa
December 15, 2009
Biserică catolică concesionată pentru românii din Sicilia
Aproximativ 800 de credincioşi ortodocşi români din Italia au participat, duminică 13 decembrie 2009, la slujba oficiată în biserica San Nicola din oraşul Canicatti din insula italiană Sicilia.
Biserica este monument istoric şi a fost dată parohiei româneşti Sfânta Filofteia, în concesiune pe 99 de ani, din partea Arhiepiscopiei de Agrigento.
La slujba oficiată de Episcopul Siluan al românilor ortodocşi din Italia a asistat şi Arhiepiscopul romano-catolic Francesco Montenegro de Agrigento, care le-a mulţumit românilor pentru contribuţia pe care o aduc, prin munca lor, pentru regiunea siciliană.
Cu aceeaşi ocazie a fost sfinţit şi iconostasul instalat pentru a conferi sfântului lăcaş funcţionalitate liturgică ortodoxă.
În jurul oraşului sicilian trăiesc aproximativ 4000 de români.
"A intra în iesle pentru a înţelege întruparea" de Pietro Messa
Fratele Francisc de Assisi a murit la 4 octombrie 1226 în mica biserică a Porţiunculei şi trupul lui a fost transportat în Assisi pentru a fi înmormântat în biserica "Sfântul Gheorghe". După numai doi ani, în anul 1228, papa Grigore al IX-lea a recunoscut din punct de vedere canonic sfinţenia lui la sfârşitul unei proceduri care era în vigoare de câteva decenii pentru a ajunge la canonizare. Cu această ocazie însuşi Pontiful i-a încredinţat fratelui Toma da Celano să aşterne pe hârtie viaţa sfântului care va deveni semnul distinctiv al pontificatului său, aşa încât atunci când s-a voit să se picteze imaginea lui Grigore al IX-lea la Sacro Speco benedictin din Subiaco, alături a fost reprezentată şi efigia sfântului Francisc. Toma da Celano în câteva luni a terminat lucrarea sa efectuată, întocmai, după porunca şi aşteptările Pontifului.
În relatarea a ceea ce a devenit legenda - în sensul propriu al termenului, adică textul care trebuie citit - oficială a noului sfânt, Toma desigur că n-a scris totul, ci numai ceea ce putea arăta valoarea universală a vieţii prezentată tuturor credincioşilor. Pentru aceasta, nu uimeşte că unele fapte nu au fost scrise şi altele au fost puternic evidenţiate. Între acestea din urmă este vrednică de remarcat relatarea nopţii de Crăciun din anul 1223 care va fi cunoscută ca "ieslea din Greccio". Înainte de toate, Toma, prezentând aşa-numita Regulă netimbrată a lui Francisc, afirmă că "aspiraţia lui cea mai înaltă, dorinţa lui dominantă, voinţa lui cea mai fermă era să respecte perfect şi mereu sfânta Evanghelie şi să imite (...) învăţătura şi exemplele Domnului nostru Iisus Cristos". Continuând, relatează că el avea puternic imprimate în memorie "umilinţa Întrupării şi caritatea Pătimirii"; mărturie elocventă a toate acestea e ceea ce sfântul a realizat "cu trei ani înainte de moartea sa glorioasă, la Greccio, în ziua Naşterii Domnului". Deci suntem în anul 1223, un an important pentru viaţa fraţilor minori, deoarece la 29 noiembrie Papa Honoriu al III-lea în Lateran a aprobat cu bula Solet annuere Regula lor şi astfel se adăuga la altele bine consolidate, cum este cea a sfântului Benedict.
Toma da Celano informează că "circa două săptămâni înainte de festivitatea Crăciunului", adică puţin după confirmarea Regulii amintite mai sus, sfântul a exprimat unui locuitor din Greccio, cu numele Ioan, dorinţa sa de "a-l reprezenta pe Pruncul născut la Betleem şi într-un fel să vadă cu ochii trupului greutăţile în care s-a aflat datorită lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, cum a fost aşezat într-o iesle şi cum zăcea pe fân între un bou şi un măgăruş". Puţine rânduri, dar în care este sintetizat ceea ce-l anima pe Francisc. Înainte de toate dorinţa de "a vedea cu ochii trupului": pentru Francisc a vedea cu ochii trupeşti este esenţial pentru credinţă care - aşa cum afirmă în primul "Avertisment" prin intermediul binomului "a vedea şi a crede" - nu constă în a nu vedea, ci în a vedea şi mai profund. Dacă vrem să exprimăm toate acestea într-un limbaj mai erudit şi actual - desigur străin de patrimoniul cultural al lui Francisc - am putea spune că credinţa nu elimină raţiunea, ci o deschide spre orizonturile vaste ale carităţii şi ale adevărului.
Pentru a realiza intenţia sa, Francisc a cerut unui om din Greccio să pregătească o iesle cu un bou şi un măgăruş; în noaptea de Crăciun a venit multă lume în locul stabilit cu lumânări şi făclii - exact cum se făcea în liturgie în acel moment - şi acolo a fost celebrată sfânta Liturghie. Relatează izvoarele că Francisc, fiind diacon, citeşte Evanghelia şi "vorbeşte poporului şi cu cuvinte foarte dulci reevocă pe Regele nou-născut sărac şi mica cetate din Betleem". În acel moment erau boul şi măgăruşul - care lipsesc în Evangheliile canonice, menţionate însă de cartea apocrifă Pseudo-Matei care reia din Isaia (1,3), şi interpretaţi de părinţii Bisericii ca poporul lui Israel, care poartă jugul legii, şi respectiv neamurile, adică cei necircumcişi - dar nu exista nimeni care reprezenta personajele de la naştere, de exemplu pe Maria sau pe Iosif şi nici un prunc pentru a-l reprezenta pe Iisus. Exista numai o iesle - în latineşte praesepe -, cele două animale, oamenii care asistau la Liturghie şi diaconul Francisc care-l predica pe Iisus, Pruncul din Betleem! În realitate aceea poate fi denumită o "iesle euharistică"! Toma da Celano încheie relatarea sa afirmând că "pentru meritele sfântului, pruncul Isus era înviat în inimile multora, care-l uitaseră, şi amintirea lui rămânea imprimată adânc în memoria lor". De fapt, imediat, ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea prin lucrarea lui Francisc a avut o mare rezonanţă, aşa încât Greccio a devenit o mănăstire importantă în istoria franciscană şi foarte repede în acel loc în care a fost pusă ieslea pentru măgar şi pentru bou s-a construit o capelă reprezentând tocmai scenele de la acel Crăciun, aşa cum se poate vedea şi astăzi. Cu timpul s-a răspândit tradiţia de a reprezenta scena naşterii lui Iisus cu diferite personaje: e suficient să ne gândim la cea foarte frumoasă comandată de papa Nicolae al IV-lea la sfârşitul secolului al XIII-lea lui Arnolfo di Cambio pentru bazilica "Santa Maria Maggiore" şi care se poate admira şi astăzi în muzeul din aceeaşi bazilică romană. Trebuie evidenţiat că aşa cum Toma da Celano a scris că prin lucrarea sfântului Francisc locul din "Greccio a devenit ca un nou Betleem", tot aşa Nicolae al IV-lea (1288-1292) a voit să facă din Bazilica romană un "al doilea Betleem" păstrând rămăşiţele leagănului care l-a ţinut pe Cuvântul făcut trup. Arnolfo di Cambio a făcut ieslea sa în anul 1291, chiar în anul în care o dată cu căderea oraşului San Giovanni d'Acri s-a terminat ultimul avanpost latin în Palestina. Din toate acestea se poate deduce că ieslea este legată şi de reconstruirea Ţării Sfinte în Occident - aşa cum se va întâmpla cu Sfânta Casă din Loreto - şi în aceasta a dat o contribuţie importantă sfântul Francisc de Assisi.
