Blog Archive

cauta in blog

May 26, 2008

Noi si Biserica - eseu de Caragiale

Oare de ce se vrea scos Caragiale din programele de scoala?


"Inca demult, lumea noastra romaneasca nu mai merge la biserica.

Oamenii de sus, de mijloc si de jos au uitat demult cararea ce duce la locasul icoanelor.

Boieri, ostasi, negustori, meseriasi, dascali, slujbasi mari si mici, s-au lepadat de datoriile catre legea lor crestineasca, toti sunt astazi " liberi cugetatori". Si, fireste, daca dumnealor sunt astfel, la fel trebuie sa fie femeile dumnealor, adica " libere-cugetatoare "; si, prin urmare, cum ar putea fi copiii dumnealor, decat cum sunt mamele, adica " liberi-cugetatori ".

Parintii vostri/ Prapastie de vreme nemasurata intre ei si noi. Mii si mii de ani de va fi trecut de la viata lor pana la a noastra, si tot nu li s-ar fi sters mai bine din inimile copiilor pomenirea si dragostea si evlavia si felul. Ei au crezut si s-au inchinat, si sufletele lor gaseau mangaiere si tarie in inchinaciune.

Noi nu ne mai inchinam, pentru ca nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mangaiere, inimile noastre nu mai au nevoie de tarie, fiindca sunt de piatra. Si din piatra aceasta scaparam scanteile liberei cugetari, noi romanii, fosti ortodocsi, care suntem mai destepti, mai luminati, mai mandri, mai puternici decat toate neamurile lumii.

Inchina-se Asia, batrana inteleapta, si nobila si ingenioasa ei fiica, Europa! Inchina-se Africa cu toate negrele ei semintii! Inchina-se iscusita America! Noi nu ne inchinam! Inchina-se nerozii!

Filosofia noastra se pune mai presus de nevoia inchinaciunii! Clopotele-s zgomot! Icoanele fleacuri, credinta moft! Inchiza-se bisericile! Surpa-se zidurile lor! Parintii nostri care le-au zidit erau niste barbari, niste primitivi, fara nici o cultura serioasa. Ei n-aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Matura-se daramaturile bisericilor, ca sa se deschida locuri largi, piete vaste pe care, dupa cerintele progresului, sa se zideasca hoteluri marete si cluburi politice, teatre de varietati si burse de comert. Sa nu care cumva sa indrazneasca a ridica glasul cineva, in cazul cel mai bun pentru dansul ar fi un om ridicol. E destul ca Biserica e tolerata.

Un slujitor al altarului, cand statea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei napastuiri strigatoare la cer, izgonit si maltratat ca odinioara Sfantul Ignatie al Constantinopolului, mi-a spus cu adanc amar: "Nu le e frica fiule, de bataia lui Dumnezeu? " "Nu, parinte ", i-am raspuns. "Nu-i e frica nimanui de bataia cui nu este. Ai uitat ca ai de-a face cu lume care nu crede in Dumnezeu, cu o lume caruia nu i-a fost frica sa prefaca in puscarie lacasurile sfinte, inchinate credintei strabune, unde zac oseminte de mareti voievozi? "

Se va mai schimba lumea noastra romaneasca? Va mai vrea Dumnezeu sa o reintoarca la Dansul? Dumnezeu stie!

Deocamdata, copiii nostri vor merge pe calea noastra, cuminte. De ce avem scoli romanesti in care urmeaza inalte invataturi ale omenirii? Pentru ca sa ni-i lumineze si ca sa ni-i creasca. Din aceste scoli nationale ies pe fiecare an sute si mii de viitori cetateni luminati, toti liberi cugetatori, plini de dispret pentru vechea, ratacita credinta crestina, astazi demodata, ridiculizata, scuipata. Ei au invatat o religie mai omeneasca decat cea crestineasca. O religie care predica nu mila sau ingaduinta, nu blandetea si omenia, o religie aspra care predica omului: "Esti o fiara! Ghearele tale si coltii tai sunt desteptaciunea si siretenia. Fii perfid, crud, neingaduitor cu semenii tai. Nu te uita o clipa sus spre cer; aici, jos, pe pamant, uita-te cu ochii in patru, ca si cum ai avea patru labe. Aici, pe pamant se ispraveste totul pentru tine. Esti fiara, fii fiara! Fiarele n-au biserica; fiarele nu se inchina, fiarele n-au Dumnezeu."

