Teama de demoni si jocul cu demonii - Sfantul Nicolae Velimirovici

Rasaritul se teme de demoni; Apusul se joaca cu demonii.

Miliarde de fapturi omenesti din Rasarit se pazesc la fiecare pas, ca sa nu se ciocneasca cu vreun demon. Ni­manui acolo nu i s-au "inventat" de­monii - despre demoni acolo se stie - si demonii acolo se simt in fiecare zi si in fiecare ceas, inca de la prima gene­ratie de oameni.

Apusul este pamantul descoperi­rilor. Dupa multele descoperiri, ca­re aduc moartea ori castiguri negustoresti, Apusul a descoperit si faptul ca exista demoni. Si aceasta a rabufnit tocmai in veacul nostru (al XX-lea). Pentru Apus nu exista ceva pe care toti sa-l socoteasca drept adevar. Totul acolo se imparte pe "domenii", pe partide si secte. Tot astfel si cu descoperirea ca exista fiinte spirituale netrupesti. Ea nu este recunoscuta in intregime de oamenii din Apus si i-a fost randuit locul doar intr-o secta apuseana a unor oameni care se numesc "spiritisti". Spiritistii se man­dresc cu faptul ca lor le este dat sa vorbeasca cu duhurile. Ei se bucura ca mentin legatura cu lumea spiritu­ala. Sar in sus de bucurie, fara sa stie insa ca lumea lor este condusa de ca­tre satana.

Rasariteanul nu simte ingerii, du­hurile bune ale lui Dumnezeu, pazito­rii si ocrotitorii oamenilor. El de mult a incetat sa-i mai perceapa. A ramas doar cu duhurile rele, care ii fac rau si pe care trebuie sa le imbuneze cu jert­fe - in fiecare zi, da, in fiecare zi.

Sunt deja cateva sute de ani de cand Apusul a incetat sa mai simta, sa mai constientizeze atat ingerii, cat si demonii. De aceea a si primit evan­ghelia spiritista cu mirarea omului care a stiut ceva, insa a uitat si iarasi si-a adus aminte. Odinioara, Apusul a crezut atat in ingeri, cat si in demoni, insa, cu timpul, el a risipit aceste doua averi ale sale. Astazi demonii i se arata doar prin spiritisti ori apusea­nul ii percepe prin hipnoza. Percepe duhurile, insa nu le deosebeste. Cu bucurie se inchina el tuturor duhuri­lor care i se arata ca fiind fiinte spiri­tuale bune.

I s-a tocit, prin urmare, simtul sau de discernamant si de cunoastere.

Rasaritul nu are perceptia duhuri­lor bune. Apusul nu percepe deose­birea duhurilor bune de cele rele. Ra­saritul se apara de duhurile rele prin jertfe - jertfe neincetate inaintea idoli­lor de piatra ori de lemn. Apusul (spiritist) se daruie tuturor duhurilor ca­re i se arata fie prin medium, fie prin vrajitori. Si tuturora el le da deplina crezare.

Rasaritul este pesimist aproape pe de-a-ntregul. De ce? Pentru ca are cunostinta de duhurile rele, insa n-a cunoscut nimic despre Bunul Dum­nezeu. Cunoaste si simte pe propria piele si cu sufletul sau prezenta si ac­tiunea demonilor celor rai, insa nu simte prezenta Bunului Dumnezeu, Care poate sa-i izgoneasca pe demo­nii cei rai si sa-i apere pe oameni.

Apusul spiritist este optimist in mod superficial. Superficial pe de-a-ntregul si pe de-a-ntregul lipsit de minte. Spiritistii ajung la cunoas­terea de Dumnezeu prin intermediul demonilor; nu prin intermediul Fiului lui Dumnezeu, Hristos Cel intru­pat; cu ajutorul demonilor, care li se arata prin mediumuri, vrajitori si altii asemenea acestora. Prin urmare ate­istii de mai ieri, spiritistii, afla de la diavol ca exista Dumnezeu si suflet. Iar aceasta cunoastere ii surprinde intr-atata, incat ei, rupti de societate, cheama duhurile ca sa le vorbeasca si sa le profeteasca ceva bun. Iata, pe acest nisip alunecos este intemeiata credinta lor.

Spiritistii vad insa in aceasta o "sti­inta" moderna, un fel de "descoperi­re" contemporana. Daca ar fi citit ei Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura, ar fi aflat ca Cel Preainalt a atras aten­tia oamenilor inca de pe vremea lui Moise sa se delimiteze de spiritism (Iesire 18,11).