Numai după câteva secole, în anul 1581, s-a definit în mod explicit Greccio ca prima iesle din istorie şi acest lucru a avut loc prin opera franciscanului spaniol Juan Francisco Nuńo care locuia în conventul roman Aracoeli.
Dacă relatarea lui Toma da Celano prezentă în Vita beati Francisci ne oferă amănunte importante pentru a cunoaşte ce s-a întâmplat în noaptea de Crăciun din anul 1223 la Greccio, totuşi înţelegerea gândirii şi a spiritualităţii care l-au dus pe fratele Francisc la acel gest ne este oferită îndeosebi de scrierile sale. Din ele transpare că el se inspiră foarte mult din Biblie - mai ales prin intermediul liturgiei - aşa încât uneori compoziţiile sale sunt adevărate înlănţuiri de citate biblice sau comentarii de versete. Un exemplu strălucitor este "Avertismentul întâi" în care vorbeşte despre "trupul Domnului" şi apoi despre Întrupare.
Reluând cererea lui Filip adresată lui Iisus pe care o găsim în Evanghelia după Ioan, Francisc afirmă: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns". Deci a-l vedea pe Tatăl este răspunsul potrivit la întrebarea omului, exact aşa cum spunea sfântul Augustin: "Inima mea este neliniştită până nu se odihneşte în tine". Dacă a-l vedea pe Tatăl este împlinirea dorinţelor umane, totuşi cu mare realism Francisc recunoaşte că "Tatăl locuieşte într-o lumină inaccesibilă, şi Dumnezeu este duh, şi pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată". Această afirmaţie este de o importanţă fundamentală deoarece curăţă de orice proiecţie umană, idolatrie religioasă şi instrumentalizare a lui Dumnezeu aşa cum din păcate se întâmplă des în fundamentalism, integralism şi fanatism religios.
Însă acest lucru nu-l conduce pe Francisc la un fel de agnosticism, ci dimpotrivă îl face să recunoască faptul că Iisus este calea care duce la Tatăl din moment ce el a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". Deci Iisus este cel care-l evanghelizează pe Dumnezeu, adică spune vestea cea bună că Dumnezeu este Tată; în felul acesta revelând cine este Dumnezeu, îl revelează omului pe om adică demnitatea de fii. Dar şi în acest caz Francisc nu merge pe scurtături simpliste şi este constrâns să recunoască faptul că "şi Fiul, în ceea ce este egal cu Tatăl, nu este văzut de nimeni în manieră diferită de cum este văzut Tatăl, nici de cum este văzut Duhul Sfânt". De fapt, mulţi recunosc măreţia lui Iisus, considerându-l un profet, sau un filantrop, sau un revoluţionar; toate aceste definiţii în sine nu sunt complet eronate, dar cu siguranţă sunt reductive. Pentru acest motiv Francisc îşi dă seama că desigur este esenţial a-l vedea pe Iisus "după omenitate" - şi pentru că este modul cu care ne este dat nouă oamenilor să cunoaştem - dar pentru a ajunge să-l vedem şi să credem "după Duh şi după divinitate". Acest tip de cunoaştere, care nu elimină faptul de a vedea, ci-l aprofundează, cere deci prezenţa Duhului pentru că, spune Francisc: "Duhul Domnului, care locuieşte în credincioşii săi, el e cel care primeşte preasfântul trup şi sânge al Domnului". Prin urmare, conduşi de Duhul Sfânt, şi noi putem fi ca apostolii care văzându-l pe Iisus "cu vederea trupului lor vedeau numai carnea lui, dar, contemplându-l cu ochii spirituali, credeau că el era însuşi Dumnezeu". În felul acesta, apostolii, animaţi de Duhul Sfânt, văzând omenitatea lui Iisus, vedea şi credeau în divinitatea lui; acest lucru le-a permis să-l urmeze pe Iisus calea care face accesibilă lumina lui Dumnezeu, adică să-l vadă pe Tatăl. Şi vederea acestei paternităţi a lui Dumnezeu este de ajuns, adică este unicul răspuns potrivit la întrebările omului: de fapt, recunoaşte Francisc, "în felul acesta Domnul este mereu cu credincioşii săi", adică este Emanuel, "Dumnezeu cu noi".
Dacă Francisc cu un realism aş spune extrem trebuie să-şi dea seama că oricum nouă nu ne este dat să vedem omenitatea lui Iisus aşa cum a fost pentru apostoli, totuşi el afirmă că putem vedea pâinea consacrată pusă pe altar în mâinile preotului. Văzând acea pâine cu ochii spirituali putem recunoaşte în ea prezenţa trupului lui Iisus care, aşa cum a fost pentru apostoli, ni-l arată pe Tatăl. Deci Euharistia este locul istoric unde omul poate să întâlnească faţa lui Dumnezeu, exact cum s-a întâmplat în momentul Întrupării; pentru acest motiv Francisc a voit la Greccio, în noaptea de Crăciun, să celebreze Euharistia pe iesle şi aceasta nu atât pentru a aminti un lucru din trecut, ci pentru a contempla, adică a sta şi a privi şi a crede cu uimire că în umilinţa pâinii consacrate Dumnezeu devine în fiecare zi Emanuel. Această prezenţă face noi toate lucrurile, e ceea ce i-a uimit şi pe cei care au voit să trăiască Evanghelia pe urmele sfântului Francisc şi pe mulţi alţii care prin intermediul ieslei pot şi astăzi "să vadă cu ochii trupului" şi să creadă în Cuvântul făcut trup.
