Blog Archive

cauta in blog

September 22, 2023

G. Călinescu despre BRĂTESCU-VOINEŞTI

 OMAGIU LUI I. BRĂTESCU-VOINEŞTI

28 ianuarie


Bătrîne cîntăreț al privighetorii, pe ai cărui umeri cade astăzi a şaizecea zăpadă, primeşte din partea noastră, a celor tineri, un salut înduioşat. Noi nu te judecăm cu măsura artei, fiindcă, legați încă din copilărie de viața ideală a plăsmuirilor tale, am pierdut, prin iubire, acea neînduplecare aspră, ce se zice a fi chezășia unei prețuiri limpezi. Noi nu te judecăm, fiindcă te iubim. De ce am pune oare în balanță gândul tău exprimat, pentru a cântări un bun în veşnică schimbare? Arta este un rod al sufletului, dar sufletul este mai mult decât arta. Dar cu meşteşug neîntrecut, bătrâne singuratec, ne-ai întors spre calea liniştită a meditației resemnate ! Cei care au priceperea lucrurilor frumoase spun că tu ai fi înfățișat lenea de a învinge a sufletului, frica de viață, inadaptarea. Însă adaptarea este a animalelor. Ele numai se lasă purtate, fără împotrivire, de legile oarbe ale materiei. Voință vrea să zică luptă pentru modificarea materiei prin spirit. A învinge înseamnă să înfăptuieşti gândul, a nu face pact cu întunericul nu înseamnă însă a fi învins. Eroii tăi sunt, în felul lor, voluntari. Neclintiți în gândul lor despre viață, ei nu se lasă ispitiți de nici o lene. Învinși în înțeles vulgar, ei sunt învingători în ordinea, înalt umană, a spiritului. Căci biruieşte în cele din urmă acela care are tăria de a se lăsa învins în viața de toate zilele. De aci valoarea înalt morală a operei tale. De la tine am învățat bucuria amară de a fi consecvenţi cu noi înşine, de a cere realității să se prefacă după gîndurile noastre, sau de a o disprețui câtă vreme rămâne inertă. Zâmbetul vulgarității este un semn al victoriei noastre de noi înşine, şi noi toți ne-am simţit, în copilărie, cu Niculăiţă Minciună, singuri, dar tari pe gândurile proprii. Iar astăzi, când gânditorii români încep a pune în sistem filozofic doctrina tăriei sufletului şi biruinței asupra ignoranței prin statornicia dintre gând şi faptă, opera ta capătă o valoare sufletească de o mare şi neprețuită greutate.

Prețioasă este iarăşi, ilustre sărbătorit, discreția aristocratică a vieții tale tăcute. Într-o literatură cotropită de țipete şi vulgaritate, tu ai fost o rară nobleţe a tăcerii și a buneicuviinţi. De aceea, cu acest salut pentru cea de a şaizecea zăpadă ce cade pe umerii tăi sfioşi şi în care am vrea să treacă toată vibrația sufletelor noastre, nu ne încearcă decât o singură temere, aceea de a nu jigni cu prea mult zgomot nobila ta sfiiciune.

(Viaţa literară, III, 71, p. 1.)

March 9, 2023

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

 Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]: 

karyesÎn 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

sf-m-mc-gheorghe-vatopediFrica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.” 

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

sf-mare-mc-gheorghe-1-1Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare. 

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

manuel-panselinos-from-the-holy-church-of-the-protaton (163)Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă. 

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

IOASSAFEEI IKOS 1925În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime

March 28, 2021

curve de top

„Văd că după Botez mulți trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezați și nu vădesc nici măcar un semn de viață creștinească. Iată de ce nici în piață, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioși și necredincioși... Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viața înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător și sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ție, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaștem că ești credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfințite? Dar asta ți se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfățișare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înșine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăți tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ți ziua la alergările de cai și la spectacole și în nelegiuiri, în adunările cele rele din piață și în tovărășia oamenilor stricați; dacă vreau să te recunosc după înfățișare, te văd mereu râzând cu o înfățișare dezmățată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoțitori, târăşti după tine paraziți și lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuință, nimic folositor pentru viața noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îți aduce. 

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu «credincios»?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îți îngrași trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă și răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înțepi ca un scorpion, ești prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutății ca o năpârcă, te războiești împotriva fraților ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omenești? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen și botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om și fiară. Dar ce zic "fiară"?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecând-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac - căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubește avuția. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi și decât fiarele, și decåt dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ți putem spune om, cum să te numim credincios? Şi - lucru mai rău - având o asemenea așezare rea, nu ne gândim la sluțenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…"

Hrisostomul