Marele Rasarit se afla sub puterea demonilor; dar si Apusul spiritist este tot sub puterea demonilor. Prin urma­re, demonocratia stapaneste in ambele emisfere ale pamantului, care se ri­dica impreuna impotriva Ortodoxiei si, in particular, impotriva Balcanilor. Ne vine in minte o intrebare: dorim oare sa ne situam intre doua varietati ale demonocratiei? Nu, in niciun caz.

Nu intre, ci mai presus.

Cunoastem ca exista o lume spiri­tuala. Cunoastem ca exista duhuri re­le. Exista insa si duhuri bune. Exista Bunul Dumnezeu, Care este mai pu­ternic decat toate duhurile luate impreuna. Cu numele lui Hristos, al Maicii Domnului si al Sfintei Cruci, noi punem pe fuga duhurile cele re­le, iar prin rugaciune atragem spre noi duhurile cele bune, ingerii lui Dumnezeu, care ne pazesc si ne aju­ta, in acest mod ne ridicam mai pre­sus decat paganii si decat Rasaritul pesimist.

Pe de alta parte, noi nu ne bucuram de orice aparitie a duhurilor de pe lu­mea cealalta, pentru ca stim ca aces­tea s-ar putea sa fie duhuri rele, care ne pot ispiti si indeparta de la calea mantuirii. inca si mai putin chemam duhurile de pe lumea cealalta, cau­tand de la ele sfaturi si prorociri des­pre evenimentele viitoare; caci cel ce face una ca aceasta nu este placut lui Dumnezeu. Noi ne punem nadejdea insa in imparatul ingerilor, in Dom­nul Cel Preainalt, Creatorul nostru si Parintele nostru Cel ceresc si nu avem partasie hoteasca de El prin lumea spirituala. in acest fel noi, balcanicii, ne inaltam mai presus decat Apusul spiritist.

Si, precum Mantuitorul nostru este mai presus de Rasarit si de Apus, tot astfel si noi sa ne straduim sa nu ne aflam stransi la mijloc intre acestea, ci, cu ajutorul lui Hristos, intotdeauna sa ne inaltam mai presus de ele.

Mai presus de Rasarit si mai pre­sus de Apus!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Aici

Iată, Acesta este Împăratul vostru! - in Indonezia

De curând, un bun prieten de-al meu, mi-a dat să citesc o carte minunată. E vorba despre Hristologia Sfântului Nectarie al Eghinei. De bucurie am şi scanat-o înainte ca să o citesc şi am fost foarte entuziasmat de ceea ce era scris pe ultima copertă şi anume: că cititorul sincer în inima lui va înţelege că Iisus e Mesia, Dumnezeul nostru, Care S-a făcut om pentru noi. Şi eu cred că aşa stau lucrurile.

În prima parte a acestei lucrări dogmatice se vorbeşte despre cum au aşteptat neamurile venirea Mântuitorului Hristos şi , despre faptul, că Iisus Hristos, Domnul nostru, este Plinătatea desăvârşită a tuturor dorinţelor umane, pentru veşnicie, adevăratul nostru Mântuitor şi adevărata Viaţă.

Şi, dintre neamurile care L-au aşteptat pe Mesia, Sfântul Nectarie îi enumeră pe evrei, pe greci, pe romani, pe egipteni, pe chinezi, pe perşi, pe indieni şi arabi etc.

Şi atunci mi-am dat seama că Mesia a venit şi pentru indonezieni, adică şi pentru iavanezii mei. Căci există mărturii vechi ale tradiţiei mele natale, pe care le ştiu de copil, de la părinţii mei, din care am învăţat o filosofie, care are în ţesătura ei ideea clară a venirii unui Mântuitor.

Şi vă dau câteva exemple de mărturii ale tradiţiei mele native despre aşteptarea şi venirea acestui Mântuitor:

1. Guru swadaya = Adevăratul şi Puternicul Învăţător

Dumnezeu va învăţa pe oameni despre viaţă, despre cale şi despre adevăr, adică despre El Însuşi şi îi va conduce pe ei spre mântuire.

2. Heru cakra = Steaua lumii

Cel care va veni se va numi Împărat al dreptăţii, şi El va elibera pe poporul Său de vrăjmaşi, va lua robi şi va întemeia Împărăţia sa cea pururea liniştită, care este un cer şi un pământ noi.