November 22, 2009
Benedict al XVI-lea cu artiştii sâmbătă dimineaţă în Capela Sixtină: geniul vostru să mărturisească lumii speranţa şi un reflex al Infinitului
„Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate”. Cu aceste cuvinte - definite un „apel prietenos şi pasionant” - Benedict al XVI-lea a încheiat sâmbătă dimineaţă aşteptata întâlnire cu lumea artei. În cadrul splendid al Capelei Sixtine, Papa s-a adresat celor peste 250 de personaje de faimă internaţională în cadrul artelor figurative, al muzicii, cinematografiei, teatrului şi arhitecturii, care au răspuns la invitaţia Pontifului. Pe fundalul evenimentului, o dublă comemorare: zece ani de la Scrisoarea către artişti a lui Ioan Paul al II-lea şi 45 de ani de la întâlnirea similară cu artiştii voită de papa Paul al VI-lea.
Iată reportajul lui Alessandro De Carolis:
• Arta care exprimă frumuseţea: o frumuseţe care scutură omul din somnolenţa sa, îl face să depăşească limitele simplului estetism, îi deschide inima spre speranţă, îl mână spre un Dincolo, spre o frumuseţe transcendentă ce atinge spiritul până a reflecta împrejurimile chipului lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, parcursul, înalt şi profund al căii frumuseţii - via pulchritudinis - pe care Benedict al XVI-lea l-a delineat „pentru a reafirma - a spus - prietenia dintre Biserică şi arte”. La fel ca în cazul lui Paul al VI-lea în 1964, „sanctuarul de credinţă şi creativitate umană” al Capelei Sixtine a găzduit ceremonia, introdusă şi încheiată de notele compozitorului Giovanni Pierluigi da Palestrina.
• Secvenţe muzicale.
Papa, pornind de la frescele lui Michelangelo, a propus o reflecţie despre frumuseţe ca punct de convergenţă dintre credinţă şi artă:
• Această frescă ne pune înaintea ochilor şi pericolul căderii definitive a omului, ameninţare ce planează asupra umanităţii atunci când se lasă ademenită de forţele răului. Fresca lansează de aceea un puternic strigăt profetic împotriva răului; împotriva oricărei forme de nedreptate (…) Dramatica frumuseţe a picturii lui Michelangelo, cu culorile şi formele sale, devine anunţ de speranţă, invitaţie puternică la a ridica privirea spre orizontul ultim.
În mai multe rânduri afirmaţiile lui Benedict al XVI-lea s-au referit la renumitele cuvinte ale lui Paul al VI-lea din 7 mai 1964, deci în urmă cu 45 de ani, în special asupra măiestriei artiştilor în a şti să facă accesibilă lumea spiritului, a invizibilului, subliniate şi de arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, în cuvântul de salut adresat Papei. Aşa cum au răsunat şi consideraţiile lui Ioan Paul al II-lea din Scrisoarea adresată artiştilor în 1999 şi din care actorul italian, Sergio Castellitto, a citit câteva fragmente:
• Nimeni mai bine decât voi, artiştii, geniali constructori au frumuseţii, poate intui ceva din patosul cu care Dumnezeu în zorii creaţiei a privit la lucrarea mâinilor sale (…) Voi ştiţi, totuşi, că Biserica a continuat să nutrească o mare apreciere pentru valoarea artei ca atare: aceasta, de fapt, chiar şi dincolo de expresiile sale cele mai specific religioase, când este autentică are o intimă afinitate cu lumea credinţei.
În momentul actual „marcat din păcate - a recunoscut Benedict al XVI-lea - pe lângă fenomene negative la nivel social şi economic, de o exploatare adesea nesăbuită a resurselor planetei, „ce poate - s-a întrebat Papa - reda entuziasm şi încredere, ce poate încuraja sufletul uman” să „viseze o viaţă demnă de vocaţia sa dacă nu frumuseţea?”:
• O funcţie esenţială a adevăratei frumuseţi, de fapt, evidenţiată deja de filozoful Platon, consistă în a comunica omului un ’fior’ salutar, care îl face să iasă din sinea sa, îl smulge din resemnare, din acomodarea cotidianului, îl face chiar să sufere, ca o săgeată care îl răneşte, dar tocmai în acest fel îl ’retrezeşte’ deschizându-i din nou ochii inimii şi ai minţii, dându-i aripi, lansându-l spre înalt.
Totuşi, a lămurit Pontiful, căutarea frumuseţii despre care vorbesc, evident, nu consistă în vreo fugă în iraţional sau în pur estetism. Nu este nici acel tip de frumuseţe, a observat, „iluzorie”, „superficială şi orbitoare până la ameţeală”, care robeşte sufletul în loc să-l libereze:
• Este vorba de o frumuseţe seducătoare dar ipocrită, ce retrezeşte pofta, voinţa de putere, de posesie, de predominare asupra altuia şi care se transformă, foarte curând, în contrarul său, asumând chipurile obscenităţii, ale transgresiunii sau provocării scop în sine. Frumuseţea autentică, în schimb, deschide inima umană spre nostalgie, spre dorinţa profundă de a cunoaşte, de a iubi, de a merge spre Altul, spre Dincolo de sine.
Şi aici Benedict al XVI-lea a insistat în aceeaşi direcţie. „Frumuseţea - a spus - de la cea care se manifestă în cosmos şi în natură la aceea care se exprimă prin creaţiile artistice, tocmai prin caracteristica sa de a deschide şi lărgi orizonturile conştiinţei umane, de a face trimitere la dincolo de sine, înălţând-o peste abisul Infinitului - poate deveni o cale spre Transcendent, spre Misterul ultim, spre Dumnezeu”:
• Arta, în toate expresiile sale, în momentul în care se confruntă cu marile interogative ale existenţei, cu temele fundamentale din care derivă rostul de a trăi, poate căpăta o valenţă religioasă transformându-se într-un parcurs de profundă reflecţie interioară şi de spiritualitate.
