Blog Archive

cauta in blog

February 19, 2009

Targuri de Martisor

Duminica 22 februarie la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" este Targ de Dragobete. Martisoare, obiecte lucrate de artisti plastici si de mestesugari tarani. Trecand peste kitsch-urile de rigoare va garantez ca veti gasi obiecte minunate. Si eu voi fi acolo cu lucrarile mele.

De miercuri 25 februarie la Muzeul Taranului Roman incepe Targul de Martisor. Tine 5 zile, pana duminica.

Desi ninge si e frig, noi (si sute de artisti), va vom astepta sa aflati ca inca in Romania asta halucinanta exista oameni care creaza lucruri frumoase si adevarate.

February 16, 2009

Polemici de aur: Dr. Paulescu contra Dr. Leon în “Convorbiri literare”, 1904. (Despre generaţia spontanee şi darwinism)

Generatia spontanee si darwinismul

(”Raspuns d-lui dr. N. Leon”, in “Convorbiri literare”, martie si mai 1904)

In Convorbiri literare (aprilie 1903), domnul Dr. Leon imi face onoarea de a discuta - “in interesul tinerimii universitare” - o lectie a mea intitulata “Generatia spontanee si darwinismul in fata metodei experimentale”.

Socotesc, la randul meu, ca este in “interesul tinerimii universitare” sa raspund d-lui Dr. Leon si voi profita de ocazie pentru a preciza unele puncte peste care, in lectia mea, din cauza timpului limitat, am fost nevoit sa trec fara sa insist.

Generatia spontanee si darwinismul sunt - dupa cum se exprima D-l Dr. Leon - “doua chestiuni biologice dintre cele mai importante, care au preocupat si preocupa pe toti naturalistii si filosofii, dand loc la numeroase si interminabile controverse”.

Examenul critic al acestor probleme, dintr-un punct de vedere cu totul nou, a avut fericitul rezultat de a atrage atentia catorva oameni de stiinta si in special a D-lui Titu Maiorescu, pe care il rog sa primeasca omagiul recunostintei mele, caci a suscitat discutia de fata, in conditii cum nu se poate mai bune.

Intr-adevar, eruditul meu adversar, D-l Dr. Leon, profesor de istorie naturala la Facultatea de Medicina din Iasi, a tost, dupa cum mi s-a spus, elevul iubit, amicul intim si chiar, ca sa zic asa, comensalul celebrului profesor de zoologie al Universitatii din Jena, Ernst v. Haeckel, care sustine astazi, cu o convingere intransigenta, cu o violenta de sectar si cu un zel de fanatic, neobisnuit in stiinta, doctrinele generatiei spontanee si transformismului.

D-l Dr. Leon este deci un reprezentant autorizat al scolii evolutioniste moderne, iar o discutie serioasa cu un om de competenta D-sale nu poate sa prezinte decat un mare interes pentru studentii universitatilor noastre. Urmarind dezbaterea cu atentie si dandu-si seama de ce parte este adevarul, ei vor putea dobandi, asupra acestor probleme capitale, convingeri profunde si neclintite, capabile de a le influenta intreaga viata intelectuala si chiar morala.

Prima parte a lectiei mele este consacrata examenului critic, din punctul de vedere al metodei experimentale, al doctrinei cunoscute sub numele de “Generatia spontanee”.

Incep prin a-i formula ipoteza, in mod stiintific, dupa ce am aratat rationamentul prin analogie care i-a dat nastere; “Initial, cauza eficienta a formarii substantei vii a fost combinatia, in proportii definite, a anumitor elemente chimice (C, H, O, Az, S); aceasta formare a avut loc spontaneu, adica fara alta interventie decat aceea a energiei pe care o poseda materia acestor elemente”.

Ma intreb apoi, daca o asemenea problema “face parte din domeniul stiintei experimentale sau din cel al filosofiei”? Dupa ce consult regulile metodei experimentale, ajung la concluzia ca “chestiunea originii substantei vii nu poate rezolvata in mod experimental” si adaug: “Aceasta simpla constatare ar fi suficienta pentru a ne autoriza sa inlaturam din cadrul stiintei experimentale ipoteza generatiei spontanee. Totusi sunt ipoteze a caror demonstratie experimentala directa este imposibila. Stiinta tolereaza acest gen de ipoteze, cu conditia ca ele sa nu fie in dezacord cu nici un fapt bine stabilit”.

Examinand ipoteza generatiei spontanee in lumina acestor notiuni, demonstrez ca ea este in contrazicere manifesta cu fapte bine stabilite, printre care citez doua importante, si anume: “imposibilitatea sintezei artificiale a substantei vii” si concluzia experimentala incontestabila ca “astazi nici o fiinta vietuitoare nu se naste din materia bruta in mod spontaneu”. Prin urmare, “nefiind probata si neindeplinind nici macar singura conditie gratie careia ar fi putut fi tolerata, adica aceea de a nu fi in contradictie cu nici un fapt bine stabilit, ipoteza generatiei spontanee trebuie respinsa ca anti-stiintifica”.

Termin aratand ca ipoteza generatiei spontanee este rezultatul unei logici defectuoase: “generalizarea modului de formare a substantei brute la modul de formare a substantei vii, generalizare nejustificata de experienta - iata fondul doctrinei generatiei spontanee”.

Iata acum si obiectiile pe care D-l Dr. Leon gaseste cu cale sa mi le aduca: “in prima parte a lectiei se trateaza originea substantei vii. Se vorbeste de generatia spontanee fara a se face vreo deosebire intre vechea conceptie a generatiei spontanee… si intre… archigonie… Aceasta deosebire este fundamentala pentru a intelege originea substantei vii, caci, pe cand reprezentantii generatiei spontanee admiteau ca chiar animalele superioare se pot naste in mod spontaneu din materia bruta,”" reprezentantii archigoniei nu concep in acest chip nici chiar originea protozoarelor sau a protofitelor, animalele si plantele cele mai inferioare…

Archigonia nu se poate concepe decat la monerieni”. Si, mai departe, D-l Dr. Leon adauga: “Confuzia intre archigonie si generatia spontanee este de altminteri inevitabila, daca nu tinem seama de cei care s-au indeletnicit cu aceste materii si care au scris in ultimii douazeci de ani asupra originii vietii”.

Raspund: daca D-l Dr. Leon ar fi binevoit sa citeasca lectia mea cu putina atentie, ar fi vazut ca, in definitia pe care am dat-o generatiei spontanee, nu este vorba decat de substanta vie si de elemente chimice. Or, cum toata discutia este bazata pe aceasta definitie, nu exista intr-insa (si nu poate exista) confuzie intre ceea ce D-sa voieste sa numeasca generatie spontanee si archigonie (cuvant inventat de Haeckel).

D-l Dr. Leon ar fi inteles, poate, ca, in lectia mea, discutia nu are loc decat asupra archigoniei, daca as pronuntat cuvantul monera (inventat tot de Haeckel). Dar sa spun de ce am evitat sa pronunt acest cuvant, si ii multumesc D-lui Dr. Leon ca-mi da ocazia s-o fac.

In lectia mea, am cautat, pe cat am putut, sa nu aduc in discutie decat fapte pozitive, incontestabile, bine stabilite in mod experimental. Asa stand lucrurile, era natural sa dispretuiesc niste simple produse ale imaginatiei lui Haeckel.

In fata demonstratiei stralucite si irefutabile a lui Pasteur, materialistii, pierzand principala baza pe care isi zidisera sistemul, au recurs la imaginatie, pentru a-l impiedica sa se surpe.

Nu putem nega - si-a zis Haeckel faptele demonstrate de Pasteur, dar ce ne costa sa ne inchipuim ca (citez aci dupa D-l Dr. Leon):

1. Prin Sinteza si Reductie se nasc, din combinatii simple si stabile, combinatii azotate ale carbonului.

2. Moleculele acestor nitro-carbonati primesc constitutia caracteristica corpului de albumina.

3. Moleculele albuminei, acoperite de un strat de apa, se asociaza intre ele, pentru a forma grupuri moleculare cristaline: Pleone sau Micelle.

4. Micellele albuminoide cristalinice se asociaza, formand agregate in interiorul carora se dispun in mod regulat si formeaza granule de plasma omogene: Plassonelle sau Plassogranelle.

5. In timp ce Plassogranelele, crescand, se inmultesc prin segmentare si produsele segmentarii raman reunite, se nasc corpuri de plasma individuale, cu constitutie omogena: Monerele.

Intreaga aceasta poveste haeckeliana, la care ma trimite D-l Dr. Leon, este o simpla fantezie. Nimeni n-a vazut pleonele, plassogranellele sau monerele. De altfel, D-l Dr. Leon a fost obligat sa recunoasca el insusi ca este vorba de niste “procese ipotetice ale archigoniei”. Dar sa incercam sa exprimam lucrurile in mod mai clar, dand la o parte cuvintele baroce de care se serveste Haeckel, probabil pentru a-i intimida pe cei slabi de inger.

Elementele chimice (C, H, O, Az), unindu-se intre ele, au dat nastere unei particule de plasma (Urschleim), combinatie albuminoida, nediferentiata inca in protoplasma si nucleu, iar aceasta fiinta imaginara a primit numele de Monera. Or, monera este, pur si simplu, o enormitate pentru stiinta, si iata de ce. Este un fapt bine stabilit, admis chiar de naturalistii infeudati sistemului materialist (Hertwig, Verworn), ca astazi o fiinta vietuitoare nu poate exista decat sub forma unei celule, adica a unui organism foarte complex, in care mijloacele noastre de investigatie, imperfecte, descopera parti diferentiate, printre care cele mai importante sunt nucleul si protoplasma. Aceste parti exista la toate celulele, caci , chiar si la cele ce par lipsite de nucleu, acest organ exista in stare difuza, raspandit in toata masa celulei.

Daca se taie o celula in doua segmente, din care unul sa contina intreg nucleul, celalalt segment, format numai clin protoplasma, moare-, si acest fapt este expresia unei legi generale.

Prin urmare, stiinta experimentala demonstreaza ca o organizare complexa a substantei vii - si in special prezenta unui nucleu - este indispensabila producerii fenomenelor vitale, adica existentei vietii.

Cum a putut vietui monera lui Haeckel ca “particula de plasma… combinatie albuminoida nediferentiata inca in protoplasma si nucleu” ? Experienta ne arata ca o asemenea fiinta imaginara nu poate vietui; si iata o proba formidabila ca monera n-are o existenta reala.

Dar daca fiintele vietuitoare actuale au trebuinta, pentru a vietui, de o organizare complexa, poate ca la inceput o particula de plasma amorfa a putut totusi supravietui. “Ce mijloc avem noi de a afla - zice Haeckel (citat de D-l Dr. Leon) - daca in timpul epocilor primitive foarte indepartate nu cumva existau cu totul alte conditii decat cele actuale, conditii in mijlocul carora archigonia ar fi fost posibila”. Iata o incercare foarte dibace de a scoate discutia de pe taramul stiintific experimental, inlocuind faptele pozitive cu posibilitati, adica cu fantazii imaginative. Numai ca, din nefericire pentru Haeckel, aceasta incercare nu poate fi de nici un folos ipotezei existentei monerei, pentru ca uite fapte, bine stabilite, vin sa demonstreze imposibilitatea absoluta a existentei unei asemenea fiinte.

Fiziologia, stiinta experimentala, arata - cu toata evidenta - ca, pentru a trai, substanta vietuitoare are trebuinta de trei feluri de alimente: minerale, azotate si hidrocarbonate. Or, este stiut ca numai plantele verzi pot utiliza, gratie clorofilei, energia solara pentru a fixa carbonul anhidridei carbonice din aer, pentru a combina acest carbon cu elementele apei si pentru a da nastere, astfel, hidratilor de carbon. Numai o planta verde poate, deci, subzista si face fata tuturor necesitatilor, fabricandu-si, ea singura, din substantele anorganice, alimentele de care are trebuinta pentru a trai si pentru a se reproduce.

De altfel, se stie ca fiintele cu protoplasma incolora (ciupercile, microbii, animalele) sunt absolut incapabile sa faca aceasta; ele utilizeaza, pentru nutritia lor, hidratii de carbon formati de vegetalele verzi.