3. Hyang kalingga surya = Un Împărat al cărui trup va străluci ca soarele

El este Împăratul care va avea lumina întru Sine şi El va lumina toate popoarele fără părtinire. Simbolul soarelui subliniază faptul, că venirea Sa în lume va fi aidoma cu răsărirea soarelui în zorii zilei. Însă mie acest lucru mi-a reamintit şi de schimbarea Domnului la faţă de pe Tabor.

4. Satria (Ksatria) pinandhita sisihan wahyu = Sfântul Împărat care ni Se va arăta nouă.

Un cinstit şi înalt Împărat (Ratu Adil) Se va arăta pe Sine lumii şi va învinge puterea întunericului (Kala Bendhu).

5. Satria (Ksatria) mukti wibawa kesandung sampar = Un Împărat cu mare putere, va propovădui dezrobirea şi biruinţa, însă va fi vândut de ai Săi.

6. Satria (Ksatria) piningit hamong tuwuh = Împăratul durerii, Cel care poartă durerea poporului Său.

El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru poporul Său. El este Dreptul care a suferit batjocurile, defăimările şi durerea pentru toţi. El însă îi va acoperi pe ai Săi în gadang-gadang, adică în locul cel de sus, cel ceresc, căci va fi cu poporul Său, pe care i-a scăpat de cele rele.

În concluzie, astfel de învăţături tradiţionale sunt foarte cunoscute în Indonezia. Populaţia indoneziană însă e formată 62 % din iavanezi, din naţia mea iar noi scriem şi citim în vechea iavaneză, o limbă derivată din limba sanscrită.

Iar iavanezii, din cele mai vechi timpuri, conform mărturiilor pe care le-am adus, caută adevărul, înţelepciunea şi viaţa adevărată. Această filosofie străveche, de care v-am vorbit, e transmisă oral din generaţie în generaţie, printr-un limbaj simbolic şi este foarte înrădăcinată în inima oamenilor de aici, deşi am traversat o perioadă de colonialism şi am avut contacte şi cu alte religii.

Însă minunea în aceasta constă, că am găsit desăvârşirea acestor învăţături străvechi indoneziene, împlinirea lor, în Dumnezeiasca Scriptură şi în icoana Sa, a lui Hristos!

De aceea, dragii mei fraţi şi dragele mele surori după trup, iavanezi şi indonezieni, iată, Acesta este Împăratul vostru, adevăratul Împărat, adevărata Înţelepciune şi adevărata Lumină, Domnul nostru Iisus Hristos!

SURSA via Blog

Rebranduirea unui dezastru - Alex. Cistelecan

Dosarul dedicat conservatorismului american de revista Idei in dialog (februarie 2009) reprezinta o constructie teoretica remarcabila, cu atat mai mult cu cat incepe direct de la etajul doi.

E ca si cum cineva ne-ar soma la o judecata de valoare asupra a ceva in privinta caruia inca nu am putea formula definitiv nici macar o judecata de fapt. Altfel spus: e adevarat ca distinsii autori reuniti aici mai ca reusesc sa ne convinga ca neoconservatorismul de peste Ocean este o doctrina politica si sociala respectabila, plauzibila si poate chiar atragatoare. Singura problema e ca inca nu-i deloc sigur ca discursul neocon e, pe buna dreptate, o veritabila doctrina politica si sociala.

Or, din pacate pentru conservatorii de la noi si de-aiurea, tocmai aici sta actualitatea acestei teme si tocmai la acest nivel de legitimitate este chestionata ea astazi. Conform istoriei recente si scorului inregistrat pe tabela de marcaj, se poate spune ca neoconservatorismul a fost subiectul unuia dintre cele mai spectaculoase falimente politice ever. Nici macar comunismul, cu toata istoria sa sangeroasa, n-a reusit sa pice atata in gol ca popularitate intr-un singur deceniu. Marxistii au avut grija sa-si dozeze dezamagirile cu metoda si cumpatare de-a lungul unui secol si jumatate. Ca nimeni altii, neoconservatorii au inghitit in schimb, in vazul tuturor, o supradoza am fi crezut fatala de dezastru, reusind, in mai putin de un deceniu, sa bifeze o serie nemaiauzita de recorduri negative: cel mai nepopular presedinte din istoria Americii, cel mai scazut nivel de popularitate a Americii pe glob, cea mai serioasa criza economica de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. In locul mult promisului "New American Century", si in ciuda politicii externe tantose pe care au adoptat-o din ratiuni, cica, tocmai de securitate, neoconservatorii au lasat SUA in cea mai umilita si vulnerabila postura de la razboiul din Vietnam incoace. La asa o performanta, e limpede ca intrebarea care sta pe buzele tuturor e nu daca, dincolo de realizarile efective, conservatorismul american e o doctrina politica rezonabila si resuscitabila, ci daca neoconservatorismul este intr-adevar o doctrina politica, asadar ceva mai mult decat simpla carcasa retorica a unei anumite paturi politico-economice americane si ceva diferit de un simplu instrument ideologic in interiorul unei constelatii realpolitice de interese nationale sau internationale oarbe.

