Comentariul meu.
Ideea traditiei bogate nu este cea mai fericita formulare. Traditia nu inseamna depozit ci asumarea unei iubiri. E adevarat ca nu toti iubim la fel. Insa indragostitii, desi iubesc, nu se manifesta la fel. Chiar aceasta diversitate in manifestare poate parea o scadere daca ne raportam la un tipar de iubire. Caci autorul se manifesta, chiar si el, la un tipar de iubire. Recitarea din Parintii Bisericii nu este un lucru rau in sine la fel cum nu e nici tipicul liturgic. A manipula formule sfintite de Duh nu-i totuna cu a te imbraca cu haine la moda. Metanoia nu se declanseaza si nici nu staruie prin proprie putere (sau prin critica fenomenologica, existentiala, politic-morala). Duhul Adevarului ne va invata toate si despre toate pana in sfarsit. Primejdie? Nu. Slava este.
Deci, nu disperare ci incredere. Daca materia este supusa legii entropiei iar omul traieste nu doar cu Cuvantul lui Dumnezeu ci si cu paine noi sa zicem:
Slava Tie Doamne ca toate cu intelepciune le-ai facut.
A avea o bogata traditie, asa cum avem noi, crestinii ortodocsi, implica si mari primejdii. Una dintre primejdii a fost scoasa in evidenta de istoricul Gibbon ce descrie cateva din decaderile crestinismului la invatatii greci din veacul al zecelea, care transmiteau scrierile si vorbeau limba celor duhovnicesti, dar nu aveau trairea lor: “tineau in mainile lor neinsufletite bogatiile parintilor lor fara sa le mosteneasca duhul care a nascut si a impartasit acea sfanta mostenire. Citeau, laudau, compilau, insa sufletele lor istovite pareau a nu fi in stare de cugetare si faptuire".
Fara indoiala, Gibbon ignora in mare parte Biserica Rasariteana si era pornit impotriva ei. Cu toate acestea, a scos in evidenta o primejdie reala pentru cei ce au mostenit un patrimoniu atat de bogat.
O alta primejdie este aceea ca teologia noastra sa devina doar o teologie a repetarii. In vreme ce trimiterea la Parinti este o metoda de a pastra continuitatea cu credinta Bisericii primare, aceasta practica poate submina si limita vigoarea teologica a teologiei ortodoxe. Nu suntem atrasi doar de trecut, suntem atrasi si de viitor. Trebuie sa existe dreapta cumpanire intre cele doua.
Atractia trecutului poate fi atat de puternica incat sa neutralizeze atractia viitorului. Trebuie sa fim deschisi catre cele vechi fara a ne inchide fata de nou. Viitorul este mai mult decat simpla agatare de trecut. Pr. Florovski scria: "Este un obicei primejdios a transmite doar "citate" de la Parinti..., in afara intregii oranduieli a credintei, in care doar ei sunt cu adevarat vii. "A urma pe Parinti" nu inseamna doar a cita spusele lor; inseamna a dobandi cugetul lor, descoperirile lor”.
O alta primejdie a mostenirii bogatei predanii a Parintilor e subliniata de Prof. Van Campenhausen: "Parintii au ajuns atat de sfinti, incat pana la urma nu au mai putut sa zamisleasca nici un fel de fii care sa aiba aceeasi vitalitate ca ei ... Inchisi in propriile hotare teritoriale si culturale, Biserica lor se sprijinea pe propria sa desavarsire. Ea credea intr-o neschimbata si nepieritoare continuitate cu Apostolii si Parintii din trecut, ale caror impliniri le admira atat de mult, incat nu mai reusea sa observe firea schimbatoare a problemelor ce stateau in fata teologiei. Ea pastra mostenirea lor intelectuala, fara a face nimic spre a o reinnoi."
Putem formula acelasi lucru spunand ca noi traim taind cecuri. Parintii si bunicii nostri au adunat capitalul. Noi traim din dobanda laudandu-ne cu cat au adunat ei in cont, fara a adauga nimic la capital. Dar cand capitalul s-a epuizat, cecurile nu mai au valoare. Trebuie sa continuam a adauga la capital.
Avem doua feluri de averi - lucrurile mostenite si lucrurile dobandite. O mostenire prea bogata ne poate face sa ne multumim cu ce avem, fara a mai dobandi ceva. Pastrarea comorilor trecutului este un lucru insemnat. Insa crestinatatea ortodoxa nu este doar o maretie trecuta. Parintii Bisericii au pus temeliile. Noua ni se cade sa continuam a zidi pe temeliile lor.
Parintele Anthony Coniaris
No comments:
Post a Comment