Cand te pricepi sa schiezi nimic nu este imposibil - Plesu despre ce, si despre cum.

Cioran: " N-am dat nimănui dreptul de a spune: e de-al nostru".

Plesu: "Afilierile n-au valoare decît cînd sînt acte de personalitate, decizii ale unor inşi fundamental neînregimentabili."

Doua afirmatii care spun ceva (cunoscand istoria lor) despre cei ce le-au nascut. Plesu vorbeste ca si cum spune acelasi lucru cu Cioran. Insa fapta, viata, arata altceva.


Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997, p.768: „Aş putea spune despre mine ceea ce, cu mai puţină acoperire, a spus despre sine Sainte-Beuve: «N-am dat nimănui dreptul de a spune: e de-al nostru»“.


Cîţi, dintre oamenii publici de azi, ar putea spune despre ei înşişi ceea ce se simţeau îndreptăţiţi să spună, despre ei înşişi, Sainte-Beuve şi Cioran? Toţi „aparţin“ cuiva, toţi sînt, sau par înregimentaţi. Iar dacă nu sînt, sînt suspectaţi că sînt şi stigmatizaţi ca atare. „Independenţa“ a devenit aproape neonorabilă şi, în orice caz, necredibilă. „Al cui o fi ziarul cutare?“ – se întreabă tot omul. „Ăsta din ce partid e?“ „X e de-al lui Băsescu!“, „Y e de-al lui Iliescu, sau de-al lui Patriciu!“. Dacă lauzi e fiindcă eşti plătit de unii, dacă înjuri e fiindcă eşti plătit de alţii. „Obiectivitatea“ e interzisă: eşti somat să alegi, să ţii cu unii sau cu alţii, să te „angajezi“. N-ai voie să fii „echidistant, „dilematic“, meditativ. Trebuie să sari la bătaie! Reflexivitatea e un simplu (şi pernicios) moft intelectual. Opinia trebuie să fie „strategică“, orientată polemic, „abilă“. Nu merge s-o scalzi, nu se cade să umbli cu amabilităţi, nu e frumos să stai şi să cugeţi. Cine o face e ori bleg, ori ipocrit, ori vîndut.

Nu e de mirare, aşadar, că cei cu adevărat independenţi, cei care, fie că greşesc sau nu în judecata lor, se păstrează dezinteresaţi constituie o minoritate. Majoritatea preferă să se drapeze într-o gesticulaţie radicală. Există, de pildă, o sumedenie de personaje, ziarişti uneori, dar, alteori, inşi fără un profil cert, care apar cu regularitate pe diferite posturi de televiziune cu singura preocupare de a sfîşia beregata cîte unui politician. E destul să le vezi chipul şi ştii ce vor spune, încă înainte să deschidă gura. Dacă îl detestă pe Traian Băsescu, vor veni seară de seară la televiziune, ca la serviciu, porniţi să-l spurce în toate felurile. Invers, dacă sînt „de-ai lui Băsescu“, se vor strădui conştiincios să-l scoată mereu basma curată şi să molesteze ficaţii adversarilor. Şi unii, şi ceilalţi sînt previzibili pînă la plictiseală, încremeniţi într-o disciplină oarbă, într-un nor de nelibertate. În fond, despre libertate e vorba. E drept că, odată intrat într-un partid, într-un guvern sau într-o coterie oarecare, accepţi, din principiu, să renunţi la un anumit procent de „autonomie“. Solidaritatea de grup cere, adesea, acest tip de sacrificiu. Problema este pînă la ce nivel, pînă la ce dozaj, partizanatul asumat rămîne acceptabil.


Cînd începe compromisul să fie compromiţător? Şi, mai ales, care sînt motivaţiile reale ale compromisului? Nu se pot exclude compromisurile sau obnubilările, pe bază de loialitate. Ai pariat, cîndva, pe un om sau pe o ideologie şi mori euforic, în propriul tău pariu. Ai fost credincios lui Constantinescu, e musai să-l pui la zid pe urmaşul lui. Ai votat cu Băsescu, e musai să rămîi fidel votului tău, indiferent de evoluţia situaţiunii. Există şi compromisuri nevrotice. Îl deteşti pe cutare atît de rău, încît eşti gata să sari în barca tuturor celor care-l detestă, chiar dacă nici pe ei nu dai multe parale. Compromisurile cele mai impure rămîn, desigur, cele născute din lăcomie, arivism, poltronerie sau comoditate. Poţi fi „de-al cuiva“, pentru că ţi-e frică de el, pentru că ţi-a dat un job rentabil, pentru că ţi-a asezonat convenabil ambiţiile şi cariera, sau, pur şi simplu, pentru că ţi-e lene să schimbi de picior.

Poţi fi „de-al cuiva“ pentru că, de fapt, poţi fi de-al oricui. Poţi, în sfîrşit, să fii „de-al cuiva“ pentru că îţi faci iluzia că respectivul e „de-al tău“.

Cînd Sainte-Beuve şi Cioran îşi dau un diagnostic de non-apartenenţă nu e pentru că nu au criterii, înclinaţii, preferinţe, repulsii. E pentru că nu cred în identitatea obţinută prin asociere. Pentru că refuză aglutinarea sufletească în beneficiul unui „front“ colectiv. S-ar spune că, în efortul de a se defini, ei încep prin a se dispensa de orice „gen proxim“. Afilierile n-au valoare decît cînd sînt acte de personalitate, decizii ale unor inşi fundamental neînregimentabili. Avem, astăzi, pe scena noastră publică, asemenea inşi? Nu prea. În schimb, avem temperamente şi „băieţi deştepţi“.

Dilema

Usor, usor Tismaneanu ajunge unde isi propusese. Ce Gulag?!! Holocaustul conteaza... de pe vremea Rusiei Tariste...s.am.d.

INAMICII LIBERTATII IMPOTRIVA REVOLUTIILOR PORTOCALII

INAMICII LIBERTATII IMPOTRIVA REVOLUTIILOR PORTOCALII

de George Scarlat

“Complotul iudeo-masonic al democratiei”

Fenomenul revolutiilor colorate nu este altceva decat valul de democratizare din anii 2000, care urmeaza altor valuri, de la sfarsitul secolului trecut. A fost valul care a adus democratia in America Latina sau Filipine, urmat apoi de caderea Zidului Berlinului si eliberarea Europei de Est. Al treilea val a inceput in anul 2000 odata cu rasturnarea regimului Milosevici (revolutia buldozerelor) si continua sub ochii nostrii la Chisinau revolutia Twitter), unde regimul Voronin agonizeaza. Revolutiile colorate sunt considerate insa o conspiratie pentru instaurarea democratiei la fel ca in secolul XIX si la inceputul veacului XX, cand autocratia de la Kremlin, stramoasa celei oligarho-KGB-iste de astazi, era convinsa de adevarul “Protocoalelor inteleptilor Sionului”: democratia este o conspiratie pusa la cale de evrei, pentru a conduce lumea! Aceasta ar fi fost o profetie care urma sa se autoindeplineasca, avand in vedere ca aceeasi autocratie speriata de complotul “Protocoalelor” era in acelasi timp si autoarea acestui fals istoric dovedit, pe care l-a raspandit apoi in Europa prin intermediul Ohranei, politia secreta a tarului. Si Hitler era convins de acelasi lucru. De la tari sau Hitler si pana la Putin, toti cei care au inapetenta vadita pentru democratie pur si simplu nu inteleg preferinta pentru acest sistem de organizare a societatii si atunci pun totul pe seama unei conspiratii. “Englezul e jidan”, perora tarul Alexandru impletind mai multe prejudecati populare rusesti. El nu intelegea Marea Britanie, cea mai democratica tara de pe atunci. De SUA inca nu prea se auzise mare lucru pe vremea aceea. Tot cam pe atunci, unii dintre nostalgicii lui Ancien Régime din Franta confundau genocidul si sangeroasa teroare iacobina cu democratia castigata de poporul francez pentru totdeauna. Si pentru acestia democratia era o conspiratie urzita in lojile masonice, cum considerau ei cluburile iacobine. Antisemitismul francez -Antidreyfusarzii si, mai tarziu, regimul de la Vichy al lui Pétain – de aici isi trage radacinile. La fel si Le Pen, succesorul lor in linie dreapta.

Revolutiile popoarelor

In Serbia, Kyrgyzstan, Georgia, Ucraina, revolutiile au izbucnit atunci cand regimuri post-comuniste, despotice si corupte au falsificat alegerile. Singura exceptie a constituit-o Revolutia Cedrilor din Liban, declansata de asasinarea lui Rafiq Harriri de catre regimul terorist de la Damasc. Cetatenii, exasperati, si-au pierdut nadejdea in schimbari pe calea alegerilor si a iesit in strada. Dar popoarele au dreptul sa se revolte atunci li se uzurpa suveranitatea. In Ucraina Curtea Constitutionala a declarat repetarea alegerilor, pierdute apoi de regimul Kucima, acelasi care l-a otravit pe Viktor Iuscenko si l-a decapitat pe ziaristul Gongadze. Spre necazul dusmanilor democratiei, revolutiile din Serbia si Georgia au adus la putere guverne care au transformat aceste tari in adevarati tigrii economici, dovedind legatura indisolubila dintre libertatile politice si libertatile economice. Prin “Revolutia Cedrilor”, sutele de mii de tineri libanezi, crestini si musulmani deopotriva, au reusit sa izgoneasca din tara ocupatia siriana, realizand ceea ce s-au straduit in van sa faca timp de 35 de ani SUA, Franta, ONU, etc.

Ahmadinejad face scoala in Europa

ONG-urile, fie nationale ca Otpor din Serbia, fie internationale, sunt considerate de-a dreptul agenturi straine, dusmanoase si subversive, nicidecum expresii ale societatii civile. Teoria conspiratiei spune ca revolutiile colorate au fost finantate din exterior si duse la indeplinire de cozi de topor indigene, cu scopul inlaturarii de la putere a unor regimuri “patriotice” cu scopul inrobirii acestor tari de catre imperialismul american. Sau chiar de catre “Scoala de la Chicago” potrivit lui Naomi Klein, noua guru a stangii americane. Cordonul de scutieri care pazea palatul lui Milosevici din Belgrad a fost spart de manifestantii in fruntea carora se afla Velimir Ilic, primarul din Cacak. Dar Ilic este un nationalist notoriu si nimeni din Serbia nu ar crede in mod serios ca Ilic a fost unealta unei conspiratii straine anti-sarbesti. In acest an, 2009, inaintea revolutiei Twitter din Basarabia, lumea a asistat la “revolutia verde” din Iran, o ampla miscare populara de protest impotriva falsificarii alegerilor. Mahmoud Ahmadinejad a trecut la represiune si a declarat ca “revolutia verde” este un complot americano-sionist. Nu l-a crezut nimeni, mai ales ca printre cei care au contestat rezultatele alegerilor si au condamnat represiunea se afla ayatollahi de cel mai inalt nivel si chiar politiceni ai regimului. Se vede ca cei care acuza conspiratia din spatele “revolutiilor colorate”, adica a democratizarii Estului, sunt de aceeasi factura cu Ahmadinejad.