Ei bine, cam la asa gen de intrebari ma asteptam sa raspunda dosarul din Idei in dialog. Asteptari, cum ziceam, desarte, dupa cum la fel de desarte s-au dovedit a fi si rezervele de calmante pe care le-am stocat, tocmai, asteptand. Caci in locul unui grupaj militaros, ofensiv, in care sa-i urmarim pe conservatorii romani calarind naprasnic pe umerii maestrilor lor de peste Ocean, gasim, iata, o serie de texte emanand un aer cat se poate de senin si duminical. Nimic mai mult decat o trecere emotionata in revista a unei liste de carturari, eroi, senatori, carti fundamentale si multe, multe valori. Ceva despre trecutul imediat? Nici pomeneala. Termenul "neoconservator" apare de cel mult doua ori in tot grupajul. Nimic despre Bush, despre politica externa si interna a administratiei neoconservatoare. Nicio delimitare de acestea, dar nici vreo reabilitare a lor. E ca si cum nici n-ar fi existat.

De ani de zile tinerilor stangisti romani li se reproseaza ca practica deliberat o amnezie cat China atunci cand vorbesc despre marxism ignorand total realitatile staliniste. Daca asa stau lucrurile, s-ar zice ca nici neoconservatorii nostri nu-s mai prejos in practica amneziei autoimpuse. Dupa cum tot o similaritate cu "stangistii" dintotdeauna impartasesc ei atunci cand, in autentic spirit "marxist", isi concep demersul si dosarul din discutie ca o necesara si urgenta reintoarcere la origini. Iar despre origini, numai de bine. Asa se face ca il reintalnim, cu aceasta ocazie aniversara, pe venerabilul Edmund Burke, pomenit si elogiat constant de absolut toti contributorii caci cine l-ar putea uita pe cel care a sintetizat esenta perena a crezului conservator in celebra "the swinish multitude" pe care autorul irlandez o arunca, aratand o generozitate aristocrata, maselor flamande de invatatura. Si ii mai regasim pe Tocqueville, McCarthy, Reagan, Huntington si toata ceata oamenilor de bine. Sa-i luam, pe scurt, in ordine.

In deschiderea dosarului, Mihai Neamtu aproape ca raspunde la intrebarea pe care dosarul domniei sale se straduieste tocmai sa nu o puna. "Conservatorismul trebuie inteles", se exprima Mihai Neamtu, "nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime, ci mai degraba ca stare de spirit". Ceea ce-i bine, pentru ca, daca e stare de spirit, inseamna ca putem fi conservatori dimineata, liberali la amiaza si marxisti seara, in functie de starea de spirit. Si e, de asemenea, bine, pentru ca mai inseamna ca daca e o simpla stare de spirit, si in niciun caz un "sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime", nimeni nu ne poate chestiona pe ce ne bazam atunci cand zicem sau facem cutare lucru manati fiind de starea noastra de spirit conservatoare. Cu asta, sarcina argumentului de deschidere a dosarului e implinita: tot ceea ce risca sa se solidifice intr-o intrebare sau intr-un orizont de chestionare se dizolva in aer. Si totusi, in iesirea sa temporara de pe scena, Mihai Neamtu nu pierde vremea si ne mai ofera cateva elemente de teorie conservatoare. Dupa ce ne confirma inca o data presimtirea ca ideea dosarului este intr-adevar aceea de a ignora orice problema ridicata de ultimul deceniu de dominatie conservatoare ceea ce se traduce, in cuvintele autorului, in incercarea de a aborda conservatorismul american "independent de taxonomiile recente care au distins intre principiile paleo- si neoconservatoare" si de a asuma o "binefacatoare distanta fata de polemicile etico-politice contemporane" , domnia sa elaboreaza urmatoarea reflectie concluziva: "Accentul gandirii conservatoare cade, asadar, pe notiunea de praxis epistemologia discursului politic bazandu-se pe achizitiile trecutului. Datele traditiei care ne spun ca barbatii au fost dintotdeauna mai apti pentru exercitiul militar decat femeile, asa cum femeile n-au putut ocoli decat rareori vocatia maternitatii sugereaza ca forta explicativa a experimentului intrece valoarea argumentatiei abstracte". Pentru cei posibil ametiti de taria acestui argument, vom incerca sa-l refacem pe bucati: ideea e ca departajarea familiala traditionala cu barbatii la razboi si femeile la bucatarie este legitima si adevarata nu pentru ca asa ar zice genetica, psihologia, sociologia sau orice alta cercetare academica fancy, ci pur si simplu pentru ca asa spune traditia. Traditia e, aici, judecator in propriul sau proces: asa cum a fost intotdeauna, e bine pentru ca asa a fost dintotdeauna. Conservatorismul nu e decat aceasta traditie milenara pasteurizata intr-o stare de spirit oarecum indefinibila si cvasiprediscursiva. Ceea ce face ca intregul dispozitiv sa fie fixat ferm in aer si, in consecinta, cu totul nechestionabil.