Prin urmare, daca ar trebui sa emitem o opinie asupra primei fiinte vietuitoare aparute pe pamant, am zice (tinand cont de faptele bine stabilite de stiinta experimentala): fiinta vietuitoare primordiala a fost o planta verde.

Dar, daca prima fiinta vietuitoare a fost o planta verde, ipoteza monerei lui Haeckel nu mai poate fi sustinuta. Existenta monerei nu poate fi nici macar admisibila pentru cine poseda fie si cele mai elementare notiuni de fiziologie.

“Monerienii - zice D-l Dr. Leon - sunt fiintele cele mai simple imaginabile”. Ii este usor unui morfologist sa-si inchipuie o fiinta cu o organizare simpla, o masa muciforma fara structura. Dar, cand este vorba de a face din aceasta masa informa o fiinta vietuitoare, fiziologia protesteaza. O fiinta vietuitoare, pe langa forma si organizare, trebuie sa mai prezinte fenomene de nutritie, fenomene de relatie si, in fine, sa aiba proprietatea de a, se reproduce. Oricat de simpla ar fi o fiinta, din punctul de vedere morfologic ea este tot atat de complicata ca si cea mai desavarsita fiinta superioara, din punctul de vedere fiziologic, caci fenomenele vitale sunt aceleasi la toate fiintele vietuitoare.

Pot zice, deci, ca monera lui Haeckel nu este numai o enormitate, ci este chiar o absurditate; iata de ce n-am crezut de cuviinta sa vorbesc despre ea in lectia mea. Monera, de altfel, are o istorie cum nu se poate mai hazlie, pe care sa-mi fie permis s-o povestesc aci.

Entuziasmati de ideea de monera, naturalistii vazura necesitatea de a da monerei o existenta reala si cautara s-o gaseasca in natura. In 1868, prof. T. Huxley anunta ca a descoperit in fundul marilor, sub forma unui mucus amorf, fiinta vietuitoare primordiala, monera ideala, pe care o boteza Bathybius (care traieste in adancimi) si o dedica lui Haeckel (Bathybius Haeckeli). Aceasta descoperire facu mare zgomot: ipoteza archigoniei era confirmata si Haeckel proclama Bathybius drept “coloana de rezistenta a teoriei moderne a evolutiei”.

Dar triumful fu de scurta durata. Cativa ani mai tarziu (in 1879), acelasi Huxley, asistand la Congresul Asociatiei Britanice, tinut la Sheffield, lua cuvantul si se exprima astfel: “Cer permisiunea sa spun cateva cuvinte asupra unei afaceri ce ma priveste personal… Presedintele nostru a facut aluzie la un oarecare lucru - nu stiu, zau, daca trebuie sa-i zic lucru sau altfel -, lucru pe care l-a numit, in fata D-voastra, Bathybius, indicand, ceea ce este foarte exact, ca eu l-am facut cunoscut. E adevarat ca eu l-am botezat si, intr-un sens, ii sunt cel mai vechi prieten. Catva timp dupa ce acest Bathybius a fost introdus in lume, un mare numar de persoane admirabile luara micul lucru de mana si facura dintr-insul o mare afacere. Lucrurile mergeau binisor si credeam ca tanarul meu prieten, Bathybius, imi va face o mare onoare; dar regret sa va spun ca, o data cu trecerea timpului, nu si-a tinut promisiunile tineretii. Mai intai, cum a si spus-o Presedintele, niciodata nu reuseam sa-l gasim acolo unde trebuia sa ne asteptam la prezenta lui, ceea ce era foarte rau din parte-i; ba mai mult, cand il intalneam, auzeam spunandu-se pe socoteala lui tot felul de istorii, imi pare foarte rau ca sunt obligat sa v-o marturisesc: anumite persoane cu spiritul sucit au mers pana la a pretinde ca nu era decat un precipitat gelatinos de sulfat de calciu, care, depunandu-se, luase cu dansul ceva materii organice”".

In 1885, Milne-Edwards, dupa multe si minutioase cercetari, afirma, in fata Academiei de Stiinte din Paris, ca “Bathybius nu reprezinta decat mucozitatile pe care buretii si alte zoofite le excreta atunci cand tesuturile lor sunt atinse de uneltele de pescuit”.

“Archigonia - zice D-l Dr. Leon - , desi nu poate fi demonstrata in mod experimental, luam act de aceasta marturisire, pentru ca nu se poate crea deocamdata, in laborator, substanta vie din substanta bruta, este singura dintre ipotezele ce explica originea vietii care poate fi demonstrata in mod rational si de care, prin urmare, trebuie sa se tina seama in stiintele biologice”.

Ei bine, nu! De o mie de ori nu! Stiinta nu poate admite ipoteze neprobate si aflate in contrazicere cu fapte bine stabilite. Iar cei ce admit astfel de ipoteze (vorbesc de Haeckel), sub pretext ca pot fi demonstrate in mod rational , aceia nu sunt oameni de stiinta.

Caci, ce intelege D-l Dr. Leon prin cuvintele demonstrate in mod rational? Daca nu ma insel, aceste cuvinte inseamna o demonstratie fara probe, o demonstratie subiectiva, bazata pe inchipuiri si aprecieri personale. Iata la ce experiente a ajuns materialismul! Iata ce fel de argumente propune D-l Dr. Leon tinerimii universitare, in locul faptelor precise !

II

In a doua parte a lectiei mele examinez, din punctul de vedere al metodei experimentale, doctrina cunoscuta sub numele de darwinism. Speciile nu sunt fixe, ci se transforma unele in altele. Iata fondul acestei doctrine.

Urmand acelasi plan ca si in cazul generatiei spontanee, incep prin a arata ca “chestiunea evolutiei speciilor poate fi rezolvata in mod experimental”. Cercetez, apoi, daca doctrina darwinista indeplineste conditiile cerute de urmatoarea regula a metodei experimentale: “O ipoteza nu poate fi admisa in stiinta decat atunci cand este confirmata de proba experimentala. Daca nu indeplineste aceasta conditie si, mai ales, daca este in contrazicere cu fapte bine stabilite, ipoteza trebuie sa fie abandonata”.

Cand Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, el ar fi trebuit sa aduca si fapte bine stabilite, care s-o probeze. Or, Darwin nu aduce nici macar un singur fapt care sa demonstreze ca intr-adevar sunt specii actuale care se transforma in alte specii actuale. Ba mai mult, “toate faptele, bine observate si cunoscute in mod precis, demonstreaza, pana la evidenta, ca aceasta transformare nu se produce in natura.

De unde conchid: “Ipoteza darwinista nefiind probata si venind in contrazicere cu fapte bine stabilite, suntem obligati s-o respingem ca anti-stiintifica”.

M-as fi putut opri aci, caci scopul lectiei mele a fost indeplinit o data ce am demonstrat ca doctrina transformarii speciilor nu a putut rezista unei discutii serioase, purtate din punctul de vedere al metodei experimentale.

Dar pentru a le arata studentilor cum trebuie sa procedeze cand voiesc sa intreprinda examenul critic detaliat al unei publicatii, am socotit ca este necesar sa le fac o analiza mai minutioasa a cartii Originea speciilor, demonstrandu-le ca doctrina lui Darwin nu este altceva decat o tesatura de erori de logica.

Selectia naturala ar fi, dupa Darwin, mecanismul transformarii speciilor, iar aceasra selectie ar fi produsa de trei factori principali:

1. Variabilitatea nelimitata si nedeterminata a oricarui caracter;

2. Transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobandite prin variabilitate;

3. Lupta pentru existenta.

In lectia mea, demonstrez ca Darwin, admitand realitatea celor doi dintai pretinsi factori, pacatuieste impotriva logicii, caci generalizeaza la specii ceea ce se petrece la rase, iar o astfel de generalizare “nu numai ca nu este justificata de nici un fapt, dar este in contrazicere formala cu fapte bine stabilite”.

Or, daca variabilitatea si ereditatea nu exista in natura in felul in care le intelege Darwin, atunci al treilea factor al selectiei naturale, lupta pentru existenta, are drept scop si drept efect conservarea puritatii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, dupa cum pretinde acest autor.

Dar generalizarile nejustificate nu constituie singurul defect al logicii lui Darwin. In colaborare cu discipolii sai, si mai ales cu Haeckel, el a comis erori grosolane de rationament.

Intr-adevar, argumentele extrase din paleontologie, din anatomia comparata si din embriologie sunt bazate pe niste pure sofisme, absolut identice cu celebrul post hoc ergopropter hoc, sofisme care conduc la propozitii absurde precum: ” Tot ce apare in urma unui lucru, deriva din el” si “Tot ce prezinta o oarecare asemanare cu un lucru, deriva din el”.

Cred ca toate acestea ma autorizau pe deplin sa afirm: “Generalizari nejustificate, rationamente defectuoase… iata firul cu care este cusuta doctrina transformarii speciilor”.

Pentru a face o critica serioasa acestei parti a lectiei mele, D-l Dr. Leon ar fi trebuit sa atace urmatoarele puncte fundamentale:

1. Regula metodei experimentale pe care este bazata critica mea: o ipoteza nu poate fi admisa in stiinta decat atunci cand este probata si cand nu vine in contrazicere cu nici un fapt bine stabilit.

2. Proba sine qua non pe care o cer eu: demonstrarea transformarii unei specii actuale in alta specie actuala.

Ar mai fi putut D-l Dr. Leon sa aduca fapte prin care sa arate ca, potrivnic spuselor mele, exista specii actuale care se transforma in alte specii actuale, sau cel putin sa aduca fapte prin care sa arate ca, potrivnic spuselor mele, doctrina transformarii speciilor nu este in contrazicere cu nici un fapt bine stabilit.

D-l Dr. Leon, insa, nici nu se atinge de aceste puncte esentiale. Este oare o prezumtie a crede ca n-a gasit nimic de spus impotriva lor ?

Eminentul profesor iesean incepe prin a-mi da o lectie: ,,D-1 Dr. Paulescu greseste cand crede ca Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor. Ideea transformarii speciilor a fost formulata si sustinuta cu mult inainte, de Lamarck, in 1809″; si mai departe: “D-l Dr. Paulescu, ca fost elev al Scolii franceze, trebuia sa cunoasca cel putin aceasta opera fundamentala scrisa de un francez, unul dintre fundatorii teoriei transformismului”.

Am spus si o repet: scopul lectiei mele a fost, pur si simplu, sa arat ca regulile metodei experimentale ofera, celui ce stie sa le manuiasca, mijlocul de a aprecia valoarea lucrarilor altora. Nu am avut nicidecum intentia sa fac un studiu detaliat si complet asupra doctrinei transformiste, in care caz, intr-adevar, as fi fost dator sa discut tot ce s-a scris asupra acestei chestiuni, tinand seama nu numai de Lamarck, ci si de toti precursorii sau succesorii lui Darwin.

Pentru a limita discutia, am ales, dintre toti, pe Ch. Darwin - care a aparat aceasta doctrina cu mai mare ardoare si cu mai mult talent, conferindu-i celebritatea de care s-a bucurat in ultima jumatate a secolului trecut - si am intreprins examenul critic al scrierii lui intitulate Originea speciilor.

Trebuie insa sa se stie ca argumentatia celorlalti transformisti, si in special a lui Lamarck, este si mai defectuoasa decat aceea a lui Darwin. Acesta a avut meritul de a rezuma parerile emise inainte de dansul, de a le completa, de a forma un tot - din care a exclus ceea ce era in contrazicere prea flagranta cu faptele experimentale (Lamarck, de exemplu, admitea ca generatia spontanee are loc si astazi !) - si de a le prezenta in mod seducator, dandu-le o aparenta logica.

Pe de alta parte, succesorii lui Darwin, printre care Haeckel ocupa primul loc, n-au facut decat sa aduca, in favoarea ipotezei, cateva argumente sofistice.

In aceste conditii, examenul critic al operei lui Darwin se adreseaza, in realitate, intregului transformism.

D-l Dr. Leon se supara ca n-a gasit in lectia mea cuvintele: lamarckism, darwinism si haeckelism, pe care Domnia sa le-a citit la carte. Arata apoi, pe scurt (desi nu se simtea catusi de putin trebuinta unei asemenea povesti), cum a ajuns Darwin la ipoteza transformarii speciilor si da, iarasi fara nici o necesitate, “pentru a preciza deosebirea intre darwinism si teleologie”, un exemplu pueril imprumutat de la Huxley, cel cu Bathybius. “Pisicile prind foarte bine soareci… Teleologia ne spune ca ele ii prind asa de bine deoarece au fost inadins construite pentru a-i prinde… Departe de a crede ca pisicile exista doar fiindca au menirea de a prinde bine soareci, darwinismul presupune ca pisicile exista tocmai fiindca pot prinde bine soarecii” - exemplu care nu probeaza decat ca Huxley n-a priceput ce este teleologia stiintifica.

