Cititi, fratilor, si intelegeti nu cu capul ci cu inima si cu duhul.
Principele Radu:
„Noi nu avem carieră, noi avem destin”, de Emanuel DRĂGUȘIN
România „este o ţară în care democraţia şi libertăţile au luat-o mult înaintea profesionalismului şi instituţiilor”
Rep.: Cu ce gânduri aţi venit la Alba Iulia?
ASR: Este un loc care pentru mine înseamnă două lucruri: o dată legătura indisolubilă cu familia regală şi cu formarea statului român modern, cel pe care astăzi ne străduim să-l desăvârşim şi în al doilea rând Alba Iulia este inima românească a unei naţiuni care s-a străduit de secole să devină întreagă şi armonioasă. Alba Iulia, cu toată această istorie a ei, foarte legată de Europa Centrală şi de Europa Occidentală în general, are toate ingredientele pentru a fi un spaţiu românesc de vocaţie europeană.
Rep.: Cum vedeţi raportul dintre conducerea bisericească şi cea laică a statului?
ASR: În primul rând, cred că ea ar trebui să treacă necesarmente prin modelul acesta de cârmuire care este regalitatea, pentru că indiferent dacă ţara este sau nu monarhie, are nevoie de o înţelegere exactă a ceea ce înseamnă statalitatea. Este foarte adevărat că, spre deosebire de modelul religios, modelul statului român este unul laic, dar una este laicitatea dinamicii democratice şi politice şi alta este laicitatea unei cârmuiri de esenţă statală, care este impregnată de credinţă şi de valori cum sunt valorile Coroanei. Ce vreau să spun cu aceasta este că Biserica Ortodoxă Română are nevoie astăzi, în anul 2009, din partea societăţii româneşti, şi de parteneriatul societăţii civile, dar şi de instituţiile statului dintre care cea mai importantă este instituţia care se numeşte astăzi instituţia Preşedintelui României. Atât omul aflat în fruntea acestei instituţii, cât şi instituţia ca atare promovează în spaţiul public statalitatea, nu politica. Şi statalitatea este un alt fel de cârmuire. Că ea se numeşte Monarhie sau Republică, felul acesta de a cârmui statal este un fel care se apropie mult de leadershipul ierarhilor noştri pentru că are, împreună cu Biserica noastră, câteva puncte comune. Unul din aceste puncte comune este generozitatea. Un al doilea este spiritul de răspundere, un al treilea se numeşte loialitate, loialitate pentru o cauză şi un al patrulea s-ar numi puterea exemplului personal. Aşa se face legătura între democraţie şi credinţă: prin valorile comune.
Rep.: De obicei, oamenii politici, îşi uită promisiunile imediat după alegeri. Este posibil să se întâmple şi altfel în România?
ASR: Nu ştiu dacă este posibil în acest moment. Eu încerc. În orice caz, important este să ducem această înverşunată luptă a noastră de a redobândi demnitatea şi mândria noastră, în acest moment pe cale de dispariţie. Pentru că întâmplător, ceea ce am remarcat eu în ţară, în comunităţile locale, în aceste ultime luni şi chiar în aceşti ultimi ani este că omul din societatea românească profundă este, paradoxal, un om care înţelege valorile despre care vorbesc eu. Cine nu înţelege este vârful puterii de la Bucureşti, care este un conglomerat de mai multe esenţe: putere economică, putere mediatică, putere politică. Aceşti oameni par uneori mai obtuzi şi mai orbi la nevoia extraordinară a României de a-şi redobândi puterea şi demnitatea decât este omul din societatea românească profundă. Într-un fel, acesta este un motiv de speranţă, dar şi de dezamăgire. De speranţă pentru că dacă cei mulţi înţeleg atunci este o şansă să se schimbe, de dezamăgire pentru că cei puţini, care au de fapt în mână toată puterea, nu se lasă clintiţi din loc în sensul că să înţeleagă, să absoarbă, să deschidă poarta către un nou fel de a pune problema. În aceste condiţii, este foarte dificil să va spun dacă se poate sau nu schimba ceva acum. În orice caz, cert este că deja faptul că noi vorbim în aceste momente despre aşa ceva, este un semn că se lucrurile se pot schimba.