Portocaliul Basescu

O bizara alianta s-a format intre stanga progresista si cea national-comunsta atunci cand e vorba sa combata impreuna ceea ce numesc “revolutiile portocalii”. De fapt in jargonul politico-mediatic international se numesc revolutii colorate, dar in Romania suna mai bine “portocalii” pentru ca astfel poate fi agatat si Basescu cumva. In Rusia, establishmentul putinian vorbeste cu ura, furie si dispret despre aceste “revolutii”. Presa rusa nu lasa sa treaca macar o zi fara o referire la evenimentele respective, care par sa fi socat destul de serios ursul de la Rasarit. Acestea ar fi rodul unei conspiratii americane, care si-a impus vointa impotriva intereselor popoarelor. Fiind un produs artificial, au esuat sau vor esua. In Romania, basescofobii declarati au preluat acelasi discurs. In plus, printr-o comparatie fortata, il mai claseaza si pe Traian Basescu in categoria produselor portocalii care, nu-i asa, vor expira toate, caci iata ce se intampla si in Ucraina! In anii ‘90 unii dintre mostenitorii vechiului regim se comportau cat se poate de normal pana cand erau confruntati cu hartia de turnesol, cuvinte cum ar fi “monarhie”, “restituirea proprietatilor”, “SUA”, “Israel”, care ii faceau sa-si piarda cumpatul si sa reactioneze violent. Unele dintre aceste fobii ale national-comunistilor si altor adversari ai libertatii au disparut odata cu schimbarea conjuncturii. S-a adaugat insa “revolutia portocalie”. Pentru ca adeptii teoriei conspiratiei vad peste tot simboluri, de genul piramidei de pe bancnotele de un dolar, au decretat ca si portocaliul este culoarea diavolului, uniforma complotistilor estici instigati de oculta de peste ocean. Convingerea este intarita si de simultaneitatea alegerii lui Basescu si Iuscenko. In realitate, nu a fost nici o coordonare, pur si simplu ciclurile alegerilor prezidentiale s-a suprapus in Romania si Ucraina. In Romania, singura revolutie a fost ca Traian Basescu l-a invins in alegeri pe Adrian Nastase, acesta din urma fiind si el un politician cu angajament euro-atlantic, la fel ca Basescu. In Ucraina, Iuscenko l-a invins pe Kucima, e drept dupa ce alegerile fraudulose au fost anterior anulate la presiunea strazii si ca urmare a deciziei Curtii Constitutionale de la Kiev. Portocaliul Aliantei DA si mai apoi al PDL nu a fost adoptat la indicatia vreunei oculte internationaliste. Felix Tataru, strategul de campanie, povesteste ca la un Campionat European de Fotbal a vazut suporterii olandezi imbracati in tricourile “portocalei mecanice” si i-a placut. I s-a parut ca da impresie de forta iar grupul de suporteri parea mai mare decat in realitate. I-a aratat fotografiile lui Basescu, acesta a fost de acord si portocaliu a ramas.

Idiotii utili

Revolutiile colorate nu sunt contestate doar de regimurile autoritare sau de-a dreptul tiranice, de la Moscova, Chisinau sau Teheran. Teoria a incoltit si in mintea “stangii progresiste”, care se crede singura depozitara a democratiei. Asocierea intre finantarea unor ONG-uri, practica veche de decenii a democratiei americane si protestele populare care au dus la “revolutii colorate” este facuta de presa de stanga, “The Guardian”, “New York Times”. Mai ceva ca Putin care a izgonit British Council din Rusia, respectabilele publicatii enumera USAID, National Endowment for Democracy, International Republican Institute etc. printre finantatorii “oculti”. Identitatea dintre parerile “stangii progresiste” si ale lui Putin are o explicatie clara: “liberalii” americani se joaca cu focul din ura fata de George Bush. Stanga marxizanta, reprezentata de Naomi Klein, autoarea volumului “Doctrina Socului. Nasterea Capitalismului Dezastrelor” denunta de-a dreptul “complotul lui Bush”. Si in cazul ei explicatie e simpla: stie ca dupa libertatile politice vor urma cele economice, iar genele ei marxiste nu pot accepta libera competitie sau proprietatea privata. Volumul este tradus in Romania de Ciprian Siulea, un epigon al stangii imbatranite in rele, de dinainte de 1989, detractor al lui Vladimir Tismaneanu si al “Raportului privind analiza dictaturii comuniste”. Si la noi stanga batrana si cea “progresista” canta la unison, inganate de dreapta xenofoba si national-comunisti.

Sfantul Mucenic Fanurie

Acatistul Sfantului Fanurie

Viata si patimirea Sfantului Fanurie

Hramul Manastirii Stavropoleos, Sfantul Mucenic Fanurie

În Sinaxarul Mineiului de pe luna august, la ziua a 27-a, găsim scris că Biserica prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Pimen, alături de mai mulţi mucenici, Eutalia, Cucşa. Din rândul lor lipseşte un sfânt pătimitor pentru credinţa creştină, care însă este menţionat în calendarul bisericesc - Sfântul Fanurie. Lipsa pomenirii în martirologiile şi sinaxarele vechi a acestui mucenic nu ar fi un fapt deosebit, dar în cazul Sfântului care este prăznuit astăzi mai este ceva de adăugat. În toate Acatistierele care cuprind slujbele de laudă la adresa sfinţilor mai importanţi din istoria Bisericii şi cărora evlavia populară le-a acordat mai multă atenţie, se află şi Acatistul Sfântului Fanurie. Istoria acestui sfânt despre care nu face pomenire Sinaxarul, dar al cărui acatist ne vorbeşte despre minunile săvârşite de el, o puteţi afla în cele de mai jos. Numele mucenicului este cu certitudine de origine greacă. În elină, verbul sau înseamnă „a face vizibil“, „a arăta“, iar la diateza reflexivă el se tălmăceşte prin „a arăta despre sine ceva“, „a arăta cuiva ceva ca al său“. Acest nume este îndreptăţit, întrucât Sfântul Fanurie este cel care a săvârşit multe minuni pentru regăsirea lucrurilor şi animalelor pierdute. Dar numele său mai poate fi interpretat şi în sensul că mucenicul a făcut prin viaţa sa să se arate puterea credinţei în Hristos. Aşa cum aflăm şi în biografia sa, Sfântul credem că s-a născut în Grecia, mai exact în insula Rodos. La această ipoteză ne conduc descoperirile făcute în secolul al XIV-lea, când cu ocazia unor săpături făcute pentru a ridica zidurile fortăreţei renumitei insule greceşti, lucrătorii au găsit sub lespezile unei biserici aflate în ruină mai multe icoane. Dintre acestea, una singură, închipuind figura unui ostaş tânăr care ţinea în mâna dreaptă o cruce şi o lumânare, era intactă. Date privind biografia Sfântului găsim în Vieţile Sfinţilor pe luna august, editate de părintele Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria. Moaştele Sfântului au fost descoperite de nişte păstori în jurul anului 1500, când pe vârful unui munte unde îşi păşteau oile se vedea o lumină care nu se stingea niciodată. Au crezut că acolo era ascunsă o comoară. S-au legat cu frânghii groase, s-au suit în locul acela plin de strălucire şi au văzut în peştera de pe culmea muntelui moaştele Sfântului şi o piele de animal pe care era scrisă viaţa mucenicului. Nu se cunoaşte data precisă de naştere a lui Fanurie. Ştim doar că provenea dintr-o familie păgână bogată, foarte numeroasă, având încă 12 fraţi, dintre care el era cel mai mare. A urmat drumul oricărui tânăr de condiţie aleasă, studiind filosofia şi celelalte ştiinţe ale timpului său. Pe când avea 12 ani, tatăl lui, care se ocupa cu comerţul, a murit. Tovarăşii de negustorie s-au grăbit să lase familia lui Fanurie fără nici un sprijin. Rămasă singură, cu 13 copii, mama mucenicului a fost nevoită pentru a-şi întreţine familia să joace şi să cânte noaptea în locuri rău famate. Cei 13 băieţi vedeau în fiecare zi cum mama lor, îmbrăcată în haine ponosite, plângea şi se ruga. Povestind unui prieten că viaţa mamei sale este sfântă, acesta l-a sfătuit să o urmărească unde pleacă în timpul nopţii. Fanurie a urmărit-o şi a văzut că după ce a lepădat hainele cele sărace, s-a îmbrăcat în veşminte strălucitoare şi a intrat într-o casă de unde se auzeau cântări de petrecere. Acolo, cu lacrimi pe obraz, mama mucenicului cânta şi juca. Fanurie s-a apropiat şi, intrând, a strigat tare: „Mamă!“ La glasul copilului, femeia, înspăimântată că a fost descoperită de fiul ei, a căzut jos. Mâhnit de ceea ce văzuse, Fanurie a părăsit oraşul, s-a îmbarcat pe corabie şi a ajuns într-un loc pustiu al cărui nume nu îl cunoaştem. Acolo a fost botezat şi, după un timp, tânărul s-a întors în oraşul natal pentru a vedea ce fac fraţii şi maica sa. Acum a aflat că mama sa murise în clipa când copilul ei o descoperise în localul de noapte, iar pe fraţii săi nu i-a mai întâlnit, după moartea mamei lor, ei răspândindu-se în lume. Întorcându-se înapoi în acea pustie, Fanurie vieţuieşte acum după regulile pustniceşti. Mâncarea odată la trei zile, care consta numai în pâine muiată, privegherile de noapte, milostenia, lucrul cu mâinile de fiecare zi i-au adus atâta spor duhovnicesc încât şi animalele din acel loc când se aflau în preajma lui deveneau blânde şi uitau de sălbăticia lor. Iar oamenii care cereau rugăciunea lui se tămăduiau de neputinţele lor. De multe ori a fost chemat din pustie să vină în cetate pentru a vindeca neputinţele şi bolile oamenilor. Plin de bunătate faţă de săraci, orfani şi văduve, cu gândul la mama şi fraţii lui, sfântul nu lăsat niciodată rugăminţile oamenilor neascultate. Cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, a făcut pe muţi să vorbească, surzii şi-au recăpătat auzul. Un an de zile a mers în toată cetatea mângâind pe oameni, botezându-i şi învăţându-i dreapta credinţă. Dar vrăjmaşul din vechime al omului, diavolul, prefăcându-se într-un tânăr străin, a venit la dregătorul cetăţii spunând că toate cele făptuite de Fanurie nu sunt lucrate cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el şi să înlăture pe dregător. Dar adevărul era altul; răuvoitorii mincinoşi nu mai puteau fura din vistieria cetăţii. Auzind de răutatea oamenilor, Fanurie a părăsit cetatea, iar cei tămăduiţi de el plângeau pentru că aveau să fie lipsiţi de bunătatea Sfântului şi de marele lui ajutor. În oraşul în care a ajuns, cel exilat a săvârşit aceleaşi fapte minunate. Şi istoria s-a repetat. Sfântul a trebuit din nou să ia calea pribegiei. Biograful nu ne spune cum se numea ţara îndepărtată de care face amintire. E posibil să fi fost Egiptul. Aici, fiica regelui căzuse grav bolnavă, fiind pe moarte. Cunoscând faima tânărului care venise de curând în ţară, una din slugile împăratului i-a spus stăpânului său: „Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba şi morţii înviază, făcând rugăciuni către Hristos. Şi nu le dă bolnavilor sau morţilor nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei şi nu primeşte ca plată nici măcar o bucată de pâine“. La auzul acestor cuvinte, împăratul a trimis careta împărătească pentru a-l aduce pe Fanurie la curte. Dar fericitul nici călare nu a vrut să meargă, ci ostenindu-şi picioarele sale multe zile a ajuns înaintea regelui bogat. Fata deja murise, toţi erau deznădăjduiţi. Dar Sfântul, dus în camera moartei, a poruncit să intre acolo numai părinţii fetei şi, lăcrimând, a început să se roage. Se făcuse miazăzi. Fanurie era mâhnit. Părea că cerea prea mult lui Dumnezeu. La picioarele Sfântului se făcuse baltă de lacrimi, iar împăratul şi soţia lui erau uimiţi de râvna şi credinţa cu care Fanurie se încăpăţâna să creadă în mila Dumnezeului lui. O rază străluci deasupra moartei. Atunci Sfântul se ridică în picioare şi, luând de mână fata, îi zise: „În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te şi vino înapoi la părinţii tăi!“ Atunci tânăra se ridică în picioare şi strigă cu glas mare: „Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei care s-au închinat idolilor şi eram batjocura şi chinul diavolilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui Sfântului. Mare este Dumnezeul creştinilor, iar toţi dumnezeii păgânilor draci sunt“. Drept răsplată pentru tămăduirea fiicei sale, împăratul a vrut să-i dea lui Fanurie jumătate din împărăţie, dar el nu a primit nimic. A cerut doar ca plată eliberarea tuturor celor întemniţaţi. Văzând modestia şi smerenia Sfântului, împăratul împreună cu supuşii lui au cerut botezul şi s-au făcut creştini. Dar vracii şi vrăjitorii de la curte, invidioşi pe Fanurie, au uneltit din nou împotriva tămăduitorului şi au reuşit să aducă mânia împăratului asupra tânărului grec. Fanurie a fost bătut cu pietre, i s-au smuls dinţii din gură, a fost înţepat cu suliţa şi apoi i s-au turnat sare şi oţet pe răni. I-au fost tăiate mâinile şi degetele de la picioare, precum şi urechile. Iar tot poporul se mira şi plângea că plăcutul lui Hristos, care ajutase pe toţi în neputinţele lor, era acum batjocorit şi scuipat. Fanurie nu avea decât 19 ani. Au fost aleşi trei din cei mai cruzi călăi pentru a duce la îndeplinire pedeapsa capitală. Înainte de moarte, cel schingiuit a cerut voie să-şi facă ultima rugăciune: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai miluit pe cei care au strigat către Tine, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahăr sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă“. Atunci s-a auzit glasul Domnului: „Fie, Fanurie, după cuvântul tău şi tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine şi tu vei fi ajutorul celor din nevoi“. La auzul glasului, mulţi necredincioşi care se ridicaseră împotriva lui au cerut să fie botezaţi. Dar Sfântul nu avea apă pentru botez. Atunci s-a rugat ca peste toţi care doresc botezul să se pogoare ploaie din cer. Şi minune mare s-a petrecut, căci a plouat numai peste cei ce voiau să primească botezul. Au fost creştinaţi şi călăii aleşi pentru execuţie, care acum nu mai doreau să ucidă pe Sfântul. Însă el i-a rugat să împlinească porunca împărătească, făgăduindu-le că vor fi şi ei alături de el în rai. După ce i-a fost tăiat capul, în loc să curgă sânge, de la gâtul mucenicului a curs lapte, iar capul lui a mers în jurul trupului grăind: „Aşa cinsteşte Hristos pe cei ce cred în El!“ Pomenirea Sfântului se face la 27 august şi mulţi creştini, potrivit ultimei rugăciuni a mucenicului, fac în ziua prăznuirii lui nouă turte pe care le împart săracilor, iar după ajutorul primit de la sfânt fac o plăcintă mai mare, dăruită celor lipsiţi, ca mulţumire adusă lui.

