Rebranduirea unui dezastru - Alex. Cistelecan

Dosarul dedicat conservatorismului american de revista Idei in dialog (februarie 2009) reprezinta o constructie teoretica remarcabila, cu atat mai mult cu cat incepe direct de la etajul doi.

E ca si cum cineva ne-ar soma la o judecata de valoare asupra a ceva in privinta caruia inca nu am putea formula definitiv nici macar o judecata de fapt. Altfel spus: e adevarat ca distinsii autori reuniti aici mai ca reusesc sa ne convinga ca neoconservatorismul de peste Ocean este o doctrina politica si sociala respectabila, plauzibila si poate chiar atragatoare. Singura problema e ca inca nu-i deloc sigur ca discursul neocon e, pe buna dreptate, o veritabila doctrina politica si sociala.

Or, din pacate pentru conservatorii de la noi si de-aiurea, tocmai aici sta actualitatea acestei teme si tocmai la acest nivel de legitimitate este chestionata ea astazi. Conform istoriei recente si scorului inregistrat pe tabela de marcaj, se poate spune ca neoconservatorismul a fost subiectul unuia dintre cele mai spectaculoase falimente politice ever. Nici macar comunismul, cu toata istoria sa sangeroasa, n-a reusit sa pice atata in gol ca popularitate intr-un singur deceniu. Marxistii au avut grija sa-si dozeze dezamagirile cu metoda si cumpatare de-a lungul unui secol si jumatate. Ca nimeni altii, neoconservatorii au inghitit in schimb, in vazul tuturor, o supradoza am fi crezut fatala de dezastru, reusind, in mai putin de un deceniu, sa bifeze o serie nemaiauzita de recorduri negative: cel mai nepopular presedinte din istoria Americii, cel mai scazut nivel de popularitate a Americii pe glob, cea mai serioasa criza economica de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. In locul mult promisului "New American Century", si in ciuda politicii externe tantose pe care au adoptat-o din ratiuni, cica, tocmai de securitate, neoconservatorii au lasat SUA in cea mai umilita si vulnerabila postura de la razboiul din Vietnam incoace. La asa o performanta, e limpede ca intrebarea care sta pe buzele tuturor e nu daca, dincolo de realizarile efective, conservatorismul american e o doctrina politica rezonabila si resuscitabila, ci daca neoconservatorismul este intr-adevar o doctrina politica, asadar ceva mai mult decat simpla carcasa retorica a unei anumite paturi politico-economice americane si ceva diferit de un simplu instrument ideologic in interiorul unei constelatii realpolitice de interese nationale sau internationale oarbe.

Ei bine, cam la asa gen de intrebari ma asteptam sa raspunda dosarul din Idei in dialog. Asteptari, cum ziceam, desarte, dupa cum la fel de desarte s-au dovedit a fi si rezervele de calmante pe care le-am stocat, tocmai, asteptand. Caci in locul unui grupaj militaros, ofensiv, in care sa-i urmarim pe conservatorii romani calarind naprasnic pe umerii maestrilor lor de peste Ocean, gasim, iata, o serie de texte emanand un aer cat se poate de senin si duminical. Nimic mai mult decat o trecere emotionata in revista a unei liste de carturari, eroi, senatori, carti fundamentale si multe, multe valori. Ceva despre trecutul imediat? Nici pomeneala. Termenul "neoconservator" apare de cel mult doua ori in tot grupajul. Nimic despre Bush, despre politica externa si interna a administratiei neoconservatoare. Nicio delimitare de acestea, dar nici vreo reabilitare a lor. E ca si cum nici n-ar fi existat.

De ani de zile tinerilor stangisti romani li se reproseaza ca practica deliberat o amnezie cat China atunci cand vorbesc despre marxism ignorand total realitatile staliniste. Daca asa stau lucrurile, s-ar zice ca nici neoconservatorii nostri nu-s mai prejos in practica amneziei autoimpuse. Dupa cum tot o similaritate cu "stangistii" dintotdeauna impartasesc ei atunci cand, in autentic spirit "marxist", isi concep demersul si dosarul din discutie ca o necesara si urgenta reintoarcere la origini. Iar despre origini, numai de bine. Asa se face ca il reintalnim, cu aceasta ocazie aniversara, pe venerabilul Edmund Burke, pomenit si elogiat constant de absolut toti contributorii caci cine l-ar putea uita pe cel care a sintetizat esenta perena a crezului conservator in celebra "the swinish multitude" pe care autorul irlandez o arunca, aratand o generozitate aristocrata, maselor flamande de invatatura. Si ii mai regasim pe Tocqueville, McCarthy, Reagan, Huntington si toata ceata oamenilor de bine. Sa-i luam, pe scurt, in ordine.

