Vintilă MIHĂILESCU România rustică (II) - foişorul

Săteni. Adică un sat generic, nici de şes, nici de munte, nici sărac, dar nici bogat, nici prea tînăr, dar nici prea îmbătrînit. Un sat care a suferit şi el de pe urma dezindustrializării din zonă (în 2000 erau încă 540 de salariaţi, acum sînt aproape 300 şi cam tot atîţi şomeri), dar care are ceva păşuni, păduri şi livezi şi unde cam fiecare gospodărie mai are cîte o vacă, dar nu mai poate vinde laptele. Un sat de 2200 de oameni, dintre care cam o sută de tineri au plecat, relativ recent, să lucreze în străinătate. Un sat unde, cu cît te îndepărtezi de „asfalt“, gospodăriile sînt mai mici şi mai sărace, iar cîinii – mai mari şi mai răi. Adică un sat oarecare, nici prea-prea, nici foarte-foarte, taman bun de pilde şi reflecţii.

În Săteni, aflat la 8 km de şoseaua principală, pe un drum hîrbuit care se înfundă într-o coastă de deal, care nu a văzut picior de turist (există totuşi o pensiune foarte cochetă, unde nu vin însă decît, uneori, în week-end, oameni de afaceri din oraşul proxim), 8% dintre gospodării au însă cîte un „foişor“ nou-nouţ, rustic şi plin de flori, însoţit, de regulă, de un leagăn din lemn şi la fel de rustic. Altfel spus, aproape fiecare a zecea gospodărie nici prea-prea, nici foarte-foarte din Săteni s-a îngrijit să posede un foişor – şi mulţi tînjesc, cu invidie aproape nedisimulată, să-şi facă şi ei unul asemenea sau chiar mai ceva. – Dar de ce? ne interesăm noi.

– Păi, aici, la sat, noi am fost în întuneric, trebuie să facem să ieşim la suprafaţă! ne explică o doamnă energică la vreo 40 de ani, care, de cînd se ştie, la casa ei tot mai adaugă ceva la ea. Şi-a amenajat bucătăria cum a văzut ea în Franţa, a supraetajat o latură a casei cu un balcon integral din lemn şi, bineînţeles, şi-a făcut un foişor de lemn, încărcat cu flori. Am făcut şi un leagăn, aşa, rustic – adaugă ea şi mărturiseşte imediat că „am ambiţia să facem şi o podişcă, aşa, cu figuri...“

– Ce-i aia? mă mir eu.
– Cum, nu ştiţi? Aşa, o podişcă peste o apă, un izvoraş, cu o moară mică de lemn şi cu tot felu’ de figuri, aşa, ca la oraş...
– Da’ de unde v-au venit toate ideile astea?
– Păi, am mai văzut şi noi, ne-am mai informat. Ne uităm la emisiunile alea de la televizor, cu case, avem şi reviste...
Cu sau fără foişor, faţa casei trebuie să arate bine, iar amenajările exterioare au început să fie din ce în ce mai importante. Aproape jumătate din casele din Săteni poartă semnele unor astfel de „îmbunătăţiri“, fie că sînt noi sau cu modificări recente (23%), fie că sînt în construcţie sau neterminate (21%).

– Trebuie să ţinem şi noi pasul cu moda, să fim în rînd cu lumea, explică un localnic.
– Adică ce înseamnă să fii în pas cu moda? îl iscodim noi.
– Păi, să fie modern, să fie frumos şi la noi...
Altcineva ne spune de la început că ceea ce îi mînă pe ei în luptă este „să fie frumos“. Drept care, întrebăm, bineînţeles, „ce-i aia frumos?“. „Adică în pas cu moda, modern...“ – răspunde el.
Frumos, modern, în pas cu moda şi în rînd cu lumea par a se amesteca astfel într-o imagine mobilizatoare a dezirabilităţii. Dar ce leagă toate acestea între ele, cum devin acestea expresii mai mult sau mai puţin conştiente ale unui model pe care toată lumea pare să-l imite cu tot mai mult elan? Chiar dacă termenul nu este folosit (încă) decît de puţini dintre împricinaţi, conceptul care pare să joace rolul de numitor comun – şi de model de urmat – este cel de rustic. Sătenii vor să „iasă la lumină“ şi să devină... rustici!
Adică? – întrebăm noi mai departe.
– Şi în pas cu moda şi în urmă la vechea tradiţie. Tot ce a fost în trecut copiem noi acum, ne explică unul dintre aceşti „rustici“.
– Să faci casele cum au fost înainte, ne răspunde altcineva, la întrebarea „ce înseamnă să fii modern?“. Şi ne ilustrează, ca să înţelegem, cu imitaţia de lemn cu care îşi acoperise toată casă: aici, casele au fost pe vremuri din lemn! – precizează el în continuare. Mergem în sus pe firul gîndului şi ne întrebăm ce mai înseamnă atunci, în Săteni, „gospodărie“ şi a fi „bun gospodar“?