Sursa: ziarullumina.ro

Cititi si va minunati ( sau cum se justifica crima intre "intelectuali")

O scriere a lui I. T. Morar. Cititi si comentariile... merita. Daca tot ar vrea sa riste sa moara un nevinovat de ce nu l-ar omora chiar el, cu mana lui. E usor sa-i pui pe altii sa-ti faca crima pe care o consideri justa.
O alta scriere, a lui Tismaneanu "Albert Camus, drepturile teroristului si drepturile omului" in care se justifica parerea lui Morar. Nefericitii nu inteleg diferenta intre personal si ideologic. Pleaca de la o stare de disperare creata de moartea unui iubit, la Camus, si justifica uciderea unui nevinovat pentru scaparea a mii de care, chipurile, ne pasa (dar pe care nu-i iubim decat umanistic, elevat, arogant, TO-TA-LI-TAR). Sarmani orbi! Si-l mai si citeaza pe Steinhardt pe unde apuca.
Sa nu ne mai miram de unde au putut gasit comunistii tortionari si anchetatori care sa inece in sange jumatate de planeta. Traiesc printre noi. Chiar noi suntem!
LINK MORAR
LINK TISMANEANU

Morar zice: "Administraţia Obama a anunţat că o comisie independentă se va ocupa de anchetarea problemei închisorilor CIA şi a metodelor folosite pentru a obţine informaţii. Mie mi se pare de o mare perfidie ideea că teroriştii trebuie trataţi cu mănuşi. Cînd ţi-ai ales ocupaţia asta în viaţă, atunci trebuie să te aştepţi şi la nişte chinuri dacă eşti prins! Militanţii pentru drepturile teroriştilor socotesc inuman să fie pedepsit un terorist. Printre altele, datorită prezumţiei de nevinovăţie! Îl prinzi cu bomba, cu planul de aruncare în aer a unei grădiniţe dar, probabil, tipul e nevinovat!

Eu cred că mai bine riscăm să fie chinuit un nevinovat decît să fie ucişi într-un atentat zeci de şi mai nevinovaţi! Închisorile CIA sînt un răspuns ferm din partea unei civilizaţii care se apără. Cînd pentru a fi atacat se folosesc orice mijloace, e firesc să te aperi prin orice mijloace! Restul e perfidie şi solidaritate cu teroriştii!"

Presedintele Coca-Cola Franta s-a sinucis

Jean-Pierre Bagard, directorul executiv al diviziei Coca-Cola din Franta, a fost gasit mort luni dimineata in orasul Aix-en-Provence, anunta Le Figaro. Potrivit unui comunicat remis de companie, Bagard, in varsta de 50 de ani, a "decis sa-si puna capat zilelor", motivul gestului sau fiind deocamdata necunoscut.

Potrivit comunicatului transmis de filiala franceza a gigantului producator american de bauturi racoritoare, compania "regreta disparitia unui om 'de suflet si de actiune', care si-a petrecut intreaga cariera in cadrul acestei firme, unde a urcat toate treptele ierarhice".

Inainte de a prelua conducerea grupului din Franta, Jean-Pierre Bagard a detinut anterior diferite functii de management, precum postul de director comercial & marketing, din ianuarie 2005, dupa a ocupat functia de director de vanzari, in perioada 2001-2005. Intre 1998 si 2001, Bagard a obtinut si o experienta internationala, in Statele Unite, in calitate de director al diviziei comerciale din statul Virginia.

Jean-Pierre Bagard a fost un absolvent al Scolii de Afaceri ICN Business School din Nancy. Era casatorit si tatal a doi baieti.

HotNews

Israelul se ia de piept cu scandinavii. IKEA şi Knut Hamsun, victime colaterale

Norvegia e acuzată de Israel că îl celebrează pe un scriitor care a avut înclinaţii naziste, iar Suediei îi este cerut să condamne publicarea unui articol calificat drept antisemit pentru că susţine că soldaţii israelieni furau organe de la palestinieni.

Ministrul de Externe de la Ierusalim, Avigdor Lieberman, reproşează Norvegiei că a decis să comemoreze naşterea scriitorului Knut Hamsun, care s-a făcut remarcat nu numai prin talentul literar, ci şi prin înclinările pronaziste, scrie cotidianul israelian “Haaretz”.

“Am fost şocat să aflu că guvernul norvegian a decis să comemoreze 150 de ani de la naşterea lui Knut Hamsun, care era admirator al naziştilor”, a spus Lieberman, propulsat în poziţia de şef al diplomaţiei graţie asocierii dintre partidul său naţionalist, Israel Beitenu, cu Likud-ul premierului Bibi Netanyahu. “În 1943, Hamsun i-a dat lui Joseph Goebbels medalia Premiului Nobel pentru Literatură, pe care o obţinuse în 1920, şi chiar l-a elogiat pe Hitler, spunând că luptă pentru umanitate.” Cu această ocazie, Lieberman a mai trimis o săgeată către Oslo, amintind că Norvegia a fost una dintre puţinele ţări care nu i-au boicotat discursul preşedintelui iranian Mahmud Ahmadinejad de la conferinţa despre rasism a ONU din luna aprilie.

În 2009 se împlinesc 150 de ani de la naşterea scriitorului, iar cu acest prilej, statul norvegian a inaugurat un muzeu în amintirea lui Hamsun şi a scos un timbru memorial la începutul lunii august.

Considerat unul dintre părinţii literaturii moderne, Knut Hamsun a cunoscut consacrarea graţie sfâşietorului său roman psihologic “Foamea”.

Pe lângă talentul său literar incontestabil care i-a adus şi un Premiu Nobel, scriitorul, despre care se spune că ar fi fost unul dintre condeiele care l-au influenţat pe Kafka, a avut şi orientări politice la modă în Europa vremii. Avocat proeminent al germanismului, a sprijinit Germania atât în Primul, cât şi cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi guvernarea naţional-socialistă din Norvegia a lui Vidkun Quisling.

Deja octogenar, Hamsun chiar s-a întâlnit cu Adolf Hitler. În audienţa pe care i-a acordat-o Führerul, scriitorul i s-ar fi plâns de oprimarea la care erau supuşi norvegienii de trupele germane după invazia din 1940. La moartea infamului dictator, Hamsun i-a dedicat un necrolog în care îl declara un “războinic al umanităţii”. Imediat după război, simpatiile lui l-au transformat într-un paria, dar statul norvegian a lucrat la o reabilitare treptată.