May 18, 2008

pustietatea societatii

Toata aceasta tragica risipa de viata umana in scopul redactarii cataloagelor bibliografice, trimiterilor, notelor de subsol si tezelor de doctorat, pe care niciodata, nimeni nu le va citi si care nu au nici cea mai mica influenta asupra vietii oricarui om, in clipa in care atatia oameni cauta cu disperare om care sa le poarte de grija, sa le vorbeasca si sa-i asculte si fiindca nu reusesc sa-l gaseasca, recurg la evadari riscante si sfarsesc singuri si parasiti intr-o moarte tragica!”


“Acum cand epoca traficului de idei a trecut de mult si cand satul arde, frumoasele idei ale “teologiei” academice din afara zidurilor academice nu numai ca sunt inactuale, ci si pot fi si o bataie de joc exagerata. Poate este delectant sa asculti despre participare si indumnezeire, stand intr-un confortabil fotoliu frumos colorat in salonul tau frumos aranjat si inconjurat de familia ta strans-unita si de prieteni, insa ce pot face aceste frumoase discutii despre cele spirituale si cele ceresti tanarului torturat de golul pe care i-l creeaza lipsa unei prezente umane reale in viata sa? Aceluia care a crescut intr-un gol sentimental, pentru ca parintii lui erau absenti chiar si trupeste, sau cel putin duhovniceste si sentimental, si care cauta disperat orice fel de scapare, fie ea si distrugatoare, din insuportabila durere interioara pe care i-o creeaza aceasta frustrare!

Ce pot face aceste discursuri pline de profunzime sotilor care s-au instrainat, familiilor dezbinate, batranilor abandonati, trupelor de oameni insingurati care cu toata viata lor mizera striga: nu am om! si care, asa cum este si normal, daca nu au posibilitatea sa iubeasca si sa fie iubiti de omul pe care il vad, nu pot sa-L iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu Il vad si sa-I simta iubirea Lui? Nu este o bataie de joc inumana sa descrii acestui om iubirea - si, desigur, intr-un mod rapitor - in loc sa i-o oferi? Nimeni nu mai are nevoie de o descriere a faptului Bisericii. Toti avem nevoie de Biserica, imperativ si disperat, traind in tragica noastra societate asociala si cu oamenii ei deconectati, amputati si singuri, si toti ii cautam pe aceia care vor incerca sa alcatuiasca Biserica. Pentru ca din nefericire exista numai oameni care cauta Biserica si aproape nimeni nu este dispus sa o alcatuiasca pentru acestia care o cauta. Nicaieri nu se vad cei dispusi sa ia parte la aventura arderii de sine care este necesara pentru a te darui, spre a alcatui Biserica. PHILOTHEOS PHAROS

pustietatea societatii

Toata aceasta tragica risipa de viata umana in scopul redactarii cataloagelor bibliografice, trimiterilor, notelor de subsol si tezelor de doctorat, pe care niciodata, nimeni nu le va citi si care nu au nici cea mai mica influenta asupra vietii oricarui om, in clipa in care atatia oameni cauta cu disperare om care sa le poarte de grija, sa le vorbeasca si sa-i asculte si fiindca nu reusesc sa-l gaseasca, recurg la evadari riscante si sfarsesc singuri si parasiti intr-o moarte tragica!”


