FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

Postat de admin pe 26 Jul 2009 la 12:03 am | Categorii: Biserica rastignita, Parintele Gheorghe Calciu, Sfintii inchisorilor Print

- 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinti romani ai inchisorilor comuniste, de la care am avea enorm de invatat, daca am dori sa-l cinstim sincer si ne-ideologic, cautand a-l urma in Duh si-n Adevar -

“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 - la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)

Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.

In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani - sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi.

Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa - surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: “Iarta-ma!” Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.

Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.

El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.

- Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?

- El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul in care a fost seful “Fratiilor de Cruce”?

- Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.

Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.

Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbiereau. Pe urma eu ma barbieream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbieream, Marcel [Petrisor, n.n.], studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, “Mergi si vezi de Constantin Oprisan; moare”. M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula. Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.

- Cat ati stat cu el in acea celula?

- Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.

Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.

Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan - trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os - fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.

Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula“. Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

- Era mai in varsta ca dumneavoastra?

- Da, era mai in varsta cu aproape sase sau sapte ani. Si nu am mai avut nici o repulsie fata de el dupa acel prim moment. Am avut grija de el cu dragoste si respect. Era ca un copil in mainile mele. Il puneam pe closet, il spalam - faceam totul pentru el. Ma gandeam ca pentru aceasta dragoste prin care eram legati, trebuia sa vina la noi si sa ne dea lumina lui Dumnezeu.

- Sunt sigur ca se roaga pentru dumneavoastra. Dumneavoastra probabil ca va rugati pentru el tot timpul.

- Da, tot timpul. La fiecare Sfanta Liturghie, imi amintesc de el si de toate persoanele care au murit in inchisoare. Dar pentru el am o rugaciune speciala…

Nu exista bariere pentru rugaciune. In celula mea - in timpul celei de a doua detentii - din cand in cand alti detinuti treceau pe sub fereastra mea si tipau: “Oamenii va stiu; oamenii se roaga pentru dumneavoastra”. Cateodata aveam momente de o deosebita bucurie spirituala in inchisoare. Stiti, nu exista explicatie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legatura cu lumea. Ma simteam cateodata complet pierdut in inchisoare. Nu aveam nici o perspectiva a eliberarii. Singura perspectiva era sa mor in inchisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituala. Nu radeam - era ceva in interiorul meu - o bucurie in mine. Nu tot timpul, dar din cand in cand. Apoi am auzit ca sunt grupuri de oameni care se roaga pentru mine in toata lumea, si sunt sigur ca aceasta fericire erau momente de comuniune in rugaciune cu acesti oameni, pentru ca nu exista bariere, nu exista gardieni care sa opreasca rugaciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituala.

- Toti care au vorbit cu persoane care au fost in inchisoare spun acelasi lucru.

- Este imposibil pentru cineva din afara inchisorii sa inteleaga. Suntem liberi si suntem foarte fericiti ca suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru inchisoare. Si nu o putem explica altora. Ei spun ca suntem nebuni. Cum iti poate lipsi inchisoarea? Deoarece in inchisoare am avut cea mai spirituala viata. Am atins niveluri pe care nu suntem in stare sa le atingem in lumea aceasta. Izolati, ancorati in Iisus Hristos, am avut bucuria si iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu exista cuvinte sa exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienta noastra spirituala nu pot intelege ca am putut fi fericiti in inchisoare. Cand aveam grija de Constantin Oprisan in celula, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simteam spiritualitatea sa penetrand sufletul meu. Am invatat de la el sa fiu bun, sa iert, sa nu blestem pe cei care ma torturau, sa nu consider nimic din aceasta lume o bogatie. De fapt el traia intr-o alta lume. Numai corpul sau era cu noi - si dragostea sa. Va puteti imagina? Noi eram intr-o celula fara ferestre, fara aer, umeda, murdara - dar inca mai aveam momente de bucurie pe care niciodata nu le-am mai intalnit in libertate. Nu pot explica aceasta”.

*

“Acest text a aparut in “Cuvantul ortodox” (“The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco.

In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam”.

Partea a II-a

Cuvioasa Maria Egipteanca, 1 aprilie 1998
Biserica “Sfanta Cruce” - Alexandria, SUA

“- In recenta vizita la Manastirile de pe Coasta de Vest ati avut bucuria sa vedeti cum Constantin Oprisan este cinstit la aceste manastiri ca si martirii vechi ortodocsi. Cum vedeti aceasta canonizare locala a lui Constantin Oprisan?

- Sigur ca nu a fost de fapt canonizat, ci manastirea l-a acceptat pe el ca un martir, ceea ce si este de fapt. O canonizare se face prin autoritatea Bisericeasca. Am vazut ca rusii au canonizat mii de fosti detinuti politici, oameni care au murit in inchisori, familia tarului toata a fost canonizata, pe cand in Romania nu s-a facut nici o canonizare, dimpotriva am auzit ca Preasfintitul Daniel al Moldovei nu permite ca sa fie pomeniti, fara nume, cei care au murit in inchisori, ci numai cei care au luptat si au murit in revolutie, ceea ce imi denota mie o opozitie totala fata de oamenii care au murit in inchisori. Pentru ca ei se tem de fapt de aspectul politic. Pentru oamenii acestia, care au murit in inchisori, nu a contat aspectul politic; ei au murit pentru credinta si pentru neam, nu pentru o idee politica.(…)

- Si cum vedeti un inceput pentru canonizarea lui? Din cate stiu eu, in primele secole, cand un martir se jertfea pentru Biserica, mai intai era cinstit local. Cei din preajma scriau un martilorogiu si incepeau cinstirea lui, urmand ca apoi intreaga Biserica sa-l accepte si sa-l cinsteasca. Cum credeti ca s-ar putea incepe acuma si urni din loc aceasta canonizare a martirilor nostri din ultimii 60 de ani?

