Religia ca troc, un articol (infantil, n.m.) de Mircea Kivu

Un articol scris de un berbekutz, varf intelectual de marca al societatii civile. Cat de apos poti fi cand iesi pe salariu, plictisit de lucrusoarele pe care le-ai facut pentru a-ti lua pachete complete, fara reducere. Ma intreb de ce oare nu sunt in stare sa critice bine ceea ce, chiar se poate critica. Cum sa-i citesti si sa-i consideri importanti in cultura cand intalnesti asemenea valuri de superficialitate si de nimik?! Nici dusmanii nu mai sunt ce au fost. Si asta nu e chiar de ignorat. Caci in polemica cu un Cels, cu un Marcion nu poate intra oricine. Trebuie sa te ai tare de rarunchi pentru a marturisi. Noi, avem ca "dusmani" stiuci pubere pe care nu-ti vine nici sa le fotografiezi dar'mite sa le mai si studiezi cu acrivie.

Mircea KIVU
Religia ca troc

De 20 de ani, un lucru e neschimbat în toate sondajele de opinie: Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere, din partea tuturor categoriilor de populaţie. Românii ar fi, aşadar, un popor extrem de religios, cel puţin după standardele occidentale (am mai întîlnit procente asemănătoare în sondajele făcute în Irak, imediat după căderea lui Sadam). O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensămînt în dreptul categoriilor „fără religie“ şi „atei“ însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim aproape deloc dacă afirmăm că „toţi românii sînt religioşi“.

Dar nici nu-i nevoie de prea multe statistici ca să constaţi asta. E suficient să te uiţi în jur. N-aţi văzut maşinile care au prinse de parbriz, cu ventuze, cîte douăzeci de cruci şi iconiţe? Eu am numărat (la un microbuz) exact 38. Plus un Christ răstignit, lipit de bord, cu aureolă din leduri multicolore. Nu mi-e clar dacă Domnul veghează asupra vehiculului cu o atenţie proporţională numărului de cruciuliţe, s-ar putea însă să fie o problemă cu dimensiunea cîmpului vizual rămas liber cuviosului şofer.

N-aţi văzut icoanele care împodobesc birourile tuturor funcţionarilor publici, de rang mai înalt sau mai modest, precum şi sălile de clasă (din şcolile publice)? La dezbaterea bugetului de stat pentru 2009, buget de criză, majoritatea celor 7000 (!) de amendamente depuse au avut drept obiect repararea sau construirea de biserici. Parlamentarii au citit în sondaje că biserica se bucură de mare trecere, mai ales în comunităţile rurale, şi sînt interesaţi să-şi asocieze acest sentiment de încredere. Bisericile sînt, pînă la urmă, proprietatea unor asociaţii religioase private. Ele trebuie deci finanţate (cu excepţia monumentelor istorice) din banii membrilor acestor asociaţii. Şi ar trebui ca această sursă să fie suficientă, de vreme ce trăim în ţara europeană cu cel mai înalt grad de religiozitate.

Aţi mai văzut, desigur, bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti întîmplate la fiecare expunere de sfinte moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai cîte una, să se ajungă la toată lumea!“). Mii de oameni petrec nopţi în frig şi ploaie, se tîrăsc în jurul bisericii, într-un cuvînt, fac orice pentru a intra în contact cu divinitatea. Fenomenul nu e neapărat o exclusivitate românească, îl înregistrăm şi la Lourdes, şi la Mecca. Dacă există un specific românesc, el este dat de aglomeraţia de politicieni dornici de a arăta electoratului că împărtăşesc aceleaşi valori – oh, bineînţeles, ei nu stau noaptea la rînd, nu se tîrăsc în genunchi (cu o notabilă excepţie), ci coboară din limuzine cu benzina plătită de contribuabil, însoţiţi de SPP-işti (îi apără de furia Domnului?).

Dar să-i lăsăm deocamdată deoparte pe politicieni (motivaţi, desigur, de multele păcate pe care le au de ispăşit) şi să ne întrebăm de unde fervoarea parcă în creştere de la un an la altul a mirenilor de rînd. Întrebaţi de reporterii insistenţi (o întrebare e: ce caută aceştia acolo, cercetînd cu reflectoare şi camere de filmat, în ediţii speciale, străvechile moaşte?), răspund, cel mai adesea, că se roagă pentru sănătatea lor şi mai ales a copiilor, pentru o viaţă mai bună, ca să le crească frumos cozonacii, să-şi păstreze/recapete slujba şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile. Povestesc despre vecina care a participat anul trecut la ritualul respectiv şi a scăpat de reumatism, despre vărul care şi-a găsit slujbă, despre cunoştinţa care şi-a văzut, în sfîrşit, returnat TVA-ul.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rînd, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să-mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vînătorii din Amazon înainte de a pleca la vînătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sînt religioşi, ci mai degrabă mistici.

Nu generalizez, există desigur în mulţime credincioşi care îndeplinesc ritualul sacru, pur şi simplu, cu smerenie, fără a se aştepta la o finalitate imediată, vizînd (dacă putem spune aşa) un lucru mai greu de operaţionalizat care se cheamă mîntuire. Aceştia însă se vor simţi stînjeniţi de intruziunea în intimitatea proprie (chiar dacă manifestată în spaţiul public) a camerelor de filmat şi, cel mai adesea, vor evita să dea curs insistenţelor reporterilor. În consecinţă, aceştia nu apar în reportajele televizate, imaginea care se transmite este a celorlalţi. Pe măsură ce ritualul sacru pătrunde mai mult în spaţiul public, actul religios devine tot mai mult un troc.

Întorcîndu-ne la oamenii politici, ne întrebăm de ce simt nevoia să fie filmaţi asistînd („participînd“ e oarecum impropriu) împreună cu familia la slujba de Înviere, sărutînd sfintele moaşte exact atunci cînd începe transmisiunea live, cînd aleargă dintr-un colţ într-altul al ţării în funcţie de programarea hramurilor cu audienţă. Nu cred că sînt mînaţi de dorinţa ca, prin exemplul personal, să-şi determine semenii la cuvioşenie (de mult nu mai constituie modele). La urma urmei, un troc este ceea ce fac şi ei. Fac eforturi, sacrifică din timpul preţios, îşi iau riscuri (racla pe care o sărută nu e întotdeauna bine dezinfectată în prealabil). În schimb, beneficiază de asocierea propriei imagini cu a celei mai respectate instituţii – Biserica. Transferul de imagine îşi va arăta, mai devreme sau mai tîrziu, roadele. Efortul investit va fi răsplătit cu asupra de măsură. Totul e de vînzare şi prilej de speculă.

DilemaVeche