In deschiderea dosarului, Mihai Neamtu aproape ca raspunde la intrebarea pe care dosarul domniei sale se straduieste tocmai sa nu o puna. "Conservatorismul trebuie inteles", se exprima Mihai Neamtu, "nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime, ci mai degraba ca stare de spirit". Ceea ce-i bine, pentru ca, daca e stare de spirit, inseamna ca putem fi conservatori dimineata, liberali la amiaza si marxisti seara, in functie de starea de spirit. Si e, de asemenea, bine, pentru ca mai inseamna ca daca e o simpla stare de spirit, si in niciun caz un "sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime", nimeni nu ne poate chestiona pe ce ne bazam atunci cand zicem sau facem cutare lucru manati fiind de starea noastra de spirit conservatoare. Cu asta, sarcina argumentului de deschidere a dosarului e implinita: tot ceea ce risca sa se solidifice intr-o intrebare sau intr-un orizont de chestionare se dizolva in aer. Si totusi, in iesirea sa temporara de pe scena, Mihai Neamtu nu pierde vremea si ne mai ofera cateva elemente de teorie conservatoare. Dupa ce ne confirma inca o data presimtirea ca ideea dosarului este intr-adevar aceea de a ignora orice problema ridicata de ultimul deceniu de dominatie conservatoare ceea ce se traduce, in cuvintele autorului, in incercarea de a aborda conservatorismul american "independent de taxonomiile recente care au distins intre principiile paleo- si neoconservatoare" si de a asuma o "binefacatoare distanta fata de polemicile etico-politice contemporane" , domnia sa elaboreaza urmatoarea reflectie concluziva: "Accentul gandirii conservatoare cade, asadar, pe notiunea de praxis epistemologia discursului politic bazandu-se pe achizitiile trecutului. Datele traditiei care ne spun ca barbatii au fost dintotdeauna mai apti pentru exercitiul militar decat femeile, asa cum femeile n-au putut ocoli decat rareori vocatia maternitatii sugereaza ca forta explicativa a experimentului intrece valoarea argumentatiei abstracte". Pentru cei posibil ametiti de taria acestui argument, vom incerca sa-l refacem pe bucati: ideea e ca departajarea familiala traditionala cu barbatii la razboi si femeile la bucatarie este legitima si adevarata nu pentru ca asa ar zice genetica, psihologia, sociologia sau orice alta cercetare academica fancy, ci pur si simplu pentru ca asa spune traditia. Traditia e, aici, judecator in propriul sau proces: asa cum a fost intotdeauna, e bine pentru ca asa a fost dintotdeauna. Conservatorismul nu e decat aceasta traditie milenara pasteurizata intr-o stare de spirit oarecum indefinibila si cvasiprediscursiva. Ceea ce face ca intregul dispozitiv sa fie fixat ferm in aer si, in consecinta, cu totul nechestionabil.

In articolul sau propriu-zis, Mihai Neamtu porneste pe urmele lui Bernard Lewis si Samuel Huntington pentru a ajunge la aceasta concluzie: "Indrazneala de a tematiza cu atata luciditate conflictul civilizatiilor are o indiscutabila marca americana. Elementul filozofic de tip conservator al analizei lui Bernard Lewis si Samuel Huntington poate fi identificat in scepticismul fata de utopia pacii universale intotdeauna dezirabila, dar mai ales implauzibila". Asadar, in premise avem ciocnirea civilizatiilor si amenintarea islamica; in concluzie avem luciditatea si indrazneala ca branduri tipic americane, iar proiectul liberal al pacii universale ca implauzibil. E ceea ce se numeste o judecata analitica, aici pe fond de elegie conservatoare.

In "Apostazie si salvare: calvarul lui Whittaker Chambers", eterna problema a ratacirii si a regasirii, a pacatului (comunist) si a ispasirii (conservatoare) ii ofera lui Vladimir Tismaneanu prilejul ideal pentru un emotionant si pasionat autoportret.

