Cine se pune cu Einstein??

nu intelegeam ( adica intelegeam dar imi lipsea o dovada scrisa) de ce imi pute mie acest icon postmodernist?
de ce oare socialismul traieste doar langa un gen de oameni.
are Bunuel o replica intr-un film:
un preot catolic spune: toti suntem catolici.
chiar si evreii? intreaba partenerul.
raspunde preotul: evreii sunt cei mai catolici.
preotul s-a dovedit a fi un nebun scapat din ospiciu (sic)
teoriile relativitatii lui au creat (nu au creat ci au fost reformulate) toata cosmologia si cosmogonia religios-stiintifica a modernitatii tarzii.
care numai teorii stiintifice nu sunt.
sunt matematic paradigmatice sprijinite nu pe experiment ci pe mathesis qua propunere instrumentala sub-reala.
in general cine apara teoriile relativitatii este cam orbete.
caci cine oare le intelege? nimeni... se chinuie toti fizicienii sa le tina pe linia de plutire.
doar credincios lor trebuie sa fii.
putere multa sta in spatele lor.
poftiti la onorabili...

Albert Einstein

De ce socialism?

---

Scris: 1949 Publicat: în numărul de debut al Monthly Review (mai 1949) Sursa: Monthly Review Traducere: Alexandra Lungu, mai 2009

---

Este indicat ca cineva care nu este expert în ceea ce priveşte chestiunile economice şi sociale să emită păreri despre socialism? Cred, din mai multe motive, că este.

Să cercetăm întâi chestiunea din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Poate părea că nu există diferenţe metodologice majore între astronomie şi economie: oamenii de ştiinţă din ambele domenii încearcă să descopere legi care pot fi acceptate general pentru un grup circumscris de fenomene, astfel încât să interconecteze aceste fenomene pe cât de uşor de înţeles posibil. Dar, în realitate, asemenea diferenţe metodologice există. Descoperirea legilor generale în domeniul economiei este îngreunată de faptul că observarea fenomenelor economice este adesea afectată de mulţi factori care sunt foarte greu de evaluat separat. În plus, experienţa care s-a acumulat de la începutul aşa-zisei perioade civilizate a istoriei umane a fost influenţată şi limitată, cum bine se ştie, de cauze care sub nicio formă nu sunt exclusiv economice ca natură. De exemplu, majoritatea statelor mari din istorie şi-au datorat existenţa cuceririlor. Cuceritorii s-au stabilit, legal şi economic, drept clasă privilegiată în ţara cucerită. Şi-au însuşit drepturile de proprietate şi au desemnat preoţimea din rândurile lor. Preoţii, controlând educaţia, au creat din separarea pe clase sociale o instituţie permanentă şi au creat un sistem de valori prin care oamenilor le era ghidat, în mare parte inconştient, comportamentul social.

Dar tradiţia istorică este, putem zice, destul de actuală; niciunde nu s-a reuşit să se treacă peste ceea ce Thorstein Veblen numea “faza prădătoare” a dezvoltării umane. Faptele economice observabile aparţin acelei faze şi chiar şi asemenea legi care ar putea deriva de aici nu pot fi aplicabile altor faze. Dat fiind că scopul real al socialismului este tocmai să înfrângă faza prădătoare a dezvoltării umane şi să avanseze dincolo de ea, ştiinţa economiei în starea ei actuală poate arunca puţină lumină asupra societăţii socialiste din viitor.

În al doilea rând, socialismul este îndreptat către un final etic din punct de vedere social. Ştiinţa, totuşi, nu poate crea sfârşituri, ba mai mult, nu le poate inocula în fiinţele umane. Dar sfârşiturile însele sunt concepute de personalităţi cu idei înalte şi, dacă aceste sfârşituri nu sunt abandonate din faşă, ci pline de viaţă şi viguroase, sunt adoptate şi purtate înainte de acele multe fiinţe umane care, pe jumătate inconştiente, determină evoluţia lentă a societăţii.

Din aceste motive, ar trebui să avem grijă să nu supraestimăm ştiinţa şi problemele ştiinţifice atunci când se discută probleme umane; şi nu ar trebui să ne imaginăm că experţii sunt singurii care au dreptul să emită păreri în ceea ce priveşte chestiunile de organizare socială.