“Acum cand epoca traficului de idei a trecut de mult si cand satul arde, frumoasele idei ale “teologiei” academice din afara zidurilor academice nu numai ca sunt inactuale, ci si pot fi si o bataie de joc exagerata. Poate este delectant sa asculti despre participare si indumnezeire, stand intr-un confortabil fotoliu frumos colorat in salonul tau frumos aranjat si inconjurat de familia ta strans-unita si de prieteni, insa ce pot face aceste frumoase discutii despre cele spirituale si cele ceresti tanarului torturat de golul pe care i-l creeaza lipsa unei prezente umane reale in viata sa? Aceluia care a crescut intr-un gol sentimental, pentru ca parintii lui erau absenti chiar si trupeste, sau cel putin duhovniceste si sentimental, si care cauta disperat orice fel de scapare, fie ea si distrugatoare, din insuportabila durere interioara pe care i-o creeaza aceasta frustrare!

Ce pot face aceste discursuri pline de profunzime sotilor care s-au instrainat, familiilor dezbinate, batranilor abandonati, trupelor de oameni insingurati care cu toata viata lor mizera striga: nu am om! si care, asa cum este si normal, daca nu au posibilitatea sa iubeasca si sa fie iubiti de omul pe care il vad, nu pot sa-L iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu Il vad si sa-I simta iubirea Lui? Nu este o bataie de joc inumana sa descrii acestui om iubirea - si, desigur, intr-un mod rapitor - in loc sa i-o oferi? Nimeni nu mai are nevoie de o descriere a faptului Bisericii. Toti avem nevoie de Biserica, imperativ si disperat, traind in tragica noastra societate asociala si cu oamenii ei deconectati, amputati si singuri, si toti ii cautam pe aceia care vor incerca sa alcatuiasca Biserica. Pentru ca din nefericire exista numai oameni care cauta Biserica si aproape nimeni nu este dispus sa o alcatuiasca pentru acestia care o cauta. Nicaieri nu se vad cei dispusi sa ia parte la aventura arderii de sine care este necesara pentru a te darui, spre a alcatui Biserica. PHILOTHEOS PHAROS

May 16, 2008

Socialismul conservator sau burghez

Ce spune evanghelia satanica " Manifestul Comunist". Ametiti fratilor!!! Traim in plina sociatate satanic-socialista... Toti sunt socialisti, si conducatorii si contestatarii si intelectualii...

"O parte din burghezie doreşte să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze.

Printre acestea găsim: economişti, filantropi, umanitarişti, oameni care se îndeletnicesc cu îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, cu organizarea de opere filantropice, membri ai societăţilor de protecţie a animalelor, fondatori de societăţi de temperanţă, reformatori de cafenea de cele mai diferite nuanţe. Acest socialism burghez a fost elaborat chiar sub formă de sisteme complete.

Ca pildă cităm „Philosophie de la misère“ a lui Proudhon.

Burghezii socialişti vor condiţiile de viaţă ale societăţii moderne dar fără luptele şi primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluţionează şi o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, fireşte, lumea în care domneşte drept cea mai bună dintre lumi. Socialismul burghez elaborează această concepţie consolatoare într-un sistem mai mult sau mai puţin complet. Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale şi să păşească în noul Ierusalim, el nu-i cere de fapt decît să rămînă în cadrul societăţii actuale, dar să lepede concepţiile sale duşmănoase despre această societate.

O altă formă, mai puţin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice. Prin schimbarea condiţiilor materiale de trai, acest socialism nu înţelege însă nicidecum desfiinţarea relaţiilor de producţie burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluţionară, ci îmbunătăţiri administrative realizate pe baza acestor relaţii de producţie, adică îmbunătăţiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital şi munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micşorează cheltuielile de dominaţie ale burgheziei şi-i simplifică bugetul.

Socialismul burghez îşi găseşte expresia corespunzătoare abia atunci cînd devine o simplă figură retorică.

Comerţ liber! în interesul clasei muncitoare; taxe vamale protecţioniste! în interesul clasei muncitoare; închisori cu regim celular! în interesul clasei muncitoare — iată ultimul şi singurul cuvînt sincer rostit de socialismul burghez.

Socialismul burghez constă tocmai în afirmaţia că burghezii sînt burghezi — în interesul clasei muncitoare."

May 15, 2008

marx si noi

Na poftim... Toti conservatorii, neoconservatorii, socioconservatorii, criticii societatii de consum se trag de aici del la " Manifestul Partidului Comunist". Ha, ha... Pe partea cealalta, liberalii-cosmopoliti-multiculturalisti se trag tot de aici... Ha, ha, ha...