Multe au fost citatele despre frumuseţe din Sfinţi ca Augustin, sau din mari scriitori ca Dostoievski, care au presărat discursul Papei. În special, vorbind despre aşa-zisa via pulchritudinis - adică despre acea „cale a frumuseţii care constituie în acelaşi timp un demers artistic, estetic, şi un itinerar de credinţă, de cercetare teologică” - Benedict al XVI-lea a amintit o frază a teologului Hans Urs von Balthasar despre ideea frumuseţii:
• Cel care, la numele ei, îşi strâmbă buzele în semn de dezgust, considerând-o ca decor exotic al unui trecut burghez, despre acesta se poate fi siguri că - în ascuns sau deschis - nu mai este capabil să se roage şi, curând, nici să mai iubească.
Iată, stabilită conexiunea ultimă dintre artă şi capacitatea ei de a lansa omul spre lumea spiritului, care îi face pe interpreţii săi, artiştii, „custozi ai frumuseţii lumii”, potrivit cuvintelor papei Paul al VI-lea. Benedict al XVI-lea a pecetluit această reînnoită legătură cu lumea artistică prin ceea ce a definit „un cordial, prietenos şi pasionant apel”:
• Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate! Şi nu vă fie frică să vă confruntaţi cu prima şi ultima sursă a frumuseţii, să dialogaţi cu cei care cred, cu cine, asemenea vouă, se simte pelerin în lume şi în istorie spre Frumuseţea nemărginită! Credinţa nu răpeşte nimic geniului vostru, artei voastre, din contra le exaltă şi le nutreşte, le încurajează să treacă pragul şi să contemple cu ochi fascinaţi şi plini de emoţie ţinta ultimă şi definitivă, soarele fără asfinţit care luminează prezentul şi-l face frumos.
În aplauzele prelungite pentru cuvintele sale, Benedict al XVI-lea şi-a luat rămas bun de la toţi cei prezenţi retrăgându-se din Capela Sixtină, în timp ce în numele său, aşa cum era prevăzut, arhiepiscopul Ravasi a consemnat artiştilor de faţă o medalie a Pontifului realizată în amintirea acestui eveniment.
radiovaticana
Iată reportajul lui Alessandro De Carolis:
• Arta care exprimă frumuseţea: o frumuseţe care scutură omul din somnolenţa sa, îl face să depăşească limitele simplului estetism, îi deschide inima spre speranţă, îl mână spre un Dincolo, spre o frumuseţe transcendentă ce atinge spiritul până a reflecta împrejurimile chipului lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, parcursul, înalt şi profund al căii frumuseţii - via pulchritudinis - pe care Benedict al XVI-lea l-a delineat „pentru a reafirma - a spus - prietenia dintre Biserică şi arte”. La fel ca în cazul lui Paul al VI-lea în 1964, „sanctuarul de credinţă şi creativitate umană” al Capelei Sixtine a găzduit ceremonia, introdusă şi încheiată de notele compozitorului Giovanni Pierluigi da Palestrina.
• Secvenţe muzicale.
Papa, pornind de la frescele lui Michelangelo, a propus o reflecţie despre frumuseţe ca punct de convergenţă dintre credinţă şi artă:
• Această frescă ne pune înaintea ochilor şi pericolul căderii definitive a omului, ameninţare ce planează asupra umanităţii atunci când se lasă ademenită de forţele răului. Fresca lansează de aceea un puternic strigăt profetic împotriva răului; împotriva oricărei forme de nedreptate (…) Dramatica frumuseţe a picturii lui Michelangelo, cu culorile şi formele sale, devine anunţ de speranţă, invitaţie puternică la a ridica privirea spre orizontul ultim.
În mai multe rânduri afirmaţiile lui Benedict al XVI-lea s-au referit la renumitele cuvinte ale lui Paul al VI-lea din 7 mai 1964, deci în urmă cu 45 de ani, în special asupra măiestriei artiştilor în a şti să facă accesibilă lumea spiritului, a invizibilului, subliniate şi de arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, în cuvântul de salut adresat Papei. Aşa cum au răsunat şi consideraţiile lui Ioan Paul al II-lea din Scrisoarea adresată artiştilor în 1999 şi din care actorul italian, Sergio Castellitto, a citit câteva fragmente:
• Nimeni mai bine decât voi, artiştii, geniali constructori au frumuseţii, poate intui ceva din patosul cu care Dumnezeu în zorii creaţiei a privit la lucrarea mâinilor sale (…) Voi ştiţi, totuşi, că Biserica a continuat să nutrească o mare apreciere pentru valoarea artei ca atare: aceasta, de fapt, chiar şi dincolo de expresiile sale cele mai specific religioase, când este autentică are o intimă afinitate cu lumea credinţei.
În momentul actual „marcat din păcate - a recunoscut Benedict al XVI-lea - pe lângă fenomene negative la nivel social şi economic, de o exploatare adesea nesăbuită a resurselor planetei, „ce poate - s-a întrebat Papa - reda entuziasm şi încredere, ce poate încuraja sufletul uman” să „viseze o viaţă demnă de vocaţia sa dacă nu frumuseţea?”:
• O funcţie esenţială a adevăratei frumuseţi, de fapt, evidenţiată deja de filozoful Platon, consistă în a comunica omului un ’fior’ salutar, care îl face să iasă din sinea sa, îl smulge din resemnare, din acomodarea cotidianului, îl face chiar să sufere, ca o săgeată care îl răneşte, dar tocmai în acest fel îl ’retrezeşte’ deschizându-i din nou ochii inimii şi ai minţii, dându-i aripi, lansându-l spre înalt.
Totuşi, a lămurit Pontiful, căutarea frumuseţii despre care vorbesc, evident, nu consistă în vreo fugă în iraţional sau în pur estetism. Nu este nici acel tip de frumuseţe, a observat, „iluzorie”, „superficială şi orbitoare până la ameţeală”, care robeşte sufletul în loc să-l libereze:
• Este vorba de o frumuseţe seducătoare dar ipocrită, ce retrezeşte pofta, voinţa de putere, de posesie, de predominare asupra altuia şi care se transformă, foarte curând, în contrarul său, asumând chipurile obscenităţii, ale transgresiunii sau provocării scop în sine. Frumuseţea autentică, în schimb, deschide inima umană spre nostalgie, spre dorinţa profundă de a cunoaşte, de a iubi, de a merge spre Altul, spre Dincolo de sine.