In "Anticomunismul american si o istorie incorecta politic: Joe McCarthy", Bogdan Duca se inhama de bunavoie la o misiune din cele mai grele: nimic mai putin decat sa reabiliteze imaginea senatorului si a comisiei McCarthy pe baza unor argumente de factura istorica. Astfel, conform datelor de care dispune tanarul politolog, se pare ca, de fapt, in perioada imediat de dupa razboi, conspiratia comunista in SUA era cat se poate de reala, iar actiunile senatorului si ale comisiei McCarthy erau, implicit, cat se poate de legitime. Daca intr-adevar asa stau lucrurile, gustul amar pe care ni-l trezeste in amintire numele comisiei si al senatorului american parca nu face decat sa se accentueze. Dar astea sunt doar efectele idiosincraziilor mele culinare.

Un inceput de reflectie politica intalnim abia in textele lui Victor Popa si Vlad Topan. Si inca o reflectie dispusa frumos, simetric, "alianta moderna dintre liberali si conservatori" din textul primului devenind opozitie in textul celui din urma. Dupa ce remarca deplasarea produsa de ultima generatie conservatoare de la o cultura individualist-libertariana catre o mobilizare ideologica interventionista si militaroasa, punand astfel pentru prima si ultima data pe parcursul intregului dosar una dintre intrebarile care ar fi trebuit sa-i fie centrale, Vlad Topan incearca o armonizare a celor doua trenduri oarecum antagonice astfel: "conservatorul consecvent trebuie sa fie nu un antilibertarian, ci un libertarian-plus, ca sa zic asa".

Ei bine, cam de-aici trebuia intr-adevar sa porneasca discutia1. Cam aceasta e eticheta prin care conservatorismul incearca azi sa se spele de performantele sale recente si sa revina pe scena credibilitatii ca "dreapta sociala", crestina si compatimitoare. In ciuda aparentelor, caracterul modern al acestui proiect nu trebuie subestimat. Noua mobilizare conservatoare nu reprezinta nicidecum revenirea pe scena a filonului paseist si antimodern si nici reactualizarea nostalgiei statului patriarhal. Sau daca despre asta e vorba, sa recunoastem ca avem de-a face cu o varianta mult sofisticata. Secularizarea statului nu mai e aici dusmanul de-o viata, ci tocmai fanta prin care noii conservatori incearca sa reintre in activitate: abia odata ce secularizarea, liberalizarea si modernizarea statului au fost desavarsite, cultura, valorile, religia si starea de spirit conservatoare pot sa-si adjudece ca jurisdictie proprie si personala toata felia de societate civila din care statul tocmai s-a retras2. In acest sens, nu pot sa nu citez aceste recomandari ale lui Vlad Topan, desprinse parca dintr-un ghid al micului militant conservator: "Dupa ce accepta ca singura utilizare a fortei si coercitiei este cea defensiva de restaurare a acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toata lumea problema actiunilor morale , sa se lanseze in campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat in vederea apropierii semenilor sai de standardele morale sau valorilor obiective (sic!) pe care le pretuieste (familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism)". Daca asa arata proiectul de emancipare al conservatorilor, ma tem ca principalii lor concurenti vor fi nu comunistii si nici liberalii, ci martorii lui Jehova.

Ce presupune acest proiect de "libertarianism plus"? El presupune existenta legitima, caci naturala, a unei piete capitaliste libere si neatarnate, dereglementata si flexibilizata pana la maximum, care este cuplata insa cu o sfera culturala, privata, sociala, politica intr-un cuvant, cu tot ceea ce nu tine de economic supraaglomerata cu valori conservatoare: "familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism", conform listei lui Vlad Topan. Pe de o parte, cea libertariana desigur, modul de productie capitalist trebuie, asadar, sa ramana ca atare, nimeni si cu atat mai putin statul neavand dreptul sa se atinga de el. Pe de alta parte insa si aici vine plusul, bonusul de compasiune , aceasta dreapta atenta si mizericordioasa nu poate sa nu observe ca exista unele probleme profunde in societate si ca, in general, crize spirituale majore se declanseaza cam saptamanal in lumea noastra contemporana. Cum insa aceste probleme recurente si de durata nu pot fi puse pe seama modului de productie capitalist pentru ca atunci n-ar mai fi dreapta si nici nu pot fi reparate prin masuri de redistributie si egalizare a veniturilor din partea statului pentru ca atunci, din nou, n-ar mai fi dreapta , manifestarea insistenta a acestor probleme ii obliga pe noii conservatori sa le inventeze o origine si o solutie cu totul ingenioase: cauza problemelor sociale sunt necredinta, relativismul, homosexualii, universitatile, islamul, imigrantii, comunismul. Solutia lor sunt multa credinta si, din cand in cand, heterosexualitate (in scopuri strict reproductive, se intelege). Un pur neoliberalism in economie, un stat redus la functiile sale politienesti si, pentru mase, o cura intensa de spiritualitate si elevatie religioasa cam asta pare a fi, in final, formula conservatoare mult cautata.