In paragraful urmator, D-l Dr. Leon aduce pe scena marele cal de bataie al transformismului: specia nu are o valoare absoluta, ci doar una relativa. “Dovada cea mai sigura pentru valoarea relativa a notiunii speciei - zice D-l Dr. Leon - este ca rareori doi zoologi sau doi botanisti sunt de acord asupra diviziunii unui gen oarecare in acelasi numar de specii. Asa, de exemplu: botanistul Fries admite 106 specii ale genului Hieracium, alti botanisti deosebesc 300 de specii ale aceluiasi gen, pe cand Loch, numai 52 de specii. Ornitologul german Bechstein deosebeste 367 de specii de pasari in Germania, Reichenbach numara 379, Meyer si Wolf 406, pe cand Brehm a admis mai mult de 900. Haeckel insusi, in monografia lui asupra calcispongierilor, a aratat ca se pot deosebi, dupa voie, 3 sau 21, sau 111, sau 289, sau 591 de specii.

Dovada D-lui Dr. Leon nu probeaza altceva decat ca acesti naturalisti nu stiu ce este specia, nu au o notiune exacta despre ideea de specie. Pentru a preveni orice neintelegere, inca de la inceputul discutiei, eu am definit specia, am aratat ca trebuie sa se ia in consideratie nu numai caracterele morfologice si fiziologice, dar si cele psihologice, si am indicat drept criterium al caracterelor specifice: fecunditatea.

D-l Dr. Leon respinge acest criterium: “Notiunea specie - zice Domnia sa - a fost imaginata pentru inlesnirea studiului sistematic al plantelor si animalelor; intrucat se introduc in definitia ei alte caractere decat cele pur anatomice, anume caractere fiziologice, cum ar fi fecunditatea, distinctia speciei din punct de vedere practic devine imposibila”.

Rog pe D-l Dr. Leon sa noteze bine ca la fiintele unicelulare, la microbi de exemplu, in ceea ce priveste notiunea de specie, caracterele morfologice au o importanta minima, pe cand caracterele fiziologice, tot atat de usor de observat ca si cele morfologice, ocupa primul loc. Or, o definitie a speciei, pentru a fi completa, trebuie sa cuprinda toate fiintele vietuitoare, nu doar animalele si plantele.

Era fatal ca unul ce ia drept punct de plecare o notiune incompleta a speciei, sa ajunga la o concluzie eronata, aceea a transformarii speciilor.

Enumarand cateva dintre faptele bine stabilite cu care doctrina transformarii speciilor vine in contradictie, am aratat ca “de la inceputul perioadei istorice si pana astazi, animalele si plantele care il inconjoara pe om n-au incercat nici o schimbare, n-au suferit nici o modificare care sa depaseasca limitele speciei. Astfel, specimenele de fiinte vietuitoare gasite in piramidele Egiptului, care dateaza de peste 6.000 de ani, sunt identice cu acelea ale speciilor actuale”. “Poate ca sunt specii care au disparut de atunci, dar nu se cunoaste nici macar un singur exemplu de transformare a unei specii in alta, sau de aparitie a unei specii noi”.

D-l Dr. Leon obiecteaza ca “s-a observat, cu drept cuvant, ca in istoria organica a pamantului nu se numara cu miile de ani, ci cu perioadele geologice si paleontologice, care ele singure cuprind milioane de ani”. Daca D-l Dr. Leon si-ar fi dat osteneala sa citeasca cu putina atentie lectia mea, ar fi gasit ifttr-insa un raspuns la obiectia Domniei sale, raspuns care l-ar fi dispensat de a o mai aduce.

Darwin, admitand o modificare inceata si progresiva a indivizilor, cere, pentru efectuarea transformarii unei specii de fiinte superioare in alta, de la 1.000 pana la 10.000 de generatii. Cu alte cuvinte, unei specii, care se reproduce la un an dupa nastere, ii trebuie de la 1.000 pana la 10.000 de ani ca sa se transforme intr-o alta specie, iar unei specii care, ca omul, se reproduce la 20 de ani dupa nastere, ii trebuie de la 20.000 pana la 200.000 de ani pentru ca sa dea nastere unei alte specii. Lasand la o parte faptul ca e curios ca in 6.000 de ani sa nu se fi produs nici o modificare in caracterele specifice ale fiintelor vietuitoare pe pamant, am aratat ca sunt fiinte, si anume fiintele unicelulare, care, prin “simplitatea organizarii si prodigioasa rapiditate a inmultirii lor permit inlaturarea obiectiei lungii perioade de timp, cerute de darwinisti pentru indeplinirea transformarii speciilor superioare”.

O mie sau zece mii de generatii de microbi se produc intr-un timp relativ scurt. Astfel, o generatie a unui microb (Bacillus ramosus) dureaza vreo 30 de minute”; 1.000 ele generatii pot fi deci obtinute in 41 de zile si 10.000 de generatii in 416 zile. Prin urmare, cu toate ca 10.000 de generatii de fiinte unicelulare pot fi obtinute in mai putin de un an si jumatate; cu toate ca aceste fiinte “sunt foarte sensibile la schimbarile conditiilor mediului exterior (schimbari care au asupra lor o actiune directa si imediata, determinand modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice)”; cu toate ca la aceste fiinte se observa transmiterea ereditara a modificarilor dobandite; cu toate ca ele prezinta, pe o scara foarte intinsa, fenomenul luptei pentru existenta; in fine, cu toate nenumaratele incercari facute de cand bacteriologistii manipuleaza microbii, modificandu-le conditiile de existenta (mediul de cultura, temperatura, etc.) - cu toate acestea, “nu s-a putut inca obtine nici la fiintele unicelulare transformarea unei specii in alta, sau crearea unei specii noi”.

Acest argument este atat de puternic incat nu admite replica si sper ca acela care-i intelege forta nu va mai face niciodata imprudenta sa mai aduca obiectia anti-stiintifica a timpului indelungat, obiectie care n-are alt scop decat acela de a scoate discutia de pe taramul experimental.

Am dat, in lectia mea, un exemplu (mucor mucedo si levura) care demonstreaza, in mod evident, ca speciile de fiinte unicelulare nu se transforma unele in altele, cu toate modificarile profunde de caractere ce se pot produce sub influenta schimbarilor mediului in care traiesc.

“Exemplul cu mucor mucedo - zice D-l Dr. Leon -, exemplu de care se serveste D-l Dr. Paulescu pentru a demonstra netransformarea speciilor, dovedeste tocmai contrariul: ca specia incearca modificari sub actiunea mediului ambiant”.

Exemplul meu nu probeaza ca “speciile incearca modificari sub actiunea mediului ambiant”, - dupa cum pretinde D-l Dr. Leon, ci probeaza ca fiintele unicelulare, considerate individual, incearca modificari profunde ale caracterelor lor sub influenta schimbarilor mediului ambiant si ca aceste modificari nu ajung niciodata pana la transformarea speciei, caci specia se stinge inainte de a se transforma, oricat de “gradata si de discreta” ar fi modificarea caracterelor specifice.

Prin urmare, daca speciile de fiinte unicelulare - care, daca ar fi transformabile, ar trebui sa se transforme cu mare usurinta - sunt fixe, este evident ca transformarea speciilor nu se produce in natura.

In contra faptelor ce probeaza ca de vreo sase mii de ani nu s-a observat “nici un caz de formare a unei specii intermediare prin incrucisarea a doua specii diferite”, D-l Dr. Leon zice: “Aceasta asertiune este dezmintita prin urmatoarele fapte: hibrizii fecunzi, care provin prin incrucisarea a doua specii deosebite…; nu s-a demonstrat ca toate speciile dau nastere la hibrizi sterili…””.

Dar eu n-am pretins ca toti hibrizii sunt sterili; din contra, in lectia mea sustin ca “indivizii care rezulta din incrucisarea speciilor sunt sau sterili, sau, daca sunt fecunzi, ei se intorc in totalitate- mai curand sau mai tarziu, peste cateva generatii - la tipul specific al unuia din parinti”. Si, ca proba, dau chiar un exemplu foarte graitor: ovicapre-le si leporidele - adica hibridele rezultate din incrucisarea speciei capra cu specia oaie si din aceea a speciei iepure de casa cu specia iepure de camp- sunt fecunde. “Dar, in ambele cazuri, intoarcerea completa la una din speciile primitive s-a efectuat dupa cateva generatii”.

Prin urmare, faptele aduse de D-l Dr. Leon sunt in perfecta concordanta cu cele spuse de mine si nu “dezmint” nimic.

Ajungem acum cu discutia la cei trei factori ai selectiei naturale.

1. Variabilitatea. La demonstratia mea, prin fapte, ca “nici variabilitatea in directii nedeterminate si nici variabilitatea nelimitata, chiar a unui caracter secundar, nespecific, nu exista in natura”, D-l Dr. Leon obiecteaza: “Variabilitatea este limitata fiindca si viata omului care se ocupa cu cresterea animalelor si cu cultivarea plantelor este limitata”. De aceea nu s-a produs inca o agrisa cat un dovleac. Selectia facuta de om este prea scurta, nu se repeta de milioane de ani, dupa cum se repeta selectia naturala in cadrul luptei pentru trai”.

D-l Dr. Leon recurge, din nou, la obiectia comoda a timpului indelungat, obiectie destinata a impiedica orice discutie serioasa, un fel de trimitere la calendele grecesti, pe care am respins-o mai sus.

“Cu toate acestea - adauga D-l Dr. Leon -, omul poate produce, dupa vointa, anumite particularitati la speciile domestice animale si vegetale”; si da un exemplu imprumutat din Haeckel: “Un crescator englez dintre cei mai experimentati, Sir John Sebright, putea sa spuna cu mult inainte ca-i vor trebui trei ani ca sa produca la o pasare o pana dupa porunca si ca-i vor trebui sase ani ca sa produca o anumita forma de cap sau de cioc”. Lasand la o parte faptul ca modificarile penelor si ale ciocului nu constituie modificari ale caracterelor specifice, mi se pare ca Haeckel este putin cam credul si ca ar fi mai folositor discutiei sa se aduca cel mai mic fapt pozitiv, decat afirmatiile unui laudaros negutator.

2. Ereditatea. “La obiectiile aduse ereditatii - zice D-l Dr. Leon - se poate usor observa cum, din cauza arbitrara (?) a definitiei speciei, ne miscam intr-un cerc vicios”.

Iata acum si cercul vicios, asa precum il intelege D-l Dr. Leon: “Care caractere se transmit, dupa parerea D-lui Paulescu, prin ereditate ? Cele nespecifice. Si care caractere sunt nespecifice ? Cele care (nu) se transmit prin ereditate. Care caractere nu se transmit prin ereditate ? Cele specifice. Care sunt caracterele specifice… ? Cele care nu se transmit”.

Intr-adevar, iata un cerc vicios tipic; dar acest cerc vicios este opera D-lui Dr. Leon, care mi-1 atribuie in mod gratuit. Eu admit transmisibilitatea ereditara atat pentru caracterele nespecifice, cat si pentru cele specifice. Ca proba, iata definitia pe care o dau speciei: “Specia cuprinde totalitatea indivizilor care au mostenit de la parintii lor, care poseda si care transmit descendentilor lor un anumit numar de caractere morfologice, fiziologice si psihologice, caractere pe care le-am numit specifice”.

Ca exemple remarcabile de transmitere prin ereditate a modificarilor caracterelor specifice, D-l Dr. Leon aduce urmatoarele doua fapte:

a) Edouard Lambert, nascut in 1717… “tot corpul sau era acoperit cu un fel de solzi; aceasta conformitate monstruoasa a epidermei a transmis-o copiilor si nepotilor”.

b) “O pisica din Iasi, nascuta numai cu doua picioare, a transmis acest caracter si urmasilor”.