Acuzaţiile lui Lieberman la adresa Norvegiei vin la scurt timp după o tensionare a relaţiilor dintre Israel şi Suedia - ţară care asigură preşedinţia UE -, din cauza publicării în presa suedeză a unui articol interpretabil drept antisemit. “Nu dorim scuze de la guvernul suedez, vrem să condamne articolul”, ar fi spus premierul Benjamin Netanyahu, potrivit unor surse citate de BBC.

Articolul în cauză a fost publicat de tabloidul “Aftonbladet” şi susţine, fără vreo dovadă credibilă, că armata israeliană ar fi fost implicată în trafic cu organe prelevate de la palestinienii ucişi. Duminică, ziarul a recidivat, scriind despre un palestinian ucis în Cisiordania în 1992, a cărui familie suspectează că armata israeliană i-ar fi furat organele.

Ministrul israelian al Finanţelor, Yuval Steinitz, a asemuit insinuările tabloidului cu retorica antisemitismului religios din Evul Mediu, când exista credinţa că evreii fură copii de gentili pentru a le folosi sângele la prepararea azimei de Passover. În replică, şeful diplomaţiei suedeze, Carl Bildt, a spus că nu va condamna articolul cu valenţe antisemite, întrucât Constituţia Suediei garantează dreptul la liberă exprimare.

Victimă colaterală a harţei dintre Israel şi Suedia este concernul IKEA al magnatului suedez Ingvar Kamprad, împotriva magazinelor căruia sute de israelieni au semnat în acest context o petiţie de boicot.

Sursa

Nou-nascutii americani vor fi circumcisi, pentru combaterea raspandirii HIV

Oficialii sanatatii publice de peste Ocean isi doresc sa promoveze circumcizia tuturor nou-nascutilor baieti din Statele Unite pentru reducerea raspandirea HIV, virusul ce cauzeaza SIDA. Subiectul este unul foarte sensibil in SUA si a generat deja nenumaratae controverse. Discutiile s-au aprins si de aceasta data, chiar daca documentul oficial care cuprinde recomandarile urmeaza sa fie publicat numai la sfarsitul acestui an, dupa ce Centrele pentru controlul si prevenirea bolilor vor stabili exact normele ce trebuie urmate, titreaza, luni, "New York Times". Mai mult, expertii iau in considerare oferirea interventiei chirurgicala si adultilor heterosexuali, a caror practici sexuale ii expun riscului infectarii cu HIV. Insa oficialii recunosc ca impactul unui astfel de plan nu va fi unul semnificativ, deoarece procedura ii ocoleste exact pe cei care au un risc mai mare de imbolnavire, homosexualii. Oficialii au recurs la aceasta practica, dupa ce studii recente au aratat ca in tarile africane afectate de virusul care produce SIDA, barbatii care au fost circumcisi si-au redus la jumatate riscul de infectare. Cercetarile clinice s-au concentrat, insa, pe barbatii heterosexuali, care au un risc mai mare de a fi infectati de femei. Pentru moment, punctul central al planului autoritatilor din domeniul sanatatii este sa recomande operatia in cazul tuturor nou-nascutilor. O strategie de preventie care nu isi va arata efectele imediat, ci peste mai multi ani. De cealalta parte a baricadei, criticii avertizeaza ca programul ii supune pe copii la interventii medicale inutile, fara consimtamantul acestora. Insa doctorul Peter Kilmarx, seful diviziei epidemiologice pentru HIV/SIDA de la Centrele pentru controlul si prevenirea bolilor, sustine ca orice pas ce duce la reducerea riscului de infectare cu respectiva maladie trebuie luat in considerare."Avem o epidemie de HIV in tara si trebuie sa gasim repede o metoda de prevenire pentru raspandirea sa. Consultantii ne-au informat ca circumcizia nou-nascutilor este un risc minim, care are nenumarate beneficii", a declarat Kilmarx.

ZIUA

Si astăzi nu puţini rămân scandalizaţi de credinţa creştină. E necesar a împărtăşi în toată viaţa gândirea şi voinţa lui Hristos

(RV - 23 august 2009) Şi astăzi credinţa creştină continuă să scandalizeze şi sunt unii care încearcă să o adapteze la timpurile noastre aşa cum alţii îl părăsesc pe Cristos. Numai încredinţându-ne cu totul Domnului putem afla fericirea. Este, pe scurt, ceea ce a spus duminică papa Benedict al XVI-lea înainte de recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului” împreună cu credincioşii, localnici şi pelerini, reuniţi la amiază în curtea interioară a reşedinţei pontificale de vară din Castel Gandolfo. „Să-i cerem Fecioarei Maria - a îndemnat episcopul Romei - să păstreze mereu vie în noi această credinţă impregnată de iubire, care a făcut-o pe ea, smerita copilă din Nazaret, Mamă a lui Dumnezeu şi mamă şi model pentru toţi cei care cred.

Înainte de rugăciunea mariană „Angelus” aplauzele credincioşilor l-au însoţit pe Papa care referindu-se la recentul incident la încheietura mâinii a spus glumind:
• „Dragi fraţi şi surori, vedeţi că mâna nu mai este în ghips, dar este încă puţin înceată! Trebuie puţin să rămân încă la şcoala răbdării, dar să mergem înainte!”

Papa s-a referit în alocuţiunea sa la fragmentul evanghelic din Liturghia duminicală în care Isus le cere ucenicilor disponibilitate totală la planul său de mântuire. Însă mulţi, după ce l-au urmat până acum, s-au retras. Şi în lumea de azi - a observat Papa - nu puţini rămân „scandalizaţi” de paradoxul credinţei creştine.

Dar să-l ascultăm direct pe Sfântul Părinte:
• „Ştiţi că câteva duminici liturgia propune reflecţiei noastre capitolul VI din Evanghelia după Ioan, în care Isus se prezintă ca „pâinea vieţii coborâtă din cer” şi adaugă: „Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6,51). Iudeilor care discută aprins între ei întrebându-se: „Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?” (v.52), Isus le repetă „Adevăr, adevăr zic vouă: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (v. 53).

Benedict al XVI-lea a amintit apoi că în duminica a XXI-a din Timpul ordinar, medităm partea conclusivă a acestui capitol, în care cea de-a patra Evanghelie relatează reacţia oamenilor şi a ucenicilor înşişi, scandalizaţi de cuvintele Domnului, în aşa măsură încât mulţi, după ce l-au urmat până atunci, exclamă: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” (v.60). Şi din acel moment „mulţi dintre ucenicii săi s-au retras şi nu mai umblau cu el” (v.66). Isus însă - a observat papa Benedict - nu-şi atenuează afirmaţiile, din contra se adresează direct Celor Doisprezece spunând: „Vreţi şi voi să plecaţi?” (v.67).

Papa a spus că această provocatoare întrebare nu este adresată doar ascultătorilor de atunci, ci priveşte credincioşii şi oamenii din orice epocă şi că chiar şi azi, nu puţini rămân „scandalizaţi” în faţa paradoxului credinţei creştine.
• „Învăţătura lui Isus pare ’grea’, prea dificilă de acceptat şi de pus în practică. Există deci unii care o refuză şi îl părăsesc pe Cristos; există unii care caută ’să adapteze’ cuvântul la modele timpurilor denaturându-i sensul şi valoarea.

Benedict al XVI-lea, repetând întrebarea pe care Isus o pusese apostolilor, a spus:
• „’Vreţi şi voi să plecaţi?’. Această neliniştitoare provocare ne răsună în inimă şi aşteaptă un răspuns personal. Isus, de fapt, nu se mulţumeşte cu o apartenenţă superficială şi formală, nu-i este de ajuns o primă şi entuziastă adeziune; e nevoie, dimpotrivă, de a împărtăşi toată viaţa „gândul şi voinţa sa”.

Urmarea lui Cristos angajează întreaga viaţă: „A-l urma, umple inima de bucurie şi dă sens deplin existenţei noastre, dar comportă dificultăţi şi renunţări pentru că foarte adesea trebuie să se păşească împotriva curentului.
La întrebarea lui Isus, ’Vreţi şi voi să plecaţi?’, Petru răspunde în numele Apostolilor: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (vv.68-69). Şi în continuare succesorul apostolului Petru, Petru din zilele noastre:
• „Iubiţi fraţi şi surori, şi noi putem repeta răspunsul lui Petru, conştienţi desigur de slăbiciunea noastră umană, dar încrezători în puterea Duhului Sfânt, care se exprimă şi se manifestă în comuniunea cu Isus”.

Credinţa - a adăugat Papa - este dar al lui Dumnezeu pentru om şi este, în acelaşi timp, încredinţare liberă şi totală din partea omului făcută lui Dumnezeu; credinţa este ascultare docilă a cuvântului Domnului, care este „făclie” pentru paşii noştri şi „lumină” pe drumul nostru (Cf Ps. 119,105).
• „Dacă ne deschidem cu încredere inima lui Cristos, dacă ne lăsăm cuceriţi de el, putem experimenta şi noi, împreună cu Sfântul Paroh de Ars că ’singura noastră fericire pe acest pământ este a iubi pe Dumnezeu şi a şti că el ne iubeşte’”.

Ca de obicei, Papa a încheiat alocuţiunea, cu un gând către Maica Domnului: „Să-i cerem Fecioarei Maria să ţină mereu trează în noi această credinţă pătrunsă de iubire, care a făcut-o pe ea, smerita copilă din Nazaret, Mamă a lui Dumnezeu şi mamă şi model pentru toţi credincioşii”.
După rugăciunea „Angelus Domini - Îngerul Domnului” şi înainte de saluturile în diferite limbi, papa Benedict a amintit deschiderea la Rimini pe coasta Mării Adriatice a Mitingului „Prieteniei între Popoare”, organizat ca în fiecare an de mişcarea „Comuniune şi Eliberare”. Este vorba de cea de-a XXX-a ediţie a „Mitingului pentru prietenia între popoare”, care anul acesta are ca titlu „Cunoaşterea este întotdeauna un eveniment”.
• „Adresând un cordial salut tuturor celor care iau parte la această însemnată întâlnire, urez ca ea să fie o ocazie prielnică pentru a înţelege că ’A cunoaşte nu este un act doar material, deoarece… în orice cunoaştere şi în orice act de iubire sufletul omului experimentează un „plus”, un „mai mult” care se aseamănă mult cu un dar primit, cu o înălţime la care ne simţim elevaţi” (Enc. Caritas in veritate, n.77).

Papa a salutat, în fine toţi credincioşii şi pelerinii sosiţi la Castel Gandolfo pentru întâlnirea de rugăciune duminicală:
• „Tuturor vă urez o duminică frumoasă şi o bună săptămână. Mulţumesc pentru prezenţa voastră”.

