Catolicism si socialism

Un fragment din Idiotul care nu necesita comentarii.
Sa terminam odata si sa indicam sursa socialismului.
Sa nu uitam nici replica lui Bunuel: "... toti sunt catolici. - Si evreii? - Evreii sunt cei mai catolici".


- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, declară brusc
prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e creştină?... Catolicismul nu este
de fapt o religie creştină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare
întreaga societate.
— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu mirare la Ivan
Feodorovici.
— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe
scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste măsură de tăios
prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît
ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la
negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat!
Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care
mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman
crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă
puterii sale politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el,
începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron
terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat
minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de
sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai
arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire
pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea
naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo
zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi?
Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de
neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături,
cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. şi anume cele care şi-au
pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale
poporului, credinţa s-a şubrezit - întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar
apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin
pentru a-şi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul pufnind de rîs.
Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe orator. Poetul,
neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul
mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală în glas Ivan
Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo numără
şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima şi plini de virtuţi.
- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat
separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am
vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să dispară cu totul? N-am afirmat
niciodată aşa ceva!
- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim... asta ţine de
teologie...
- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult mai de
aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau
poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu este vorba despre o problemă cu caracter pur
teologic! Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă
catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie
puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii
însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea
catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie
şi sînge!,,Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi
este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de capete!" După
faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile
acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să
trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să
opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca
purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele
lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi
că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...
— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind înspăimîntat
înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de patriotism; mi se pare totuşi că
ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia
asta...
— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru
că nu sînt în stare să mă exprim; dar...
— Dar dă-mi voie, te rog!
Prinţul tăcu;şedea pe scaun drept şi neclintit,fără a-şi lua privirea scînteietoare de
pe faţa lui Ivan Petrovici.
— Îmi vine să cred că cele ce-ai auzit despre binefăcătorul dumitale te-au tulburat
peste măsură, observă pe un ton liniştit şi binevoitor bătrînul demnitar, şi te-ai aprins...
poate şi din pricina singurătăţii în care trăieşti. Dacă ai intra în societate, şi te-ai apropia
mai mult de oameni (sînt convins că or să te primească cu plăcere, ca pe un tînăr
destoinic), atunci de bună seamă că ai judeca lucrurile cu mult mai mult sînge rece; ai
vedea atunci că toate astea sînt mult mai simple... de altfel, asemenea cazuri rare...
provin, după mine, pe de o parte dintr-un fel de saturaţie, iar pe de altă parte din
plictiseală...
— Da, da, aşa este! exclamă prinţul cu înflăcărare. Admirabilă idee! Din
plictiseală, din plictiseala noastră, şi nu de saturaţie, ci, dimpotrivă, din înşelare... nu de
saturaţie, aici vă înşelaţi. Şi nu numai din însetare, ci chiar dintr-un zbucium febril, dintro
însetare arzătoare! Şi... şi să nu credeţi că-i aşa de neînsemnat încît e demn de rîs
fenomenul acesta; să-mi fie cu iertare, dar lucrurile acestea trebuie să le intuieşti, să le
presimţi! Ai noştri, de îndată ce sunt convinşi că au ajuns chiar la mal, se lasă duşi de o
bucurie ce nu mai are limită; de unde vine asta? Pavlişcev vă uimeşte, iar purtarea lui o
puneţi pe seama nebuniei sau o explicaţi prin bunătatea lui, dar nu-i aşa!În asemenea
cazuri, temperamentul nostru pasionat, temperamentul ruşilor, ne uimeşte nu numai pe
noi, ci întreaga Europă! Dacă unul dintre noi se converteşte la catolicism, se face de-a
dreptul iezuit şi se alătură neapărat elementelor celor mai subterane ale acestei secte;
dacă devine ateu, vrea numaidecît ca să fie smulsă prin forţă credinţa în Dumnezeu,
adică, altfel spus, şi prin sabie! Pentru ce? De unde vine această subită fantezie? Se poate
să nu ştiţi? Pentru că a găsit patria pe care n-o văzuse aici şi e fericit; a găsit ţărmul,
pămîntul, şi s-a prosternat ca să-l sărute. Nu e numai vanitatea, nu-s numai sentimente
meschine de orgoliu şi vanitate care zac la originea ateilor ruşi şi a iezuiţilor; nu, la
mijloc e o suferinţă morală, o sete spirituală, nevoia imperioasă de o preocupare
superioară, nevoia de a simţi sub picioare un teren trainic, o patrie în care au încetat să
mai creadă, pentru că n-au cunoscut-o niciodată! E atît de uşor pentru un rus să devină
ateu, mai uşor decît pentru oricare alt locuitor de pe glob! Şi ai noştri nu devin simpli
atei, ei încep să creadă în ateism ca într-o religie nouă, fără să-şi dea seama că acum nu
mai cred în nimic, credinţa lor se reduce la zero. Aşa sînt însetările noastre. „Acela care
nu simte pămîntul patriei sub picioare, acela n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a mea;
am auzit-o de la un negustor, un bătrîn sectant de rit vechi, pe care l-am întîlnit într-o
călătorie. La drept vorbind, nu s-a exprimat tocmai aşa, ci a spus: „Omul care reneagă
pămîntul ţării sale îl reneagă şi pe Dumnezeu". Cînd te gîndeşti că s-au întîmplat şi la noi
cazuri cînd oameni foarte instruiţi au aderat chiar şi la hlîstovism ... Şj cu cît e mai sigur
la urma urmei, hlîstovismul decît nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai
profund decît toate astea! Ca să vedeţi pînă unde ajungea deznădejdea, dorul neostoit al
celor care tînjeau după o altfel de lume!... Arătaţi cutezătorilor însetaţi, care l-au însoţit
pe Columb, ţărmul Lumii Noi, arătaţi rusului „Lumea" rusească, faceţi să găsească aurul
acesta, comoara aceasta care se ascunde în măruntaiele pămîntul! Arătaţi-i reînnoirea
întregii omeniri, renaşterea ei, ce se va întîmpla în viitor poate numai prin gîndirea
rusească, prin Dumnezeul şi Hristosul rusesc, şi veţi vedea ce uriaş puternic şi drept,
cuminte şi blînd se va ridica în faţa lumii uimite — uimite şi înspăimîntate totodată, căci
ei nu se aşteaptă din partea noastră decît la sabie, la sabie şi la violenţă, şi, judecîndu-ne
după ei înşişi, nu-şi pot imagina poporul nostru fără barbarie! Şi asta se petrece chiar în
zilele noastre, iar ce va fi cu timpul nu este greu de ghicit! Totuşi...
Dar aici interveni pe neaşteptate un fapt ce curmă brusc şi în modul cel mai
surprinzător discursul prinţului...