Dar il rog pe D-l Dr. Leon sa bage de seama ca eu nu am spus nicaieri ca eventualele caractere modificate nu se transmit prin ereditate; dovada: “este adevarat ca unele modificari ale caracterelor nespecifice se transmit prin ereditate. Astfel am zis ca se formeaza rasele, care insa nu depasesc niciodata cadrul speciei. Observatia si experienta demonstreaza, pana la evidenta, ca transmiterea ereditara (indefinita) n-are loc pentru orice modificare a oricarui caracter, pentru ca anumite modificari dobandite dispar o data cu indivizii care le-au dobandit, sau, cel mult, dupa cateva generatii; si, mai ales, pentru ca modificarile caracterelor specifice sunt insotite de diminuarea si chiar de suprimarea fecunditatii indivizilor. Ca probe neindoielnice, aveti exemplul catarului, al ovicaprelor, al leporidelor si al mucorului”.

D-l Dr. Leon uita sa ne spuna daca solzii lui Lambert si cele doua picioare ale pisicii constituie modificari ale unor caractere specifice, daca aceste modificari s-au transmis “urmasilor” in mod indefinit, dupa cum cere doctrina transformista, dand nastere la o specie noua, sau daca aceste anomalii au disparut dupa una sau mai multe generatii.

3. Lupta pentru existenta. D-l Dr. Leon scrie: “D-l Dr. Paulescu afirma ca selectia naturala are drept scop si drept efect conservarea puritatii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, dupa cum pretinde Darwin. Aceasta afirmatie este o consecinta a negarii luptei pentru trai.

Inca o data: daca D-l Dr. Leon ar fi binevoit sa citeasca mai cu atentie lectia mea, s-ar fi convins ca eu nu neg catusi de putin existenta “luptei pentru trai”. Din contra, admit ca ea se produce in natura; dar, bazat pe fapte, sustin ca “lupta pentru existenta combate variabilitatea; ea reprezinta lupta contra cauzelor de degenerare si de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare a tipului specific”.

Si D-l Dr. Leon nu se multumeste numai sa-mi atribuie lucruri pe care nu le-am spus (probabil ca sa aiba placerea de a le putea combate), dar mai gaseste ca cele spuse de mine nu sunt decat o “varianta” a unei idei emise de Flou-rens. Din nefericire, ideea lui Flourens n-are - cum zice romanul - nici in clin, nici in maneca cu ceea ce am spus eu. De altfel, tot asa se potrivesc si exemplele cu nisipul si sarea si cu dunele de nisip, exemple imprumutate iarasi de la inevitabilul Huxley, cel cu Bathybius, exemple nu mai putin copilaresti, ca si cel cu pisicile create cu scopul de a manca soareci.

Ultima parte a articolului D-lui Dr. Leon este destinata discutiei celor trei argumente extrase din paleontologie, din anatomia comparata si din embriologie.

1. Paleontologia. D-l Dr. Leon nu argumenteaza asupra acestui punct.

2. Anatomia comparata. in contra celor spuse de mine, D-l Dr. Leon se multumeste sa aduca o simpla afirmatie, fara probe, deci fara valoare: “Ea (anatomia comparata) demonstreaza ca o serie neintrerupta de analogii uneste tot regnul animal, de la formele cele mai inferioare pana la cele mai perfecte”.

Dar eu nu contest, catusi de putin, analogia existenta intre formele fiintelor vietuitoare apartinand unui aceluiasi regn; ci sustin - iar lucrul este clar ca lumina zilei - ca din aceasta analogie, oricat de perfecta ar fi, nu se poate conchide ca speciile se transforma unele in altele, caci “numai observarea directa a transformarii unei specii actuale in alta ar putea constitui o proba stiintifica in sprijinul derivatiei’1.

3- Embriologia. D-l Dr. Leon intituleaza aceasta parte a discutiei: Haeckelism (Legea fundamentala biogenetica, biogenetisches Grudgesetz).

Cand cineva citeste un asemenea titlu sforaitor, Legea fundamentala biogenetica, se asteapta sa gaseasca o lege importanta, bazata pe fapte multiple, bine stabilite, lege care sa proiecteze o vie lumina asupra chestiunii, atat de obscure, a originii vietii. Ei bine, sub aceste cuvinte sonore se ascunde o absurditate; o noua absurditate, iesita din acelasi creier din care a iesit si monera.

“Prin haeckelism - zice D-l Dr. Leon - se intelege paralelismul stabilit de Haeckel intre fazele succesive ale dezvoltarii graduale a formelor in timp (filogenia) si intre fazele dezvoltarii embrionare (ontogenid)”. Si mai departe: ..Haeckel a demonstrat paralelismul intre aceste doua stiinte; el a aratat ca ontogenia este o scurta si repede recapitulare a filogeniei, conditionata de ereditate si adaptare, sau, invers, ca filogenia este cauza mecanica ce provoaca diferitele schimbari ontogenetice. Ne asteptam ca o teorie ca aceasta, intemeiata numai pe fapte pozitive, criticata de un om de laborator, care nu primeste decat fapte ce se pot rezolva in mod experimental, sa fie atacata cu fapte; si cu fapte sa ni se mentioneze lacune de ontogenie sau de filo-genie, neregularitati care au loc in timpul gastrulatiei, etc”. il rog pe D-l Dr. Leon sa binevoiasca a reciti lectia mea cu mai multa atentie si atunci va vedea ca:

a) eu admit o oarecare analogie, o asemanare mai mult sau mai putin grosolana, intre formele succesive pe care le ia un animal in cursul dezvoltarii lui si formele altor animale, de specii diferite, ajunse la o stare de completa dezvoltare;

b) va gasi lacunele pe care ma someaza sa i le mentionez: aceasta asemanare nu exista la plante. Or, curioasa lege fundamentala (?) biogenetica e aceea care, discutabila la animale, nu se aplica la vegetale si, bineinteles, nici la fiintele unicelulare - lege fundamentala biogenetica care nu se refera decat la o treime a regnului biologic;

c) va intelege D-l Dr. Leon ca, chiar daca intre ontogenie si filogenie ar fi o analogie perfecta, fara nici cea mai mica lacuna, tot nu s-ar putea conchide din aceasta analogie ca speciile deriva unele din altele, pentru ca “dupa cum am spus si repetat, numai observarea directa a transformarii unei specii actuale in alta ar putea constitui o proba stiintifica suficienta ca speciile deriva unele din altele”.

Sa rezumam aceasta lunga discutie: D-l Dr. Leon nu contesta nici regula metodei experimentale pe care este bazata critica mea, nici proba sine qua noii ceruta de mine, si nu aduce nici un fapt care sa demonstreze ca, potrivnic spuselor mele, s-a observat macar un singur exemplu de transformare a unei specii actuale in alta. Mai este oare cazul sa fac sa se remarce ca fondul criticii mele si principala ei concluzie - Avem deci dreptul, in numele stiintei experimentale, sa respingem ipoteza transformarii speciilor ca neintemeiata - au ramas neatinse ?

D-l Dr. Leon incearca numai sa puna la indoiala unele dintre faptele bine stabilite cu care doctrina transformarii este in contrazicere si sa apere argumentele indirecte extrase din anatomia comparata si din embriologie. Dar pentru aceasta, in loc sa fi citit cu atentie lectia mea, in care caz ar fi vazut ca am raspuns mai dinainte tuturor obiectiilor D-sale (pentru ca toate aceste obiectii au fost facute de altii, inainte de mine), aduce, pe potrivite sau pe nepotrivite, extrase din cartile de vulgarizare ale transformis-tilor, si mai ales din cele ale lui Haeckel si ale lui Huxley.

De mai multe ori, Domnia sa spune absolut aceleasi lucruri ca si mine, si-si inchipuie ca ma combate; aduce fapte care confirma spusele mele, si-si da aerul ca ma dezminte !

Ultima pagina a articolului sau este remarcabila in grad superlativ; sa-mi fie permis sa culeg dintr-insa cateva margaritare:

“Daca ar fi sa eliminam din stiinta tot ceea ce nu poate fi rezolvat experimental, nu ar mai ramane in domeniul stiintific decat matematicile; deoarece toate celelalte ramuri stiintifice sunt mai mult sau mai putin ipotetice si nesigure”.

Aceasta fraza este, pur si simplu, o negare a stiintei, o erezie, contra careia protestez din toate puterile mele. Binevoiasca D-l Dr. Leon a citi admirabila carte a lui Claude Bernard, Introduction a l’etude de la medecine experimentale; faca-mi onoarea de a-si arunca ochii pe o lectie pe care am tinut-o, acum doi ani, la Facultatea de Medicina din Bucuresti, asupra Metodei experimentale, si se va convinge ca stiinta respinge ipotezele nesigure si nu poate admite decat teorii, adica concluzii de rationamente confirmate de proba si de contra-proba experimentala.

D-l Dr. Leon scrie inca: “Nu poate exista stiinta care sa nu se bazeze pe supozitii, conjuncturi si aprecieri personale”. Aceasta este, desigur, stiinta lui Darwin si a lui Haeckel, dar nu este aceea a lui Claude Bernard si a lui Pasteur.

Iata unde au ajuns cei ce sustin transformismul (care nu este decat o forma travestita a materialismului): dupa ce au proclamat, in gura mare, ca sistemul lor este sprijinit pe stiinta faptelor, pe stiinta experimentala, pe stiinta pozitiva, acum, intrucat adevarata stiinta respinge concluziile lor, se grabesc sa o recuze, invocand o pseudo-stiinta, bazata pe “supozitii, conjuncturi si aprecieri personale”!


Sursa, aici.

Maica Ecaterina ( actrita Monica Fermo, evreica - increstinata prin lucrarea Părintelui Ilarion Argatu)

Cat de "speciali" sunt evreii. Cata lumina poarta... Odata imbracati in Hristos devin reala lumina. Probabil ca evreii vor ridica demnitatea Vietii in Hristos cand noi, mandrii ortodocsi, vom deveni (am si devenit) fariseii, saducheii si carturarii legii moarte, lege pe care am despartit-o de Duhul Adevarului. Am ajuns specialisti si doctori in cuvinte, ne oprim in litera, am ajuns prooroci ai mortii (ca bine zicea Nietzsche), vopsim mormintele sfintilor ridicandu-le catedrale aurite, suntem calauze oarbe care strecuram ţânţarul şi înghiţim cămila...

Maica Ecaterina-Bucuriile si tristetile monahului…


Un interviu de Pr. Visarion Alexa

Maica Ecaterina se trage din Neamul lui David. Este de sorginte evreiasca, dar a descoperit Ortodoxia prin lucrarea Părintelui Ilarion Argatu. În trecut se numea Monica Fermo fiind om de teatru şi de televiziune în lumea monden-culturală a Bucureştiului, de dinainte de ’89. După o serie de experienţe sufleteşti intense, actriţa Monica Fermo îl întâlneşte pe Hristos prin Părintele Ilarion, iar aceasta întâlnire îi va schimba definitiv şi radical cursul vieţii. Editura „Lumea Credinţei” a reeditat de curând emoţionantul volum de autobiografie spirituală Talita kumi! Înviind pe drumul Damascului scris de Monica Fermo. După câţiva ani de retragere în viaţa monahală din Ţara Sfântă, Maica Ecaterina revine în România, pentru a ne împărtăşi din bucuria de a trăi în Dumnezeu. Interviul începe abrupt, ca orice discuţie cu oamenii asumaţi în ceea ce fac şi gândesc...