Şi aici Benedict al XVI-lea a insistat în aceeaşi direcţie. „Frumuseţea - a spus - de la cea care se manifestă în cosmos şi în natură la aceea care se exprimă prin creaţiile artistice, tocmai prin caracteristica sa de a deschide şi lărgi orizonturile conştiinţei umane, de a face trimitere la dincolo de sine, înălţând-o peste abisul Infinitului - poate deveni o cale spre Transcendent, spre Misterul ultim, spre Dumnezeu”:
• Arta, în toate expresiile sale, în momentul în care se confruntă cu marile interogative ale existenţei, cu temele fundamentale din care derivă rostul de a trăi, poate căpăta o valenţă religioasă transformându-se într-un parcurs de profundă reflecţie interioară şi de spiritualitate.
Multe au fost citatele despre frumuseţe din Sfinţi ca Augustin, sau din mari scriitori ca Dostoievski, care au presărat discursul Papei. În special, vorbind despre aşa-zisa via pulchritudinis - adică despre acea „cale a frumuseţii care constituie în acelaşi timp un demers artistic, estetic, şi un itinerar de credinţă, de cercetare teologică” - Benedict al XVI-lea a amintit o frază a teologului Hans Urs von Balthasar despre ideea frumuseţii:
• Cel care, la numele ei, îşi strâmbă buzele în semn de dezgust, considerând-o ca decor exotic al unui trecut burghez, despre acesta se poate fi siguri că - în ascuns sau deschis - nu mai este capabil să se roage şi, curând, nici să mai iubească.
Iată, stabilită conexiunea ultimă dintre artă şi capacitatea ei de a lansa omul spre lumea spiritului, care îi face pe interpreţii săi, artiştii, „custozi ai frumuseţii lumii”, potrivit cuvintelor papei Paul al VI-lea. Benedict al XVI-lea a pecetluit această reînnoită legătură cu lumea artistică prin ceea ce a definit „un cordial, prietenos şi pasionant apel”:
• Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate! Şi nu vă fie frică să vă confruntaţi cu prima şi ultima sursă a frumuseţii, să dialogaţi cu cei care cred, cu cine, asemenea vouă, se simte pelerin în lume şi în istorie spre Frumuseţea nemărginită! Credinţa nu răpeşte nimic geniului vostru, artei voastre, din contra le exaltă şi le nutreşte, le încurajează să treacă pragul şi să contemple cu ochi fascinaţi şi plini de emoţie ţinta ultimă şi definitivă, soarele fără asfinţit care luminează prezentul şi-l face frumos.
În aplauzele prelungite pentru cuvintele sale, Benedict al XVI-lea şi-a luat rămas bun de la toţi cei prezenţi retrăgându-se din Capela Sixtină, în timp ce în numele său, aşa cum era prevăzut, arhiepiscopul Ravasi a consemnat artiştilor de faţă o medalie a Pontifului realizată în amintirea acestui eveniment.
radiovaticana
November 18, 2009
Papa Benedict: În vestirea Evangheliei nu trebuie subevaluată cultura relativistă care manevrează conştiinţele
Prioritatea misiunii pastorale constă în a arăta chipul adevărat al lui Cristos, unicul Răscumpărător al omului. Afirmă Benedict al XVI-lea în mesajul trimis cu ocazia plenarei Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, care s-a deschis luni la Roma la sediul Universităţii Pontificale Urbaniene. Tema plenarei este „Sfântul Paul şi noile areopaguri”.
Aşa cum Sfântul Paul l-a vestit pe Cristos în areopag, la Atena, folosind un limbaj adaptat culturii într-un context foarte departe de Evanghelie, la fel astăzi Biserica este chemată să proclame Vestea cea Bună cu curaj în societatea actuală în continuă schimbare. Benedict al XVI-lea aminteşte cuvintele confortante adresate de Iisus Apostolului Neamurilor: „Nu te teme, ci să vorbeşti şi să nu taci. Pentru că eu sunt cu tine, şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă vreun rău, deoarece am un popor numeros în cetatea aceasta” (Fap 18,9-10). Şi îl citează pe Paul al VI-lea care a spus că nu este vorba doar de a predica Evanghelia, ci de „a influenţa şi aproape răsturna prin forţa Evangheliei criteriile de judecată, valorile determinante, punctele de interes, liniile de gândire, izvoarele inspiratoare şi modelele de viaţă ale umanităţii, care sunt în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu planul mântuirii” (Insegnamenti XIII, [1975] , 1448).
E nevoie - spune - „de a şti să valorizăm ’areopagurile’ de azi, unde se înfruntă marile provocări ce se pun evanghelizării” cu un realism susţinut de spiritul de credinţă, care vede istoria în lumina Evangheliei, şi cu certitudinea pe care o avea Sfântul Paul despre prezenţa lui Cristos înviat”. „Activitatea misionară a Bisericii trebuie de aceea orientată spre aceste centre nevralgice ale societăţii celui de-al treilea mileniu”. Totuşi - continuă Papa - nu trebuie subevaluată „influenţa unei difuze culturi relativiste, de cele mai multe orei carentă de valori, care intră în sanctuarul familiei, se infiltrează în domeniul educaţiei şi în alte ambiente ale societăţii şi le contaminează, manevrând conştiinţele, în special, ale tinerilor. În acelaşi timp, însă, cu toate aceste pericole - subliniază mesajul Pontifului - Biserica ştie că este mereu în acţiune Duhul Sfânt.
Se deschid, de fapt, noi porţi Evangheliei şi se extinde în lume năzuinţa spre o autentică reînnoire spirituală şi apostolică”. Şi aşa „cum în alte epoci de schimbare, prioritatea pastorală stă în a arăta adevăratul chip al lui Cristos, singurul Răscumpărător al omului”. Aceasta cere - relevă Papa - ca creştinii „să dea o mărturie de fidelitate lui Cristos, construind cu răbdare acea unitate” care va face „mai facilă evanghelizarea”.
Benedict al XVI-lea îndeamnă la a imita „spiritul” apostolic al Sfântului Paul centrat total pe Cristos” şi capabil „să transforme şi dificultăţile în posibilităţi de evanghelizare”. Apoi încheie cu un apel la „a recupera atenţia faţă de viaţa spirituală”, „încrederea în Dumnezeu”, încredinţarea în mâinile Providenţei şi iertarea împreună cu auspicii ca „toată familia umană să-l poată invoca pe Dumnezeu ca”.
