Preasfinţitul Părinte Macarie Drăgoi, Episcopul românilor din Europa de Nord, a participat în perioada 26-30 iulie a.c. la manifestările din oraşul Trondheim, Norvegia, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Rege Martir Olaf (995-1030), creştinătorul Norvegiei.
În zilele de 26-28 iulie a.c. s-au desfăşurat lucrările Simpozioului internaţional cu tema: „Locurile sfinte-zone pentru conflict sau pentru dialog?” la care au participat reprezentanţi ai Bisericilor Orodoxă, Catolică, Armeană şi Protestantă, precum şi ai comunităţilor iudaică şi musulmană. Biserica Ortodoxă a fost reprezentată de: Preasfinţitul Atenagoras, Episcop de Sinope (Patriarhia de Constantinopol), Preasfinţitul Teodosie, Episcop de Decani, Kosovo (Patriarhia Serbiei), Preasfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord (Patriarhia Română) şi de Prof. Univ. Ivan Zhelev Dimitrov (Patriarhia Bulgariei).
Miercuri, 29 iulie, de Sărbătoarea Sfântului Rege Martir Olaf, Preasfinţitul Părinte Macarie a slujit Dumnezeiasca Liturghie în biserica luterană care găzduieşte cele două parohii ortodoxe din Trondheim, cea română şi cea rusă, Sfântul Olaf fiind şi patronul celor două parohii. Parohia ortodoxă română îi are ca ocrotitori şi pe Sfinţii Voievozi Stefan cel Mare şi Neagoe Basarab. La slujba hramului, alături de credincioşii români, ruşi şi norvegieni, au asistat şi Preasfinţiţii Episcopi Atenagoras de Sinope şi Teodosie de Decani.
Joi, 30 iulie, Preasfinţiţii Episcopi Atenagoras de Sinope şi Macarie al Europei de Nord s-au întâlnit la Centrul de pelerinaj din Trondheim cu grupurile de pelerini şi au săvârşit o rugăciune la izvorul Sfântului Olaf, unul dintre locurile de primenire duhovnicească din apropierea catedralei Nidaros, unde s-au păstrat moaştele Sfântului Olaf.
Sursa: Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord
Aici
July 30, 2009
L'aveu - "Marturisirea"
In "Primejdia marturisirii",capitolul "Agonia Europei" N. Steinhardt evoca un moment din istoria moderna. Vorbeste (pag. 134-136) despre Cehoslovacia, Afacerea Slansky, Stalin s.a. Vorbeste si despre un film L'aveu in care Yves Montand si Simone Signoret intruchipeaza doi comunisti de vaza ce sunt facuti una cu pamantul de NKVD-ul chemat in ajutor de conducerea tarii.
Filmul trebuie vazut de toti. Si de cei ce spun nu comunismului dar mai ales de cei ce inca mai au simpatii comunistoide.
Filmul trebuie vazut de toti. Si de cei ce spun nu comunismului dar mai ales de cei ce inca mai au simpatii comunistoide.
L'aveu (1970) More at IMDbPro »
Overview
User Rating:
Release Date:
9 December 1970 (USA) morePlot:
Anton Ludvik, aka Gerard, is vice-minister of Foreign Affairs of Czechoslovakia. He realizes he is watched and followed... more | add synopsisAwards:
Nominated for Golden Globe. Another 2 wins & 1 nomination moreUser Comments:
Fascinating examination of another time, another place another world. moreCast
(Cast overview, first billed only) | Yves Montand | ... | A.L. / Artur London |
 | Simone Signoret | ... | Mme L. / Lise London |
 | Gabriele Ferzetti | ... | Kohoutek |
| Michel Vitold | ... | Smola |
| Jean Bouise | ... | Boss of factory |
| László Szabó | ... | Secret policeman |
| Monique Chaumette | ||
| Guy Mairesse | ... | Le médecin |
| Marc Eyraud | ... | Un politique |
| Gérard Darrieu | ... | Un policier |
| Gilles Ségal | ||
| Charles Moulin | ||
| Nicole Vervil | ||
| Georges Aubert | ... | Tonda |
| André Cellier |
July 29, 2009
Paul Goma - Anticultura
Documentul, AICI.
"Multi sunt aceia care contesta termenul de anticultura aplicat
americanilor si, pentru ca tot suntem noi literati, explica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Poe, Pound, Hemingway,
Faulkner nu poate fi anticulturala».
La care orice alfabetizat poate replica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Goethe, Schiller, Heine, a
putut foarte bine sa-i alunge din tara pe multi scriitori si sa le arda
cartile, sa arda oameni; o comunitatea care a dat scriitori ca Puskin,
Gogol, Tolstoi, Dostoievski, a putut foarte bine sa arda carti, sa-i
împuste pe loc pe scriitori, ori sa-i trimita la moarte sigura în gulag.
Fiindca - din pacate - nu exista legatura între literatura si cultura.
Literatura - buna - au si românii… Cât despre cultura…"
Paul Goma
"Multi sunt aceia care contesta termenul de anticultura aplicat
americanilor si, pentru ca tot suntem noi literati, explica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Poe, Pound, Hemingway,
Faulkner nu poate fi anticulturala».
La care orice alfabetizat poate replica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Goethe, Schiller, Heine, a
putut foarte bine sa-i alunge din tara pe multi scriitori si sa le arda
cartile, sa arda oameni; o comunitatea care a dat scriitori ca Puskin,
Gogol, Tolstoi, Dostoievski, a putut foarte bine sa arda carti, sa-i
împuste pe loc pe scriitori, ori sa-i trimita la moarte sigura în gulag.
Fiindca - din pacate - nu exista legatura între literatura si cultura.
Literatura - buna - au si românii… Cât despre cultura…"
Paul Goma
July 28, 2009
Ore de religie în Rusia
Într-o mişcare primită cu bucurie de Biserica Ortodoxă, Rusia se pregăteşte să introducă orele de religie în şcoli, dar catolicismul nu se numără printre cele patru credinţe. Patriarhul ortodox rus Kirill a lăudat iniţiativa, anunţată săptămâna trecută de preşedintele Dimitri Medvedev. Copiii sub 10 ani din 12.000 de şcoli din 18 regiuni ale Rusiei vor putea opta pentru orele de religie despre ortodoxie, islamism, budism şi iudaism, sau o combinaţie, sau etică seculară.
Patriarhul Kirill a explicat: "Toate îngrijorările exprimate de societate sunt rezolvate de posibilitatea alegerii (între diferitele opţiuni puse la dispoziţie)". Biserica Ortodoxă Rusă a încurajat de mult timp ideea predării religiei în şcoli, în contextul în care Biserica şi statul sunt oficial instituţii separate. Acum trei ani, unele regiuni ruse au acceptat propunerea Bisericii şi au început să includă ore de religie ortodoxă. Medvedev a subliniat că paleta de opţiuni vine ca răspuns la necredincioşii ce s-au opus planului. "Orice constrângere sau presiune va fi absolut inacceptabilă şi contraproductivă", a mai susţinut preşedintele rus. Şi a subliniat că propunerea este "doar" pentru cele patru credinţe amintite.
Programul pilot va începe la anul, acoperind aproximativ 20% din şcolile ruse. Statisticile arată că 80% dintre ruşi sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, dar se pare că doar 15-20% sunt practicanţi. Unele minorităţi creştine s-au plâns că au fost excluse din programul de predare a religiei în şcoli.
July 26, 2009
Anatemizarea comuniştilor
Canoanele Sinodului al saselea local de la Sardica (343), 13 Sard.
PEDEPSELE DATE DE UN EPISCOP AU TĂRIE ÎN ÎNTREAGA BISERICĂ
Episcopul Osiu zise: „Să aprobe toţi şi acestea: Dacă vreun diacon, sau presbiter, sau oricare dintre clerici ar fi excomunicat şi s-ar refugia la alt
episcop, care-1 cunoaşte şi ştie că s-a dezbinat de comuniunea cu episcopul său, nu trebuie să-i acorde aceluia comuniunea, făcând ocară fratelui său episcop. Iar de ar îndrăzni să facă aceasta, să ştie că, adunându-se episcopii, va fi tras la răspundere”. Zis-au episcopii:
„Hotărârea aceasta va păstra totdeauna pacea şi va menţine unitatea
tuturora”.