Fiind vorba despre bucurie, vreau să spun o povestioară cu iz de anecdotă, care mi s-a întamplat mie acum vreo 5 ani. Mă aflam în “Bucureştiul iubit” pentru că trebuia să mă pregătesc de reîntoarcerea la Ierusalim, unde eram monahie. Era o problemă legată de lipsa banilor, dar şi de neconcordanţă cu cei de la Ierusalim care mă chemau, în paralel cu problemele pe care aş fi vrut să le rezolv eu aici. În fine, o mulţime de gânduri întunecate mă bântuiau… Şi mă aflam pe la ora cinci după-amiaza (nu era o zi cu soare, ca să zic că s-ar fi putut observa de la mii de kilometri figura mea…) şi trecând pe la Universitate deodată văd cu stupoare că un tânăr de vreo 30 şi ceva de ani, aspectuos, foarte plăcut îmbrăcat şi chipeş, se îndreaptă spre mine şi mă „agaţă” întrebându-mă: „Nu vă supăraţi, sunteţi maică?”. Eu am ridicat un pic sprânceana, m-am oprit, şi am gândit pe loc – după aspectul tinerel, bărbierit proaspăt – aşa: „Ăsta e sectant, précis. Iar mă apostrofează cu cine ştie ce orori de-ale lor”. Şi mă uit foarte încruntată la el, încă mai încruntată decât eram şi îi răspund înţepată: „Eu, da! Dar dvs.?”. Şi el zice: „…Da…”. Eu am continuat: „De fapt, eu sunt maică, dar ortodoxă. Dar dumneata?”. Şi el a răspuns zâmbind, foarte calm şi plăcut: „Da, şi eu sunt ortodox; şi chiar foarte ortodox. Vreau să te întreb însă un lucru: de ce eşti tristă, maică? Ai auzit de cuvântul: ‚Hristos a Înviat, bucuria mea!’?”. Fraţilor, credeţi-mă că mi s-a zbârlit toată carnea, toată fiinţa mea s-a ridicat aproape în aer, am rămas înmărmurită pentru că mi-am dat seama că omul ăsta nu este un om „normal”. Adică el era normal, dar venea cu o întrebare de undeva din Cer. Desigur, a început o întreagă discuţie de aproape o oră şi ceva, acolo, în mijlocul străzii, în plin centrul Capitalei, în care el argumenta cu toată Scriptura şi cu toţi Sfinţii Părinţi că este aberant ca noi ortodocşii, mai ales propovăduitorii Cuvântului lui Hristos: preoţii, maicile, călugării, episcopii şi tot clerul – să nu fim una cu Hristos Cel Înviat. Hristos Înviat – e bucurie! Cum poţi tu, indiferent ce probleme ai avea, indiferent ce ţi s-ar fi întâmplat, „morţi de-a dreapta şi de-a stânga ta de-ai vedea” (cum spune psalmistul), să-ţi pierzi încrederea. „Păstrează-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – citim cuvintele astea, le auzim de la Sfinţi Părinţi, le îngurgităm de dimineaţa până seara şi totuşi toată fiinţa noastră este încrâncenată la maxim.
Dar cum înţelegeţi cuvântul acesta: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor bucura…”?
Aici se ascunde o taină. Fiindcă o pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că începuturile creştinismului meu au fost într-un soi de bucurie înlăcrimată. Am cunoscut taina aceasta care, evident, era un uriaş dar de la Dumnezeu. Mă dădea drept exemplu chiar părintele Ilarion Argatu – Dumnezeu să-l odihnească întru Sfinţii Lui – care mi-a fost duhovnic şi m-a botezat la maturitate. Îmi aduc aminte că mă dădea drept exemplu, în primele luni de după botez când, la anumite slujbe în mânăstire eu realizam în adâncul inimii durerea enormă a Divinităţii. Şi toate astea îmi erau imposibil să le explic, dar ele se transpuneau în fiinţa mea şi dădeau la exterior şiruri întregi de lacrimi. Părintele Ilarion spunea, dându-mă drept exemplu: „Iată, aşa trebuie să plângeţi: să sară cămaşa de pe voi!”. Într-adevăr, aşa plângeam… Eu nu prea ştiam atunci de ce plâng. Nu era o conştientizare a unui fapt anume. Acestea toate le-am căpătat ca noţiuni după ce ulterior am citit Filocalia, Sfinţii Părinţi şi le-am aprofundat în teologie sau în citirea Vieţilor Sfinţilor. Dar atunci fiinţa mea rezona cu Divinitatea din adâncuri, din interior. Or, sigur că eu plângeam, plângeam în hohote, plângeam de durerea păcatelor mele, plângeam de durerea cumplită a vederii tuturor celor din jur, care păcătuiau şi eu mă schimbasem, iar ei nu, ei continuau în păcate grele. Vorbesc de cei alături de care 20 de ani am păcătuit. Ei bine, ei nu se schimbau. Şi plângeam de durerea lor. Plângeam pentru cumplita jertfă a Domnului, prea uşor trecută cu vederea, foarte vag recepţionată în lumea de astăzi.

Plânsul şi bucuria la monahi

Bine, dar unde era bucuria în tot plânsul acela?

Bucuria era imensă. Eu nu vă pot povesti descriptiv decât că la finalul momentelor de „lacrimă” se aşeza o pace extraordinară şi simţeam o mângâiere interioară exact aşa cum pe o rană, spun Sfinţii Părinţi, pe o rană adâncă, pe vremea Mântuitorului, se punea vin şi miere. Şi rana îndată se cicatriza sau se liniştea arsura ei. Când te frigi în ziua de astăzi pui un unguent emolient şi simţi că toate energiile acelea dureroase se duc. Aşa simţeam eu, după fiecare repriză „de lacrimă adâncă”: cobora o bucurie inimaginabilă, îmi venea să zbor. Era o stare de imponderabilitate plăcută. Dacă ai descrie lucrurile astea unui doctor, te-ar interna, sub observaţie, cu diagnosticul de uşoară schizofrenie…M-am întrebat, imediat după ce m-am botezat, cum au răbdat Sfinţii chinurile extraordinare…? Unul dintre personajele istorice religioase din creştinism, pe care îl ador extraordinar şi în ziua de astăzi şi de aceea îi şi port numele la ora actuală, este Sfânta Ecaterina. Cum o femeie atât de frumoasă, atât de tânără, atât de iubită, atât de plină de viaţă, cu o capacitate intelectuală extraordinară – gândiţi-vă, citise aproape jumătate, dacă nu mai mult, din biblioteca din Alexandria! – a vădit atâta râvnă, atâta dragoste încât a renunţat la tot. Vă daţi seama că totuşi era un om pus la un nivel destul de înalt în faţa lumii…
Adică, lumea ar fi spus: „Păcat de ea, e deşteaptă e şi frumoasă…”
Exact! Şi totuşi cu ce bucurie s-a suit pe roată, şi-a lăsat frumosul ei trup zdrobit prin toate torturile, şi asta de unde? Direct de la tatăl ei. Ce fioroşenie! Dacă astăzi îndrăzneşte un tată să îşi altoiască un copil, pe bună dreptate e apostrofat şi arătat ca fiind un bezmetic, o fiară. Dar ia gândiţi-vă ce a însemnat pentru sufletul bietei Sfintei Ecaterina, ca să nu mai zic că avem chiar aici, în ţara noastră, un exemplu mai aproape: pe Sfânta Filofteia. Or, asta este ceea ce câştigăm în momentul în care intrăm în adâncurile trăirii Ortodoxiei. Eu vorbesc aici direct de trăire. A cunoaşte pe Dumnezeu, a-L cerceta pe Dumnezeu, a-L pune sub lupă pe Dumnezeu, a întreba despre Dumnezeu, toate astea sunt posibile oricui. Există bucurie multă în suferinţa pentru Dumnezeu.

Maică Ecaterina, eu mă gândesc şi la ce spune lumea despre monahi. Nişte oameni îmbrăcaţi în negru, ca nişte corbi. Parcă zici că sunt triştii de serviciu ai lumii. Ce au? Ce bucurie poate să aibă un monah într-o lume neagră şi ea, cum pare mănăstirea?

Vă mai amintiţi de una din zicerile superbe ale marelui nostru părinte Nicolae de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt: „Monahul e posac numai de ochii lumii”? Dar monahul e plin de jovialitate, de bucurie. Care este durerea lui? Durerea lui este că a înfăptuit păcate, că lumea înfăptuieşte păcate, dar bucuria lui e continuă. Într-o clipă – dacă doreşte – el are acces la toată lumea lui Dumnezeu. Şi atunci cum să nu fie bucuros, cum să nu fie vesel, când el ştie că Hristos a Înviat şi că mai e o frântură de existenţă şi că va cunoaşte această bucurie?
Râsul şi bucuria sunt oarecum similare? Râsul este o expresie a bucuriei? Adică putem vedea monahi râzând în hohote de bucurie? Şi ce facem cu Sfântul Isaac Sirul care spune: „Să zâmbească monahul cât să nu i se vadă dinţii”?
Păcătuim mulţi dintre noi exact prin felul de a ne exprima, în libertate. Tocmai asta este ceea ce a adus diavolul nou pe pământ. Dar cum a putut el să introducă această ispită în lume? Părându-ni-se toate ca fireşti. Deci toate nefireştile le-a făcut să pară fireşti. Dar cum? Chiar îmi aduc aminte exact despre observaţia asta care aţi spus-o acum. Printre multele fotografii pe care le aveam din vechea mea viaţă, de dinainte de botez, aveam o fotografie în care eram, probabil la o petrecere undeva, tânără, blondă: „Tânăra domniţă/ dulce şi suavă/ ca o garofiţă”. Râdeam cu toată fiinţa mea, în hohote şi mi se vedeau chiar toţi dinţii plus gingiile. Cineva, pe vremea aceea, care a văzut fotografia, o prietenă de-a mea a zis: „Iată ce frumoasă arăţi aici!”. Şi la vederea acestei fotografii, prin hazard (pentru că, în general, am reuşit să distrug toate fotografiile din trecutul meu, arzând totul odată cu botezul şi spovedania pe care le-am făcut) altcineva în ziua de astăzi a sesizat cât de satanic pare râsul acesta. Iată cum de obicei, în lumea asta în care trăim, observaţi asta şi în reviste unde se spune: „râsul este sănătos!”, „cel care nu râde…”.

…terapia prin râs…

....da, exact aşa: toate nefirescurile devin fireşti. Cine spune să fii posac?! Mi-aduc aminte de binecuvântările părintelui Galeriu. Nu exista dată în care să te vadă şi să nu-ţi spună: „Bucurie sfântă să-ţi dea Domnul!”. Nu orice fel de bucurie este bucurie, nu orice fel de durere este durere. Se pune acum problema durerilor omenirii acesteia. Uitaţi-vă puţin. Chiar zilele trecute în Pakistan, o zonă înspăimântător de zbuciumată politic, istoric, religios a fost zgâlţâită de un grav cutremur, cu sute de morţi. Oare de ce nu-şi pun întrebarea asta? De ce a trebuit să fie un tsunami atât de devastator în Indonezia, de ce trebuie să fie tot timpul cutremure cumplite în anumite zone cu probleme grave? Sigur că vor veni oamenii de ştiinţă, geologii, geofizicienii şi îmi vor spune: „Stai, maică, dar ce eşti chiar dusă cu pluta? Nu ştii că acolo este o falie care se mişcă?! E evident, trebuie să se mişte, asta e rânduiala pământului”. Dar de ce s-a mişcat falia…? Mai nou ştiţi că foarte curând vom avea marea surpriză – tot globul pământesc – că nu ne tragem nici din maimuţe, nici de la Dumnezeu, ci suntem o coproducţie hispano-extraterestro-umană. Deci în momentul în care vii să faci afirmaţii d-astea şi-mi distrugi credinţa în bunul Dumnezeu cu zâmbetul pe buze, eu cu zâmbetul pe buze vin şi îţi spun: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”. Nu poate nimeni să-mi ia bucuria mea de-al avea pe Domnul. Nimeni şi nimic din toate dezastrele lumii, din toate nenorocirile care se petrec pe faţa pământului nu pot să strice frumuseţea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă, în momentul în care a intrat în sufletul meu şi în inima mea.