RadioVaticana
Aşa cum Sfântul Paul l-a vestit pe Cristos în areopag, la Atena, folosind un limbaj adaptat culturii într-un context foarte departe de Evanghelie, la fel astăzi Biserica este chemată să proclame Vestea cea Bună cu curaj în societatea actuală în continuă schimbare. Benedict al XVI-lea aminteşte cuvintele confortante adresate de Iisus Apostolului Neamurilor: „Nu te teme, ci să vorbeşti şi să nu taci. Pentru că eu sunt cu tine, şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă vreun rău, deoarece am un popor numeros în cetatea aceasta” (Fap 18,9-10). Şi îl citează pe Paul al VI-lea care a spus că nu este vorba doar de a predica Evanghelia, ci de „a influenţa şi aproape răsturna prin forţa Evangheliei criteriile de judecată, valorile determinante, punctele de interes, liniile de gândire, izvoarele inspiratoare şi modelele de viaţă ale umanităţii, care sunt în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu planul mântuirii” (Insegnamenti XIII, [1975] , 1448).
E nevoie - spune - „de a şti să valorizăm ’areopagurile’ de azi, unde se înfruntă marile provocări ce se pun evanghelizării” cu un realism susţinut de spiritul de credinţă, care vede istoria în lumina Evangheliei, şi cu certitudinea pe care o avea Sfântul Paul despre prezenţa lui Cristos înviat”. „Activitatea misionară a Bisericii trebuie de aceea orientată spre aceste centre nevralgice ale societăţii celui de-al treilea mileniu”. Totuşi - continuă Papa - nu trebuie subevaluată „influenţa unei difuze culturi relativiste, de cele mai multe orei carentă de valori, care intră în sanctuarul familiei, se infiltrează în domeniul educaţiei şi în alte ambiente ale societăţii şi le contaminează, manevrând conştiinţele, în special, ale tinerilor. În acelaşi timp, însă, cu toate aceste pericole - subliniază mesajul Pontifului - Biserica ştie că este mereu în acţiune Duhul Sfânt.
Se deschid, de fapt, noi porţi Evangheliei şi se extinde în lume năzuinţa spre o autentică reînnoire spirituală şi apostolică”. Şi aşa „cum în alte epoci de schimbare, prioritatea pastorală stă în a arăta adevăratul chip al lui Cristos, singurul Răscumpărător al omului”. Aceasta cere - relevă Papa - ca creştinii „să dea o mărturie de fidelitate lui Cristos, construind cu răbdare acea unitate” care va face „mai facilă evanghelizarea”.
Benedict al XVI-lea îndeamnă la a imita „spiritul” apostolic al Sfântului Paul centrat total pe Cristos” şi capabil „să transforme şi dificultăţile în posibilităţi de evanghelizare”. Apoi încheie cu un apel la „a recupera atenţia faţă de viaţa spirituală”, „încrederea în Dumnezeu”, încredinţarea în mâinile Providenţei şi iertarea împreună cu auspicii ca „toată familia umană să-l poată invoca pe Dumnezeu ca
RadioVaticana
November 16, 2009
O predica a Papei Benedict al XVI-lea (e prima pe care o citesc)
Mii de credincioşi s-au reunit şi duminica aceasta, a treia din noimbre, pentru a asculta cuvântul de zidire sufletească rostit de Papa şi a se ruga împreună antifonul marian "Îngerul Domnului", acum când Anul liturgic după calendarul roman se apropie de sfârşit.
Iată textul alocuţiunii în versiunea noastră de lucru:
Iubiţi fraţi şi surori,
Am ajuns la ultimele două săptămâni ale Anului liturgic. Îi mulţumim Domnului că ne-a dat să parcurgem, încă o dată, acest drum de credinţă - străvechi şi mereu nou - în marea familie spirituală a Bisericii! Este un dar inestimabil, care ne permite să trăim în istorie misterul lui Cristos, primind în brazdele existenţei noastre personale şi comunitare sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, sămânţă de veşnicie care transformă de dinăuntru această lume şi o deschide spre Împărăţia Cerurilor. În itinerarul lecturilor biblice duminicale ne-a însoţit Evanghelia Sfântului Marcu, care astăzi prezintă o parte a discursului lui Isus asupra sfârşitului timpurilor. În acest discurs, se află o frază care impresionează prin claritatea ei concisă: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mc 13,31). Să ne oprim un moment să reflectăm asupra acestei profeţii a lui Cristos.
Expresia „cerul şi pământul” este frecventă în Biblie pentru a indica tot universul, cosmosul întreg. Isus declară că acesta tot e destinat „să treacă”. Nu numai pământul, dar şi cerul, care aici este înţeles tocmai în sens cosmic, nu ca sinonim al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu cunoaşte ambiguităţi: tot creatul este marcat de finitudine, inclusiv elementele divinizate de mitologiile antice: nu există nici o confuzie între creat şi Creator, ci o diferenţă netă. Prin atare distincţie clară, Isus afirmă că cuvintele sale „nu vor trece”, adică stau de partea lui Dumnezeu şi de aceea sunt eterne. Deşi pronunţate în concreteţea existenţei lor pământeşti, ele sunt cuvinte profetice prin excelenţă, cum afirmă într-un alt loc Isus adresându-se Tatălui ceresc: „Cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis” (In 17,8). Într-o parabolă renumită, Cristos se compară semănătorului şi explică că sămânţa este Cuvântul (Cf Mc 4,14); cei care îl ascultă, îl primesc şi aduc rod (Cf Mc 4,20) fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu, adică trăiesc sub stăpânirea sa; rămân în lume, dar nu mai sunt ai lumii; poartă în sine un germen de veşnicie, un principiu de transformare care se manifestă deja acum într-o viaţă bună, însufleţită de caritate, şi la sfârşit va produce învierea cărnii. Iată puterea cuvântului lui Cristos.
Iubiţi prieteni, Fecioara Maria este semnul viu al acestui adevăr. Inima sa a fost „pământ bun” care a primit cu deplină disponibilitate Cuvântul lui Dumnezeu, încât toată existenţa ei transformată după chipul Fiului a fost introdusă în veşnicie, suflet şi trup, anticipând vocaţia eternă a fiecărei fiinţe umane. Acum, în rugăciune, să ne însuşim răspunsul ei dat Îngerului: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), pentru ca urmându-l pe Cristos pe calea crucii, să putem ajunge şi noi la slava învierii.
După recitarea rugăciunii Îngerul Domnului, şi înainte de saluturile în diferite limbi, papa Benedict al XVI-lea a salutat Comisia Episcopală Europeană pentru Mass-media şi a amintit că în Italia, la Ivrea se celebra Ziua naţională a recunoştinţei pentru roadele pământului.