Iată şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict la întâlnirea de duminică la Castel Gandolfo pentru recitarea antifonului „Angelus - Îngerul Domnului”, binecuvântare ce ajunge pe această cale la toţi ascultătorii noştri care cu suflet deschis o primesc în spirit de credinţă.

RadioVaticana

Benedict al XVI-lea - A cumpăra este întodeauna un act moral şi nu doar unul economic

(RV - 21 august 2009) „Este bine ca persoanele să-şi dea seama că a achiziţiona, a cumpăra este întotdeauna un act moral pe lângă faptul că este unul economic”: este una din reflecţiile lui Benedict al XVI-lea în enciclica socială „Caritas in veritate - Iubirea în adevăr”, care dedică un paragraf întreg realităţii consumatorilor şi responsabilităţii lor sociale. Papa pune accentul pe educaţia consumatorilor în spiritul respectării principiilor morale, care nu sunt contrare raţionalităţii economice a procurării de bunuri.

Benedict al XVI-lea relevă că „interconexiunea mondială a făcut să apară o nouă putere politică, cea a consumatorilor şi asociaţiilor lor”. Este vorba, scrie Papa, despre un fenomen „care conţine elemente pozitive ce trebuie stimulate dar şi excese ce trebuie evitate”. Este bine, e îndemnul Papei în acest document social, „ca persoanele să-şi dea seama că a achiziţiona este întotdeauna un act moral, pe lângă faptul că este economic”. Există deci, adaugă Enciclica, „o responsabilitate socială precisă a consumatorului, care se însoţeşte cu responsabilitatea socială a întreprinderii”. Consumatorii trebuie de aceea „educaţi continuu pentru rolul pe care îl exercită zilnic şi pe care ei îl pot desfăşura în respectul principiilor morale, fără a micşora raţionalitatea economică intrinsecă a actului achiziţionării”. În actualul moment de criză, „în care puterea de cumpărare se va putea reduce şi va trebui să se consume cu mai mare sobrietate - relevă Pontiful - este necesar să se parcurgă alte străzi, ca de pildă forme de cooperare pentru achiziţie”.

Papa indică experienţa „cooperativelor de consum, active începând din secolul al 19-lea chiar şi datorită iniţiativei catolicilor”. Formulează auspicii pentru realizarea de „noi forme de comercializare a produselor provenite din ariile sărace ale planetei pentru a garanta o retribuţie decentă producătorilor. Şi aceasta, totuşi „cu condiţia ca să fie vorba cu adevărat de o piaţă transparentă, ca producătorii să nu primească doar câştiguri ceva mai mari, dar şi o mare formare, profesionalitate şi tehnologie, şi în fine, să nu se asocieze la asemenea experienţe de economie pentru dezvoltarea unor viziuni ideologice de parte”. Benedict al XVI-lea urează în fine „un rol mai incisiv al consumatorilor ca „factor de democraţie economică”.

Papa invocă deci o responsabilitate etică a consumatorului în actul cumpărării. Îndemn asupra căruia se opreşte secretarul general al asociaţiei italiene Adiconsum, Paolo Landi, intervievat de redacţia noastră centrală:
• „Astăzi trăim într-o societate în care publicitatea ne determină la consumurile cele mai felurite, la consumismul cel mai fără frâu, chiar şi acolo unde nu avem nevoie de a cumpăra, ci doar să achiziţionăm ultimul model, ultima noutate…Bine, în această Enciclică există o afirmaţie importantă despre consumul responsabil, o atenţie la educaţia la consumul responsabil; peste toate, tema energiei, o folosire responsabilă a banului în raport cu un consumism fără orice frâu…Cred că această extraordinară subliniere a eticii în achiziţii este un dat important, în ceea ce constituie învăţătura Bisericii şi ne face cu adevărat plăcere!

Etica nu este împotriva raţionalităţii economice într-o achiziţie…
• „Absolut nu! Mai presus de toate după ceea ce s-a întâmplat: când am verificat că economia, finanţele nu mai erau finalizate în direcţia dezvoltării ci a afacerii ca atare, a speculaţiei ca atare şi am văzut dezastrele pe care le-a provocat. Este evident că economia, dacă este finalizată spre bunăstarea populaţiei e un lucru important, este un lucru pozitiv. De aceea este oportun să se evidenţieze nu numai în alegerile sociale, dar şi din partea consumatorilor, deoarece aceştia, prin opţiunile lor, pot orienta economia, pot privilegia acele consumuri unde se respectă clar normele internaţionale, se respectă munca minorilor, mai curând decât ca întreprinderile să acţioneze utilizând munca minorilor, folosind aceste fenomene speculative”.

Papa urează o mai mare sobrietate în stilul de viaţă…
• „Da. Eu cred că această criză economică, această recesiune care este în act, va purta şi la o reconsiderare a stilurilor de viaţă. Ne gândim la chestiunea telefoanelor mobile: în prezent suntem în plină recesiune iar consumul telefoanelor creşte, oricum, toţi alergând după ultimul model chiar dacă cel precedent funcţionează perfect. Cred că şi în acest caz trebuie regândit modul de a consuma; cred că e nevoie de recuperarea unei dimensiuni care să fie cea a calităţii vieţii, ca cea a solidarităţii. Şi în aceasta, cred că învăţătura Enciclicei oferă într-adevăr conţinuturi importante”.

RadioVaticana

Ora de religie din scolile romanesti – factor al discriminarii sau mijloc si opera culturala a spiritualitatii?!...

Ma gandeam, in aceste vremuri, la modul in care istoria este ciclica, la felul in care ea se repeta, fiindca, iata, asistam la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidentiaza ora de religie ca fiind un instrument al stressului si al discriminarii si care, in consecinta, invoca indepartarea si inlaturarea acesteia din preajma copiilor nostri caci ar putea fi contaminati de duhul indoctrinarii, te pomenesti, si de cel al bigotismului ori al pietismului!... Si acest fapt ar fi in opozitie cu starea moderna a tanarului asaltat de alte discipline, stiinte, curente, doctrine si instrumente ale educatiei mai putin crestine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!...

Nu stiu de ce dar de cativa ani incoace, suntem amenintati si asaltati, in momentul in care se pune in discutie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea si perfectionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente si ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civila – care sunt deranjati ba de (ne)deschiderea dosarelor si deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunista, ba de existenta icoanelor in scolile romanesti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existentei si aplicarii unei legi a cultelor cat se poate de stramba, incompleta ori imperfecta, si mai ales, de problema discriminarii si a nedreptatirii bietilor homosexuali...

Chiar si problema orei si a statutului orei de religie a mai fost desbatuta si in anii trecuti... Ce sa facem, acestea sunt, dupa unii, adevaratele si singurele probleme ale Romaniei post comuniste ori post-decembriste – care, iata, de douazeci de ani se zbate si se straduieste sa-si caute locul, rostul, sensul si importanta in noua configuratie geopolitica si geostrategica, in cadrul instititutiilor globalizante si globalizatoare ale structurilor europene si euroatlantice... Si te pomenesti ca, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta in calea acestor demersuri sau ar incurca pe cineva in acest sens, ca vedem ca unii se tot impiedica de Ea, asa, in drumul liber... Problema este ca cei care se simt amenintati de influentele orei de religie (altfel, intotdeauna binefacatoare) sunt foarte putini si foarte slab argumentati sau fundamentati, dar iata, in schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai multi si dreptcredinciosi, pentru mentinerea ei acolo unde ii este locul, adica in scoala romaneasca:

- Prezenta orei de religie in invatamantul de stat este conforma Constitutiei Romaniei, care prevede in art. 32. alin. (7): „Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege.” De asemenea, este conforma Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor, care prevede in art. 32 alin. (1): „In invatamantul de stat si particular, predarea religiei este asigurata prin lege cultelor recunoscute.”
- Disciplina religie se preda in scolile de stat potrivit Legii Invatamantului nr. 84/1995, republicata, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul parintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.

- La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz, situatia scolara se incheie fara aceasta disciplina. In mod similar se procedeaza si pentru elevul caruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina”. Prin urmare, prezenta disciplinei religie in oferta scolara este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisa a parintelui sau a tutorelui legal constituit.

- Pentru a se asigura, in mod egal, accesul elevilor la educatia religioasa, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor prevede in art. 32 alin. (4): „La cerere, in situatia in care conducerea scolii nu poate asigura profesori de religie apartinand cultului din care fac parte elevii, acestia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului caruia ii apartin.”

- Prezenta religiei in sistemul de invatamant romanesc nu este o inovatie a perioadei post-decembriste. Legea instructiunii publice din 1864, care a stat la baza invatamantului romanesc peste trei decenii si care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea si gratuitatea invatamantului (dupa Suedia, Norvegia, Prusia si Italia, dar inaintea Marii Britanii, Elvetiei, Bulgariei, Serbiei, Frantei), aseza religia la loc de cinste intre obiectele de studiu, atat in cadrul invatamantului primar unde se preda catehismul (art. 32), cat si in cadrul invatamantului secundar, gimnazial si liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).

- In majoritatea statelor Uniunii Europene, cu exceptia Frantei, religia este disciplina scolara, sub diferite denumiri: Educatie religioasa (Austria, Danemarca, Germania, Grecia si Irlanda), Educatie moral-religioasa (Anglia), Morala si educatie religioasa (Portugalia), Educatie religioasa si morala (Luxemburg), Crestinism, Religie si Etica (Norvegia), Religie sau etica (Belgia), Miscari ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia si Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promoveaza un sistem de invatamant care valorifica potentialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.

- Pentru mentinerea disciplinei religie in planurile-cadru ale invatamantului liceal, ca parte a trunchiului comun, in cadrul campaniei Patriarhiei Romane „Nu vrem liceu fara Dumnezeu!” s-au primit in anul 2008 peste 140.000 de mesaje de sustinere.

- In ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucuresti, conducatorii si reprezentantii cultelor religioase recunoscute in Romania si-au exprimat pozitia comuna cu privire la mentinerea disciplinei religie in planurile-cadru ale invatamantului liceal, ca parte a trunchiului comun.

- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale si morale ce stau la baza culturii europene si nationale, valori la care elevii trebuie sa aiba acces in mod liber si care au un rol formativ deosebit, demonstrat si de studiile sociologice in domeniu.

Prin urmare, am senzatia tot mai pregnanta ca spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodeaza si deranjeaza pe unii deoarece constituie o realitate existentiala, puternica si cat se poate de compacta, continand niste precepte moral-crestine foarte clare si corect definite. Acest lucru estompeaza sau atenueaza unora duhul lor foarte zdruncinat si de-a dreptul exhaustiv, ajungand (sarmanii) niste victime ce revendica „libertatea de constiinta” care, chipurile, ar fi inrobita de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Crestinismului sau, de ce nu, si ale altor religii!...