Nenumărate voci au susţinut, de ceva vreme încoace, că societatea umană trece printr-o criză, că stabilitatea i-a fost scuturată serios. Este caracteristic unei asemenea situaţii ca indivizii să se simtă indiferenţi sau chiar ostili grupului, mic sau mare, din care fac parte. Ca să mă explic, am să descriu aici o experienţă personală. Am discutat recent cu un om inteligent şi bine-dispus despre ameninţarea unui alt război care, în opinia mea, ar pune serios în pericol existenţa umanităţii, şi am menţionat că numai o organizaţie supra-naţională ar oferi protecţie împotriva acestui pericol. Atunci, vizitatorul meu, foarte calm şi liniştit, mi-a spus: “De ce te opui atât de profund dispariţiei rasei umane?”

Sunt sigur că acum un secol, nu mai mult, nimeni nu ar fi făcut o asemenea afirmaţie cu atâta uşurinţă. Este afirmaţia unui om care s-a chinuit în zadar să atingă un echilibru şi care, mai mult sau mai puţin, a pierdut speranţa de a reuşi. Este expresia unei sinugurătăţi dureroase şi a unei izolări, de care atâţia oameni suferă astăzi. Care este cauza? Există vreo scăpare?

Este uşor să punem asemenea întrebări, dar este greu să răspundem la ele neavând niciun dubiu. Trebuie să încerc, totuşi, pe cât de bine pot, deşi sunt conştient de faptul că sentimentele şi aspiraţiile noastre sunt frecvent contradictorii şi obscure şi că nu pot fi exprimate în formule uşoare şi simple.

Omul este, în acelaşi timp, o fiinţă solitară şi una socială. Ca fiinţă solitară, el încearcă să-şi protejeze existenţa sa şi pe aceea a celor care îi sunt apropiaţi, să-şi satisfacă dorinţele personale şi să-şi dezvolte abilităţile înnăscute. Ca fiinţă socială, el încearcă să câştige recunoaşterea şi afecţiunea oamenilor, să îi placă aceleaşi lucruri ca şi lor, să îi mângâie când au necazuri şi să le îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Doar existenţa acestor năzuinţe variate, adesea conflictuale, stau la baza caracterului special al omului şi combinarea lor specifică determină gradul în care un individ poate obţine echilibrul interior şi poate contribui la bunăstarea societăţii. Este destul de posibil ca puterea relativă a acestor două porniri să fie, în mare, fixată genetic. Dar personalitatea care erupe în cele din urmă este formată în mare parte de mediul în care individul se întâmplă să se afle atunci când se formează, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acelei societăţi şi de felul în care priveşte el însuşi diferite tipuri de comportament. Conceptul abstract de “societate” înseamnă pentru fiinţa umană individuală suma relaţiilor sale directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să simtă, să năzuiască şi să muncească individual, dar depinde atât de mult de societate – în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională – că ne este imposibil să ni-l imaginăm sau să-l înţelegem în afara cadrului societăţii. “Societatea” îi dă omului mâncare, haine, o casă, uneltele de lucru, limba, modul de gândire şi majoritatea gândurilor în sine; viaţa lui este posibilă datorită muncii şi reuşitelor multor milioane de oameni din trecut şi din prezent, care sunt cu toţii ascunşi în spatele micului cuvânt “societate”.

Este evident, în consecinţă, că dependenţa individului de societate este un fapt natural care nu poate fi abolit – la fel ca în cazul furnicilor şi al albinelor. În orice caz, în timp ce întreg procesul de existenţă al furnicilor şi albinelor este fixat în detaliu de instincte rigide, moştenite, modelul social şi interrelaţionarea fiinţelor umane sunt foarte variabile şi se pot schimba. Memoria, capacitatea de a face noi combinaţii, darul comunicării orale au făcut posibilă dezvoltarea fiinţelor umane în direcţii care nu sunt dictate de necesităţile biologice. Această dezvoltare se manifestă în tradiţie, instituţii şi organizaţii; în literatură; în descoperiri ştiinţifice şi inginereşti; în lucrările de artă. Aşa se explică cum se întâmplă că, într-un anumit sens, omul îşi poate influenţa viaţa prin propriul comportament şi că, în acest proces, gândirea conştientă şi dorinţele pot juca un rol.