In articolul sau propriu-zis, Mihai Neamtu porneste pe urmele lui Bernard Lewis si Samuel Huntington pentru a ajunge la aceasta concluzie: "Indrazneala de a tematiza cu atata luciditate conflictul civilizatiilor are o indiscutabila marca americana. Elementul filozofic de tip conservator al analizei lui Bernard Lewis si Samuel Huntington poate fi identificat in scepticismul fata de utopia pacii universale intotdeauna dezirabila, dar mai ales implauzibila". Asadar, in premise avem ciocnirea civilizatiilor si amenintarea islamica; in concluzie avem luciditatea si indrazneala ca branduri tipic americane, iar proiectul liberal al pacii universale ca implauzibil. E ceea ce se numeste o judecata analitica, aici pe fond de elegie conservatoare.

In "Apostazie si salvare: calvarul lui Whittaker Chambers", eterna problema a ratacirii si a regasirii, a pacatului (comunist) si a ispasirii (conservatoare) ii ofera lui Vladimir Tismaneanu prilejul ideal pentru un emotionant si pasionat autoportret.

In "Anticomunismul american si o istorie incorecta politic: Joe McCarthy", Bogdan Duca se inhama de bunavoie la o misiune din cele mai grele: nimic mai putin decat sa reabiliteze imaginea senatorului si a comisiei McCarthy pe baza unor argumente de factura istorica. Astfel, conform datelor de care dispune tanarul politolog, se pare ca, de fapt, in perioada imediat de dupa razboi, conspiratia comunista in SUA era cat se poate de reala, iar actiunile senatorului si ale comisiei McCarthy erau, implicit, cat se poate de legitime. Daca intr-adevar asa stau lucrurile, gustul amar pe care ni-l trezeste in amintire numele comisiei si al senatorului american parca nu face decat sa se accentueze. Dar astea sunt doar efectele idiosincraziilor mele culinare.

Un inceput de reflectie politica intalnim abia in textele lui Victor Popa si Vlad Topan. Si inca o reflectie dispusa frumos, simetric, "alianta moderna dintre liberali si conservatori" din textul primului devenind opozitie in textul celui din urma. Dupa ce remarca deplasarea produsa de ultima generatie conservatoare de la o cultura individualist-libertariana catre o mobilizare ideologica interventionista si militaroasa, punand astfel pentru prima si ultima data pe parcursul intregului dosar una dintre intrebarile care ar fi trebuit sa-i fie centrale, Vlad Topan incearca o armonizare a celor doua trenduri oarecum antagonice astfel: "conservatorul consecvent trebuie sa fie nu un antilibertarian, ci un libertarian-plus, ca sa zic asa".