Eterna opoziţie: monahul şi lumea

Lucrurile acestea, maică Ecaterina, pentru un monah poate sunt cam departe. De ce spun lucrul acesta? Pentru că monahul e un om retras, el nu trăieşte, nu citeşte presa, nu consumă zilnic ştiri încât să dea drumul la televizor, să privească jurnalul de la prima oră să vadă ce s-a mai întâmplat... Dar el are alte tragedii care i se întâmplă: se îmbolnăveşte, vede moartea, oamenii mor în jurul lui, vin oameni la mânăstiri, oameni zdrobiţi de viaţă, şi vede în proximitatea lui atâtea nenorociri. Pentru un om din lume există multe variante: există spitalul, există familia care-l îngrijeşte, îl poartă la necaz. Nu mai poate el, e la pat, însă familia îl îngrijeşte, totul e curat şi străluceşte. Până şi moartea e cumva cosmetizată. Pentru monahi însă e foarte greu. Dacă a căzut la pat, fraţii îl îngrijesc cât pot, însă nu îi asigură conforul de pe lume. Şi atunci, cum se mai împacă toate tragediile astea cu bucuria monahului, de a fi el singur cu Dumnezeu?
Tragedia este că în faţa morţii nu numai monahul e singur cu Dumnezeu. În faţa morţii toată lumea e singură cu Dumnezeu. Şi lumea nu conştientizează, se înconjoară tot timpul de ziduri, de obiecte de artă, de muzică, de bijuterii, de distracţii, de prieteni, de rude, de copii, dar în secunda în care vin bolile, cumplitele boli, tot singur rămâi. Foarte rar şi în ziua de astăzi vezi oameni devotaţi, stând mână în mână cu cel bolnav şi mergând cu el până la ultima suflare, ţinând şi trăind cu el odată intrarea în iad sau în rai, acolo, în clipa morţii. Foarte rar! Eu sunt un om subiectiv, venind dintr-un mediu care şi-a lăsat oarecum amprenta în adâncul sufletului meu; şi acest mediu este arta. Vin cu o sintagmă dintr-o recentă capodoperă a cinematografiei lumii religioase, şi anume filmul „Ostrovul”. Ideea este „a fi nebun pentru Hristos”. „Nebunul în Hristos” faţă de restul lumii e considerat „nebun”, de aceea i se spune „nebun”. El însă e cât se poate de normal, el e cât se poate de logic, el e cât se poate de bucuros, el e cât se poate de firesc. Ei bine, ceea ce m-a impresionat din tot filmul a fost finalul: uşurinţa, fericirea, lejeritatea cu care acest monah, călugărul Anatolie, se aşează în „cutie” – că, de fapt, nu era nici măcar un coşciug, era o cutie pentru lucrurile pe care le ţinea acolo – şi a scos lucrurile şi s-a aşezat în acea „cutie” şi a spus: „Du-te, frate, şi anunţă obştea că eu plec la Domnul”. Şi-a împreunat mâinile pe piept şi a zis: „Primeşte, Doamne, sufletul robului Tău, Anatolie”.
Dar cum de se petrece lucrul acesta fără spaimă? Adică eu mă gândesc aşa: moartea este un lucru extrem de nefiresc pentru viaţă...
Revin la părintele Galeriu care într-una dintre predici făcea remarca aceasta extraordinară: „Observaţi, oameni buni, cât de îngroziţi suntem în faţa unui cadavru, cât de îndureraţi suntem, ce urât pare mortul faţă de un om viu, tocmai pentru că un cadavru e un lucru nefiresc, moartea este un lucru nefiresc”. Moartea este un accident în viaţa ta, dacă n-ar fi fost „căderea” din început a protopărinţilor Adam şi Eva. Viaţa omului pe pământ, a omului – creaţie a lui Dumnezeu, făcut pentru bucuria omului alături de Dumnezeu – ar fi fost cu totul şi cu totul alta. Că ne aşteaptă o astfel de viaţă, nu poţi să crezi altminteri decât ceea ce ţi se spune. Ori crezi orbeşte în ceea ce ţi se spune, ori înseamnă că nu eşti un credincios. Din asta şi izvorăşte bucuria: din credinţa oarbă că acest lucru se va împlini, că viaţa de dincolo nu este o fantasmă, este un chip real, mai real chiar decât cel material!

Viaţa de aici şi de dincolo a monahului

Părintele Galeriu spunea că, de fapt, nu există „viaţa de aici şi viaţa de dincolo”, ci doar viaţă. Pentru că practic moartea nu-l opreşte pe om din viaţă…
Da, dar ceea ce ne opreşte din viaţă este păcatul – suntem înconjuraţi de morţi. Dacă îmi permiteţi, îndrăznesc să fac o referire la o trăire pe care poate unii din cititorii dvs. au sesizat-o în cartea „Tálita Kumi!” pe care am scris-o eu, la început. Este vorba despre una din trăirile mele pe care le-am avut înainte de a fi botezată. Pe atunci “cochetam” cu ideea de creştinism când a răbufnit criza sufletească, într-o noapte, în Postul Mare fiind, invitată la o petrecere. Încercasem să ţin şi eu post, deşi nu eram botezată, nu mergeam la biserică, nu cunoscusem nici un preot, nu mă spovedisem, dar voiam să ţin şi eu post. Am ţinut vreo câteva zile, şi în Vinerea Mare am fost invitată la o petrecere. Am acceptat această petrecere. Atunci, la petrecerea aceea am avut o trăire, sigur, îmi dau seama abia acum, după 20 şi ceva de ani de creştinism, că ea era o trăire conectată cu îngerii lui Dumnezeu, direct din partea lui Dumnezeu. Am avut senzaţia că în jurul meu, toţi oamenii care mă înconjoară sunt morţi, că umblu printre cadavre: ei vorbeau, râdeau, mâncau, ascultau muzică, dansau, se distrau şi eu începeam să mă simt din ce în ce mai apăsată, până la un moment când am început să plâng în hohote. A fost prima mea atingere în suflet cu durerea morţii. Nu era, iată, o moarte fizică, ci era faptul că eram înconjurată numai de morţi: ei erau toţi morţi. Şi Dumnezeu mă voia pe mine „vie”. Îmi si dăruise această trăire. Cum s-a produs? De ce s-a produs? Poate că unii dintre cititorii dvs. vor spune cum mi s-a mai întâmplat să mi se reproşeze; „Ei, maică, ai fost o privilegiată. Dumnezeu ţi-a dat să trăieşti aceste lucruri”. Nu, eu sunt convinsă sută la sută că tot omul care caută cu disperare lucrurile acestea în interiorul inimii lui caută ceva, dar nu ştie ce caută. Caută Absolutul, caută Iubirea, caută trăirea adevărată, însă lui i se va rezolva această problemă numai prin ajutorul lui Dumnezeu. Şi împletind lacrima cu bucuria divină, indiferent ce grozăvii se vor petrece în jurul lui (cum spune la psalm: „Cădea-vor de-a dreapta mea o mie şi de-a stânga mea zece mii, eu nu mă voi clinti”), nu se va clinti nimeni. Pentru că bucuria urmează după lacrimă! În societatea noastră, omul încearcă să-şi înfrâneze inima. Îşi dă drumul la instincte, dar îşi pune o mască deosebită atunci când este în biserică sau atunci când e în faţa unei emoţii puternice: „Vai, să nu mă vadă cineva că am lacrimat”. Nici faţă de el însuşi nu mai lăcrimează şi atunci devine o piatră, o stâncă, un granit din care nu se mai poate stoarce absolut nimic. O lacrimă este necesară pentru că ea, la modul fizic spală ochiul şi la modul sufletesc spală sufletul. Exact cum ţi-ai pune nişte picături atunci când te ustură ochii şi dintr-o dată vezi totul, şi se potoleşte usturimea şi vezi totul cât se poate de bine, şi este evident că te ¬bucuri.

Dar există şi monahi morţi?

În zilele noastre sunt mulţi morţi în monahism. Din păcate – spun asta. Cu tristeţe spun asta, cu durere enormă. Îndrăznesc să spun că avem euro-bănci, euro-bani, euro-mâncare, euro-case şi, mai cumplit, avem „euro-monahi”. Asta este tendinţa actuală a monahismului! Din păcate, spun, cu tristeţe enormă, lucrul ăsta. Nu avem cum să luptăm decât păstrându-ne în interior, fiind un fel de părintele Anatolie pentru toţi ceilalţi. Iată, bine sublinia regizorul filmului “Ostrovul”: vedeţi, cei din mânăstirea părintelui Anatolie, unii erau cu veşminte plăcute, alţii cu relicve aduse din Sfântul Munte, alţii gândindu-se la excursii , alţii cu muzică frumoasă, ambient frumos. Deci totul trebuie să fie cât se poate de curat pe dinafară. Anatolie, săracul, stătea în zdrenţe, era tot timpul murdar, dormea pe cărbuni de când se ştia şi vorbea cu Dumnezeu direct. Ceilalţi nu ştiu cu cine stăteau în mănăstire. Sigur, fiecare se ducea în locul lui, îşi făcea rugăciunea. Când vezi din aspectul exterior, sunt superbe toate mânăstirile noastre, pot să vă spun că şi aiurea, oriunde în cadrul monahismului rusesc sau grecesc. Impecabil. Este de o frumuseţe extraordinară, chiar. Mirenii sunt extaziaţi: muşcatele din glastre, rondurile la milimetru englezesc, covoarele super măturate şi aspirate cu aspiratoare de ultimă generaţie…
Paradoxal, când te duci, de exemplu, la mânăstirea Dintr-un lemn şi vezi cum s-au rugat pustnicii de acolo, într-o bisericuţă de 6 metri pătraţi, făcută toată numai din scânduri, aproape că te îngrozeşti. Şi totuşi ei aveau bucurie multă.
Da, enorm de multă. Dar gândiţi-vă, eu vin din Israel, unde m-am tot întrebat: „Doamne, oare ce a făcut Sfântul Teodosie cel Mare?” Te duci acolo, în mânăstire, şi vezi de jur-împrejur stâncă, pustiu. Acum e o mânăstire cu camere frumoase, cu biserică frumoasă, cu flori, e întreţinută chiar de două măicuţe românce care ştiu să facă treabă românească adevărată şi te uiţi, de jur-împrejur sunt peste 3.000 de peşteri în care au locuit aceşti vieţuitori alături de Sfântul Teodosie. Mă întreb cum îi întreţinea Sfântul pe cei 3.000 de oameni? Din ce producţie de covoare? Ca la Agapia unde (am înţeles de la o măicuţă care locuieşte cu mine în Ierusalim) când a venit Înaltul Bartolomeu, într-o seară târzie, acum buni ani, în timpul comunismului şi nu a găsit acolo decât 4 maici din o sută şi ceva la strană, la miezonoptică. “Unde sunt maicile?”, a întrebat părintele Anania. Ele erau în atelier. Dădeau zor la 11 noaptea să termine producţia de covoraşe că aveau o comandă pentru SUA. Ei bine, oare Sfântul Teodosie avea comandă de la lume? Ei făceau acolo doar rucodelii: coşuri împletite... Sigur, acum nu se mai fac coşuri împletite, o să spună imediat alţii. „Bine, maică, dar când te îmbolnăveşti; bine, maică, dar când mănânci?... ”. Totul se poate reduce la strictul necesar vieţii monahale simple. Este foarte greu, pentru că deja microbul acesta al modernismului, al europenismelor, a intrat în „codul genetic” al monahului. Ca ascultător, trebuie să faci ascultare faţă de superiorul tău. Ţi se spune de la nivel de stareţ, econom, arhiereu, duhovnic şi episcop: asta este conduita, asta trebuie să faci, şi trebuie să ne conformăm. Spun Sfinţii Părinţi: „Ascultarea este mai presus de toate”. Întreb însă, şi e o întrebare retorică – iertată să-mi fie îndrăzneala: cu ce preţ? Oare nu cu preţul mântuirii noastre?