Adica, de pe urma lui Marx traiesc toti cei care cred ca se poate face ceva, asa sau altminteri...

Vai de noi daca am ajuns sa ne cream viata dupa percepte socio-politice marxist-leniniste...


Istoria tuturor societăţilor de pînă azi2) este istoria luptelor de clasă.

Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul3) şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.

În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte distincte.

Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.

Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul.

Din iobagii evului mediu au provenit tîrgoveţii primelor oraşe; din aceşti tîrgoveţi s-au dezvoltat primele elemente ale burgheziei.

Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare au deschis burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acţiune. Piaţa Indiilor orientale şi cea chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere au dat negoţului, navigaţiei, industriei un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate.

Modul de organizare feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de produse, care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura i-a luat locul. Meşterii breslaşi au fost înlăturaţi de către starea de mijloc industrială; diviziunea muncii dintre diferitele corporaţii a dispărut, făcînd loc diviziunii muncii înăuntrul fiecărui atelier.

Dar pieţele se înmulţeau fără încetare, cererea creştea necontenit. Manufactura a devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc industriale l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unor întregi armate industriale, burghezii moderni.

Marea industrie a creat piaţa mondială, pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a dus la o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat, la rîndul ei, asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria, comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu-şi capitalurile şi împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu.

Vedem deci că burghezia modernă este ea însăşi produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al unui şir de revoluţii în modul de producţie şi de schimb.

Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoţită de un progres politic corespunzător[3]. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună4), ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei[4]; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfîrşit, de la crearea marii industrii şi a pieţei mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.

Burghezia a avut în istorie un rol cît se poate de revoluţionar.

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.

Burghezia a despuiat de aureola lor toate activităţile pînă atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a transformat pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă în muncitorii ei salariaţi.

Burghezia a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească.

Burghezia a arătat că manifestarea brutală a forţei, pe care reacţiunea o admiră atît de mult la evul mediu, şi-a găsit completarea potrivită în cea mai crasă trîndăvie. Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decît piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decît migraţiunea popoarelor şi cruciadele.

Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă era menţinerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfînt este profanat, şi oamenii sînt în sfîrşit siliţi să privească cu luciditate poziţia lor în viaţă, relaţiile lor reciproce.

Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pămîntesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni.

Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mîhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional. Străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sînt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele. Locul vechilor necesităţi, satisfăcute prin produsele ţării respective, îl iau necesităţi noi, pentru satisfacerea cărora e nevoie de produse ale ţărilor celor mai îndepărtate şi ale climatelor celor mai variate. În locul vechii izolări locale şi naţionale şi al satisfacerii necesităţilor cu produse proprii se dezvoltă schimbul multilateral, interdependenţa multilaterală a naţiunilor. Şi acest lucru e valabil atît pentru producţia materială, cît şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală.

Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisă civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei.

Burghezia a supus satul stăpînirii oraşului. Ea a creat oraşe enorme, a făcut să crească considerabil populaţia orăşenească faţă de cea sătească, smulgînd astfel o parte însemnată a populaţiei din idioţia vieţii de la ţară. Tot aşa cum a adus satul într-o stare de dependenţă faţă de oraş, ea a făcut dependente ţările barbare şi semibarbare de cele civilizate, popoarele de ţărani de popoarele de burghezi, Orientul de Occident.

Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mîini puţine. Urmarea inevitabilă a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală.

Burghezia a creat, în cursul dominaţiei ei de clasă, care datează abia de o sută de ani, mult mai multe şi mai uriaşe forţe de producţie decît toate generaţiile trecute laolaltă. Subjugarea forţelor naturii, maşinismul, aplicarea chimiei în industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desţelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populaţii întregi ieşite ca din pămînt — care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forţe de producţie!