De cateva ori pe parcursul grupajului intalnim principiul potrivit caruia "conservatorismul este politica posibilului". Dupa cum intalnim, de asemenea, formula ai crede opusa si complementara "conservatism is the politics of reality". Intre real si posibil, s-ar zice ca neoconservatorilor nu prea le scapa nimic. Oricum ar fi, aceasta ezitare intre cele doua registre ontologice este profund semnificativa. In fond, ca neoliberalism + mantuire a sufletului, noul conservatorism este cel mai reusit ghiveci de realism si idealism, de descriptiv si normativ, de real si posibil, de multi bani in banca si putine, alese, suflete in rai.



Note:

1. Din păcate, conform construcţiei dosarului, ea cam aici se opreşte. După textul lui Vlad Topan, microfonul este pasat seniorilor conservatori de peste Ocean, ale căror contribuţii, s-o spunem cu toată mandria, nu sunt deloc mai impresionante sau mai convingătoare decat cele ale tinerelor noastre vlăstare. In cartea sa despre ideologie, Terry Eagleton enumera şase sensuri larg acceptate ale acestui concept. In Erorile ideologiei, Russell Kirk alege, din această galerie de semnificaţii, una singură, după care ii urechează pe toţi cei care s-a intamplat să facă altă alegere. De asemenea, in finalul articolului şi in război deschis faţă de orice ideologie, domnia sa mai pune bazele unei ideologii a politicii prudenţei. In "Degringolada educaţiei contemporane", William F. Buckley Jr. analizează degringolada educaţiei contemporane sugerand ca soluţie unică la această criză "eliberarea de superstiţia libertăţii academice". Aceeaşi problemă structurală a educaţiei e abordată şi de Allan Bloom in "Standardele universităţii şi declinul invăţămantului umanist", cu atat mai dramatic cu cat filosoful american, ca discipol de-o viaţă al lui Leo Strauss şi Kojve, e, cum s-ar zice, dovada vie că ceva nu mai funcţionează in mecanismele paidetice intergeneraţionale. In fine, "Conservatorismul american: zece cărţi fundamentale", de Jeffrey O. Nelson e exact ceea ce promite.

2. "Il liberalismo classico raccomandava di ridure la presenza dello Stato nella vita publica per accordare la pi ampia libert possibile agli individui, mentre nella formulazione neoliberale soggetti della libert erano sopratutto i corpi minori e le comunit, che dovevano essere titolari di molte attivit, non pi affidate allo Stato. A questa impostazione la Chiesa era molto interessata, perch le apriva la strada allesercizio delle funzioni educative e assistenziali. s...t La separazione tra Stato e Chiesa, un tempo tanto avversata come eredit perversa della Rivoluzione francese e del laicismo arcaico, ora fatta propria dalla cultura clericale, che vi scorge un modo per indebolire le competenze attribuibili allo Stato. Lo Stato deve garantire, anche finanziariamente, assistenza, cultura e istruzione, ma non deve essercitarle entrando nel merito, perch i luoghi nei quali quelle funzioni propriamente si esercitano sono le comunit. La pretesa di essere delegatarie di funzioni colletive il principale varco attraverso il quale le comunit religiose cercano di uscire dalla sfera privata e di presentarsi come soggetti autentici della societ e percettori di risorse pubbliche". (C. A. Viano, Laici in ginocchio, Laterza, Roma-Bari, 2008, pp. 77, 100-101).

www.cuvantul.ro