Adresez un salut cordial participanţilor la Adunarea plenară a Comisiei Episcopale Europene pentru Media, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în aceste zile în Vatican. Mult iubiţilor, v-aţi confruntat asupra culturii de internet şi comunicaţiei în Biserică. Vă mulţumesc pentru contribuţia calificată asupra acestei tematici de mare actualitate.
Doresc apoi să amintesc că astăzi are loc la Ivrea, în Piemont, celebrarea naţională a Zilei Aducerii de Mulţumire (Recunoştinţei). Bucuros mă unesc în chip spiritual tuturor celor care sunt recunoscători Domnului pentru roadele pământului şi ale muncii omului, reînnoind invitaţia presantă la respectarea ambientului natural, resursă preţioasă încredinţată responsabilităţii noastre.
În franceză, Papa a spus că „în acest sfârşit de An liturgic care se apropie, suntem invitaţi să ne amintim de timpul care trece nu pentru a-l regreta ci pentru a-i aprecia noutatea. În Evanghelia acestei zile, Isus ne spune că este inutil a se întreba asupra sfârşitului timpurilor. Să trăim fiecare clipă a vieţii sub privirea lui Cristos. Dăruindu-şi viaţa, el a împlinit tot. El este speranţa noastră, căci fiecare zi el introduce istoria noastră în veşnicie.
În engleză, Benedict al XVI-lea a spus că „în timpul acestei luni de noiembrie, amintim în mod special Sufletele Sfinte din Purgator. Zilele trecute ne-am rugat pentru cei care şi-au pierdut viaţa în război, iar în această Zi Mondială pentru Amintirea Victimelor Traficului Rutier, ne rugăm pentru cei care au fost ucişi sau răniţi în accidente rutiere. În timp ce încredinţăm sufletele lor milostivirii iubitoare a lui Dumnezeu cel Atotputernic, invocăm totodată mângâierea sa pentru familiile şi cei dragi ai lor. Pentru toţi dintre voi care aţi călătorit lungi distanţe pentru a fi aici astăzi, mă rog ca să aveţi o călătorie sigură la întoarcerea acasă.
În germană, Sfântul Părinte a spus că „în Dumnezeu, noi oamenii aflăm adevărată libertate şi bucurie durabilă. A trăi conform voinţei lui Dumnezeu face liberi şi a-i sluji în fidelitate dă bucurie deplină. Este ceea ce vrem să înţelegem cu inima mereu din nou şi pentru această să privim la Cristos. El învaţă şi ne arată cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Isus Cristos este calea spre viaţa adevărată şi fericită.
În spaniolă, Benedict al XVI-lea a salutat cu afecţiune pe toţi care participau la rugăciunea mariană, „în special credincioşii provenind din Columbia şi toţi cei care se unesc la ea prin intermediul radioului şi televiziunii. Contemplarea misterului lui Cristos şi meditarea asiduă a Cuvântului lui Dumnezeu făcând să crească în noi dorinţa de a-l sluji pentru ca, după exemplul Fecioarei Maria, să ne întemeiem viaţa pe stânca tare a credinţei şi să acceptăm cu promptitudine voinţa iubitoare a lui Dumnezeu.
În maghiară, salutând grupul de credincioşi ai parohiei Sfântul Ladislau din Budapesta, Papa a spus: „Mult iubiţilor, renăscuţi în botez să fiţi capabili să trăiţi vestea cea bună a Evangheliei într-o societate secularizată.
În polonă, Pontiful a amintit că se celebrează astăzi „Ziua Mondială a Amintirii Victimelor Accidentelor Rutiere. Încredinţez milostivirii lui Dumnezeu pe cei răposaţi. Încurajez pe toţi cei care parcurg străzile lumii la prudenţă, în spirit de responsabilitate pentru darul sănătăţii şi al vieţii, proprii şi a altora.
Apoi din nou în italiană, Papa a amintit că „astăzi sunt prezenţi aici în Piaţă şi cardinalul Adrianus Simonis şi câţiva prelaţi, autorităţi civile şi credincioşi din Olanda, care, celebrând în acest zile Sfântul lor Patrin Vilibrord, amintesc prezenţa lor aici la Roma în biserica naţională Sfinţii Mihail şi Magnus a Frizilor. Îndemn pe toţi să fiţi mereu pietre vii ale Bisericii lui Cristos şi să intensificaţi legăturile de comuniune cu Sediul Apostolului Petru.
În fine, Benedict al XVI-lea a salutat cu afecţiune pelerinii de limbă italiană în special credincioşii di Trieste, Congoli şi Pizzo Calabro. Fie, iubiţi credincioşi, ca popasul la mormântul Sfântului Petru să întărească în fiecare credinţa şi mărturia evanghelică. Tuturor vă urez o duminică plăcută.
RadioVaticana
Iată textul alocuţiunii în versiunea noastră de lucru:
Iubiţi fraţi şi surori,
Am ajuns la ultimele două săptămâni ale Anului liturgic. Îi mulţumim Domnului că ne-a dat să parcurgem, încă o dată, acest drum de credinţă - străvechi şi mereu nou - în marea familie spirituală a Bisericii! Este un dar inestimabil, care ne permite să trăim în istorie misterul lui Cristos, primind în brazdele existenţei noastre personale şi comunitare sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, sămânţă de veşnicie care transformă de dinăuntru această lume şi o deschide spre Împărăţia Cerurilor. În itinerarul lecturilor biblice duminicale ne-a însoţit Evanghelia Sfântului Marcu, care astăzi prezintă o parte a discursului lui Isus asupra sfârşitului timpurilor. În acest discurs, se află o frază care impresionează prin claritatea ei concisă: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mc 13,31). Să ne oprim un moment să reflectăm asupra acestei profeţii a lui Cristos.