Cred ca, in primul rand, unii ca acestia sunt victimele secularizarii, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare impotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor constiinte, ce este lipsita de o articulare spirituala autentica!... Se ignora, insa, urmatorul aspect, si anume ca: libertatea de constiinta inseamna (si) respectarea libertatii constiintei semenului, mai cu seama in cazul in care, aceasta constiinta – care agreeaza, ba chiar apara existenta acestei ore de religie in trunchiul comun (de baza) si in aria curriculara (parinti, profesori si elevi, deopotriva) lucreaza in majoritatea covarsitoare a membrilor acestei tari!... Suntem intru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minoritatii – fie si aceea a ateilor si liberilor cugetatori, dar acestia sa nu uite totusi faptul, ca in spiritul reciprocitatii, trebuie aplicata si vice-versa, in caz contrar, vom vorbi intr-adevar, de discriminare!... Nu asistam, oare, sau nu suntem chemati sa participam, din nou, la o lamurire a doctrinei promovata de ideologii secularisti, secularizanti si secularizati in raport cu invatatura dreptcredinciosilor crestini, ori se aplica preceptul biblic „nu te teme turma mica” – in mod distorsionat!... Iar daca se ajunge in acest loc, in acest fel, este vai de cei care rastalmacesc scripturile!...

O alta problema este aceea a aparitiei a (inca) unui precedent destul de primejdios, asa incat ne intrebam si chiar asteptam cu emotie si infrigurare sa vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicaieri si de aiurea), cu ce petitii, idei si solutii nastrusnice va mai veni ca de, mintea (si constiinta in virtutea libertatii de expresie) lucreaza, mai cu seama intr-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocata discriminarea in conditiile in care altii ne lauda sau poate, chiar ne acuza de prea multa toleranta!... Asadar, ni se cere sa refuzam si sa renuntam la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru si din viata noastra cotidiana, ce trebuie sa fie una preponderent spirituala si eminamente duhovniceasca. Oare se doreste, cumva, sa se ajunga si la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seama din copiii si tinerii nostri?...

Pai, astfel de incercari s-au mai facut in istoria (chiar recenta) a poporului nostru, asa incat ar trebui sa dispunem de o oarecare imunitate!... Si mai stiam un lucru, si anume ca: atunci cand vrei sa faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenta si enuntarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am vazut si nu am cunoscut, la noi in ultimii 20 ani, de pilda, nici o victima a vreunei ore de religie (care fost reintrodusa dupa 1990, cu multa truda si sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei si ateizanti ori ateizati), in schimb copii, tineri si oameni maturi care au primit daruri si multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugaciunilor invatate in cadrul acestor ore (si asa foarte putine, insuficiente) si facute la icoana Sa din clasa scolii, am cunoscut si cunosc foarte multi, si cu toti acestia ce facem, acum, ii trecem asa, cu vederea, fara sa-i intrebam si pe ei ceva?... De fapt acesti secularisti contemporani au intrebat ei pe cineva, ceva?!...

Este invocata, adeseori, filozofia absurdului, dar observ ca se vrea impunerea chiar a unei evidente si a unei realitati a absurdului, pana la ajungerea chiar la culmea acestuia!... Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde si oricum, ne-am obisnuit deja, astfel incat de ce nu ne-am putea acomoda si cu absurdul ca fiind o norma si o componenta fireasca si chiar indispensabila vietii noastre, ajungand sa zicem „raului bine si binelui rau”, caci si aceasta problema (a eliminarii orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost rasturnate, din punct de vedere axiologic!...

Dar noi, pentru toate acestea, trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu, odata pentru faptul ca ne trezeste la realitate si ne invita la trezvie, scotandu-ne din ispita si pacatul triumfalismului si al autosuficientei, iar in al doilea rand pentru ca ne da atatea prilejuri de cultivare si chiar de inmultire a constiintei apologetice in vederea (re)activarii laturii marturisitoare si misionare, toate cu scopul dobandirii mantuirii noastre in Imparatia cea vesnica a Cerurilor, dimpreuna cu Tatal, Fiul si Sfantul Duh!...

Asadar, sa dea Dumnezeu – Cel in Treime slavit si laudat, sa putem sa le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc si cu smerenie si sa indraznim inainte cu Mantuitorul, caci „El a biruit lumea” pacatelor, inclusiv cea a necredinciosilor postmoderni si contemporani, pentru care suntem datori sa ne rugam, chiar la orele si slujbele pe care ei le resping, sa zicem cu totii: „Iarta-i, Doamne ca nu stiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor pacatul acesta!”.

Stelian Gombos

Sursa

Noam Chomsky: Singura solutie pentru iesirea din criza este reintoarcerea catre ideologia de stanga

Comentariul meu.
Este, domnule! Socialismul ca umanitarism. Ma bucur ca doar oamenii cu creier sunt tampiti. Ceilalti vor muri pentru ca intelectualii cu minte sa poata avea dreptate.
Aveam recent o intrebare: de ce este marxismul atat de impresionant si impetuos in cercurile intelectuale?!
Si Raymond Aron mi-a raspuns: pentru ca este singura ideologie umanitarista care a fost pusa in practica, care a putut exista decenii de-a randul. Adica marxismul a avut, prin teroare desigur, sansa sa existe istoric (cativa zeci de ani). A avut sansa sa-si demonstreze practicile "bune" si rele. A avut sansa sa-si creasca mostenitori spirituali, nascuti nu facuti. A avut sansa sa umple pamantul cu deziluzii si cu sperante. Cu asa sau cu mai bine asa. Nicio alta ideologie/ filosofie nu a avut norocul de a fi istorica ( sa existe ani de-a randul ca norma generala). Toata gandirea rationala/ filosofiile de orice fel a omului poarta frustarea nereusitei social-politice. De asta marxismul este impetuos iar astazi toata problematica social-politica-spirituala este doar o judecata bazata pe fundament marxist, pro sau contra. Altceva nu mai exista. Si, cred eu, nici nu poate sa existe. In afara de Intruparea Fiului nimic nou sub soare de la caderea fiintelor spirituale din Dragostea Tatalui.
Adica acum avem doar marxisti, anti-marxisti... si SFINTI.



Sistemul capitalist are o singura sansa pentru a iesi din actuala criza economica: reintoarcerea catre ideologia de stanga, cu sindicate si un "bine general", sustine Noam Chomsky, lingvist si intelectual de marca american. "Fanatismul" eficacitatii pietelor si puterea crescanda a sectorului financiar au precipitat criza globala, a carei gravitate este data nu de prabusirea pietelor, ci de "imposibilitatea sperantei", spune Chomsky, intr-un interviu acordat publicatiei franceze Les Echos.

Prezenta criza mondiala nu are precedent nici macar in Marea Depresiune a anilor '30:

"In vremea crizei din '29, membrii familiei mele erau muncitori, toti in somaj. Dar aveau speranta (...) ca lucrurile se vor ameliora", spune Chomsky, cunoscut pentru orientarile sale de stanga.

Mai mult, in capitalism, individul se instraineaza de umanism, de cultura:

"Era o vreme in care, chiar daca nu mai mersesem de mult timp la scoala, cultura era prezenta chiar si in randul claselor modeste. Ascultam Quartet din Budapesta si discutam despre meritele lui Freud."

Societatea zilelor noastre, in viziunea lui Noam Chomsky, se prezinta astfel: oamenii nu mai sunt agenti ai schimbarii, ci doar victime ale sistemului, muncitorii sunt lipsiti de activism si nu se solidarizeaza, iar singura dihotomie permisa de piata capitalista este "bogatii contra multimii dezorganizate".

"Evident, muncitorii ar putea incerca sa-si ia destinul in propriile maini si sa produca. Nu o fac, dar nu din ratiuni economice, ci din ratiuni sociale." Cat despre economie - institutiile financiare au ramas singurii actori importanti: "Au fost eliminate pana si partidele politice, ramanand doar partidul afacerilor", completeaza Chomsky, care nu crede ca lucrurile se vor schimba.

Nimic nu se va schimba

"In loc de zece banci vom avea doua, dar sistemul se va conserva, pentru ca beneficiaza de protectia guvernului. Consumul si datoria, cauzele majore ale crizei economice, vor fi in continuare prezervate de sistem, de vreme ce ele reprezinta motorul economiei de tip capitalist", conchide intelectualul.

Hotnews

Scrisoarea adresată Preşedintelui României de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel privind statutul disciplinei Religie

Scrisoarea adresată Preşedintelui României de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel privind statutul disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar


Domniei Sale,
Domnului Traian Băsescu,
Preşedintele României


Stimate Domnule Preşedinte,


Am luat act de propunerile formulate de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării din România, în proiectul de Lege a Învăţământului Preuniversitar, art. 37, alin (1), din 30 aprilie 2009 şi ne exprimăm îngrijorarea cu privire la excluderea disciplinei religie din planurile-cadru ale învăţământului liceal şi la statutul incert al acesteia în învăţământul primar şi gimnazial.

Pentru păstrarea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal, ca parte a trunchiului comun, aducem următoarele argumente:

1. Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”

2. Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”.
Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.

3. Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”

4. Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).

5. În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.

6. Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.

7. În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.

8. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.


Cu preţuire şi binecuvântare,


† DANIEL,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Basilica

Un blog necesar

siha

Simha, Iahadut, HAverut

Bucurie, Iudaism, Prietenie

Web site - ChristianityToday

ChristianityToday

Un OM

Romania profunda? Nu stiu.
Romania Sfanta, mai bine. Cea vie si indiferenta la zgomote.




A fost omorat din greseala, dupa ce a vrut sa aplaneze un conflict dintre doi vecini

A intervenit intr-o cearta dintre doi tineri, dorind sa faca un bine, dar a platit cu viata pentru gestul sau. Un barbat de 67 de ani din Vaslui a fost ucis, dupa ce a incercat sa desparta doi vecini care se incaierasera, anunta, luni, Pro TV. Barbatul de incerca sa apere un tanar care se refugiase in curtea sa, pentru ca un barbat cu chef de scandal, il urmarea cu un cutit. Proprietarul a iesit la poarta sa-l apere pe cel care se refugiase de scandalagiu, dar a fost rapus de o lovitura de cutit. Agresorul, in varsta de 20 de ani, a incercat apoi sa fuga, dar politistii, alertati, l-au prins in cateva minute. "Echipajul de la ambulanta sosit la fata locului a efectuat mai multe manevre de resuscitare. Barbatul a decedat. Tanarul a fost identificat de politisti la locuinta bunicilor sai", a declarat Mihaela Straub, purtator de cuvant al Inspectoratului de Polititie a judetului Vaslui.Tanarul risca pana la 25 de ani de inchisoare pentru fapta lui.

ZIUA

SUA va antrena soldaţi georgieni pentru Afganistan

Devine un obicei urat. Se pare ca merge asa. Dar Rusia, nu?, trebuie demonizata intr-un final.

Trupele americane vor antrena militari georgieni pentru misiuni în Afganistan. Misiunea va începe în septembrie, dar instructorii americani ajung luni, 17 august, în Georgia.