Omul moşteneşte la naştere, ereditar, o constituţie biologică pe care trebuie să o considerăm fixă şi nealterabilă, incluzând dorinţele naturale caracteristice speciei umane. În plus, de-a lungul vieţii, obţine o constituţie culturală pe care o adoptă de la societate prin comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe. Această constituţie culturală este cea care, cu trecerea timpului, se poate schimba, şi determină în mare măsură relaţia dintre individ şi societate. Antropologia modernă ne-a învăţat, prin investigare comparativă a aşa-ziselor culturi primitive, că modul în care se comportă social fiinţele umane poate varia foarte mult, în funcţie de modelele culturale şi de tipurile de organizare care predomină în societate. Pe acest lucru îşi pot baza munca cei care încearcă să îmbunătăţească omul: fiinţele umane nu sunt condamnate, din cauza constituţiei lor biologice, să se anihileze unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude, auto-impuse.

Dacă ne întrebăm cum ar trebui schimbate structura societăţii şi atitudinea culturală a omului, pentru a face viaţa umană pe cât de satisfăcătoare posibil, ar trebui să ne amintim constant că există anumite condiţii pe care nu le putem modifica. Aşa cum am menţionat înainte, natura biologică a omului nu este modificabilă sub nicio formă. Mai mult, dezvoltarea tehnologică şi demografică a ultimelor câteva secole a creat condiţii persistente. În societăţi relativ dense, care beneficiază de bunuri indispensabile existenţei lor continue, este absolut necesară o divizare extremă a muncii şi o centralizare la nivel înalt a aparatului productiv. Timpul în care indivizii sau grupurile relativ mici puteau fi complet auto-suficienţi – deşi, uitându-ne înapoi, pare idilic – a apus pentru totdeauna. Este doar o mică exagerare să afirmăm că omenirea constituie chiar şi acum o comunitate planetară de producţie şi consum.

Am atins punctul în care poate că voi indica pe scurt ceea ce, în opinia mea, constituie esenţa crizei timpului nostru. Aceasta priveşte relaţia dintre individ şi societate. Individul a devenit mai conştient ca niciodată de dependenţa lui de societate. Dar el nu consideră această dependenţă ca pe ceva pozitiv, ca pe o legătură organică, ca pe o forţă protectoare, ci, dimpotrivă, ca pe o ameninţare la adresa drepturilor sale naturale, sau chiar la adresa existenţei sale economice. Mai mult, poziţia sa în societate îi accentuează pornirile egoiste de schimbare, pe când pornirile sociale, care sunt, natural, mai slabe, se deteriorează progresiv. Toate fiinţele umane, indiferent de poziţia în societate, suferă de acest proces de deteriorare. Prizonieri inconştienţi ai propriului egoism, se simt nesiguri, singuri şi privaţi de plăcerea naivă, simplă şi nesofisticată de a trăi. Omul poate găsi un scop în viaţă, cât de scurtă şi efemeră ar fi, doar dacă este devotat societăţii.

Anarhia economică a societăţii capitaliste aşa cum există ea astăzi este, în opinia mea, adevărata sursă a răului. Vedem în faţa noastră o uriaşă comunitate de producători ai cărei membri încearcă neîncetat să se priveze unii pe alţii de roadele muncii lor colective – nu prin forţă, ci în conformitate cu regulile stabilite legal. Este deci important să realizăm că mijloacele de producţie – adică întreaga capacitate productivă necesară pentru producerea bunurilor de consum, precum şi a unor bunuri-capital în plus – pot fi legal, şi, în mare parte, sunt, proprietatea privată a unor indivizi.

De dragul simplificării, în ceea ce urmează îi voi numi “muncitori” pe toţi cei care nu au în proprietate nicio parte din mijloacele de producţie – deşi asta nu corespunde în totalitate înţelesului obişnuit al termenului. Proprietarul mijloacelor de producţie este în poziţia de a cumpăra forţă de muncă de la muncitor. Folosind mijloacele de producţie, muncitorul produce noi bunuri care devin proprietatea capitalistului. Punctul esenţial al acestui proces este relaţia dintre ceea ce produce muncitorul şi ceea ce primeşte în schimb, amândouă fiind măsurate în termenii valorii reale. Până acum, în contextul în care contractul muncii este “liber”, ceea ce primeşte muncitorul nu este determinat de valoarea reală a bunului pe care îl produce, ci de nevoile sale minime şi de cererea capitalistului de forţă de muncă în relaţie cu numărul de muncitori care concurează pe acelaşi post. Este important să înţelegem că şi numai în teorie plata muncitorului nu este determinată de valoarea produsului său.