Am văzut deci: mijloacele de producţie şi de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producţie şi de schimb, relaţiile în care societatea feudală producea şi făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii şi manufacturii, într-un cuvînt relaţiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forţelor de producţie care se dezvoltaseră. Ele frînau producţia în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătuşe. Ele trebuiau sfărîmate, şi au fost sfărîmate.

Locul lor l-a luat libera concurenţă, cu organizarea socială şi politică adecuată ei, cu dominaţia economică şi politică a clasei burgheze.

Sub ochii noştri se desfăşoară o mişcare asemănătoare. Relaţiile burgheze de producţie şi de schimb, relaţiile burgheze de proprietate, societatea burgheză modernă, care a produs, ca prin farmec, mijloace de producţie şi de schimb atît de uriaşe, seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpîni puterile întunericului pe care le-a dezlănţuit. De decenii istoria industriei şi comerţului nu este altceva decît istoria răzvrătirii forţelor de producţie moderne împotriva relaţiilor de producţie moderne, împotriva relaţiilor de proprietate care sînt condiţiile de existenţă ale burgheziei şi ale dominaţiei ei. Este de ajuns să pomenim crizele comerciale, care, prin repetarea lor periodică, pun tot mai ameninţător sub semnul întrebării existenţa întregii societăţi burgheze. În timpul crizelor comerciale este distrusă regulat o mare parte nu numai a produselor create, ci şi a forţelor de producţie existente. În timpul crizelor izbucneşte o epidemie socială, care ar fi părut o absurditate în toate epocile anterioare, — epidemia supraproducţiei. Societatea se vede brusc aruncată înapoi, într-o stare de barbarie momentană, ca şi cum o foamete, un război general nimicitor ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai; industria, comerţul par distruse. Şi pentru ce? Pentru că societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele de producţie de care dispune nu mai servesc la dezvoltarea civilizaţiei burgheze şi a[5] relaţiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriaşe pentru aceste relaţii, care frînează dezvoltarea lor; şi de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existenţa proprietăţii burgheze. Relaţiile burgheze au devenit prea strîmte pentru a cuprinde avuţia produsă de ele. Cum învinge burghezia crizele? Pe de o parte, prin distrugerea forţată a unei mase de forţe de producţie, pe de altă parte prin cucerirea de noi pieţe şi prin exploatarea mai intensă a pieţelor vechi. Prin ce, deci? Prin pregătirea unor crize şi mai generale, şi mai formidabile şi prin reducerea mijloacelor de a le preveni.

Armele cu care burghezia a doborît feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi.

Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea: ea a creat şi oamenii care vor mînui aceste arme, — muncitorii moderni, proletarii.

În aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, se dezvoltă şi proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru şi care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul. Aceşti muncitori, care sînt siliţi să se vîndă cu bucata, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerţ şi prin urmare sînt supuşi deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenţei, tuturor oscilaţiilor pieţei.

Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi, o dată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a maşinii, anexă de la care se pretinde numai operaţia cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învăţat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul le pricinuieşte se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreţinerea sa şi pentru reproducerea speciei sale. Preţul unei mărfi, deci şi al muncii[6], este însă egal cu cheltuielile ei de producţie. De aceea, în măsura în care munca devine mai nesuferită, scade şi salariul. Mai mult încă, în aceeaşi măsură în care se înmulţesc maşinile şi creşte diviziunea muncii, creşte şi cantitatea de muncă[7], fie prin înmulţirea orelor de muncă, fie prin intensificarea muncii cerute într-un timp anumit, prin accelerarea mersului maşinilor etc.

Industria modernă a transformat micul atelier al meşterului patriarhal în marea fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. Ei nu sînt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi şi ceas cu ceas, robiţi de maşină, de supraveghetori şi, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Şi cu cît acest despotism proclamă mai făţiş cîştigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai duşmănos, mai aprig.

Cu cît munca manuală cere mai puţină îndemînare şi mai puţină cheltuială de forţă, adică cu cît se dezvoltă mai mult industria modernă, cu atît munca bărbaţilor este înlocuită pe scară mai mare cu aceea a femeilor şi a copiilor[8]. Deosebirile de sex şi vîrstă îşi pierd valabilitatea socială cînd e vorba de clasa muncitoare. Nu mai există decît instrumente de muncă, care pricinuiesc cheltuieli diferite, după vîrstă şi sex.