12, 13, 16, 32,33 ap.; 5 sin. I ec; 6 Antioh.; 11,29, 133 Cartag.; 1 Sof.
Anatemizarea comuniştilor sau cum a ajuns Lenin în calendarul “ortodox”
Pe 19 ianuarie 1918 patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toţi cei care, fiind botezaţi în Ortodoxie, au ucis oameni nevinovaţi alături de hoarda comunistă. Trei zile mai tîrziu, pe 22 ianuarie, Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.
Restul, AICI
Bunicii lui Iisus. Ce minunat!
Papa binecuvântează toţi bunicii din lume în comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare şi bunicii lui Iisus
(RV - 26 iulie 2009) Peste 5000 de persoane, într-o minunată duminică însorită, au urcat la Les Combes, o fracţiune a comunii Introd din regiunea italiană Valle d’Aosta pentru a se ruga împreună cu Papa rugăciunea Îngerul Domnului şi asculta cuvântul său de zidire sufletească. Mulţi dintre cei prezenţi erau, fireşte, locali, dar mulţi şi credincioşii veniţi din regiunile Piemont, Lombardia, Liguria, Toscana şi chiar Veneto. Între pelerini, şi credincioşi de limbă polonă şi spaniolă. Papa a vorbit despre Anul Preoţiei pornind de la evanghelia înmulţirii pâinilor. Cu cinci pâini de orz şi doi peşti puşi la dispoziţie de un copil anonim Iisus satură cinci mii de oameni: punând la dispoziţia lui Isus puţinul lor, preoţii - a spus Papa - devin instrumente de mântuire pentru toţi.
Apoi, cu referinţă la comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi bunicii lui Iisus, papa Benedict a subliniat rolul educativ al părinţilor şi rolul important al bunicilor ca depozitari ai valorilor. Miercuri 29 iulie, Papa încheie perioada de odihnă la Les Combes şi se întoarce direct la reşedinţa de vară din Castelgandolfo.
Dar să ascultăm alocuţiunea Sfântului Părinte care a început cu un salut:
• „Dragi fraţi şi surori, Duminică frumoasă vouă tuturor! Ne întâlnim la Les Combes, aproape de casa primitoare pe care călugării salezieni o pun la dispoziţie Papei, unde termin perioada de odihnă între frumoşii munţi din Valle d’Aosta. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat bucuria acestor zile marcate de adevărată destindere - în pofida micului incident bine cunoscut vouă, şi vizibil, aş spune”.
Papa a folosit prilejul pentru a mulţumi cu afecţiune celor care s-au străduit să-i stea aproape cu discreţie şi cu mare devotament. I-a salutat pe cardinalul Poletto, arhiepiscop de Torino şi episcopii prezenţi, în special pe episcopul de Aosta, mons. Giuseppe Anfossi, căruia i-a mulţumit pentru cuvintele pe care i le-a adresat. A salutat în mod cordial parohul din Les Combes, autorităţile civile şi militare, Forţele de ordine „şi pe voi toţi, dragi prieteni, - a spus - precum şi pe cei care s-au unit cu noi prin radio şi televiziune”.
Şi apoi alocuţiunea propriu-zisă de zidire spirituală:
• „Astăzi, în această splendidă duminică în care Domnul ne arată toată frumuseţea creaţiei sale, Liturghia prevede ca pagină evanghelică începutul capitolului VI după Ioan, care conţine mai întâi minunea pâinilor - când Iisus a dat să mănânce la mii de persoane doar cu cinci pâini şi doi peşti; în continuare o altă minune a Domnului care umblă pe apele lacului în furtună; şi în fine, discursul în care El se revelează ca „pâinea vieţii”.
Povestind „semnul” pâinilor, - a observat Pontiful - evanghelistul subliniază că Cristos, înainte de a le împărţi, le-a binecuvântat printr-o rugăciune de mulţumire (Cf v.11)). Verbul grec este eucharistein, şi trimite direct la povestirea Ultimei Cine, în care, de fapt, Ioan nu relatează instituirea Euharistiei, ci spălarea picioarelor. Euharistia este aici ca anticipată în marele semn al pâinii vieţii. Şi aici învăţătura Papei:
• „În acest An al Preoţiei, cum să nu amintesc că în special noi preoţii putem să ne oglindim în acest text ioaneu, identificându-ne în Apostoli, acolo unde spune: Unde vom găsi pâine pentru toată această lume? Şi citind despre acel copil anonim care are cinci pâini de orz şi doi peşti, şi nouă ne vine spontan să spunem: Dar ce înseamnă aceasta pentru o atare mulţime?”
În alte cuvinte: cine sunt eu? Cum pot, cu limitele mele, să-l ajut pe Isus în misiunea sa? Şi răspunsul îl dă Domnul: tocmai punând în „sfintele şi preacinstitele” sale mâini puţinul care ei sunt, preoţii devin instrumente de mântuire pentru atâţia, pentru toţi. Şi în continuare papa Benedict:
• „Un al doilea punct de reflecţie ne vine din comemorarea de azi a sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi, deci, bunicii lui Iisus. Această comemorare face să ne gândim la tema educaţiei, care are un loc atât de important în pastorala Bisericii. În special, ne invită să ne rugăm pentru bunici, care în familie sunt depozitarii şi adesea martorii valorilor fundamentale ale vieţii.
• „Sarcina educativă a bunicilor este mereu foarte importantă, şi devine încă mai mult când, din diferite motive, părinţii nu sunt în măsură să asigure o adecvată prezenţă alături de fii, în vârsta creşterii”.
Papa a încredinţat ocrotirii Sfintei Ana şi Sfântului Ioachim toţi bunicii lumii, acordându-le o specială binecuvântare. Fecioara Maria, care - după o frumoasă iconografie - a învăţat să citească Sfintele Scripturi pe genunchii mamei Ana, să-i ajute să alimenteze mereu credinţa şi speranţa la izvoarele Cuvântului lui Dumnezeu.
După recitarea rugăciunii Îngerul Domnului papa Benedict al adresat saluturi în limbile franceză, engleză, germană spaniolă, polonă şi italiană.
În franceză, Pontiful a spus că „noi celebrăm, ca în fiecare duminică, lucrurile minunate pe care Domnul le-a făcut pentru noi. „De aceea - a spus Papa - vă invit să recunoaşteţi în vieţile voastre harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru fiecare om. În această perioadă de vară, vă invit, urmând exemplul Domnului, să vă retrageţi de o parte pentru a vă ruga. Nu-l uitaţi pe Dumnezeu în timpul vacanţei, al concediilor căci El rămâne prezent alături de voi şi vă însoţeşte”.
„Sper ca perioada concediului - a spus în engleză - să fie un timp de mare bucurie, petrecut împreună ca familii, şi de profundă reînnoire spirituală în timp ce vă odihniţi în minunate daruri făcute de Dumnezeu în creaţie”
În germană, Papa a mulţumit pentru rugăciunea şi urările din ultimele zile. A amintit că „fiecare duminică ne invită la Sfânta Liturghie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Acolo auzim Cuvântul său viu şi primim Trupul său ca hrană spirituală”.
În spaniolă, Pontiful a invitat credincioşii „ca după exemplul Sfintei Fecioare Maria să fie supuşi la voinţa lui Dumnezeu pentru a da mărturie despre iubirea sa nemărginită pe care o are pentru toţi”.
În polonă, Papa a mulţumit credincioşilor pentru rugăciunea şi cuvintele de solidaritate pe care i le-au exprimat după micul incident. „În ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Mariei, urez ca în fiecare familie să domnească spiritul de iubire şi fidelitate.
În fine, în italiană Papa a salutat cu afecţiune familiile şi grupurile prezente, în special Surorile Carităţii Sfintei Maria reunite pentru Capitulul lor general, Surorile Fiice ale Mariei Ajutătoare din Aosta şi celelalte călugăriţe prezente, Comunitatea Sfântul Egidiu, Comuniune şi Eliberare, credincioşii din diferite parohii dintre care unele de la mari distanţe, credincioşii din Courmayeur, „Opera pentru Tineret Giorgio la Pira din Florenţa, numeroşii africani rezidenţi în Torino.
Papa a încheiat cu un gând la toţi ce vârstnici. „Puţin mai înainte, vorbind despre Sfinţii Ioachim şi Ana, am amintit bunicii. Acum aş vrea să extind gândul meu la toţi cei vârstnici, mai ales cei care se găsesc mai singuri şi în dificultate.