“România, Republică sau Monarhie, totuşi trebuie să rămână o naţiune şi un stat, nu un Mall, un supermarket plin de oameni şi de bunuri aşezate pe rafturi”
Rep.: Încrederea în politicieni a scăzut foarte mult.
ASR: Încrederea a scăzut enorm. În afară de această, vedeţi şi rezultatele prezenţei la vot la alegerile europarlamentare. Un rezultat îngrijorător.
Rep.: Asemănător cu ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări europene.
ASR: Păi, boala nu este românească. Boala este europeană. Problema este că, spre deosebire de ei, care-şi pot permite acest soi de slăbiciune, pentru că au instituţii solide şi puternic ancorate în profesionalism, noi suntem o ţară care, în afară de datul din gură, nu avem atât de mult cu ce să ne lăudăm. Este o ţară în care democraţia şi libertăţile au luat-o mult înaintea profesionalismului şi instituţiilor. Noi ne zbatem de fapt acum în spectrul public într-o mare de voci care dau din gură degeaba, într-o multitudine de amatori, într-un ocean de diletanţi şi ici-acolo câte un profesionist care nu este nici încurajat şi a cărui voce nu este ascultată. Şi atunci, faptul că există democraţie în ţară şi libertăţi este un lucru foarte bun; avem o generaţie politică nouă, există o viaţă economică ce a crescut destul de mult, există o mulţime de comunităţi locale care au crescut… Dar a rămas ceva foarte mult în urmă; a rămas în urmă instituţia publică românească, ea este în continuare năpădită de amatorism, de neruşinare, de inconştienţă si de iresponsabilitate şi nu dă semne să se elibereze de aceste slăbiciuni. Profesionistul, competentul este fie batjocorit, fie ţinut la index, fie descurajat, fie pur şi simplu este ignorat şi aceasta este o chestiune care probabil vine şi din faptul că statul ca atare, ca instrument, dar şi ca esenţă, ca multitudine de valori, a fost pierdut din gustul şi din orizontul societăţii româneşti. Societatea românească nu mai înţelege bine ce-o fi aceasta şef de stat, ce-o fi aceasta un om de stat, ce rol ocupă statalitatea, cu ce se ocupă ea, cum se manifestă ea public? În cazul în care eşti chemat să acţionezi public după principiile statului, ce-o fi însemnând asta, nu cumva tot un fel de politician care face băi de mulţime ca să îl votăm? Adevărul e că nu e asta, statalitatea este o înmănunchere de valori pe care le reprezintă de exemplu, Juan Carlos al Spaniei. Mulţi vor spune „da, dar noi nu vrem Monarhie”. Păi, nu-i nimic, dacă nu vrem Monarhie avem Republică, dar Republica trebuie înnobilată tot de aceleaşi valori ale statalităţii, fiindcă România, Republică sau Monarhie, totuşi trebuie să rămână o naţiune şi un stat, nu un Mall, un supermarket plin de oameni şi de bunuri aşezate pe rafturi.
Rep.: Preşedinţii pe care i-a avut România postdecembrista nu au reuşit să se rupă de partidele din care au provenit.
ASR: Niciodată niciunul dintre oamenii politici, sau mai bine zis dintre politicienii care vor reuşi până la urmă să dobândească această înaltă funcţie, nu se va elibera sub nicio formă de caracterul lor de politicieni. Este pur şi simplu, dacă îmi permiteţi un cuvânt mai puţin academic, o gogoriţă. Este o minciuna, este o înşelătorie, pentru că indiferent cine este acel politician, chiar dacă este un om subţire, chiar dacă este un om din altă generaţie, chiar dacă este mai citit şi mai umblat prin lume, niciodată nu se va lepăda de ideologia şi de partidul lui, de grupul din care face parte. Pentru că ei, ca să poată întâi să conducă acel partid, au făcut exerciţii de ani şi ani (unii dintre ei, de decenii) de politicianism, au dat din coate, au luptat au fost aleşi. Ca să poată să candideze la preşedinţie, au trebuit să facă înţelegeri, compromisuri, punţi de legătură, să primească bani de la oameni cu stare (ei personal nu au bani), au trebuit să facă o grămadă de compromisuri care din punct de vedere al vieţii politice sunt perfect normale. În toată cârmuirea lor de 10, 15, 20 de ani în care şi-au dezvoltat calităţile de politicieni, s-au obişnuit cu un anume limbaj. Nu pot acum, când au ajuns într-o poziţie atât de înaltă, să-şi schimbe firea. Şi atunci, ce vor face? Vor trăda esenţa acestei instituţii, care este o instituţie a statalităţii şi nu a politicii, şi o vor coborî la calapodul pe care îl