Războiul monahilor

Îmi povestea un părinte stareţ la un moment dat aşa: „Ne-am adunat la mânăstire zicând: hai să mergem să ne rugăm, să facem liturghie. Dar n-aveam biserică. Lăsăm “puţin” liturghia şi facem biserică. Şi ne-am apucat de construit biserica. După aceea am zis cu toţii: “Haideţi, să stăm undeva”, că n-avem chilii. “Lăsăm liturghia şi facem chilii”. După chilii, gardurile. După garduri, grajdurile. După grajduri, terenuri de muncit. Şi tot aşa. Până au trecut aproape 20 de ani şi astăzi, din 40 de monahi câţi sunt în mânăstirea noastră, doar 8 mai vin tot timpul la liturghie, în biserică”.
Aş face o paralelă între ce aţi spus Sfinţia Voastră şi relatarea din Pateric cu acel călugăr care vine la mânăstire cu 6 galbeni (nu mai ţin minte câţi avea şi el moştenire, în total) şi care spune: „Iată, am aceşti bani; ce să fac avva cu ei?”. „Păi, dacă eşti în stare, păstrează-i şi nu te gândi la ei”. Trec câteva luni şi vine călugărul şi spune: „Avva, ştii ceva, uite între timp mi s-a stricat uşa. Nu vrei să mă laşi să folosesc 2 galbeni din aceia, să îmi fac uşă?”. Zice Avva: „Dă 2 galbeni la mine şi du-te şi stai cu uşa aia aşa”. Mai trec vreo două luni: „Avva, acum s-a stricat şi acoperişul. Mai dă-mi 2 galbeni”. Zice Avva: „Dă 2 galbenii ăia cu care vrei să faci acoperişul...”. Şi tot aşa, adică până când s-a epuizat toată suma şi nu mai avea nimic. Aceia trăiau în pustie, între nisipuri, în deşert, în condiţii cumplite. Eu am studiat oarecum problema, am fost şi eu în deşert, am locuit o vreme în pustia Sinaiului, chiar acolo unde s-au deschis toate rugăciunile către Cer. Să zicem aşa, este locul unde a început forfota monahismului în Peninsula Sinai… Acolo nu-ţi trebuie nimic. Mai précis: îţi trebuie tot şi totuşi nu îţi trebuie nimic. Aveam nevoie de tot. Aveam o iritaţie pe faţă, fuseseră nişte zile de hamsin, de praf din deşert şi mi se iritase faţa, mă mânca. Era acolo în mânăstire şi o maică, bolnavă de psoriazis, nici ea nu avea medicamentele necesare. Dar întindeai mâna către Cer şi Cerul era parcă la o distanţă de câţiva centimetri de tine... Coborau sfinţii, pietrele vorbeau, îţi venea să sari din piatră în piatră şi totul vorbea acolo, totul tremura de energia rugăciunilor din trecut. Ori dacă laşi cale liberă în inimă şi în minte acestui mod de viaţă, poţi să te mântuieşti. Sigur că imediat propovăduitorii secolului XXI, ai generaţiei actuale europene şi mondiale chiar m-ar întreba: „Şi ce vrei, maică, până la urmă, să ajungem în epoca primitivă, să ne întoarcem în peşteri?” Atunci eu le-aş răspunde: “De unde ştiu eu că nu ar fi fost mai bine?!” O să pară un lucru aberrant, dar totuşi îl spun: civilizaţia actuală a dus la pieirea totală a rezonanţei sufleteşti în inima şi în mintea omului. Această aşa-zisă „sensibilitate”, pe care dacă o traducem dă în sentimentalism, pueril, prostesc de multe ori, n-are nici o legătură cu adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Nu înseamnă că dacă mă duc în Somalia şi în Biafra, cum fac multe din VIP-urile cinematografiei şi muzicii descreierate, satanice, din ziua de azi, şi iau copii de acolo înseamnă automat că fac acţiuni caritabile. Din contră, le fac un mare deserviciu. Au fost zeci de cazuri care s-au pierdut în marea de cocaină, de droguri şi de războaie inutile. Desigur, dacă intrăm aici în subiect mult prea adânc vom constata cu groază că există demult un plan bine determinat al distrugerii omenirii, făcut tot prin oameni, din partea satanei. La baza absolut tuturor relelor de pe pământ, de la începutul existenţei pământului civilizat şi până în ziua de astăzi, nu este decât lupta între diavol şi Dumnezeu. Până când nu conştientizăm că suntem partenerii lui Dumnezeu, şi că n-avem cum să stăm neutri vom fi instrumente satanice. Cei care se consideră că sunt parte de mijloc se înşeală amarnic, ori eşti parte a diavolului, ori eşti parte a lui Dumnezeu. Dar trebuie conştientizat foarte clar de partea cărei tabere eşti şi ce trebuie să faci pentru asta. Trebuie să te laşi total în mâna lui Dumnezeu, să fii instrument de luptă pentru El şi aşa te vei mântui. Aşa vei înţelege bucuria de a lupta în durere, în suferinţă, dar cu bucurie pentru Dumnezeu.

Aproape că nu-ţi vine a crede că lumea poate uneori denatura atât de mult sensul sfinţeniei.
Extraordinar de bine aţi spus: totul s-a denaturant! Mi-aduc aminte de părintele diacon Petre David de la Facultatea din Bucureşti, care m-a cunoscut de pe vremea când începusem să merg pe căile credinţei, în Bucureşti. Când a auzit că plec la Ierusalim mi-a zic: „Oh, vai de tine, o să ai o mare dezamăgire. Ce crezi că mai este Drumul Crucii în ziua de astăzi decât o mare de magazine şi de comerţ?”. Şi, într-adevăr, bucuriile imense pe care le-am avut ca trăire în adevăratul înţeles al Drumului Crucii au fost numai noaptea, când nu era nimeni şi nimic, când plecam de la Sf. Mormânt la 3 dimineaţa către biserica Adormirii Maicii Domnului din Ghetsimani şi pentru asta străbăteam tot Drumul Crucii. Atunci, în nopţile acelea aveam bucuria adevărată. În restul zilei, era exact aşa cum a spus părintele care m-a avertizat atunci şi eu nu am vrut să-l cred, pentru că nu mi-am imaginat sub nici un fel de formă că voi găsi până şi făcută din diverse plante la ora actuală, coroana de spini a Domnului, chipurile... Şi tot felul de obiecte de un kitch extraordinar...
...care arătau, de fapt, starea sufletească a creştinilor...
...a societăţii din ziua de astăzi. Ori eu, mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în aceşti 17-18 ani cât am locuit în Israel, să dau la o parte răutatea aceasta omenească. De fapt, nu eu; ferească bunul Dumnezeu să-mi fie atribuit gândul ăsta mie, ci bunul Dumnezeu a lucrat aşa în mine, dar sigur, poate că un dram de contribuţie a fost şi al meu, în sensul că am lăsat deschisă uşa Domnului. I-am lăsat deschisă uşa şi Domnul a pătruns cu sensul acesta:„Vezi, aici este o perdea, dă-o la o parte şi vezi ce este după... Mai e o perdea, mai e o draperie şi încă o perdea...”. Şi tot aşa, de-a lungul acestor ani, am dat la o parte tot felul de învăluiri aşa-zis civilizato-religioase, birocratice, instituţionale. Biserica a devenit o instituţie, dar eu nu o trăiesc ca pe o instituţie. Monahismul a devenit o instituţie. Este înspăimântător lucrul acesta! În ciuda faptului că se petrece aşa, să ştiţi că mi-am păstrat bucuria de a şti că Domnul a spus cu gura Lui sfântă: „Bucură-te, turmă mică, că a ta este mântuirea”. Nu înseamnă că o turmă mică de doar doi, cinci sau nouă privilegiaţi se vor mântui, ci că aceştia, prin voia lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu pot vedea adevărul-adevărat, gol-goluţ, aşa cum stă el, dar fără să se tulbure.

Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”

În realitatea aceasta plină de „mortăciuni” din lume şi chiar dintre monahi (nu vorbesc excluzându-mă pe mine), aţi întâlnit totuşi şi monahi „vii”, care arată că Duhul Sfânt „nu a ieşit la pensie”?
Ei, cum să nu! Sigur că da! În primul rand, toţi marii oameni în jurul cărora m-am învârtit eu în primii ani de creştinism, respectiv părintele Ilarion Argatu, părintele Sofian. O structură puternică de monahism... Dar îmi amintesc şi de o întâmplare oarecum hazlie despre percepţia mea de început asupra monahismului. La ora actuală sunt colegă – în mânăstirea unde locuiesc în Ierusalim – cu o maică, cu care eu m-am împrietenit de la începuturi, când a venit ea în Israel direct de la Agapia. Primul drum pe care am vrut să îl fac în monahism în România, imediat după botez, a fost la Agapia. Şi chiar am luat atitudine şi am plecat acolo. Am şi ajuns. Voiam să mă duc la Sfânta Parascheva că era chiar în ajunul praznicului. Era deci octombrie, frig şi am plecat cu autobuzul. Şi am ajuns la Agapia la patru şi jumătate, cinci dimineaţa. Eu proaspăt creştinată şi plină de seva Duhului Sfânt, coborât peste mine în Taina Botezului, pentru mine totul în mânăstire era de o sfinţenie totală, coborâtă direct din Dumnezeu. Aveam certitudinea că mânăstirea, oriunde ar fi ea, oricare ar fi ea, e coborâtă direct din înaltul Cerului pe pământ. În mod subtil, asta şi credeam: mănăstirea era din Ceruri venită. Aşa încât, când am deschis uşa dimineaţa la cinci, se citeau psalmii de Utrenie şi am văzut o mare de maici, toate mogâldeţe la pămînt, nu mişca una, erau încovoiate sub greutatea cuvintelor psalmilor de Utrenie şi aproape că nu se simţea răsuflare în mânăstire, am îngenunchiat şi am început să plâng în hohote şi am spus: „Doamne, şi pe mine să mă aduci la starea asta de fericire, de adevăr, de sfinţenie totală”. Trecut-au anii, buni de tot şi, într-o discuţie chiar acum doi-trei ani, purtată cu colega mea din mânăstire care era pe vremea aceea în Agapia, râzând îmi spune: „Ehe, să fii tu sănătoasă cât de tare dormeau maicile în clipa aceea, obosite frânte fiindcă era patru dimineaţa şi ele de-abia veniseră la ora douăsprezece noaptea de la prăşit, unde pleacă la şase dimineaţa, când se termină liturghia”. Deci de la patru la şase stăteau la liturghie, la şase se îmbrăcau de muncă, în autocamioane, laolaltă cu muncitori care fumau, care vorbeau urât, care scuipau, care înjurau, mergeau la prăşit până aproape de douăsprezece noaptea. Veneau acasă. Mai stăteau un pic la biserică şi la ora unu erau în pat, dormeau trei ore. Deci aşa, când ele se înghemuiau acolo erau zdrobite. Iată, aparenţele arătau una şi în realitate poate fetele acelea vedeau altfel mânăstirea, Biserica şi slujbele.

Maică Ecaterina, de ce să se facă o fată, o tânără oarecare, totuşi călugăriţă? Parcă nici nu mai e vremea... Decât să stai acolo neîmpăcat, mai bine stai în casa ta şi te rogi, şi îţi vezi de ale tale.

Ideea mea este următoarea: în urma impactului pe care l-am avut cu cititorii cărţilor mele, multe persoane, multe fete, multe femei chiar de vârstă mai înaintată, trecute prin dureri şi suferinţe cumplite în viaţă sau prin necazuri grozave şi, realizând că într-un final, mai devreme sau mai târziu, singura salvare pentru a ieşi din impasuri grozave în lume nu este decât Dumnezeu, acele fete dându-şi seama de acest lucru au ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este să meargă la mânăstire. Doresc din tot sufletul să fac această specificare: nu cred, sub nici o formă, în practicarea monahismului decât a acelor persoane care sunt cu adevărat îndrăgostite de Dumnezeu. Nu cred că în monahism se poate spune „Ei, lasă dragă, că pofta vine mâncând”. Ei bine, nu. În monahism, nu se poate spune asta. Monahismul adevărat este propriu doar celui care Îl iubeşte, Îl adoră mai mult decât viaţa lui, pe Însuşi Dumnezeu. Şi realizează această iubire atât în minte, cât şi în inimă. Din prima. Din start. Din începuturi. Dacă acest fior, dacă acest dor de absolut, de viaţă eternă, de divinitate, de mântuire, de altă viaţă nu se găseşte în tine, nu intra în monahism! Pentru mine ăsta este înţelesul monahismului. Deşi sunt în creştinism de douăzeci şi ceva de ani şi am stat în Ierusalim atâta vreme, nu am în adevărata practicare a monahismului, adică purtarea de schimă monahală, decât trei ani. Pentru că de-abia acum am înţeles că sunt şi în stare, pe mulţi ani, să practic până la moarte această rânduială. Şi că păstrez ceva din focul din inimă, pe care l-am avut la începutul creştinismului, când harul Duhului Sfânt în mare forţă m-a cucerit. Nu zicea şi Părintele Nicolea Steinhardt că „am fost botezat din apă viermănoasă şi duh rapid”? Duhul poate să vină cu viteză supersonică şi să te întrepătrundă, dar, atenţie mare!, El poate să nu stea acolo. Şi poate să plece şi să te lase gol-goluţ. Constaţi că, după ce ai venit înfierbântat în mânăstire şi ai zis că tu eşti monah, peste un an sau doi sau trei, în corelaţie cu răutăţile monstruoase ale oamenilor, atât afară din mânăstire, cât şi în mânăstire, că nu mai vrei să fii monah. Sfinţii Părinţi, pe care noi îi citim cu mare evlavie în zilele noastre, spuneau şi făceau, nu numai spuneau. Ei “plăteau” pe alţii care să-i certe. Pe când nouă ni se face asta în mod spontan, ca să zic aşa, şi în loc să binecuvântăm că ne face un serviciu, noi devenim „fiare”, la rândul nostru. Dacă nu ai în tine capacitatea, undeva în adânc, şi nu îţi impui ca să treci peste toate acestea şi să plângi şi plânsul să-ţi aducă bucurie – nu reuşeşti! Pentru cei care nu ştiu să plângă, fac referire la cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul; le recomand tuturor oamenilor de pe faţa pământului pentru că nu cred că există ceva mai înduioşător, provocator de lacrimă şi de bucurie, în acelaşi timp. În paradoxul acesta, dacă omul care vrea să meargă către mânăstire, nu este bucuros să plângă zeci de ani, mai bine să nu meargă.