A mulţumit tuturor pentru prezenţa la întâlnirea de rugăciune, le-a dorit în continuare o duminică frumoasă şi a încheiat cu un salut în dialectul valdostan:
• Cher Valdôtains, ze si fran content d’itre inquie avui vo. Preiode pe me e pe totta l’Eglieise. A cieutte ze suetto on bon izoten!
Dragi vadostani, sunt cu adevărat mulţumit să fiu aici cu voi. Rugaţi-vă pentru mine şi pentru Bisericiă. Tuturor vă urez o vară frumoasă!
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului recitată duminică în Valle d’Aosta, pe mare pajişte din Les Combes unde îşi încheie miercuri 29 iulie actuala perioadă de odihnă estivă, binecuvântare ce ajunge pe această cale la toţi cei care o primesc în spirit de credinţă.
|
(RV - 26 iulie 2009) Peste 5000 de persoane, într-o minunată duminică însorită, au urcat la Les Combes, o fracţiune a comunii Introd din regiunea italiană Valle d’Aosta pentru a se ruga împreună cu Papa rugăciunea Îngerul Domnului şi asculta cuvântul său de zidire sufletească. Mulţi dintre cei prezenţi erau, fireşte, locali, dar mulţi şi credincioşii veniţi din regiunile Piemont, Lombardia, Liguria, Toscana şi chiar Veneto. Între pelerini, şi credincioşi de limbă polonă şi spaniolă. Papa a vorbit despre Anul Preoţiei pornind de la evanghelia înmulţirii pâinilor. Cu cinci pâini de orz şi doi peşti puşi la dispoziţie de un copil anonim Iisus satură cinci mii de oameni: punând la dispoziţia lui Isus puţinul lor, preoţii - a spus Papa - devin instrumente de mântuire pentru toţi.
Apoi, cu referinţă la comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi bunicii lui Iisus, papa Benedict a subliniat rolul educativ al părinţilor şi rolul important al bunicilor ca depozitari ai valorilor. Miercuri 29 iulie, Papa încheie perioada de odihnă la Les Combes şi se întoarce direct la reşedinţa de vară din Castelgandolfo.
Dar să ascultăm alocuţiunea Sfântului Părinte care a început cu un salut:
• „Dragi fraţi şi surori, Duminică frumoasă vouă tuturor! Ne întâlnim la Les Combes, aproape de casa primitoare pe care călugării salezieni o pun la dispoziţie Papei, unde termin perioada de odihnă între frumoşii munţi din Valle d’Aosta. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat bucuria acestor zile marcate de adevărată destindere - în pofida micului incident bine cunoscut vouă, şi vizibil, aş spune”.
Papa a folosit prilejul pentru a mulţumi cu afecţiune celor care s-au străduit să-i stea aproape cu discreţie şi cu mare devotament. I-a salutat pe cardinalul Poletto, arhiepiscop de Torino şi episcopii prezenţi, în special pe episcopul de Aosta, mons. Giuseppe Anfossi, căruia i-a mulţumit pentru cuvintele pe care i le-a adresat. A salutat în mod cordial parohul din Les Combes, autorităţile civile şi militare, Forţele de ordine „şi pe voi toţi, dragi prieteni, - a spus - precum şi pe cei care s-au unit cu noi prin radio şi televiziune”.
Şi apoi alocuţiunea propriu-zisă de zidire spirituală:
• „Astăzi, în această splendidă duminică în care Domnul ne arată toată frumuseţea creaţiei sale, Liturghia prevede ca pagină evanghelică începutul capitolului VI după Ioan, care conţine mai întâi minunea pâinilor - când Iisus a dat să mănânce la mii de persoane doar cu cinci pâini şi doi peşti; în continuare o altă minune a Domnului care umblă pe apele lacului în furtună; şi în fine, discursul în care El se revelează ca „pâinea vieţii”.
Povestind „semnul” pâinilor, - a observat Pontiful - evanghelistul subliniază că Cristos, înainte de a le împărţi, le-a binecuvântat printr-o rugăciune de mulţumire (Cf v.11)). Verbul grec este eucharistein, şi trimite direct la povestirea Ultimei Cine, în care, de fapt, Ioan nu relatează instituirea Euharistiei, ci spălarea picioarelor. Euharistia este aici ca anticipată în marele semn al pâinii vieţii. Şi aici învăţătura Papei:
• „În acest An al Preoţiei, cum să nu amintesc că în special noi preoţii putem să ne oglindim în acest text ioaneu, identificându-ne în Apostoli, acolo unde spune: Unde vom găsi pâine pentru toată această lume? Şi citind despre acel copil anonim care are cinci pâini de orz şi doi peşti, şi nouă ne vine spontan să spunem: Dar ce înseamnă aceasta pentru o atare mulţime?”
În alte cuvinte: cine sunt eu? Cum pot, cu limitele mele, să-l ajut pe Isus în misiunea sa? Şi răspunsul îl dă Domnul: tocmai punând în „sfintele şi preacinstitele” sale mâini puţinul care ei sunt, preoţii devin instrumente de mântuire pentru atâţia, pentru toţi. Şi în continuare papa Benedict:
• „Un al doilea punct de reflecţie ne vine din comemorarea de azi a sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi, deci, bunicii lui Iisus. Această comemorare face să ne gândim la tema educaţiei, care are un loc atât de important în pastorala Bisericii. În special, ne invită să ne rugăm pentru bunici, care în familie sunt depozitarii şi adesea martorii valorilor fundamentale ale vieţii.
• „Sarcina educativă a bunicilor este mereu foarte importantă, şi devine încă mai mult când, din diferite motive, părinţii nu sunt în măsură să asigure o adecvată prezenţă alături de fii, în vârsta creşterii”.
Papa a încredinţat ocrotirii Sfintei Ana şi Sfântului Ioachim toţi bunicii lumii, acordându-le o specială binecuvântare. Fecioara Maria, care - după o frumoasă iconografie - a învăţat să citească Sfintele Scripturi pe genunchii mamei Ana, să-i ajute să alimenteze mereu credinţa şi speranţa la izvoarele Cuvântului lui Dumnezeu.
După recitarea rugăciunii Îngerul Domnului papa Benedict al adresat saluturi în limbile franceză, engleză, germană spaniolă, polonă şi italiană.
În franceză, Pontiful a spus că „noi celebrăm, ca în fiecare duminică, lucrurile minunate pe care Domnul le-a făcut pentru noi. „De aceea - a spus Papa - vă invit să recunoaşteţi în vieţile voastre harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru fiecare om. În această perioadă de vară, vă invit, urmând exemplul Domnului, să vă retrageţi de o parte pentru a vă ruga. Nu-l uitaţi pe Dumnezeu în timpul vacanţei, al concediilor căci El rămâne prezent alături de voi şi vă însoţeşte”.
„Sper ca perioada concediului - a spus în engleză - să fie un timp de mare bucurie, petrecut împreună ca familii, şi de profundă reînnoire spirituală în timp ce vă odihniţi în minunate daruri făcute de Dumnezeu în creaţie”
În germană, Papa a mulţumit pentru rugăciunea şi urările din ultimele zile. A amintit că „fiecare duminică ne invită la Sfânta Liturghie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Acolo auzim Cuvântul său viu şi primim Trupul său ca hrană spirituală”.
În spaniolă, Pontiful a invitat credincioşii „ca după exemplul Sfintei Fecioare Maria să fie supuşi la voinţa lui Dumnezeu pentru a da mărturie despre iubirea sa nemărginită pe care o are pentru toţi”.
În polonă, Papa a mulţumit credincioşilor pentru rugăciunea şi cuvintele de solidaritate pe care i le-au exprimat după micul incident. „În ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Mariei, urez ca în fiecare familie să domnească spiritul de iubire şi fidelitate.
În fine, în italiană Papa a salutat cu afecţiune familiile şi grupurile prezente, în special Surorile Carităţii Sfintei Maria reunite pentru Capitulul lor general, Surorile Fiice ale Mariei Ajutătoare din Aosta şi celelalte călugăriţe prezente, Comunitatea Sfântul Egidiu, Comuniune şi Eliberare, credincioşii din diferite parohii dintre care unele de la mari distanţe, credincioşii din Courmayeur, „Opera pentru Tineret Giorgio la Pira din Florenţa, numeroşii africani rezidenţi în Torino.