cunosc ei. Ce vor obţine? Un post de prim-ministru numărul 1 care se va bate cu prim-ministrul numărul 2, dar se va bate ilegal pentru ca premierul adevărat al României are toată administraţia în mână şi tot bugetul României prin Constituţie în timp ce acest prim-ministru numărul 2 (care este politicianul ajuns Preşedinte) nu are absolut nimic sub el cu care să îndeplinească promisiunile pe care le face. Şi atunci ce face? Una din două: ori devine un inamic al premierului, aşa cum s-a întâmplat în 2004 şi 2008 când o ţară întreagă a fost paralizată pentru că doi oameni nu se înţelegeau, ori se înţelege cu premierul şi atunci acesta din urmă ajunge un fel de păpuşă în mâna primului. E normal ca după douăzeci de ani de democraţie, în care am trecut prin atâtea, în care am plătit un preţ atât de mare al aberaţiilor pe care le-am trăit înainte de 1989, e posibil ca acum, când suntem şi în Nato şi în Uniunea Europeană să continuăm să ne încăpăţânăm în această absurditate de a da Preşedinţia României pe mâna unui politician, oricât de abil şi de puternic ar fi el, când de fapt prin Constituţie această funcţie nu are nici un rol politic?
Rep.: Au avut românii alternative? Succesiuni la putere au existat şi se spune astăzi că românii au conducătorii pe care şi-i merită.
ASR: Zicala aceasta istorică precum că fiecare popor are conducătorii pe care şi-i merită nu e un lucru lipsit de adevăr, dar în cazul nostru trebuie să ne gândim şi la faptul că dacă mereu alegi timp de douăzeci de ani din aceeaşi oală şi din când în când bagi mâna şi mai scoţi tot pe acelaşi sau pe cei doi-trei care se perindă mereu, ce vrei ca omul să aleagă? Adică faptul că are posibilitatea să aleagă la ce îi foloseşte dacă el are trei sau patru variante care se întorc mereu?
„[…] Locul de la Cotroceni lăsaţi-l unui om care acţionează statal, care acţionează în sensul mândriei, al continuităţii, pentru că asta scrie în Constituţia României.”
Rep: Românii au ales mereu răul cel mai mic.
ASR: Acum au posibilitatea să nu mai aleagă răul cel mai mic, ci o variantă bună, dar pentru asta trebuie ca oamenii să înţeleagă, întâi şi întâi că propunerea pe care eu o fac nu este o propunere de schimbare a unui om şi înlocuirea lui cu un alt om, pentru că acest lucru nu este în interesul meu. Eu consider că fiecare om politic, fiecare în felul lui, are un aport de adus societăţii româneşti. Chiar si cei care şi-au anunţat candidatura la Preşedinţie până în acest moment sunt oameni pe care îi cunosc; au calităţi, au o mulţime de lucruri bune şi o mulţime de lucruri mai puţin bune pe care le-au făcut în aceşti ani. Nu-i privesc ca pe nişte rivali, îi privesc ca pe nişte parteneri. Singurul lucru pe care încerc să li-l spun este: nu vă aşezaţi pe un loc care nu vă aparţine; v-aţi chinuit într-o asemenea măsură să dobândiţi putere politică, o aveţi, aveţi un partid, aşezaţi-vă pe poziţia de premier; ajungeţi majoritari în Parlament şi ţineţi în mână toată politica românească, dar locul de la Cotroceni lăsaţi-l unui om care acţionează statal, care acţionează în sensul mândriei, al continuităţii, pentru că asta scrie în Constituţia României. Candidatura mea e o candidatură-model, o candidatură unică. Eu le spun oamenilor: nu vă promit nimic, vom face totul împreună, dacă veţi sta alături de mine, într-o acţiune de ordin sufletesc mai mult decât mental. Dacă pe data de 15 decembrie eu voi ieşi Preşedinte va trebui să staţi şi mai mult alături de mine. Şi chiar dacă n-ar fi vorba de mine ca persoană, o acţiune nu se încheie în momentul în care ai învestit pe cineva cu încredere şi i-ai dat votul. Un om căruia i-ai dat votul o dată este un om care are nevoie de tine şi de aici încolo. Nu e un meci de fotbal la care oamenii stau în tribune sau stau în faţa televizoarelor, mănâncă seminţe şi beau bere. Toţi românii care dau un vot de încredere cuiva, mai ales într-o funcţie atât de înaltă precum este cea de Preşedinte, trebuie să fie mereu activi, mereu acolo, parte a acestui joc pentru că este singura modalitate de a disloca mentalităţi înapoiate şi toţi rinocerii aceştia – aşa cum îi numea Eugen Ionescu în anii `50 – care nu au cum să se mai dea laoparte pentru că sunt mineralizaţi, împietriţi în poziţia aceasta de putere şi de lăcomie.