Sursa, aici

February 15, 2009

POVARA OMULUI DEOSEBIT - o scriere de Razvan Ionescu

Aici

" ...
„Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sunt luate în derâdere
Şi nimic mai mult.

Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scârbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie

Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...”

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai câteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămâni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Razvan Ionescu"

February 14, 2009

February 13, 2009

Ceva despre Cartarescu

Articolul din Evenimentul, aici.

Imi pare rau de Cartarescu. Concluzia dreapta este ca pare picat din cer. Il pot acuza de dementa?! Caci doar un dement bolnav, si o zic cu tot respectul fata de boala, nu poate sa vada care este stadiul lumii in care traim. In jurul nostru totul se prabuseste - si ma intreb oare cata vina au intelectualii - si Cartarescu se intreaba de ce nu sunt iubiti. Acum sa stam bine si sa judecam. Cartarescu, nu fac psihanaliza, se simte neiubit. Problema lui, si a altor intelectuali, este ca au facut odata o alegere pentru dragostea celorlalti, a vulgului. In acest strigat dupa dragoste sta fantoma dictatorului care vrea sa fie iubit cu orice pret de un altul pentru care el crede ca a facut totul. Dictatorul doreste sa fie iubit chiar daca cere iubirea de la cineva pe care il umileste si-l batjocoreste. Este destul de straniu ca o persoana, de exemplu eu, sa cer iubirea altuia, de exemplu a unei femei, in timp ce-mi bat joc de sensibilitatile ei, de propria ei viata.
Acum, Cartarescu vrea sa spuna ca intelectualul TREBUIE iubit qua intelectual. Intelectualitatea este o casta, casta initiata, care lupta pentru fericirea mea si eu, ignorant paros si primitiv, nu vad oceanul de iubire cu care acestia vor sa ma invaluie.
In Evanghelie sta scris un cuvant, ” copacul il cunosti dupa roada”. Dragostea ceruta de intelectuali ar fi roada lor insa NU E. Ei cer o roada creata genetic un fel de minciuna erotica, probabil cotidian traita in cercul lor initiatic. Sunt obisnuiti cu zambetele umede si cu aplauzele spectatorilor alesi si platiti cu ora. Ei chiar cred ca dragostea este ceva ce se poate cere. Nefericiti oameni. Dragostea nu se cere ci se daruieste. Iar ei nu iubesc pe nimeni. Doar omul ce nu iubeste poate cere cu tupeu sa fie iubit. Si este un semn de intelepciune sa-ti dai seama de acest adevar. Se vadeste singur, dar nu-si da seama.
Am spus-o mai demult, acestor intelectuali le pare rau ca nu s-au nascut cu vreo 200 ani in urma. Dar asta e viata. Cei care l-ar fi iubit pe Cartarescu, asa cum vrea el, sunt morti. Sa ajungi sa ceri sa fi iubit de morti, de un gen de oameni adica…. ce nefericire!
Si ii comunic lui Cartarescu ca eu il iubesc. Sincer il iubesc. Mie imi place cum scrie, chiar daca scrie tampenii. Imi place stilul sau. Dar dragostea mea, si a multora, nu-l satisface in veci pe baietelul Cartarescu. El, si cati atitia, doresc sa-i dorim ca pe iubitele noastre, sa murim pentru ei, sa ne rupem hainele de pe noi cand se lasa noaptea si nu-i mai avem inaitea ochilor.
Va spun ceva ce-l cred eu. Aceste fel de intelectual se doreste iubit mai ales de barbati. Caci ei stiu, din experienta vietii lor, ca femeilor nu au avut si nu vor avea ce sa le dea atat de minunat pentru a fi adorati de ele. Aici este o taina a comportamentului homo-sexual. Este o taina pe care inca nimeni nu a dezvaluit-o. Poate o sa scriu odata despre asta.

February 12, 2009

Despre cipuri si 666

Viclenia este mare. Mie mi se pare o ispita spre invrajbire, ceea ce este in spiritul vrasmasului. Este destul de clar ca roada unui astfel de eveniment este dezbinarea. Cam toti avem ceva de spus despre subiectul in cauza.
Azi, dimineata, m-am gandit la cuvantul lui Iisus Hristos, ” dati cezarului ce-i al cezarului si lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”. Si ma intreb daca nu cumva aceste cereri ale UE - cezarul - trebuie sa le indeplinim conform cuvantului Domnului. In general acest cuvant, ca mult altele din Evanghelie, sunt comunicate trunchiat, “dati cezarului ce-i al cezarului”. Atat. Asta creaza, bineinteles, dualismul docilitate-razvratire fata de autoritate. Si, hopa, apare Revolutia. Starea de revolutie este starea conforma omului cazut care nu continua sa citeasca mai departe, ” si lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”.
Sistemele antihristice sunt cele ce se bazeaza pe recunoasterea Fiului Omului drept Rege/Conducator. Asta este artificiul “culturii” crestine care se opreste de cele mai multe ori inainte sa ajunga in Ghetsimani. Caci, in fond, civilizarea umanitatii s-a facut - cu slabiciunile omului, desigur - urmand cuvantul Evangheliei. Insa Invierea trupului nu o poate da cultura, de oricare fel ar fi.
Sfantul Ioan Evanghelistul spune: ” Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur.” Asta sta langa episodul marturisirii Sfantului Petru cum ca Fiul Omului este Hristosul - descoperire a Tatalui, caci nu erau toate savarsite - si langa incercarea lui de a-L tine pe Fiul Domnului DOAR pentru el.
Oare noi, crestini slabi, nu ne razvratim chiar impotriva Domnului prin aceste strigate inumane?! Caci Domnul iubeste pe om atat de mult incat nu mai suporta ipocrizia si minciuna de sine a omului ce se crede fiu in afara alegerii. In esenta Domnul incearca pe om pentru a-l pune odata in fata Adevarului si a recunoaste cat este de real. Daca poate sa dea viata de acum pentru viata in Hristos. Ne-am obisnuit cu spritul si nu mai suportam vinul tare?!
Apelul Parintelui Iustin Parvu nu a fost receptat cum trebuie. Datorita patimilor noastre. Cea mai grava afirmatie a dansului a fost despre ignoranta crestinului care nu mai stie pentru ce si pentru cine traieste. Acuzand pe toti crestinii ca nu fac nimic pentru trezirea fratelui lor. Despre obiectul in sine, pasaportul, atrage atentia ca un adevarat parinte atentionand, de pe culmea experientei sale concentrationare, asupra totalitarismului. Sperie cum sperie un tata pe copilul sau ca sa nu faca ceva rau. Il face ATENT. Fiindca, spune parintele Papacioc, “nu e de gluma”. Avem si noi 50-70 de ani aici in lume si pe urma… vesnicia.
Iar Parintele Adrian spunea unor baieti, care doreau sa-i smulga binecuvantarea pentru revolutie, ca vorbesc ca romancierii.
http://www.youtube.com/watch?v=PrJ3zo1Lqdo
Si mai zice ceva parintele Adrian, ceva foarte tare pe care crestinii il uita usor: celrau este foarte VICLEAN. Am cateodata impresia ca noi, crestinii, nu prea stim cine ne este dusmanul si cat de puternic este.
Si parintele Cleopa spune ceva curat: " Frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666?..."
Vezi, aici.
Fiecare crestin trebuie sa stie ca are darul sau de la Dumnezeu, puterea sa. Sunt madulare ale Trupului lui Hristos fiecare cu functia sa. A chema sub arme, slogane, stindarde pe toti pentru a face ACEEASI lucrare nu suna crestin, cred eu. Suna antihristic (revolutionar). Fiecare trebuie sa cunoasca pe Dumnezeu si sa aiba relatia sa cu Dumnezeu si nu sa ies din casa pentru a petitiona. Este grav.
Si mai pun aici ceva din Sfantul Pavel. O fac caci si eu sunt om si am intrebari ( iar raspunsuri cu duiumul).
“1. Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu.
2. Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască, sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le.
3. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă,
4. Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
5. Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.
6. Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are.
7. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară;
8. Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi.
9. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare.
10. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.
11. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.
12. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori.
13. Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce, în faţa lui Ponţiu Pilat, a mărturisit mărturisirea cea bună:
14. Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos,
15. Pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor,
16. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin.
17. Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră,
18. Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă,
19. Agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică.
20. O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase,
21. Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine! Amin.”

February 11, 2009

Romania nu mai exista ca stat national

ARTICOLUL 148 din Constitutia Romaniei
Integrarea în Uniunea Europeană

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).


Pe larg vezi articolul aici

J.S. Bach - Ich habe genug BWV 82



"Ich habe genug"
BWV 82


Cantata for the Purification of Mary


1. Arie B
Ich habe genug,
Ich habe den Heiland, das Hoffen der Frommen,
Auf meine begierigen Arme genommen;
Ich habe genug!
Ich hab ihn erblickt,
Mein Glaube hat Jesum ans Herze gedrückt;
Nun wünsch ich, noch heute mit Freuden
Von hinnen zu scheiden.
1. Aria B
I have enough,
I have taken the Savior, the hope of the righteous,
into my eager arms;
I have enough!
I have beheld Him,
my faith has pressed Jesus to my heart;
now I wish, even today with joy
to depart from here.
2. Rezitativ B
Ich habe genug.
Mein Trost ist nur allein,
Daß Jesus mein und ich sein eigen möchte sein.
Im Glauben halt ich ihn,
Da seh ich auch mit Simeon
Die Freude jenes Lebens schon.
Laßt uns mit diesem Manne ziehn!
Ach! möchte mich von meines Leibes Ketten
Der Herr erretten;
Ach! wäre doch mein Abschied hier,
Mit Freuden sagt ich, Welt, zu dir:
Ich habe genug.
2. Recitative B
I have enough.
My comfort is this alone,
that Jesus might be mine and I His own.
In faith I hold Him,
there I see, along with Simeon,
already the joy of the other life.
Let us go with this man!
Ah! if only the Lord might rescue me
from the chains of my body;
Ah! were only my departure here,
with joy I would say, world, to you:
I have enough.
3. Arie B
Schlummert ein, ihr matten Augen,
Fallet sanft und selig zu!
Welt, ich bleibe nicht mehr hier,
Hab ich doch kein Teil an dir,
Das der Seele könnte taugen.
Hier muß ich das Elend bauen,
Aber dort, dort werd ich schauen
Süßen Friede, stille Ruh.
3. Aria B
Fall asleep, you weary eyes,
close softly and pleasantly!
World, I will not remain here any longer,
I own no part of you
that could matter to my soul.
Here I must build up misery,
but there, there I will see
sweet peace, quiet rest.
4. Rezitativ B
Mein Gott! wenn kömmt das schöne: Nun!
Da ich im Friede fahren werde
Und in dem Sande kühler Erde
Und dort bei dir im Schoße ruhn?
Der Abschied ist gemacht,
Welt, gute Nacht!
4. Recitative B
My God! When will the lovely 'now!' come,
when I will journey into peace
and into the cool soil of earth,
and there, near You, rest in Your lap?
My farewells are made,
world, good night!
5. Arie B
Ich freue mich auf meinen Tod,
Ach, hätt' er sich schon eingefunden.
Da entkomm ich aller Not,
Die mich noch auf der Welt gebunden.
5. Aria B
I delight in my death,
ah, if it were only present already!
Then I will emerge from all the suffering
that still binds me to the world.