Papa a încheiat cu un gând la toţi ce vârstnici. „Puţin mai înainte, vorbind despre Sfinţii Ioachim şi Ana, am amintit bunicii. Acum aş vrea să extind gândul meu la toţi cei vârstnici, mai ales cei care se găsesc mai singuri şi în dificultate.
A mulţumit tuturor pentru prezenţa la întâlnirea de rugăciune, le-a dorit în continuare o duminică frumoasă şi a încheiat cu un salut în dialectul valdostan:
• Cher Valdôtains, ze si fran content d’itre inquie avui vo. Preiode pe me e pe totta l’Eglieise. A cieutte ze suetto on bon izoten!
Dragi vadostani, sunt cu adevărat mulţumit să fiu aici cu voi. Rugaţi-vă pentru mine şi pentru Bisericiă. Tuturor vă urez o vară frumoasă!
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului recitată duminică în Valle d’Aosta, pe mare pajişte din Les Combes unde îşi încheie miercuri 29 iulie actuala perioadă de odihnă estivă, binecuvântare ce ajunge pe această cale la toţi cei care o primesc în spirit de credinţă.
Trafic de rinichi prin sinagogi - articol Ziua
| |
-- FBI a arestat 44 de persoane printre care escroci, politicieni si rabini sub invinuirea organizarii unei retele de crima organizata |
Ofiterii Biroului Federal de Investigatii american (FBI) au arestat, ieri, intr-o actiune de amploare desfasurata pe intreg teritoriul statului New Jersey, o retea de crima organizata formata din escroci, rabini si politicieni regionali. Toti acestia sunt acuzati de spalarare de bani, trafic de organe si coruptie. Intreg scenariul acestui episod a fost descris de ziaristii cotidianului new-yorkez Wall Street Journal ca fiind unul demn de standardele serialului "Clanul Soprano". Rabinii din New York si New Jersey au fost arestati in legatura cu acuzatii de spalare de bani si trafic de rinichi prin intermediul retelei care actiona in SUA, Israel si Elvetia. Potrivit publicatiei americane, forte impresionante au maturat New Jersey si New York, ridicand nu mai putin de 44 de persoane, inclusiv primari, rabini, precum si un traficant de rinichi in cadrul unei investigatii ce s-a intins pe parcursul a mai bine de zece ani. Ancheta a urmarit demascarea coruptiei din sistemul public si a unor operatiuni internationale de spalare a unor mari sume de bani. Intreaga poveste se invarte in jurul personajului-cheie, Solomon Dwek, un dezvoltator imobiliar care a decis, in urma acuzarii sale in 2006 de mai multe infractiuni bancare, sa colaboreze cu FBI-ul. Acesta a fost de acord sa poarte microfoane in timp ce le oferea mita mai multor primari ai statului New Jersey, precum si altor inalti functionari publici, in schimbul unor favoruri de natura economica. Printre persoanele arestate se numara primarii democrati ai oraselor Hoboken si Secaucus, Peter Cammarano III si Dennis Elwell, parlamentarii statului New Jersey, Daniel Van Pelt si Harvey Smith, si viceprimarul orasului Jersey, Leona Beldini. Profit prin non-profit In acest lung lant al infractiunilor, procurorii au mai descoperit si rabini care se foloseau de organizatiile lor non-profit, infiintate pe langa sinagogi, pentru a masca operatiuni de spalare de bani. In 2007, Eliahu Ben Haim, rabinul sef al Congregatiei Ohel Yaacob, o sinagoga din New Jersey, a acceptat un cec de 50.000 de dolari de la Dwek, bani care au fost retrasi din contul unei companii fantoma creata de FBI pentru Dwek, tocmai pentru facilitarea investigatiilor. Banii de pe cec au fost apoi livrati in conturile unei organizatii de caritate conduse de Ben Haim pentru ca apoi sa se intoarca pe cai legale catre Solomon Dwek. Comisionul lui Haim pentru aceasta afacere oneroasa era de 10%. Investigatiile asupra acestui caz au inceput in 1999. Doua sute de agenti FBI si ai Biroului pentru Colectarea Taxelor din cadrul Trezoreriei Americane au operat joi arestari si au emis mandate de perchezitie pe tot teritoriul statului New Jersey, a declarat ofiterului FBI, Weysan Dun. Din cele 44 de persoane retinute, 29 dintre acestea sunt acuzate de coruptie iar 15 de spalare de bani. |
FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
Postat de admin pe 26 Jul 2009 la 12:03 am | Categorii: Biserica rastignita, Parintele Gheorghe Calciu, Sfintii inchisorilor Print
- 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinti romani ai inchisorilor comuniste, de la care am avea enorm de invatat, daca am dori sa-l cinstim sincer si ne-ideologic, cautand a-l urma in Duh si-n Adevar -
“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).
(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 - la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)
Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste
Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :
Partea I
“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.
July 25, 2009
Criza economica!!!!!!
Ce mascarada ne inconjoara. Reduceri de salarii intr-o tara care nu produce nimc. Micsorari de venituri in maghernita numita Romania. Sens electoral. Imprumuturi externe care nu-si afla implinirea. Cursul leu/ euro este tinut, ascuns. Cred ca a ajuns, real, la 7 lei. Catastrofa se apropie ineluctabil. Nimeni nu stie ce sa faca. S-au trezit in pozitii, privilegiate odata, care le cer responsabilitati. In curand guvernele vor demisiona din ce in ce mai repede. De ce? Pentru ca nu va mai fi de unde sa se ciupeasca ceva. Normal... pentru ce sa ai atata responsabilitate, la 7000 lei salariu, daca nu vei mai avea munti de bani de gestionat.
Ne paste o revolta? Posibil, desi romanul nu se revolta prea repede ( deh, morala "crestina"). Insa exista acum in Romania o generatie de copii/ tineri ce nu mai cred in asceza, care au crescut in timpul bunastarii. Ei nu vor ierta... Vom avea miscari de strada... Tinerii, umiliti de scoala si de guverne, nu vor accepta jocul. In spatele geamurilor, in spatele blocurilor au crescut oameni de care guvernul habar nu are. Nu stie cine sunt, nu ii cunoaste nu stie cum traiesc si cum castiga cele necesare. Dintre ei se vor ridica contestatari, duri si greu de cumparat. E o chestiune de timp.
Suntem speriati de o haita de conducatori cum ca va fi rau, asta dupa ce ne-au spus ca va fi bine. Au vandut aceasta tara pe nimic. In afara investitiilor straine aceasta tara nu a produs nimic. Acestea retragandu-se vedem goliciunea unei tari. Ni se va cere plata pentru imprumuturi si pentru ajutoare. Ce vom da daca nu producem nimic? Vom da singurul produs care se obtine fara prea mare bataie de cap. Vom plati in oameni, in copii si in tineri. Acestia vor fi obligati sa plateasca pentru ca parintii lor au vrut sa aiba caldura iarna indiferent la ce pret. Vor plati pentru ca parintii lor au baut ape minerale scumpe, s-au sters la cur cu hartie fina (scumpa si ea), au mancat mici si au baut bere in fiece week-end, si-au cumparat plasme si si-au marit, pe credit, sanii si penisurile.
Spune Iezechiel " De aceea părinţii îşi vor mânca pe copii în mijlocul tău şi copiii îşi vor mânca părinţii lor" iar Ieremia " Femeile, deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii fiicei poporului meu. "
Parintii isi vand copiii pentru ca ei sa aiba de toate. Accepta orice li se cere orice li se daruieste fara sa intrebe cine plateste si cum. Vom plati toti? Nu cred. Tolstoi, intr-o povestire, spune ca va plati cel ce s-a bucurat (s-a bucurat de prost si de slab ce este caci si-a satisfacut patimile) nu si cel ce s-a chinui langa acesta. Si acestia sunt copiii.
Ne paste o revolta? Posibil, desi romanul nu se revolta prea repede ( deh, morala "crestina"). Insa exista acum in Romania o generatie de copii/ tineri ce nu mai cred in asceza, care au crescut in timpul bunastarii. Ei nu vor ierta... Vom avea miscari de strada... Tinerii, umiliti de scoala si de guverne, nu vor accepta jocul. In spatele geamurilor, in spatele blocurilor au crescut oameni de care guvernul habar nu are. Nu stie cine sunt, nu ii cunoaste nu stie cum traiesc si cum castiga cele necesare. Dintre ei se vor ridica contestatari, duri si greu de cumparat. E o chestiune de timp.