Dificultăţile sunt însă mai degrabă de natură diplomatică decât militară. Rusia acuză Statele Unite de reînarmarea maşinii de război georgiene, iar declaraţiile care vin de la Moscova sunt ferme pe această temă.

Ataşatul de presă al Pentagonului precizează că ţara sa a luat măsuri, informând Rusia despre această misiune, pentru a evita eventualele neînţelegeri. Este vorba despre pregătirea georgienilor în luptele contra insurgenţilor afgani şi nu pentru a lupta în propria ţară.

Acum un an a mai fost prevăzută o misiune similară pentru pregătira militarilor ce participau la războiul din Irak. Georgia trimisese două mii de soldaţi în zonă, dar avea să repatrieze o mare parte dintre ei în timpul conflictului cu Rusia. Ca urmare, proiectul a fost anulat.

Misiunea va începe nu mai devreme de 1 septembrie, dar instructorii americani ar trebui să ajungă luni în Georgia. Rolul lor este de a pregăti militari georgieni pentru luptele cu talibanii din Afganistan.

Dacă pentru Tbilisi vorbim de satisfacerea aliaţilor americani, pentru Washington misiunea este mai delicată : să îi ajute pe georgieni, fără să îi provoace însă pe ruşi.

Între timp, situaţia din Afganistan se deteriorează. Talibanii ameninţă pentru prima dată în mod deschis că vor ataca direct birourile de vot la alegerile prezidenţiale şi provinciale de joi din Afganistan. Ameninţarea a fost înscrisă pe afişele lipite sau distribuite în satele din sudul ţării.

"Acest mesaj urmăreşte să informeze locuitorii să nu participe la alegeri, pentru a nu deveni victime ale operaţiunilor noastre, deoarece vom utiliza tactici noi", ameninţă comandanţii talibani din sudul Afganistanului, în textul amintit.

Rebelii au cerut până în prezent boicotarea alegerilor şi au precizat că nu vor ataca secţiile de vot, pentru a nu provoca victime în rândul civililor.

Ultimele zile au fost marcate de numeroase atentate. De exemplu, sâmbătă, 15 august, şapte civili au fost ucişi într-un atac cu maşină-capcană produs chiar în capitala Kabul.

Mediafax

Martin BUBER - Bună dispoziţie spirituală (din dilema)

Mişcarea mistică a hasizilor, care a izbucnit la mijlocul secolului al XVIII-lea prin Baal-Şem-Tov şi s-a dezvoltat, de-a lungul mai multor generaţii de maeştri, pînă în pragul secolului XX, e un strălucit exemplu de bună dispoziţie spirituală. Dansul, muzica, băutura sînt vehicule (ori mai degrabă semne) ale unui raport „entuziast“ cu divinul, care se formulează prin intermediul savuroaselor anecdote fixate în scris şi transmise de ucenici. Doctrina metafizică, extrem de pretenţioasă şi de elaborată, a Cabalei se prelungeşte în hasidism printr-o expresie vie, trăită cu firesc, cu umor, cu simplicitate. O „bunătate“ spontană, mereu ingenioasă în exerciţiul ei, larg deschisă spre lume decurge din această bună dispoziţie verticală. Reluăm aici, din Dilema nr. 342 (27 august 1999), cîteva povestiri hasidice ale lui Baal-Şem-Tov (1700-1760), repovestite de Martin Buber.

Rabi Elimeleh din Lisensk a declarat, într-o zi, că postul nu mai constituia, în sine, o potrivită slujire adusă lui Dumnezeu. Cineva i s-a împotrivit: „Baal-Şem-Tov nu obişnuia oare să postească îndelung?“ Pe cînd era tînăr, sfîntul nostru Baal-Şem-Tov, a răspuns rabinul, avea obiceiul să ia cu sine, după Sabat, şase bucăţi de pîine şi un ulcior cu apă şi se ducea să petreacă săptămîna într-un loc ascuns. Într-o vineri, cînd a vrut să-şi ia traista şi să se întoarcă, a găsit că atîrna cam greu. Deschizînd-o, a aflat în ea toate pîinile... ceea ce l-a uimit grozav. Postul de acest fel e îngăduit.

● Altă dată, tot în vremea tinereţii, Baal-Şem-Tov nu avea de nici unele în casă, pentru a întîmpina Sabatul: nici cea mai măruntă coajă de pîine şi nici o para. De aceea, vineri, foarte de dimineaţă, se duse şi ciocăni abia simţit în geamul unui om bogat, şoptind: „e cineva care nu are cu ce să pregătească Sabatul“. Apoi îşi văzu repede de drum. Bogatul, pe care Baal-Şem-Tov nu-l cunoştea, alergă în urma lui, îl ajunse şi-i zise: „Dacă ai nevoie de ajutor, de ce fugi aşa?“ Rîzînd, Baal-Şem-Tov îi răspunse: „Gemara (literal «desăvîrşire», desemnează cea de a doua şi cea mai voluminoasă dintre cele două cărţi care alcătuiesc Talmudul; e comentariul şi explicitarea Mişnei – aceasta avînd sensul de «repetare», «studiu», «doctrină»), Gemara nu ne învaţă oare că nimeni nu vine pe lume fără a fi înzestrat şi dăruit cu toate cele de trebuinţă? Dar fiecare se cuvine să-şi dea cu atît mai multă osteneală pentru a-şi căpăta dreptul său, cu cît se simte mai greu împovărat de păcate. Azi-dimineaţă, povara pe care o purtam pe umeri mi s-a părut de tot uşoară. Oricum ar fi însă, trebuie să găseşti mereu ceva cu care să-ţi faci de lucru. E exact ceea ce am făcut.

● Vorbind despre Psalmul unde se spune „Legea Domnului este întreagă“ (18, 8), Baal-Şem-Tov a spus: „Legea e încă întreagă. Nimeni nu a reuşit să-i atingă înţelesul. La ceasul în care ne aflăm, ea este încă întreagă“.


● Odată, în vremea sărbătorii „Bucuria Torei“, Baal-Şem-Tov dansa împreună cu discipolii săi. Luînd în mîini sulurile Torei, a dănţuit; aşezînd la loc Sfintele Scripturi a dănţuit iarăşi. Unul dintre ucenici, cu deosebire apropiat, care ştia ce înţeles avea fiecare gest al maestrului lor, a lămurit îndată pe ceilalţi: „Iată că cel ce ne e maestru lasă acum Tora văzută pentru a cuprinde Tora spirituală“. l Am auzit de la bunicul meu următoarea istorioară, ne povestea nepotul lui Baal-Şem-Tov, Rabi Moşe Halm: era odată un violonist care cînta cu atîta farmec şi nesfîrşită dulceaţă, încît toţi cei ce ce-l auzeau se puneau să dănţuiască; nimeni nu se apropia de ţinutul cîntecului fără ca, pe dată, să se prindă în horă. Dar a venit şi un surd; or, cum nu bănuia ce înseamnă muzica aceasta şi nici nu avea măcar ştiinţă că ea ar putea exista, priveliştea ce s-a înfăţişat ochilor lui a fost una de batjocură şi de petrecere neruşinată în care se zbînţuie o ceată de nebuni.


● Într-o zi, la slujbă, Baal-Şem-Tov s-a cufundat vreme peste măsură de lungă în rugăciune. Toţi cei ce-l însoţeau terminaseră de mult să se roage; el însă nu o părăsea şi uitase parcă de ceilalţi. L-au mai aşteptat o bună bucată de timp, dar pînă la urmă au ieşit cu toţii din casa de rugăciune şi s-au întors la ale lor. Cîteva ceasuri mai tîrziu, după ce îşi sfîrşiseră treburile, s-au reîntors ca să se roage. Baal-Şem-Tov era tot acolo; şi în aceeaşi stare. Mai tîrziu le spuse: „Plecînd, aşa cum aţi făcut-o, şi lăsîndu-mă singur, mi-aţi pricinuit o mare cădere. Vă voi zice o pildă: Ştiţi de păsările călătoare care, toamna, îşi iau zborul spre ţările calde. Iată că, într-o bună zi, într-una din acele ţări ale Răsăritului, oamenii locului au zărit, în mijlocul zburătoarelor ce le erau oaspeţi, o pasăre minunată, ale cărei pene strălucitoare aveau o frumuseţe pe care ochii omeneşti nu o zăriseră nicicînd înainte. Pasărea se aşezase pe vîrful celui mai înalt dintre copaci şi-şi făcuse acolo cuib. Aflînd întîmplarea, regele acelui ţinut a poruncit să fie prinsă pasărea măiastră. Şi-a pus supuşii să se caţere unul pe umerii celuilalt pentru a construi o scară omenească de-a lungul pomului, aşa fel încît ultimul să ajungă la cuib şi să apuce pasărea. Numai că a fost nevoie de vreme îndelungată pentru a ridica această scară vie. Iar cei ce se aflau în josul ei şi-au pierdut răbdarea şi s-au mişcat; totul s-a prăbuşit atunci.


● Un discipol l-a întrebat pe Baal-Şem-Tov: „Cum se face că cel ce trăieşte în iubire şi dependenţă de Dumnezeu, ştiind bine că se ţine în preajma Lui, ajunge cîteodată să simtă un soi de îndepărtare şi de întrerupere a legăturii?“. Baal-Şem-Tov îl lămuri: „Tatăl care vrea să-şi înveţe copilul să meargă începe prin a-l aşeza în faţa lui, sprijinindu-l cu braţele întinse pentru a-l împiedica să cadă; şi aşa, între braţele părinteşti, copilul se îndreaptă către tatăl său. Dar, de îndată ce ajunge aproape, tatăl se retrage un pas, îndepărtîndu-şi puţin braţele; repetă neîncetat gestul, pentru ca copilul să înveţe, pînă cînd acesta ajunge să umble.“


● Într-o zi, un hasid se îndrepta spre Mesbiz ca să petreacă împreună cu Baal-Şem-Tov Sărbătoarea Ispăşirii. Dar întîrziase şi se afla încă pe cîmp, la destulă depărtare de oraş, în ceasul cînd se ivesc stelele. Mîhnit, nu avu altceva de făcut decît să se roage singur, în mijlocul cîmpiei. Totuşi, cînd ajunse în oraş, după încheierea slujbei, Baal-Şem-Tov îl întîmpină cu bucurie multă şi cu prietenie. „Rugăciunea ta, îi zise, a prins şi a ridicat la cer toate rugăciunile ce zăceau, culcate la pămînt, pe cîmp.“
Martin BUBER

Andrei Marga in dialog cu Eveline Goodman-Thau ( profesor, rabin)

Despre Mesia, evrei, suferinta, vinovatie, despre cum se vrea si cum se face.

"evreii sunt reformatori, primii liberali, primii socialişti au fost evrei, bineînţeles că sunt şi intelectuali, dar ceea ce caracterizează tradiţia evreiască dea lungul timpului sunt deciziile inovatoare pe care rabinii le-au luat..."