Ei bine, cam de-aici trebuia intr-adevar sa porneasca discutia1. Cam aceasta e eticheta prin care conservatorismul incearca azi sa se spele de performantele sale recente si sa revina pe scena credibilitatii ca "dreapta sociala", crestina si compatimitoare. In ciuda aparentelor, caracterul modern al acestui proiect nu trebuie subestimat. Noua mobilizare conservatoare nu reprezinta nicidecum revenirea pe scena a filonului paseist si antimodern si nici reactualizarea nostalgiei statului patriarhal. Sau daca despre asta e vorba, sa recunoastem ca avem de-a face cu o varianta mult sofisticata. Secularizarea statului nu mai e aici dusmanul de-o viata, ci tocmai fanta prin care noii conservatori incearca sa reintre in activitate: abia odata ce secularizarea, liberalizarea si modernizarea statului au fost desavarsite, cultura, valorile, religia si starea de spirit conservatoare pot sa-si adjudece ca jurisdictie proprie si personala toata felia de societate civila din care statul tocmai s-a retras2. In acest sens, nu pot sa nu citez aceste recomandari ale lui Vlad Topan, desprinse parca dintr-un ghid al micului militant conservator: "Dupa ce accepta ca singura utilizare a fortei si coercitiei este cea defensiva de restaurare a acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toata lumea problema actiunilor morale , sa se lanseze in campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat in vederea apropierii semenilor sai de standardele morale sau valorilor obiective (sic!) pe care le pretuieste (familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism)". Daca asa arata proiectul de emancipare al conservatorilor, ma tem ca principalii lor concurenti vor fi nu comunistii si nici liberalii, ci martorii lui Jehova.

Ce presupune acest proiect de "libertarianism plus"? El presupune existenta legitima, caci naturala, a unei piete capitaliste libere si neatarnate, dereglementata si flexibilizata pana la maximum, care este cuplata insa cu o sfera culturala, privata, sociala, politica intr-un cuvant, cu tot ceea ce nu tine de economic supraaglomerata cu valori conservatoare: "familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism", conform listei lui Vlad Topan. Pe de o parte, cea libertariana desigur, modul de productie capitalist trebuie, asadar, sa ramana ca atare, nimeni si cu atat mai putin statul neavand dreptul sa se atinga de el. Pe de alta parte insa si aici vine plusul, bonusul de compasiune , aceasta dreapta atenta si mizericordioasa nu poate sa nu observe ca exista unele probleme profunde in societate si ca, in general, crize spirituale majore se declanseaza cam saptamanal in lumea noastra contemporana. Cum insa aceste probleme recurente si de durata nu pot fi puse pe seama modului de productie capitalist pentru ca atunci n-ar mai fi dreapta si nici nu pot fi reparate prin masuri de redistributie si egalizare a veniturilor din partea statului pentru ca atunci, din nou, n-ar mai fi dreapta , manifestarea insistenta a acestor probleme ii obliga pe noii conservatori sa le inventeze o origine si o solutie cu totul ingenioase: cauza problemelor sociale sunt necredinta, relativismul, homosexualii, universitatile, islamul, imigrantii, comunismul. Solutia lor sunt multa credinta si, din cand in cand, heterosexualitate (in scopuri strict reproductive, se intelege). Un pur neoliberalism in economie, un stat redus la functiile sale politienesti si, pentru mase, o cura intensa de spiritualitate si elevatie religioasa cam asta pare a fi, in final, formula conservatoare mult cautata.

De cateva ori pe parcursul grupajului intalnim principiul potrivit caruia "conservatorismul este politica posibilului". Dupa cum intalnim, de asemenea, formula ai crede opusa si complementara "conservatism is the politics of reality". Intre real si posibil, s-ar zice ca neoconservatorilor nu prea le scapa nimic. Oricum ar fi, aceasta ezitare intre cele doua registre ontologice este profund semnificativa. In fond, ca neoliberalism + mantuire a sufletului, noul conservatorism este cel mai reusit ghiveci de realism si idealism, de descriptiv si normativ, de real si posibil, de multi bani in banca si putine, alese, suflete in rai.



Note:

1. Din păcate, conform construcţiei dosarului, ea cam aici se opreşte. După textul lui Vlad Topan, microfonul este pasat seniorilor conservatori de peste Ocean, ale căror contribuţii, s-o spunem cu toată mandria, nu sunt deloc mai impresionante sau mai convingătoare decat cele ale tinerelor noastre vlăstare. In cartea sa despre ideologie, Terry Eagleton enumera şase sensuri larg acceptate ale acestui concept. In Erorile ideologiei, Russell Kirk alege, din această galerie de semnificaţii, una singură, după care ii urechează pe toţi cei care s-a intamplat să facă altă alegere. De asemenea, in finalul articolului şi in război deschis faţă de orice ideologie, domnia sa mai pune bazele unei ideologii a politicii prudenţei. In "Degringolada educaţiei contemporane", William F. Buckley Jr. analizează degringolada educaţiei contemporane sugerand ca soluţie unică la această criză "eliberarea de superstiţia libertăţii academice". Aceeaşi problemă structurală a educaţiei e abordată şi de Allan Bloom in "Standardele universităţii şi declinul invăţămantului umanist", cu atat mai dramatic cu cat filosoful american, ca discipol de-o viaţă al lui Leo Strauss şi Kojve, e, cum s-ar zice, dovada vie că ceva nu mai funcţionează in mecanismele paidetice intergeneraţionale. In fine, "Conservatorismul american: zece cărţi fundamentale", de Jeffrey O. Nelson e exact ceea ce promite.

2. "Il liberalismo classico raccomandava di ridure la presenza dello Stato nella vita publica per accordare la pi ampia libert possibile agli individui, mentre nella formulazione neoliberale soggetti della libert erano sopratutto i corpi minori e le comunit, che dovevano essere titolari di molte attivit, non pi affidate allo Stato. A questa impostazione la Chiesa era molto interessata, perch le apriva la strada allesercizio delle funzioni educative e assistenziali. s...t La separazione tra Stato e Chiesa, un tempo tanto avversata come eredit perversa della Rivoluzione francese e del laicismo arcaico, ora fatta propria dalla cultura clericale, che vi scorge un modo per indebolire le competenze attribuibili allo Stato. Lo Stato deve garantire, anche finanziariamente, assistenza, cultura e istruzione, ma non deve essercitarle entrando nel merito, perch i luoghi nei quali quelle funzioni propriamente si esercitano sono le comunit. La pretesa di essere delegatarie di funzioni colletive il principale varco attraverso il quale le comunit religiose cercano di uscire dalla sfera privata e di presentarsi come soggetti autentici della societ e percettori di risorse pubbliche". (C. A. Viano, Laici in ginocchio, Laterza, Roma-Bari, 2008, pp. 77, 100-101).

www.cuvantul.ro

Doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei": prezentarea noii enciclice sociale "Caritas in veritate", marţi, la Sala de Presă a

RV 07 iul 2009. Scrisoarea enciclică "Caritas in veritate" – "Iubirea în adevăr" – a fost prezentată marţi la Sala de Presă a Sf. Scaun, cu participarea a foarte mulţi jurnalişti, semn al unei mari aşteptări în mass-media din întreaga lume. La conferinţa de presă, moderată de părintele iezuit Federico Lombardi, au intervenit cardinalul Renato Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical "Justitia et Pax", card. Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului "Cor Unum", mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul "Justitia et Pax" şi economistul italian Stefano Zamagni, profesor la Universitatea din Bologna.

A sosit timpul de a gând în mod nou economia mondială şi fenomenul globalizării, pornind de la centralitatea persoanei umane: acesta este pentru card. Renato Raffaele Martino mesajul de fond al enciclicei "Caritas in veritate". Modelul economic considerat pînă acum "occidental" are nevoie de o corecţie, dar într-o perspectivă optimistă. Card. Martino:
• "Din Enciclică reiese o viziune pozitivă, de încurajare a umanităţii ca să poată găsi resursele de adevăr şi voinţă în depăşirea dificultăţilor".

Noul document despre chestiunile sociale se încadrează în tradiţia enciclicelor sociale ale Episcopilor Romei şi reprezintă o reflecţie despre schimbările verificate în ultimii ani, ţinând cont în mod special de ideologia tehnicii. Enciclica, a afirmat card. Martino, reia şi actualizează viziunea despre dezvoltarea umană integrală prezentată de Paul al VI-lea în 1967 prin 'Populorum Progressio' şi oferă în particular trei perspective precise: exigenţa armoniei între diferitele forme de cunoaştere, necesitatea unui umanism deschis faţă de Absolut şi, în fine fraternitatea ca mijloc de combatere a subdezvoltării.

Pentru card. Paul Josef Cordes, "Caritas in veritate" este o lumină pentru societatea actuală şi pentru creştinii de astăzi, pentru că subliniază centralitatea omului şi raportul Bisericii cu societatea, specificându-se că "Biserica inspiră dar nu face politică". Card. Cordes:
• "Reluând enciclica 'Populorum Progressio', enciclica de astăzi afirmă în mod clar: 'Biserica nu are soluţii tehnice de oferit şi nu pretinde nicicum să se amestece în politica Statelor'. Aceasta presupune la rândul său că doctrina socială a Bisericii Catolice nu reprezintă 'a treia cale', adică un program politic de realizat pentru a se ajunge la o societate perfectă".