Capitalul privat tinde să fie concentrat în câteva mâini, lucru cauzat parţial de concurenţa dintre capitalişti, şi parţial din cauză că evoluţia tehnologică şi diviziunea crescândă a muncii încurajează formarea de unităţi de producţie mari în defavoarea celor mici. Rezultatul acestor dezvoltări este o oligarhie de capital privat, o enormă putere care nu poate fi înlăturată eficient nici de o societate democratică organizată politic. Acest lucru este adevărat, dat fiind că membrii corpurilor legislative sunt selectaţi de partidele politice, finanţate în mare parte, sau influenţate în alt fel, de capitaliştii privaţi, care separă electoratul de clasa politică. Consecinţa este că reprezentanţii populaţiei nu protejează de fapt interesele secţiunilor defavorizate ale societăţii. Mai mult, în condiţiile actuale, capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele surse de informare (presa, radioul, educaţia). Este deci extrem de greu şi, în cele mai multe cazuri, de-a dreptul imposibil, pentru cetăţeanul-individ să ajungă la o concluzie obiectivă şi să profite inteligent de drepturile sale politice.

Situaţia care predomină într-o economie bazată pe proprietatea privată a capitalului este caracterizată de două principii importante: primul, mijloacele de producţie (capitalul) sunt deţinute privat şi proprietarii dispun de ele aşa cum consideră de cuviinţă; al doilea, contractarea muncii este liberă. Desigur, nu există o societate pur capitalistă din acest punct de vedere. Ar trebui luat în calcul şi faptul că unii dintre muncitori au reuşit să îşi asigure o formă oarecum îmbunătăţită a “contractului liber de muncă”, prin lungi şi amare lupte politice. Dar, pe ansamblu, economia actuală nu diferă cu mult de capitalismul “pur”.

Producţia este generată pentru profit, nu pentru consum. Nu predomină principiul că toţi cei capabili şi dornici de muncă vor găsi un loc de muncă; există aproape întotdeauna o “armată de şomeri”. Muncitorul trăieşte cu teama constantă că îşi va pierde locul de muncă. Dat fiind că muncitorii neangajaţi şi cei prost plătiţi nu oferă un mediu de piaţă profitabil, producţia de bunuri de consum este restricţionată şi consecinţa este constituită de o mare suferinţă. Progresul tehnologic rezultă frecvent într-o rată şi mai mare de şomeri, şi nu în uşurarea poverii muncii pentru noi toţi. Motivul profitului, alături de competiţia dintre capitalişti, este responsabil pentru o instabilitate în acumularea şi utilizarea capitalului, lucru care duce la depresiuni grave şi crescânde. Competiţia nelimitată duce la o imensă risipă de muncă şi la ciuntirea conştiinţei sociale a indivizilor pe care i-am menţionat mai înainte.

Lucrul pe care îl consider cel mai rău la capitalism este această ciuntire a indivizilor. Întregul nostru sistem educaţional suferă de acest rău. I se inoculează studentului o atitudine competitivă exagerată, şi este antrenat să venereze ahtierea după succes, acest lucru făcând parte din pregătirea pentru viitoarea lui carieră.

Sunt convins că nu există decât un singur mod de a elimina aceste rele grave, şi anume stabilirea unei economii socialiste, împreună cu un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale. Într-o astfel de economie, mijloacele de producţie sunt în proprietatea societăţii înseşi şi sunt utilizate planificat. O economie planificată, care ajustează producţia în funcţie de nevoile comunităţii, ar distribui toată munca tuturor celor capabili să muncească şi ar garanta existenţa fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil. Educarea individului, în plus faţă de promovarea abilităţilor sale înnăscute, ar încerca să-l transforme în spiritul responsabilităţii faţă de ceilalţi oameni, în loc de a-l învăţa să glorifice puterea şi succesul din societatea noastră actuală.

Cu toate acestea, este necesar să ne amintim că o economie planificată nu este echivalentă cu socialismul. O economie planificată ar putea să fie însoţită de completa încătuşare a individului. Atingerea socialismului presupune soluţionarea unor foarte grele probleme socio-politice: cum este posibil, în ceea ce priveşte centralizarea majoră a puterii politice şi economice, să prevenim ca birocraţia să devină atotputernică? Cum se pot proteja drepturile individului pentru a asigura o contragreutate pentru puterea birocraţiei?

Se cere, în vremea noastră de tranziţie, o clarificare a scopurilor şi a problemelor socialismului. Dat fiind că, în condiţiile actuale, discuţiile libere şi neinhibate asupra acestor probleme au devenit un puternic tabu, consider fondarea acestei reviste ca pe un serviciu public important.

Mai treceti pe la www.marxists.org din cand in cand. Nu strica.