Cînd muncitorul îşi primeşte salariul în bani peşin, după ce a fost exploatat de către fabricant, tabără asupra lui celelalte părţi ale burgheziei — proprietarul, băcanul, cămătarul etc.

Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri, meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrînt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei.

Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existenţa sa.

La început luptă muncitori răzleţi, apoi muncitorii unei fabrici, pe urmă muncitorii unei ramuri de muncă dintr-o localitate împotriva burghezului care-i exploatează direct. Ei îşi îndreaptă atacurile nu numai împotriva relaţiilor burgheze de producţie, ci şi împotriva uneltelor de producţie înseşi; ei distrug mărfurile străine, care le fac concurenţă, sfărîmă maşinile, dau foc fabricilor, caută să recucerească poziţia pierdută a muncitorului medieval.

Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi fărîmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-şi atinge scopurile sale politice, trebuie, şi mai poate deocamdată, să pună în mişcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, aşadar, proletarii nu combat încă pe duşmanii lor, ci pe duşmanii duşmanilor lor, ei combat rămăşiţele monarhiei absolute, pe moşieri, burghezie neindustrială, mica burghezie. Toată mişcarea istorică este astfel concentrată în mîinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei.

Dar, o dată cu dezvoltarea industriei, proletariatul creşte nu numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forţa lui sporeşte, şi el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condiţiile de existenţă înăuntrul proletariatului se nivelează tot mai mult, căci maşina şterge din ce în ce mai mult deosebirile dintre diferitele munci şi reduce salariul aproape pretutindeni la un nivel deopotrivă de scăzut. Concurenţa crescîndă a burghezilor între ei şi crizele comerciale ce izvorăsc de aici fac ca salariul muncitorilor să fie tot mai nestabil; perfecţionarea neîncetată şi într-un ritm tot mai accelerat a maşinilor face ca condiţiile de viaţă ale proletarilor să devină tot mai nesigure; ciocnirile individuale dintre muncitor şi burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase. Muncitorii încep prin a forma coaliţii[9] împotriva burghezilor, ei se unesc ca să-şi apere salariul. Ei înfiinţează chiar asociaţii cu caracter permanent pentru a se pregăti în vederea eventualelor răzvrătiri. Pe alocuri lupta izbucneşte sub formă de insurecţii.

Din timp în timp înving muncitorii, dar numai în mod trecător. Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescîndă a muncitorilor. Această unire este înlesnită prin mijloacele de comunicaţie tot mai numeroase, create de marea industrie, care stabilesc legături între muncitorii din diferite localităţi. Această legătură e suficientă pentru ca numeroasele lupte locale, care au pretutindeni acelaşi caracter, să fie centralizate într-o luptă naţională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetăţenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîţiva ani.

Această organizare a proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurenţa dintre muncitorii înşişi. Ea renaşte însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoşterea unora din interesele muncitoreşti. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.

În genere ciocnirile din sînul vechii societăţii grăbesc în multe privinţe dezvoltarea proletariatului. Burghezia duce o luptă neîncetată: la început împotriva aristocraţiei; mai tîrziu împotriva acelor părţi ale burgheziei însăşi ale căror interese intră în contradicţie cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor ţărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui şi să-l atragă astfel în mişcarea politică. Ea însăşi înarmează, aşadar, proletariatul cu propriile ei elemente de cultură[10], adică cu armele împotriva ei însăşi.

Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părţi întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puţin condiţiile lor de existenţă sînt ameninţate. Şi acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură[11].

În sfîrşit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere al clasei dominante, al întregii societăţi vechi capătă un caracter atît de acut, încît o mică parte din clasa dominantă se desprinde de ea şi se alătură clasei revoluţionare, clasei căreia îi aparţine viitorul. Tot astfel cum odinioară o parte din nobilime a trecut în lagărul burgheziei, acum o parte din burghezie trece în lagărul proletariatului, şi anume o parte din ideologii burghezi care s-au ridicat pînă la înţelegerea teoretică a întergii mişcări istorice.

Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.

Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului.

Lumpenproletariatul[12], acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.

Condiţiile de viaţă ale vechii societăţi sînt deja distruse în condiţiile de viaţă ale proletariatului. Proletarul este lipsit de proprietate; relaţiile sale cu nevasta şi cu copiii nu mai au nimic comun cu relaţiile burgheze de familie; munca industrială modernă, subjugarea modernă de către capital, aceeaşi în Anglia ca în Franţa, în America ca în Germania, l-au despuiat de orice caracter naţional. Legile, morala, religia sînt pentru dînsul tot atîtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atîtea interese burgheze.

Toate clasele din trecut care cucereau puterea căutau să-şi asigure poziţia dobîndită supunînd întreaga societate condiţiilor care stăteau la baza modului lor de însuşire. Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decît desfiinţînd propriul lor mod de însuşire de pînă acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de pînă acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce pînă acum ocrotea şi asigura proprietatea privată.

Toate mişcările de pînă acum au fost mişcări ale unor minorităţi sau în interesul unor minorităţi. Mişcarea proletară este mişcarea independentă a imensei majorităţi, în interesul imensei majorităţi. Proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială.

Chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întîi o luptă naţională. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rînd cu propria sa burghezie.

Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin latent, dinăuntrul societăţii actuale, pînă la punctul cînd acesta se transformă într-o revoluţie deschisă şi cînd, răsturnînd prin violenţă burghezia, proletariatul îşi întemeiază dominaţia sa.

Toate societăţile de pînă acum s-au bazat, după cum am văzut, pe antagonismul dintre clasele asupritoare şi clasele asuprite. Dar pentru ca o clasă să poată fi asuprită, trebuie să i se asigure cel puţin condiţiile în care să-şi poată duce existenţa de rob. Iobagul a început să se ridice în perioada iobăgiei la starea de membru al obştei, după cum micul burghez a început să se ridice la starea de burghez sub jugul absolutismului feudal. Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice o dată cu progresul industriei, decade tot mai adînc sub condiţiile propriei sale clase. Muncitorul devine pauper şi pauperismul creşte chiar mai repede decît populaţia şi bogăţia. Din aceasta reiese limpede că burghezia nu este în stare să rămînă mai departe clasa dominantă în societate şi să impună societăţii, ca lege regulatoare, condiţiile de viaţă ale propriei ei clase. Ea este incapabilă să domine, fiindcă este incapabilă să asigure sclavului ei existenţa, chiar în limitele sclaviei lui, fiindcă este silită să-l lase să decadă într-o situaţie în care ea trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănită de dînsul. Societatea nu mai poate trăi sub dominaţia burgheziei, adică existenţa burgheziei nu mai este compatibilă cu societatea.

Condiţia esenţială pentru existenţa şi dominaţia clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mîinile unor particulari, formarea şi sporirea capitalului; condiţia existenţei capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurenţa muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe proprii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile.

May 14, 2008

Mantuire

Omul trebuie sa se mantuiasca nu doar de starea cazuta( post-edenica)
Omul trebuie sa se mantuiasca de starea de creatura prin urcarea spre asemanarea cu Dumnezeu Treime. Omul, barbat si femeie, trebuie sa implineasca ceea ce Dumnezeu a vrut sa faca cu el cand l-a facut din noroi. Sa-l aduca in dumnezeire prin Biserica, Trupul lui Iisus Hristos, Fiul nascut mai inainte de toti vecii.
Din dragoste Dumnezeu a facut totul si pe om in special pentru a-i da toata dumnezeirea.
Sa ne mantuim din starea de creatura prin harul Domnului.

May 12, 2008

Asediul ispitelor

După mărturia Sfântului Meletie Mărturisitorul (sec. IV), creştinul este ispitit de diavolul din opt părţi, şi anume:

De sus, când ne silim la nevoinţe şi virtuţi peste puterile noastre. Adică post până la epuizare, osteneală exagerată a trupului, priveghere de toată noaptea şi alte fapte bune la care abia ajung cei desăvârşiţi.