Aici apele se despart. Pentru mulţi, în general mai în vîrstă şi mai periferici, există încă vechiul ethos al gospodăriei, care înseamnă în primul rînd muncă şi „să vrei să munceşti“. Să munceşti ca să ai o gospodărie „îndestulată“ – ceea ce înseamnă în primul rînd vite şi continuă cu celelalte lucruri „necesare în gospodărie“. (Straşnic cuvînt, îndestulare! Înseamnă să ai cît să fie destul, nu mai puţin, dar nici mai mult. Întrebaţi-i însă pe săteni cum ştie omul că are destul, căci eu n-aş putea să vă spun...) Şi ca să ai o gospodărie îndestulată, trebuie să fie destui oameni în gospodărie, căci ethosul gospodăriei este unul colectivist şi nu individual: toţi au fost de acord că nu poţi fi un „bun gospodar“ de unul singur. Or, odată cu industrializarea şi migraţia, gospodăria s-a subţiat, s-a destrămat, a rămas fără forţe de muncă.

O vreme, acest inconvenient a fost compensat prin schimburile de toate soiurile dintre cei rămaşi în gospodărie şi neamurile plecate, mai aproape sau mai departe, la lucru prin oraşele patriei, alcătuind astfel o reţea funcţională pe care o putem numi gospodărie difuză. Aceasta nu a dispărut în întregime, dar componentele vitale ale gospodăriei „pe stil vechi“ au început să fie tot mai puţin rentabile, mai ales după generalizarea noilor reglementări europene: o simplă gospodărie nu mai poate vinde, teoretic, nimic din ceea ce produce. Fără bani şi fără forţă de muncă, nu prea mai are rost atunci să ţii o vacă, de pildă, care te costă între 25 şi 30 de milioane pe an. Şi atunci gospodăria şi rosturile sale se împuţinează treptat-treptat, iar oamenii trec la alt stil de viaţă, mai „modern“. Doar vreo trei-patru sînt însă cei care aleg o schimbare economică, transformînd gospodăria în fermă; majoritatea aleg calea mai uşoară şi mai vizibilă a „modernizării“ sociale.

De dragul cercetării, am inventat un proverb ad-hoc: calul după dinţi se cunoaşte, iar gospodarul – după casă. „Tradiţionaliştii“ nu prea erau de acord: degeaba ai casă falnică, dacă n-ai nimic în ea, dacă n-ai o vită, dacă umbli teleleu... – strîmbau ei din nas. „Moderniştii“ înclinau însă să fie de acord, mîndrindu-se cu casele „îngrijite“ pe care le au. Între aceste extreme, diferiţi săteni căutau diferite compromisuri.

Îngrijirea, alt concept „poporan“, care, după părerea unui antropolog străin, este fundamental la români, de la camera bună de la sat la mileurile de pe mobile şi bătutul compulsiv al covoarelor între blocuri. Îngrijirea care devine şi un principiu de drept cutumiar, căci ceea ce am îngrijit cu mîinile mele ani de zile devine al meu, iar casa neîngrijită arată a casă părăsită. Ceea ce leagă aceste diferite tipuri de gospodărie şi idealuri ale bunului gospodar pare să fie astfel această „îngrijire“, mîndria şi criteriul de evaluare al tuturor.

Continuitatea acestui imperativ al „îngrijirii“ este contrabalansată însă de mutaţiile survenite în mizele şi conţinutul ei material. Sătenii par să treacă astfel, în ritmuri diferite, de la gospodărie la casă, de la îndestulat la frumos... şi de la rural la rustic. Iar „grija“ lor se mută, într-un ritm alert, de la vacă la foişor şi balansoar, materializări vizibile ale loisir-ului şi eliberării de munca înrobitoare a vechii gospodării.

In DilemaVeche