Suntem speriati de o haita de conducatori cum ca va fi rau, asta dupa ce ne-au spus ca va fi bine. Au vandut aceasta tara pe nimic. In afara investitiilor straine aceasta tara nu a produs nimic. Acestea retragandu-se vedem goliciunea unei tari. Ni se va cere plata pentru imprumuturi si pentru ajutoare. Ce vom da daca nu producem nimic? Vom da singurul produs care se obtine fara prea mare bataie de cap. Vom plati in oameni, in copii si in tineri. Acestia vor fi obligati sa plateasca pentru ca parintii lor au vrut sa aiba caldura iarna indiferent la ce pret. Vor plati pentru ca parintii lor au baut ape minerale scumpe, s-au sters la cur cu hartie fina (scumpa si ea), au mancat mici si au baut bere in fiece week-end, si-au cumparat plasme si si-au marit, pe credit, sanii si penisurile.
Spune Iezechiel " De aceea părinţii îşi vor mânca pe copii în mijlocul tău şi copiii îşi vor mânca părinţii lor" iar Ieremia " Femeile, deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii fiicei poporului meu. "
Parintii isi vand copiii pentru ca ei sa aiba de toate. Accepta orice li se cere orice li se daruieste fara sa intrebe cine plateste si cum. Vom plati toti? Nu cred. Tolstoi, intr-o povestire, spune ca va plati cel ce s-a bucurat (s-a bucurat de prost si de slab ce este caci si-a satisfacut patimile) nu si cel ce s-a chinui langa acesta. Si acestia sunt copiii.
July 24, 2009
Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu
Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu
By paulsiladi
Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Mpicture51unster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.
Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.
Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?
Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.
Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?
Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie. Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie, însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.
Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.
Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?
Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.
Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?
Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.
Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?
Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că, în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.
AICI
By paulsiladi
Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Mpicture51unster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.
Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.
Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?
Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.
Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?
Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie. Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie, însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.
Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.
Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?
Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.
Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?
Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.
Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?
Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că, în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.
AICI
Omul şi destinul. Semnificaţia „bucuriei de a trăi" - M Eliade in "Istoria credintelor..."
Omul şi destinul. Semnificaţia „bucuriei de a trăi"
Judecată în perspectiva iudeo-creştină, religia greacă pare să se fi format sub semnul pesimismului: existenţa umană este,prin definiţie, efemeră şi încărcată de griji. Homer compară omul cu „frunzele rostogolite de vânt în ţărână" (Iliada, 6,146 sq.). Comparaţia este reluată de poetul Mimnermos din Colophon (secolul VII) în lunga sa înşiruire a relelor: sărăcie, boli, doliu, bătrâneţe etc. „Nu există om căruia Zeus să nu-i trimită o mie de rele". Pentru contemporanul său, Simonide, oamenii sunt „făpturi de o zi", trăind ca vitele, „fără să ştie din care parte le va trimite Zeus destinul". 0 mamă îl roagă pe Apollon să-i răsplătească pietatea, acordându-le celor doi copii ai ei cel mai de preţ dar al său; zeul consimte şi copiii se sting în aceeaşi clipă, fără suferinţe (Herodot, 1,31,1 sq.). Teognis, Pindar, Sofocle proclamă că soarta cea mai bună pentru oameni ar fi să nu se nască, sau, o dată născuţi, să moară cât mai repede posibil.
Moartea, totuşi, nu rezolvă nimic, întrucât ea nu aduce extincţia totală şi definitivă. Pentru contemporanii lui Homer, moartea era o postexistenta diminuată şi umilitoare în beznele subpământene ale Hadesului, locuit de umbre palide, lipsite de forţă şi memorie (Ahile, căruia Ulise reuşeşte să-i evoce fantoma, declară că i-ar plăcea să fie mai degrabă, pe pământ, sclavul unui om sărac, „decât să domnească peste toată împărăţia morţilor"). De altfel, binele săvârşit pe pământ nu era răsplătit şi răul nu era pedepsit. Singurii condamnaţi la chinuri veşnice erau Ixion, Tantal, Sisif, pentru că îl jigniseră pe Zeus în persoană. Menelaos nu coborâse în Hades, ci fusese transportat în Elyseu, doar pentru că, însurându-se cu Elena, devenise nepotul lui Zeus. După tradiţia transmisă de Hesiod (cf. § 85), alţi eroi se bucură de aceeaşi soartă. Dar este vorba de fiinţe privilegiate.
Această concepţie pesimistă s-a impus în mod fatal când grecul a luat cunoştinţă de precaritatea condiţiei umane. Pe de o parte, omul nu este, stricto sensu, „creatura" unei divinităţi (idee împărtăşită de numeroase religii arhaice, şi de către cele trei monoteisme); prin urmare, el nu îndrăzneşte să spere că rugăciunile sale vor putea stabili o anumită „intimitate" cu zeii. Pe de altă parte, el ştie că viaţa sa este deja hotărâtă de către destin, moira sau aisa, „soarta" sau „partea" care i-a fost atribuită — adică, pe scurt, timpul acordat până la moarte. Prin urmare, moartea era hotărâtă în momentul naşterii; durata vieţii era simbolizată de firul pe care îl teşea divinitatea. Totuşi anumite expresii precum „moira zeilor" (Odiseea, 3, 261) sau „aisa lui Zeus" (Iliada, 17, 322: Odiseea, 9, 52), lasă să se înţeleagă că Zeus însuşi a hotărât sorţile. In principiu, el poate modifica destinul; aşa se pregătea să facă în cazul fiului său, Sarpedon (Iliada, 16, 433 sq.), în momentul în care viaţa acestuia din urmă ajunsese la capăt. Dar Hera îi arată că un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului — adică, ale justiţiei (dike) — şi Zeus îi dă dreptate.
Acest exemplu arată că Zeus însuşi recunoaşte supremaţia justiţiei; de altfel, dike nu este decât manifestarea concretă, în societatea umană, a ordinii universale, altfel spus, a Legii divine (themis). Hesiod afirmă că Zeus le-a dăruit oamenilor „dreptatea" ca să nu se poarte ca nişte animale sălbatice. Prima îndatorire a omului este de a fi drept şi de a da dovadă de „cinste" (time) faţă de zei, în special oferindu-le sacrificii. Desigur, semnificaţia termenului dike a evoluat în decursul secolelor care îi separă pe Homer pe Euripide. Acesta din urmă nu ezită să scrie: „Dacă zeii fac ceea ce e urât (sau josnic), nu sunt zei!" (fr. 292 din Bellerophon). Inainte de Euripide, Eschil declara că Zeus nu îi pedepseşte pe cei nevinovaţi (Agamemnon, 750 sq.). Dar încă în Iliada Zeus se poate recunoaşte ca protectorul lui dike, pentru că el garantează jurămintele, proteguieşte pe străini, oaspeţi şi pe toţi cei care cer ceva.