De jos suntem ispitiţi de diavoli prin moleşeală şi lenevire la lucrarea faptelor bune, slăbindu-ne astfel voinţa, raţiunea, mustrarea conştiinţei, bărbăţia şi stăruinţa în lupta cea duhovnicească.

Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupeşti de tot felul, prin beţie, lăcomie, zgârcenie, mânie, ură, răzbunare şi tot felul de răutăţi trupeşti şi sufleteşti. Se numesc aşa, pentru că vin direct de la diavolul şi fiecare îşi dă uşor seama de cursele celui viclean.

Din partea dreaptă ne ispitesc diavolii prin patimi sufleteşti şi raţionale subţiri, greu de sesizat şi foarte greu de cunoscut şi biruit, cum sunt: mândria, părerea de sine, slava deşartă, osândirea altora, răzvrătirea minţii, neascultarea, egoismul, ereziile, sectarismul, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înaltă, hula, îndoiala, necredinţa, visurile, vedeniile, vrăjitoria etc. Aceste patimi, având la temelie mândria din care a căzut Lucifer în adânc, sunt foarte anevoios de recunoscut şi tămăduit.

Din faţă ne ispitesc şi ne tulbură diavolii cu nălucirea celor viitoare, adică ne aruncă în griji, în bănuieli asupra altora şi în osteneli trupeşti peste puteri pentru ziua de mâine, ca şi cum Dumnezeu nu ne-ar mai purta de grijă. Cei ispitiţi de aceste gânduri adună isteric averi pentru bătrâneţe, se ostenesc numai pentru viaţa aceasta, se tem că nu vor mai avea ce mânca şi ce bea, îşi avortează copiii, speriaţi de gândul că nu vor avea cu ce-i hrăni, se ceartă pentru averi, sunt foarte zgârciţi şi iubitori de bani, nu fac milostenie şi sunt egoişti.

Din spate sunt ispitele care constau în amintirea păcatelor şi patimilor care ne-au stăpânit în tinereţe, îndemnând la recidivă. Diavolii reamintesc de persoanele cu care am păcătuit, de locul în care am greşit, de pricinile păcatelor care ne-au stăpânit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certaţi, de cuvintele cu care ne-au supărat, ca să începem din nou a-i urî; ne aduc aminte de păcatele trupeşti pe care le-am făcut, de chipurile care ne-au smintit, de beţii şi alte răutăţi din trecut.

Dinlăuntru, adică din inimă, ne ispitesc vrăjmaşii cei nevăzuţi cu toate patimile care stăpânesc inima, precum: mânia, răutatea, pofta, răzbunarea, împietrirea, zavistia, mândria şi celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gură, vine din inimă, şi acestea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele...“ (Matei 15, 18-19). De aceea şi proorocul David se ruga, zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).

Din afară sunt ispitele ce vin prin cele cinci simţuri, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire şi prin vorbire. Despre ispitele ce intră în inimă, proorocul Isaia spune: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre“. Despre ochi, zice Mântuitorul: „Cela ce caută spre femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa“ (Matei 5, 28). Iar despre vorbire, Apostolul Iacob susţine categoric: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul“ (Iacob 3, 2)

May 4, 2008

Educaţia religioasă - articol Plesu

... cît de smintit trebuie să fii că să te simţi atins în demnitatea raţiunii tale de vecinătatea lui Lao-tse, a lui Shankara, a Sfîntului Augustin, a Magistrului Eckhart, a lui Pascal, a lui Vasile cel Mare sau a lui Grigorie Palama?...

May 1, 2008

Interviu Mircea Platon - critica societatii de consum, neomarxiste, totalitare

Nu sunt un fan al inteleptilor lumii acesteia dar in acest desert uniform si aromitor cred ca acest interviu este ceva. Ce? Nu stiu. Pentru cei ce nu au timp de aprofundare, pentru cei prinsi un interviu de acest gen ciupeste...