- Stiu ca s-au facut niste interventii pe langa Sfantul Sinod, pentru canonizarea lui Gafencu si a lui Constantin Oprisan, probabil si altii. Sinodul nu a dat inca nici un raspuns. Nici da, nici ba. Dar in general asa este: intai si intai pietatea populara consacra un martir, un sfant. Pentru ca Biserica fiind asa cum s-a spus sub persecutie nu putea sa se intruneasca sau sa ia anumite masuri. Si mai tarziu, cand Biserica a fost repusa in drepturile ei, ceea ce pietatea populara consacrase ca martir pentru Biserica a fost acceptat de Biserica. Asa ar trebui sa se faca si acum. Pietatea populara, cei care au suferit in inchisori si toti ceilalti trebuie sa-i cinsteasca si atunci Biserica va trebui sa ia in considerare aceste lucruri.

- Ce ne puteti spune despre viata pana in inchisoare a lui Constantin Oprisan?

- Stiu foarte putine lucruri despre Costache Oprisan, decat din ceea ce mi-a povestit el. Stiu ca dupa 1941 a plecat in Germania, a fost in lagar o vreme, era foarte tanar, a iesit din lagar si a studiat filozofia. Intr-adevar el era cel mai bun cunoscator din Romania, chiar mai bun decat profesorii, a filozofiei moderne, adica a existentialistilor si ceilalti. Si din cauza asta cand s-a intors pe urma in tara, in 1946-1947 si a inceput filozofia la Cluj, cand a fost vorba de existentialisti, D. D. Rosca l-a pus pe el sa tina cursul in fata studentilor. Era extraordinar. Era de o inteligenta nemaipomenita. Dupa ce a venit din Germania a fost seful Fratiilor de Cruce pe tara. Eu nu l-am cunoscut inainte, insa toti acei care l-au cunoscut si pe care i-am intalnit in inchisoare aveau un adevarat cult pentru el. Era o personalitate deosebita. Era o personalitate care nu s-a format numai in inchisoare ci era format din afara. Era un fel de …, nu exagerez cand spun ca era un tip cu geniu in el, o scanteie de geniu. Si cu o viata morala, si cu o viata religioasa, si cu o viata dedicata Fratiilor de Cruce incat si in inchisoare a ramas pe linia lui, numai ca s-a adancit, bineinteles, in timpul acesta din inchisoare.

- Unii vorbesc ca ar fi cedat la inchisoare la un moment dat. Dumneavoastra ce parere aveti despre astfel de opinii?

- Costache Oprisan a fost unul dintre cei mai chinuiti in inchisoare. Pentru ca el avea functie si toata demascarea incerca sa-l faca pe Costache Oprisan sa cedeze sau sa-l desfiinteze pentru ca toti tinerii care priveau spre el sa-si piarda orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu stiu daca a cedat sau daca nu a cedat, stiu ca a fost asa de torturat incat, cand am stat eu cu el in celula avea plamanii complet distrusi. Daca a cedat sau daca nu a cedat?… Acolo nimeni nu a ramas intreg. Decat cei care au murit. Asa ca nu putem face o judecata de felul acesta. Au fost conditii supra-umane”.

Si cad, plângându-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mântuit.
Obrazul I se pleaca si simt pe fata spinii,
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
…
De sus, privind mocirla prin care ai trecut
Ca de un vis de groaza, te-o trece un fior,
Îti vei desprinde ochii si gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo, simtindu-te usor. Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tau purtat,
Lasând în urma astrii, cenuse tot mai fina,
Fosnirea lor s-o stinge în sufletu-mpacat,
Si vei intra, scânteie, în marea de lumina.
…
“Întâlnirea cu Iisus” si “Întoarcere”
C. Oprisan

***

• Hotnews: Sfintii inchisorilor - Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste:

“Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani de munca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare - cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Maftei, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci - imi zice el - io sa iau Moldova»; in ‘47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu’». Si l-am lamurit ca ne prinde… Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri…”

Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti

Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):

La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi… Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”… Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris - Alba-Iulia, 1994):

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer. Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

“Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti“.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinurilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau - curatat prin patimire de orice patima - la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):

Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. […]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

(…)

Moartea lui Oprisan

“Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama… Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula… Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

(…)

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-Ti sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului) (…)

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte,

Căci vei rămîne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

• Parintele Gh. Calciu - inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Două relatări despre Costache Oprişan
• Constantin Oprişan sau înţelepciunea lirică a muceniciei, de Marcel Petrişor
• Un discipol necunoscut al lui Heidegger, de Isabela Vasiliu-Scraba
• Cartile spiritului si alte poezii - de Constantin Oprisan - Versurile lui Constantin (Costache) Oprisan (1921-1958), mort in temnita comunista de la Jilava si aproape uitat de posteritate, au fost reconstituite din memorie de fostii detinuti politici Gheorghe Calciu si Marcel Petrisor, camarazi de celula cu poetul. Amplul poem intitulat “Cartile spiritului” da masura unui mare talent neimplinit si a unor alese constiinte marturisitoare, statornicind in veac crezul donquijotesc al unei generatii mucenicite.