Cu toate acestea, a afirmat în intervenţia sa mons. Giampaolo Crepaldi, doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei, în convingerea că omul nu poate fi redus numai la viaţa sa socială. Nu există dezvoltare adevărată fără Dumnezeu iar chestiunea socială nu poate fi abordată fară a face referinţă la chestiunea etică. A-l vesti lumii pe Cristos reprezintă cel mai mare ajutor pe care Biserica în poate oferi la progresul societăţii. De aceea creştinismul "are dreptul la cetăţenie în domeniul public" iar chestiunea antropologică devine o chestiune socială. Mons. Giampaolo Crepaldi:
• "Procreaţia şi sexualitatea, avortul şi eutanasia, manipularea identităţii umane şi selecţia eugenetică sunt considerate ca probleme sociale de primară importanţă care, dacă sunt gestionate cu o logică de producţie, afectează sensibilitatea socială, pune în pericol sensul legii, corodează familia şi îngreunează atitudinea de primire faţă de cel mai slab".

Solicitat de jurnalişti cu privire la reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite, dorinţă preluată de Benedict al XVI-lea în enciclica sa socială, card. Martino a afirmat:
• "Enciclica nu cere un super-guvern, un guvern mondial, etc. Actualele organizaţii ar trebui să aibă deja această autoritate politică mondială. Iată de ce papa solicită reforma Naţiunilor Unite".

***
Enciclica socială "Caritas in veritate" are copyright-ul Librăriei Editurii Vaticane (LEV) care a îngrijit ediţiile în limbile latină, engleză, franceză, spaniolă, germană, portugheză şi poloneză pentru un total de 50.000 de exemplare. Pentru versiunea italiană, LEV a publicat 500.000 de exemplare într-un format economic şi 30.000, în ediţie cartonată. Editura italiană Cantagalli a fost autorizată să publice textul enciclicei însoţit de comentariul mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul Consiliului Pontifical Justitia et Pax. De asemeni, editurile LEV-AVE se pregătesc să publice un volum de comentarii pe marginea enciclicei "Caritas in veritate" graţie colaborării mai multor experţi în domeniu.

SURSA

Falimentul Statului?! Probabil.

In Romania seceta stapaneste cam de 30-40 ani. Lumea, cei ce muncesc pamantul, se roaga Domnului sa ploua pentru a avea de mancare. Si Domnul, din timp in timp, da ploaie. Ploaie necesara pamantului, apa necesara vietii. In lipsa sistemelor de irigatii Domnul este generos si rupe cerurile pentru pamantul doritor de apa.
Insa omul construind fara duh, fara creier si fara interes a reusit sa puna pe picioare o colosala maghernita ce nu se mai poate administra. Inundatiile fac ravagii caci omul nu a construit cu minte si cu putere. Si oameni multi, nu chiar asa de multi totusi, sufera. Si se roaga la Domnul sa opreasca ploile, sa opreasca apa. Apa pe care au cerut-o pentru viata.
Cum s-o fi simtind Domnul? Cred ca jenat.
Adica vreti apa... va dau apa. Dar dupa atata timp voi nu va ocupati cu construirea si administrarea a ceea ce ati construit, prost si fara minte. Si Eu ce sa fac?! Sa nu va mai dau ploaie pentru ca nu va pricepeti sa aveti grija de canalizare si de constructii? Nu va interesati de acestea? O sa opresc ploaia. Si?! Veti tipa ca nu e de mancare.
Pare cunoscut un astfel de comportament. Vechiul Testament este plin de astfel de intamplari. Sa ne amintim ce se intampla atunci? Crize sangeroase. Din cauza cartirii in fata Dragostei.
Manipulam rugaciunea prin inactivitate, pardon, prin activitate negativa? Cred ca da.
Romania nu este sub ape ( unele locuri, putine, da; tara e mare). Gestionarea accidentelor este directionata spre dezbinare.
Doamne, sa ploua cat trebuie si cat mai mult. Tu stii ce ne trebuie. Nu te impresiona de canalizarea proasta din Berceni. Asta nu e treaba Ta ci a lui Piedone. El va raspunde. Tu sa mangai pamantul cu ape!