Pe scurt, zeii nu lovesc oamenii fără motiv, atâta vreme cât muritorii nu transgresează limitele modului lor de existenţă. Dar e greu să nu încâlci limitele impuse, căci idealul omului este „excelenţa" (arete). Or, o excelenţă excesivă riscă să trezească orgoliul nemăsurat şi insolenţa (hybris), ceea ce i s-a întâmplat lui Aiax, când s-a lăudat că va scăpa de moarte în ciuda zeilor, şi a fost zdrobit de către Poseidon (Odiseea, 4, 499-511). Hybris-ul provoacă o nebunie temporară (ate), care „orbeşte" victima şi o mână către dezastru. Aceasta înseamnă că hybris-ul şi consecinţa lui, ate, sunt mijloacele prin care se realizează în unele cazuri (eroi, regi, aventurieri etc.), moira, partea de viaţă dată la naştere acelor muritori prea ambiţioşi sau pur şi simplu iluzionaţi de idealul „excelenţei". La urma urmei, omul nu dispune decât de propriile sale limitări; cele care îi sunt menite prin condiţia sa umană şi, mai ales, prin moira sa. înţelepciunea începe o dată cu conştiinţa finitudinii şi precarităţii oricărei vieţi umane. E vorba deci de a profita de tot ceea ce poate da prezentul; tinereţe, sănătate, bucurii fizice sau prilejuri de a ne ilustra virtuţile. Aceasta este lecţia lui Homer: să trăieşti, total, dar nobil, în prezent. Desigur, acest „ideal" apărut din disperare va cunoaşte modificări; vom examina, în altă parte, pe cele mai importante (cf. partea a Il-a). Dar conştiinţa limitelor predestinate şi a fragilităţii existenţei nu s-a şters niciodată. Departe de a inhiba forţele creatoare ale geniului religios grec, această viziune tragică a dus la o revalorizare paradoxală a condiţiei umane. Deoarece zeii 1-au obligat să nu treacă dincolo de limitele sale, omul a sfârşit prin a realiza perfecţiunea şi, plecând de aici, sacralitatea condiţiei umane. Altfel spus, el a redescoperit şi desăvârşit sensul religios al „bucuriei de a trăi", valoarea sacramentală a experienţei erotice şi a frumuseţii corpului omenesc, funcţia religioasă a oricărei petreceri colective organizate — procesiuni, jocuri, dansuri, cântece, competiţii sportive, spectacole, banchete etc. Sensul religios al perfecţiunii corpului uman — frumuseţea fizică, armonia mişcărilor, calmul, seninătatea — a inspirat canonul artistic. Antropomorfismul zeilor greci, aşa cum se lasă surprins din mituri, şi care va fi, mai târziu, criticat drastic de către filosofi, îşi regăseşte semnificaţia religioasă în arta statuară care-i înfăţişează pe zei. în mod paradoxal, o religie care proclamă distanţa ireductibilă dintre lumea divină si aceea a muritorilor face din perfecţiunea corpului omenesc reprezentarea cea mai adecvată a zeilor.
Dar mai ales valorizarea religioasă a prezentului merită subliniată. Simplul fapt de a exista, de a trăi în timp, poate avea o dimensiune religioasă. Ea nu este întotdeauna evidentă, pentru că sacralitatea este, întrucâtva, „camuflată" în imediat, în „natural" şi în cotidian. „Bucuria de a trăi" descoperită de greci nu este o plăcere de tip profan: ea revelează beatitudinea de a exista, de a participa — chiar la modul fugar — la spontaneitatea vieţii şi maiestatea lumii. Ca atâţia alţii de dinaintea lor şi de după ei, grecii au învăţat că cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a exploata comorile, de nebănuit la prima vedere, ale clipei trăite.
Sacralizarea finitudinii existenţei umane şi a „banalităţii" vieţii „obişnuite" constituie un fenomen relativ frecvent în istoria religiilor. Dar mai ales în China şi în Japonia primului mileniu al erei noastre, sacralizarea „limitelor" şi „împrejurărilor" — de orice natură — a atins desăvârşirea şi a influenţat profund culturile respective. Ca şi în Grecia veche, această transmutare a „datului natural" s-a tradus şi prin apariţia unei estetici particulare.
Sa nu ne speriem fratilor, deci...
In afara de Intruparea Fiului, nimic nou sub soare.
Doar, Iisus Hristosul Tatalui a inviat din morti!
July 22, 2009
Comentariu la enciclica Caritas in veritate - de prof. Roberto de Mattei
Comentariu la enciclica Caritas in veritate
de prof. Roberto de Mattei
Pentru a înţelege în profunzime semnificaţia enciclicei papei Benedict al XVI-lea Caritas in veritate, în cadrul unei dezbateri care străbate de peste un secol gândirea catolică.
Problema se naşte către jumătatea secolului al XIX-lea, cu apariţia aşa-numitei "probleme sociale" şi cu ea a unei serii de noi doctrine, cum ar fi liberalismul şi socialismul. Enciclica Rerum novarum (1891) a lui Leon al XIII-lea, considerată primul răspuns catolic la aceste provocări, este în realitate abordarea unei ample dezbateri care vede confruntându-se două şcoli de economişti şi sociologi creştini. Primii susţin că problema socială trebuie înfruntată înainte de toate în lumina primatului virtuţii teologice a carităţii; ceilalţi în schimb afirmă primatul virtuţii morale a dreptăţii.
Din cele două poziţii provin consecinţe inevitabile. Primatul dreptăţii duce la emfatizarea rolului statului ca subiect chemat să reglementeze viaţa publică, atribuind fiecăruia ceea ce este al său. Primatul carităţii duce în schimb la sublinierea rolului individului, ca actor decisiv al oricărei relaţii sociale. Rezultă în primul caz statul planificator, în mod tendenţial socialist; în al doilea, tutelarea pieţei, a proprietăţii private, a liberei iniţiative.
Soluţia cea mai sigură, schiţată de Rerum novarum, rămâne aceea a unei sinteze între dreptate şi caritate, cu prevalenţa acesteia din urmă, conform frumoasei formule a lui Giuseppe Toniolo: "Cine poate mai mult, datorează mai mult; cine poate mai puţin, primeşte mai mult". Caritatea este în mod esenţial dăruire de sine şi a ceea ce se posedă: ea îşi are originea în spiritul de renunţare şi de sacrificiu propriu creştinismului.
În anul 1967, Populorum progressio a lui Paul al VI-lea, răsturnând tradiţia care se schiţase până atunci în gândirea Bisericii, a proclamat primatul dreptăţii asupra carităţii. Enciclica formula o evaluare negativă asupra capitalismului liberal (nr. 26), critica "schimbul liber" (nr. 58), dorea programare şi planificare (nr. 33), prevedea limitarea proprietăţii private şi redistribuirea profiturilor (nr. 23-24), exprima cultul progresului, al muncii, al "solidarităţii mondiale" (nr. 58-59).
Documentul lui Benedict al XVI-lea repropune în schimb în termeni noi doctrina tradiţională, dezvoltând paragrafele 26-31 din precedenta sa enciclică Deus caritas est, referitoare tocmai la raportul dintre dreptate şi caritate.
Este interesant de comparat incipit-urile enciclicelor lui Benedict al XVI-lea şi Paul al VI-lea. Caritas in veritate afirmă: "Caritatea în adevăr este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri" (nr. 1) şi constituie "calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii" (nr. 2). Ea "este principiul nu numai al microrelaţiilor (raporturile amicale, familiale, de grup mic), ci şi al macrorelaţiilor: raporturile sociale, economice, politice" (nr. 2). În schimb, Populorum progressio lansa încă de la început un apel la eliberarea popoarelor "de jugul foametei, al mizeriei, la bolilor endemice, al ignoranţei" (nr. 1), fiind un ecou al utopiilor postconciliare, conform cărora ar fi fost posibilă asigurarea păcii şi bunăstării pentru întreaga societate. "Dreptate şi pace" era programul propus de papa Montini pentru "dezvoltarea integrală a omului şi dezvoltarea solidară a omenirii" (nr. 5). Este important de notat că acea caritate la care face referinţă Benedict al XVI-lea se înrădăcinează în adevăr, pentru că "un creştinism de caritate fără adevăr poate fi confundat cu uşurinţă cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru convieţuirea socială, însă marginale" (nr. 4). Doctrina socială a Bisericii este, aşadar, "caritas in veritate in re sociali": vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate. Această doctrină "este slujire a carităţii, dar în adevăr" (nr. 5). "Fără adevăr, caritatea lunecă în sentimentalism.
"Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este pradă a emoţiilor şi a opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi deformat, ajungând să semnifice contrariul" (nr. 3).
Şi dreptatea este, desigur, prezentă în documentul pontifical. Ea nu numai că nu este o cale alternativă sau paralelă carităţii, ci este inseparabilă de ea (nr. 6). Totuşi "caritatea depăşeşte dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi din ceea ce este "al meu" altuia; dar nu este niciodată fără dreptate, care induce să se dea altuia ceea ce este "al său", ceea ce-i revine din cauza a ceea ce este el şi a ceea ce face el" (nr. 6). În acest sens, la conceptul de caritate se leagă cel de dar.
"Caritatea este iubire primită şi dăruită" (nr. 5). În dreptate îi dăm aproapelui ceea ce este al lui, în timp ce în caritate îi dăruim ceea ce este al nostru.