Rep.: Credeţi că este posibil ca acum, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să se schimbe mentalităţile în România sau mai trebuie să aşteptăm?
ASR: Nu cred că mai trebuie aşteptat. În acest moment în care avem o atât de mare posibilitate de a ne informa, o atât de rapidă capacitate de a înţelege, nu este nevoie să aştepţi atâţia ani. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în 1866, când Regele Carol I a venit. Ce fel de Românie a găsit el? A găsit o Românie medievală, o Românie plină de moravuri uşoare, o Românie puternic înrădăcinată în năravuri, dar a găsit şi nişte oameni înţelepţi, patrioţi, care l-au ajutat să compună şi să consolideze mai apoi statul român modern. Dacă Regele Carol I, într-o Românie cu 80% populaţie rurală, cu o economie foarte proastă, cu o statalitate aproape inexistentă, cu o armată slabă, cu o sărăcie lucie, a reuşit în 48 de ani să facă bijuteria aceasta de ţară, atunci de ce să nu cred eu că în 2009, la 20 de ai după ce a fost dat înlăturată o dictatură comunistă, nu se poate face ceva?
Rep.: Poate că în spaţiul balcanic evoluţiile sunt mai greu de realizat.
ASR: Cu o singură excepţie. Dacă facem din acest fel de a fi destul de complicat, destul de dificil de înţeles, o calitate. Pentru că tot această lume orientală, influenţată de imperii importante – trei imperii fundamental diferite: Imperiul rus, Imperiul austriac, Imperiul otoman – are o confluenţă extraordinară, are bogăţie şi diversitate culturală. Dacă aceste calităţi sunt scoase în evidenţă, se poate transforma într-un avantaj tot acest spirit al nostru dificil de caracterizat şi de pus într-o formă.
Rep.: Credeţi că în anul 2009 mai este posibilă apariţia modelelor, a caracterelor?
ASR: Da. Vă dau câteva exemple din viaţa noastră de zi cu zi. Ioan Paul al II-lea, Mihai I, Nelson Mandela, Vaclav Havel, Maica Tereza.
Rep.: Dacă proiectele Alteţei Voastre vor reuşi, cum vă veţi raporta la Alba Iulia?
ASR: Eu sunt sigur că proiectele mele vor reuşi într-o zi pentru că, întâi şi întâi, de partea mea am o anumită legitimitate istorică. Am dreptate, vreau lucruri care sunt bune pentru ţară, lupt pentru o cauză nobilă şi nu una egoistă şi în al treilea rând am răbdare. Am răbdarea instituţiei care de 143 de ani durează şi va mai dura de 143 de ori 143 de ani. Pe de altă parte noi, Principesa, eu şi ceilalţi membri ai familiei regale, nu avem carieră. Noi avem destin. Destinul nostru va fi scris, aşa cum se scrie destinul, cu sudoare şi cu dăruire din partea noastră. Iar în ceea ce priveşte Alba Iulia, ea va rămâne pentru noi întotdeauna un fundament. Eu nu sunt un patriot vocal, pentru mine, însă, statalitatea românească, calitatea de naţiune a poporului român, sunt fundamentale. Şi Alba Iulia, împreună cu alte câteva puncte şi momente din istoria noastră modernă sunt repere. Pentru mine Alba Iulia este locul străbunicilor Principesei Margareta, al lui Ferdinand şi al Mariei, care prin exemplul lor inegalabil, ne-au făcut pe noi să fim astăzi ceea ce suntem.
1 comment:
Doamne ajuta-i sa reuseasca, sa nu cada tara intr-o noua dictatura a "banilor".
Post a Comment