Expresia „cerul şi pământul” este frecventă în Biblie pentru a indica tot universul, cosmosul întreg. Isus declară că acesta tot e destinat „să treacă”. Nu numai pământul, dar şi cerul, care aici este înţeles tocmai în sens cosmic, nu ca sinonim al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu cunoaşte ambiguităţi: tot creatul este marcat de finitudine, inclusiv elementele divinizate de mitologiile antice: nu există nici o confuzie între creat şi Creator, ci o diferenţă netă. Prin atare distincţie clară, Isus afirmă că cuvintele sale „nu vor trece”, adică stau de partea lui Dumnezeu şi de aceea sunt eterne. Deşi pronunţate în concreteţea existenţei lor pământeşti, ele sunt cuvinte profetice prin excelenţă, cum afirmă într-un alt loc Isus adresându-se Tatălui ceresc: „Cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis” (In 17,8). Într-o parabolă renumită, Cristos se compară semănătorului şi explică că sămânţa este Cuvântul (Cf Mc 4,14); cei care îl ascultă, îl primesc şi aduc rod (Cf Mc 4,20) fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu, adică trăiesc sub stăpânirea sa; rămân în lume, dar nu mai sunt ai lumii; poartă în sine un germen de veşnicie, un principiu de transformare care se manifestă deja acum într-o viaţă bună, însufleţită de caritate, şi la sfârşit va produce învierea cărnii. Iată puterea cuvântului lui Cristos.
Iubiţi prieteni, Fecioara Maria este semnul viu al acestui adevăr. Inima sa a fost „pământ bun” care a primit cu deplină disponibilitate Cuvântul lui Dumnezeu, încât toată existenţa ei transformată după chipul Fiului a fost introdusă în veşnicie, suflet şi trup, anticipând vocaţia eternă a fiecărei fiinţe umane. Acum, în rugăciune, să ne însuşim răspunsul ei dat Îngerului: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), pentru ca urmându-l pe Cristos pe calea crucii, să putem ajunge şi noi la slava învierii.
După recitarea rugăciunii Îngerul Domnului, şi înainte de saluturile în diferite limbi, papa Benedict al XVI-lea a salutat Comisia Episcopală Europeană pentru Mass-media şi a amintit că în Italia, la Ivrea se celebra Ziua naţională a recunoştinţei pentru roadele pământului.
Adresez un salut cordial participanţilor la Adunarea plenară a Comisiei Episcopale Europene pentru Media, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în aceste zile în Vatican. Mult iubiţilor, v-aţi confruntat asupra culturii de internet şi comunicaţiei în Biserică. Vă mulţumesc pentru contribuţia calificată asupra acestei tematici de mare actualitate.
Doresc apoi să amintesc că astăzi are loc la Ivrea, în Piemont, celebrarea naţională a Zilei Aducerii de Mulţumire (Recunoştinţei). Bucuros mă unesc în chip spiritual tuturor celor care sunt recunoscători Domnului pentru roadele pământului şi ale muncii omului, reînnoind invitaţia presantă la respectarea ambientului natural, resursă preţioasă încredinţată responsabilităţii noastre.
În franceză, Papa a spus că „în acest sfârşit de An liturgic care se apropie, suntem invitaţi să ne amintim de timpul care trece nu pentru a-l regreta ci pentru a-i aprecia noutatea. În Evanghelia acestei zile, Isus ne spune că este inutil a se întreba asupra sfârşitului timpurilor. Să trăim fiecare clipă a vieţii sub privirea lui Cristos. Dăruindu-şi viaţa, el a împlinit tot. El este speranţa noastră, căci fiecare zi el introduce istoria noastră în veşnicie.
În engleză, Benedict al XVI-lea a spus că „în timpul acestei luni de noiembrie, amintim în mod special Sufletele Sfinte din Purgator. Zilele trecute ne-am rugat pentru cei care şi-au pierdut viaţa în război, iar în această Zi Mondială pentru Amintirea Victimelor Traficului Rutier, ne rugăm pentru cei care au fost ucişi sau răniţi în accidente rutiere. În timp ce încredinţăm sufletele lor milostivirii iubitoare a lui Dumnezeu cel Atotputernic, invocăm totodată mângâierea sa pentru familiile şi cei dragi ai lor. Pentru toţi dintre voi care aţi călătorit lungi distanţe pentru a fi aici astăzi, mă rog ca să aveţi o călătorie sigură la întoarcerea acasă.
În germană, Sfântul Părinte a spus că „în Dumnezeu, noi oamenii aflăm adevărată libertate şi bucurie durabilă. A trăi conform voinţei lui Dumnezeu face liberi şi a-i sluji în fidelitate dă bucurie deplină. Este ceea ce vrem să înţelegem cu inima mereu din nou şi pentru această să privim la Cristos. El învaţă şi ne arată cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Isus Cristos este calea spre viaţa adevărată şi fericită.
În spaniolă, Benedict al XVI-lea a salutat cu afecţiune pe toţi care participau la rugăciunea mariană, „în special credincioşii provenind din Columbia şi toţi cei care se unesc la ea prin intermediul radioului şi televiziunii. Contemplarea misterului lui Cristos şi meditarea asiduă a Cuvântului lui Dumnezeu făcând să crească în noi dorinţa de a-l sluji pentru ca, după exemplul Fecioarei Maria, să ne întemeiem viaţa pe stânca tare a credinţei şi să acceptăm cu promptitudine voinţa iubitoare a lui Dumnezeu.
În maghiară, salutând grupul de credincioşi ai parohiei Sfântul Ladislau din Budapesta, Papa a spus: „Mult iubiţilor, renăscuţi în botez să fiţi capabili să trăiţi vestea cea bună a Evangheliei într-o societate secularizată.
În polonă, Pontiful a amintit că se celebrează astăzi „Ziua Mondială a Amintirii Victimelor Accidentelor Rutiere. Încredinţez milostivirii lui Dumnezeu pe cei răposaţi. Încurajez pe toţi cei care parcurg străzile lumii la prudenţă, în spirit de responsabilitate pentru darul sănătăţii şi al vieţii, proprii şi a altora.
Apoi din nou în italiană, Papa a amintit că „astăzi sunt prezenţi aici în Piaţă şi cardinalul Adrianus Simonis şi câţiva prelaţi, autorităţi civile şi credincioşi din Olanda, care, celebrând în acest zile Sfântul lor Patrin Vilibrord, amintesc prezenţa lor aici la Roma în biserica naţională Sfinţii Mihail şi Magnus a Frizilor. Îndemn pe toţi să fiţi mereu pietre vii ale Bisericii lui Cristos şi să intensificaţi legăturile de comuniune cu Sediul Apostolului Petru.
În fine, Benedict al XVI-lea a salutat cu afecţiune pelerinii de limbă italiană în special credincioşii di Trieste, Congoli şi Pizzo Calabro. Fie, iubiţi credincioşi, ca popasul la mormântul Sfântului Petru să întărească în fiecare credinţa şi mărturia evanghelică. Tuturor vă urez o duminică plăcută.
RadioVaticana
Subscribe to:
Posts (Atom)
evanghelia zilei
calendar ortodox
stiri ortodoxe