Faţă de enciclica predecesorului său, Benedict al XVI-lea are o poziţie analoagă cu aceea asumată faţă de Conciliul Vatican II: ea trebuie recuperată interpretând-o în lumina tradiţiei. Papa subliniază că Populorum progressio este încă în măsură să ne vorbească, numai dacă "este inserată în marele curent al tradiţiei" (nr. 12). Pentru a înţelege semnificaţia şi rolul dezvoltării despre care vorbea Paul al VI-lea, "punctul corect de vedere este cel al tradiţiei credinţei apostolice, patrimoniu vechi şi nou, în afara căruia Populorum progressio ar fi un document fără rădăcini şi problemele dezvoltării s-ar reduce numai la date sociologice" (nr. 10).
De exemplu, Populorum progressio, influenţată de teoriile neomalthusiene din anii '60, făcea aluzie nu atât de ascuns la necesitatea de a limita în mod responsabil naşterile (nr. 37). Enciclica lui Benedict al XVI-lea face referinţă în mod deschis la Humanae vitae (1968) a aceluiaşi Paul al VI-lea afirmând că problemele atinse de acest ultim document important nu se referă la morala pur individuală, ci au în vedere "legăturile puternice existente între etica vieţii şi etica socială" (nr. 15).
Papa este conştient de faptul că creşterea demografică nu produce sărăcie, ci bogăţie. Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral la viaţă este, aşadar, o bogăţie socială şi economică (nr. 44) şi este în centrul adevăratei dezvoltări (nr. 28). Pentru aceasta, statele sunt chemate să prezinte publicului politic care să promoveze centralitatea şi integritatea familiei, "întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, celulă primă şi vitală a societăţii" (nr. 44).
Benedict al XVI-lea subliniază apoi valoarea pozitivă a pieţei şi a întreprinderii, care însă trebuie să fie puternic ancorată în etică. Este, desigur, adevărat că piaţa poate să fie orientată în mod negativ, pentru că o anumită ideologie o poate îndrepta în acest sens, însă aceasta nu este natura ei (nr. 36). Piaţa este un instrument: ceea ce trebuie să fie chemat în cauză nu este ea, ci omul, conştiinţa sa morală şi responsabilitatea sa personală şi socială (nr. 36).
A răspunde la exigenţele morale cele mai profunde ale persoanei are şi repercusiuni importante şi benefice asupra planului economic. "De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă"; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei (nr. 45). Pentru mulţi economişti apărarea libertăţii economice se uneşte cu o libertate absolută în domeniul moral.
De exemplu, în partea liberală mulţi sunt în favoarea liberalizării drogurilor, a avortului şi a oricărui experiment în domeniul bioeticii. Pentru a clarifica bine acest punct, Benedict al XVI-lea afirmă că "problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică" (nr. 75) în sensul că ea implică însuşi modul de a concepe viaţa umană, ameninţată de tehnicile de manipulare genetică şi de "mens eutanasica". "Nu se pot minimaliza - afirmă el - scenariile neliniştitoare pentru viitorul omului şi instrumentele puternice pe care le are la dispoziţie cultura morţii" (nr. 75).
În sfârşit, o afirmaţie bogată în consecinţe profunde: Dumnezeu trebuie să găsească un loc "şi în sfera publică, cu referinţă specifică la dimensiunile culturală, socială, economică şi, îndeosebi, politică" (nr. 56). "Fără Dumnezeu - de fapt - omul nu ştie unde să meargă şi nu reuşeşte nici măcar să înţeleagă cine este el" (nr. 78). În acest rând se află toată enciclica şi probabil nucleul întregului magisteriu al lui Benedict al XVI-lea.
(După Corrispondenza Romana, 14 iulie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Probleme ale viziunii eclesiale asupra feminitatii - Pr. Doru Costache
Foarte frumoasa si corecta, dar nu duhovniceasca, parere. Dragul meu profesor, in traditia libertatii spiritului, atinge foarte multe rani ale comunitatii crestine aratandu-le uratenia. Observatiile sunt corecte insa explicarea existentei lor nu limpezeste mare lucru. De ce este femeia parte a unui "complot crestinesc"? Eu cred ca din cauza ne-propovaduirii firescului treimic. Femeia nu este jumate'cruce dar nici barbatul nu este cruce'ntreaga.
Cruce nu este decat Biserica. In afara Bisericii nu exista Cruce. In afara Bisericii mantuirea se poate realiza in diferite chipuri (dupa iconomia nestiuta a Sfintei Treimi); numai in Biserica exista Crucea, insa. Iar Crucea este singura solutie de a deveni fiu al Tatalui, hristos asemenea lui Dumnezeu. Restul... multe lacasuri sunt in Casa Tatalui, Dragostea Lui nu te lasa oricum.
Ce este femeia? Femeia este Taina Sfintei Treimi, oarecum mai tainica decat barbatul, la fel cum Biserica este Taina Tainelor. Cand Sf. Palamas spune ca intreaga creatiune a fost savarsita pentru Maica Domnului ramai prozt. Ce inseamna asta? Ca infinitul dragostei de care e capabila o femeie a facut posibila indragostirea Maicii de Dumnezeu? Poate barbatul sa iubeasca ca femeia? NU (pentru asta se explica de ce femeile sunt asa frumoase, altfel barbatii ar lucra prin indiferenta si autoerotism la disparitia omenirii).
De ce, cred eu, ca este oarecum normala atitudinea comunitatii crestine fata de femeie? Din i-realitatea rEALULUI atins. Ceea ce se obtine in urma unei decente vieti bisericesti nu este satisfacator. De aici apar felurite "religii emergente/ superstitii personale/ etc". Femeia nu urca in dragoste cat poate, dar asta din cauza barbatului care nu a "prins sa o educe" in perioada cand era indragostita de el si-l asculta. Credeam, urmand lui Ortega, ca solutia este educarea femeii de catre parinti/ comunitate. Insa stiu ca atunci cand o femeie iubeste nimic din ce a stiut nu mai conteaza (educatia este inutila). Dar Hrisostomul m-a invatat, si el are dreptate, ca vinovat este barbatul care nu este educat sa conduca, de mama lui bineinteles. El este invatat sa guverneze si sa domine intr-o ordine "traditionalist ne-reala". Barbatul trebuie educat.
Femeia vrea si doreste sa fie condusa, nu guvernata. Ea accepta, in intervalul dintre dragoste sau dragoste si moarte, proiectul "guvernarii isnstitutionale". De ce? Pentru ca vrea sa fie condusa de barbat. Iar pentru ea Barbatul, in final, ramane Iisus Hristos.
Ce nu-mi place mie din acest articol este o prea mare incredere in "formativitatea raului, a greselii". Eu cred ca Duhul de Viata Facatorul nu tanjeste in lucrarea Sa. Probabil ca perioada dezbinarii de Dumnezeu cere ca femeia sa fie "stransa" de Biserica daca barbatul ei nu o mai poate strange. Caci femeia rea este cel mai rau lucru pe lume iar femeia buna este cel mai bun lucru din aceasta existenta.
Sper sa nu fac mult rau prin aceste cuvinte.
Despre educatia femeii, aici
Despre femeia rea, aici
AICI
Cruce nu este decat Biserica. In afara Bisericii nu exista Cruce. In afara Bisericii mantuirea se poate realiza in diferite chipuri (dupa iconomia nestiuta a Sfintei Treimi); numai in Biserica exista Crucea, insa. Iar Crucea este singura solutie de a deveni fiu al Tatalui, hristos asemenea lui Dumnezeu. Restul... multe lacasuri sunt in Casa Tatalui, Dragostea Lui nu te lasa oricum.
Ce este femeia? Femeia este Taina Sfintei Treimi, oarecum mai tainica decat barbatul, la fel cum Biserica este Taina Tainelor. Cand Sf. Palamas spune ca intreaga creatiune a fost savarsita pentru Maica Domnului ramai prozt. Ce inseamna asta? Ca infinitul dragostei de care e capabila o femeie a facut posibila indragostirea Maicii de Dumnezeu? Poate barbatul sa iubeasca ca femeia? NU (pentru asta se explica de ce femeile sunt asa frumoase, altfel barbatii ar lucra prin indiferenta si autoerotism la disparitia omenirii).
De ce, cred eu, ca este oarecum normala atitudinea comunitatii crestine fata de femeie? Din i-realitatea rEALULUI atins. Ceea ce se obtine in urma unei decente vieti bisericesti nu este satisfacator. De aici apar felurite "religii emergente/ superstitii personale/ etc". Femeia nu urca in dragoste cat poate, dar asta din cauza barbatului care nu a "prins sa o educe" in perioada cand era indragostita de el si-l asculta. Credeam, urmand lui Ortega, ca solutia este educarea femeii de catre parinti/ comunitate. Insa stiu ca atunci cand o femeie iubeste nimic din ce a stiut nu mai conteaza (educatia este inutila). Dar Hrisostomul m-a invatat, si el are dreptate, ca vinovat este barbatul care nu este educat sa conduca, de mama lui bineinteles. El este invatat sa guverneze si sa domine intr-o ordine "traditionalist ne-reala". Barbatul trebuie educat.
Femeia vrea si doreste sa fie condusa, nu guvernata. Ea accepta, in intervalul dintre dragoste sau dragoste si moarte, proiectul "guvernarii isnstitutionale". De ce? Pentru ca vrea sa fie condusa de barbat. Iar pentru ea Barbatul, in final, ramane Iisus Hristos.
Ce nu-mi place mie din acest articol este o prea mare incredere in "formativitatea raului, a greselii". Eu cred ca Duhul de Viata Facatorul nu tanjeste in lucrarea Sa. Probabil ca perioada dezbinarii de Dumnezeu cere ca femeia sa fie "stransa" de Biserica daca barbatul ei nu o mai poate strange. Caci femeia rea este cel mai rau lucru pe lume iar femeia buna este cel mai bun lucru din aceasta existenta.
Sper sa nu fac mult rau prin aceste cuvinte.
Despre educatia femeii, aici
Despre femeia rea, aici
Experienta contemporana a femeilor din Biserica este in multe privinte contradictorie. Reducand lucrurile la esential, trebuie observat ca, pe de o parte, mai presus de toti sfintii si ingerii, Biserica cinsteste o femeie, pe sfanta Maria, Maica Domnului; pe de alta, ca situatia femeii crestine de astazi este cu totul modesta. Sigur, discursurile encomiastice nu inceteaza sa proslaveasca eroismul maternal, devotamentul sotiei, rabdarea ei, mergand pana la suportarea unor infinite umilinte din partea celor numiti cruce-ntreaga. De fapt, cam la atat se si reduce mandria de a fi femeie in ortodoxia romaneasca a zilelor noastre…
Interesant pentru acest proiect editorial este faptul ca, de obicei, tendinta de minimizare a feminitatii se intalneste cel mai adesea in cercurile autointitulate traditionaliste si chiar in numele traditiei eclesiale. Probabil ca nu veti gasi niciodata afirmatii care sa faca parte explicit dintr-un sistem ideologic articulat, insa este imposibil sa nu sesizati faptul ca in multe biserici apare ca erezie incercarea vreunei femei de a patrunde in biserica fara naframa, nesabuinta sanctionata isteric de preoti (prin apostrofari publice) si de femeile care se considera pioase (prin imbranciri si sudalme); faptul ca unii preoti refuza slujirea tainei cununiei unui cuplu in care barbatul a mai fost casatorit dar femeia nu, ea oricum necontand si putand ramane, in consecinta, fara taina sfanta; faptul ca exista manastiri de calugari in care femeile nu pot patrunde, in timp ce nu s-a auzit inca de manastiri de calugarite in care accesul barbatilor sa fie interzis (evident, pentru ca barbatul este cruce-ntreaga, indiferent cat de ticalos poate fi); faptul ca e socotita ca extrema impietate tentativa unei femei de a trece la miruit inaintea barbatilor, fara sa mai conteze daca ea s-a impartasit sau nu (stiut fiind ca participantii la masa euharistica au prioritate fata de spectatorii liturghiei); faptul ca multe femei sunt oprite de duhovnici sau chiar nu mai indraznesc sa se roage ori sa intre in biserica daca au ciclul lunar; faptul ca imediat dupa ce au nascut, lucru laudat de altfel, sunt trecute printr-un ritual de … purificare, in care inconvenientele sarcinii si suferintele nasterii sunt nefericit completate cu o jignitoare dezvaluire a situatiei ca indraznelile lor (i.e. sarcina si nasterea) reprezinta nici mai mult si nici mai putin decat pacat, necuratie; faptul ca sunt canonisite femeile care au avortat, in timp ce sotiorii lor – care adesea le imping spre acest act – raman printre sfinti… Probabil ca mai exista pe la noi si alte asemenea obiceiuri, insa mie imi sunt necunoscute.
As vrea sa observ ca nici una dintre aceste situatii nu are vreo legatura cu traditia Bisericii lui Hristos, toate tradand mai mult sau mai putin explicit mentalitati de tip misogin, fie mostenite dintr-un iudaism prost inteles, fie imprumutate din mitologii dualiste, gen maniheism si bogomilism, de obicei pe filiera unor curente influente in lumea monahala. Aceste situatii, in pofida pretentiei lor de respectabila traditionalitate, in ciuda chipului lor evlavios, se afla in contradictie flagranta cu evanghelia Mantuitorului si cu inchinarea adusa Maicii Domnului de
catre Biserica.
Hristos si-a inceput opera de innoire a lumii la o nunta, transformand apa in vin (cf. In 2,1-11), prin urmare schimband vechile relatii dintre barbat si femeie, caracteristice pentru umanitatea cazuta (cf. Fc 3,16), in relatiile Imparatiei lui Dumnezeu. Nu-i de mirare, de vreme ce de reusita cuplului paradisiac atarna implinirea planului divin privind creatia; cum ar putea incepe innoirea/re-crearea lumii altfel decat la o nunta? Mantuirea lumii implica transfigurarea relatiilor dintre barbat si femeie. Este ceea ce sugereaza sfantul apostol Pavel, intr-un comentariu asupra consecintelor mantuirii infaptuite de Hristos, afirmand ca in Hristos Iisus nu mai functioneaza distinctia dintre masculin si feminin (cf. Fc 1,27), aceasta fiind coplesita de noua definitie, de om innoit in Hristos (cf. Ga 3,28; vezi si comentariul sfantului Maxim din cea de a doua parte a primului capitol al Mystagogiei).
Situatiile descrise mai sus nu releva din acest spirit evanghelic, netragand vreo consecinta din revolutia relatiilor interumane infaptuita de Domnul nostru. Faptul este la fel de evident prin compararea practicilor curente cu inchinarea adresata de poporul lui Dumnezeu Maicii Domnului. Daca o femeie (cf. In 2,4; Ga 4,4), cu virtutile sale, este cinstita mai presus de orice vrednicie masculina, fie aceasta a lui Ioan Botezatorul, a apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor sau a cuviosilor, consecintele care decurg de aici sunt deosebit de importante pentru perceptia eclesiala asupra feminitatii. Sigur ca nu toate femeile sunt sfinte, dar aceasta observatie ramane valabila si in cazul barbatilor – este un aspect neluat in seama de cei care pretind ca feminitatea este inferioara masculinului pentru simplul motiv ca Hristos a fost barbat. Ridicata mai presus de masculinitate si de angelic, femeia primeste in lumina Mamei lui Hristos slava indefinita de a fi om. Nu jumate’ cruce, ci om, dupa chipul lui Dumnezeu.
Si atunci, la ce servesc si despre ce vorbesc tabuurile si practicile sus-mentionate? Oare trasaturile fiziologiei feminine constituie un argument satisfacator pentru construirea unei ideologii a inegalitatii – in chiar Biserica in care "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca”, pentru ca toti sunt una in Hristos!? Oare fiziologia poate desparti o fiinta umana de dragostea lui Hristos (cf. Rm 8,31-39)? Singura despartire posibila intre om si Dumnezeu ramane optiunea irationala a celui dintai, numita pacat. Femeia nu este – in Hristos – jumate’ cruce; ciclul lunar nu indeparteaza pe nimeni de la rugaciune si de la synaxa euharistica; sarcina si nasterea nu sunt necurate; femeia casatorita cu un barbat care a mai fost casatorit trebuie sa primeasca taina sfintei cununii, nu o ierurgie penitentiala.
Incoerentele implicate in situatia femeii ortodoxe de azi constituie o profunda provocare la adresa constiintei eclesiale si un argument suplimentar in favoarea pledoariei mele pentru reapropierea cu seriozitate de traditia Bisericii lui Hristos.
preot dr. Doru CostacheAICI
Subscribe to:
Posts (Atom)
evanghelia zilei
calendar ortodox
stiri ortodoxe