"intotdeauna vorbim de o tradiţie occidentală, dar ar trebui să vorbim de o tradiţie creştină, evreiască sau musulmană şi să vedem cum aceste trei religii au transformat Antichitatea."

"în 1943, într-o situaţie foarte periculoasă, noi ne ascundeam ca şoarecii, deci pentru părinţii mei România reprezenta un refugiu"
Si acum cititi si va informati. Merita.


"Mesia creştin ar fi mers la Auschwitz, ar fi preferat să îşi însoţească comunitatea acolo"
Andrei Marga în dialog cu Eveline Goodman-Thau, profesor la Hebrew University of Jerusalem

Andrei Marga: D-nă prof. Eveline Goodman- Thau, bun venit în Cluj şi în studioul TVR Cluj. V-am făcut o scurtă prezentare, dar sigur dvs. veţi avea mai multe de spus despre gândirea şi concepţiile dvs. Pentru început, cum vă simţiţi în calitate de filosof şi de rabin, în acelaşi timp? Eveline Goodman-Thau: Acest lucru mi se pare foarte natural. Sunt foarte bucuroasă să mă aflu în această postură, dar mi se pare foarte firesc. De fapt, provin dintr-o foarte veche familie de rabini din această zonă. Stră-stră bunicul meu din partea mamei era ….Meissels, rabin al Cracoviei şi Varşoviei şi avea un doctorat. Ceea ce este interesant este că în anul 1846 el a venit la Viena, unde aveau loc nişte întruniri publice, el fiind şeful delegaţiei şi a fost poftit să ia loc alături de ceilalţi, iar el a spus: „Nu pot să stau cu voi, pentru că pot sta doar în calitate de polonez, nu şi de evreu”. Astfel, faptul că eşti rabin şi că eşti interesat de politica europeană este o idee foarte veche şi se pare că eu am moştenit o parte din acest fapt. Între bărbat şi Dumnezeu stă femeia, între femeie şi Dumnezeu stă bărbatul.
A.M.: Dar dvs. sunteţi prima femeie-rabin din Viena sau exista deja o tradiţie în acest sens? E.G.-T.: În ortodoxia evreiască, nu există rabini hirotonisiţi oficial. În iudaismul reformat există rabini investiţi oficial, dar în orientarea ortodoxă nu. Şi în cazul meu, ceea ce s-a întâmplat a fost că, la început, m-am ocupat de familie şi apoi m-am întors la studiu, dar nu m-am simţit niciodată foarte fericită în mediul academic, astfel că până astăzi am simţit că nu aparţin acestui mediu, am încercat să reformez mediul academic pornind dinăuntru şi la fel am făcut în cazul religiei, eu sunt o reformatoare, dar sunt şi subversivă, întrun fel. Dar toate acestea le-am învăţat pentru că, în timpul războiului, am trăit ascunsă în Olanda, iar după război a trebuit să o luăm de la zero. Dar, în orientarea ortodoxă, multe femei ca mine au început să înţeleagă că în Israel există probleme serioase în ceea ce priveşte înţelegerea potenţialului femeilor. Noi reprezentăm o jumătate din omenire, iar identitatea religioasă a bărbaţilor este oarecum în pericol, deoarece ei nu pot găsi răspuns la întrebarea cum să fie nişte soţi evrei buni şi să aibă o soţie care cunoaşte Talmudul, care cunoaştere textele evreieşti, care poate înţelege lucrurile. În Biblie, Eva a fost primul interpret, pentru că Dumnezeu i-a spus să nu mănânce din măr, dar ea a spus nu, deci practic ea este cea care transmite cunoaşterea, apoi avem toate poveştile din Biblie despre femei. Între bărbat şi Dumnezeu stă femeia, dar dacă privim lucrurile invers, între femeie şi Dumnezeu stă bărbatul. Eu am fost foarte conştientă de acest lucru, şi, pentru a vă da încă un exemplu, am o fiică care este avocat şi o alta care este medic, dar sigur că ele nu pot deveni rabini în orientarea ortodoxă. Într-o zi am susţinut o conferinţă despre interpretarea Bibliei la întrunirea anuală a rabinilor reformaţi, după care un grup de oameni din Viena au venit la mine şi mi-au spus că ei au o mică comunitate, numită Or Hadash (Noua Lumină), noua lumină care străluceşte peste Ierusalim, şi că ar dori ca eu să le fiu rabin, dar că aveau fonduri doar pentru un an. Eu am fost de acord, doar că nu eram investită ca rabin, iar ei mi-au spus să încerc, că poate voi primi investitura de la cineva. Eu mi-am primit investitura la Ierusalim, din partea unui rabin ortodox. Am înrămat această hârtie, deşi nu îmi înrămasem diploma de doctor, astfel că am devenit prima femeie rabin din Austria, ceea ce e foarte semnificativ.
A.M.: Dar aţi menţionat că aveţi legături cu România, ne-ati arătat înainte de a intra în studio un document privitor la tatăl dvs. care era cetăţean român.
E.G.-T.: Da, aş vrea să plasez acest aspect într-un cadru mai larg: evreii sunt reformatori, primii liberali, primii socialişti au fost evrei, bineînţeles că sunt şi intelectuali, dar ceea ce caracterizează tradiţia evreiască dea lungul timpului sunt deciziile inovatoare pe care rabinii le-au luat: in sec. XV, rabinul Zarua (al cărui nume înseamnă lumina care coboară peste el) a scris responsa despre probleme sociale, probleme domestice, despre disputele dintre oameni şi a fost foarte progresist. Toate aceste lucruri s-au pierdut, deci ideea pentru care am devenit rabin nu a fost una subversivă, ci am vrut acest lucru pentru ca, dacă unul dintre nepoţii mei sau nepoatele mele ar dori vreodată să devină rabin, să poată spune că bunica lor a fost de asemenea rabin. Deci totul are de-a face cu exemplul personal. Da, ar putea revendica un astfel de predecesor. Dar, cu privire la aceste documente… Când am primit scrisoarea oficială de la UBB şi de la dvs., dle. Profesor, că Senatul universităţii a decis să îmi acorde titlul de doctor honoris causa, am fost foarte surprinsă. Am fost foarte onorată, dar şi foarte surprinsă şi m-am întrebat cine sunt eu să primesc o asemenea onoare din partea acestei universităţi româneşti, când fusesem doar o dată în Cluj şi practic nu aveam nicio legătură cu aceasta. Dar am primit răspunsul la această întrebare când scrisoarea oficială a ajuns la Ierusalim, soţul meu mi-a pus pe birou două hârtii pe care le găsise în pod, scrise de tatăl meu în 1943, în mai şi iunie, în timpul celei mai aspre perioade de persecuţii şi razii împotriva evreilor la Amsterdam. El a scris o scrisoare consulului român din Berlin, deşi părinţii mei aveau paşapoarte austriece, iar tatăl meu luptase în primul război mondial, cerând să îi fie trimise actele deoarece vroia să se întoarcă în România.
A.M.: Deci asta era în 1943?
E.G.-T.: Da, în 1943, într-o situaţie foarte periculoasă, noi ne ascundeam ca şoarecii, deci pentru părinţii mei România reprezenta un refugiu. Şi tatăl meu, la momentul potrivit, mi-a transmis acest mesaj din pod, prin intermediul soţului meu, spunându-mi că are sens ca eu să primesc această distincţie.
A.M.: Aceasta este o interpretare foarte frumoasă. D-nă profesor, aţi menţionat în textele dvs. filosofice şi teologice câteva particularităţi ale scripturilor evreieşti şi cred că ceea ce aţi spus este important de asemenea şi pentru creştini. De exemplu, ati menţionat faptul că aceste scripturi se găsesc între a vedea, a fi şi a spune, aşa cum aţi spus în germană. Ce fel de implicaţii are o astfel de poziţie pentru interpretarea scripturilor evreieşti, şi, de ce nu, pentru interpretarea scripturilor creştine?
E.G.-T.: În mod clasic, noi avem de-a face cu Atena şi Ierusalim, Atena fiind întotdeauna legată de „a vedea”. În Biblie există interdicţia de a-ţi face chip cioplit, astfel încât omul trebuie să îl audă pe Dumnezeu, nu să îl şi vadă. Eu cred că cele două simţuri ale noastre, ochii şi urechile, sunt ambele folosite la înţelegerea realităţii interne şi externe. Putem să ne inchidem ochii şi să nu vedem, dar îi putem şi deschide. Dacă vrem să ne închidem şi urechile, avem nevoie de mâini. Asta înseamnă că urechile prind totul, dar noi selectăm ceea ce vrem să auzim, dar nu suntem foarte conştienţi de acest lucru. De aici provine ideea de a vedem ce anume înseamnă „a vedea” în Biblie. Aici avem povestea creaţiei, când Dumnezeu (în traducerea uzuală) a văzut că totul era bine. Dar acest mod este unul foarte banal, pentru că Dumnezeu a creat lumea şi nu are nevoie să vadă dacă este bună sau nu. Cuvântul „ki” se referă la un cauzativ şi înseamnă de fapt că Dumnezeu a văzut pentru că era bine. Astfel, a vedea în Biblie înseamnă a vedea în modul corect, aşa cum în engleză cuvântul are sensul de a înţelege, deci încă folosim acest înţeles în limbajul nostru. A vedea nu este astfel un lucru pasiv, are legătură cu înţelegerea într-un mod corect. Cu privire la „a fi”, ştim că această chestiune a fiinţei este întrebarea metafizică a tradiţiei occidentale. Când s-a început analizarea metafizicii de către filozofie, avem de-a face cu o situaţie în care nu mai dorim să existe un „a priori” şi ne întrebăm, cum a făcut-o Heidegger, „ce este fiinţa?” Franz Kafka, care face parte din canon pentru noi toţi, europeni şi moderni, spune că, şi voi cita prima dată în germană, că cuvântul german „sein” înseamnă „a fi”, dar şi „a aparţine” Lui. „A fi” este, deci, ceva ce omul însuşi este, în mod imanent şi transcendent. De aici apare noţiunea că „a fi” nu este o chestiune de „ori-ori”, a fi aici sau a fi în altă parte, ci de a avea o corelaţie între cele două. Această corelaţie se exprimă prin „a spune”. Acest lucru înseamnă că, dacă auzi ceea ce a spus Dumnezeu pe muntele Sinai - şi nimeni nu ştie ce a spus Dumnezeu pe muntele Sinai -, iar rabinii au foarte multe dispute cu privire la ce anume să transmită, pentru ei înseamnă că ceea ce am primit pe muntele Sinai, acel «Shma Israel», «Ascultă, Israel», are un ecou în fiecare generaţie şi fiecare generaţie trebuie să se gândească cum să exprime ceea ce a spus Dumnezeu. Deci cred că aţi înţeles, aşa cum dvs. înţelegeţi multe lucruri - şi sunt foarte recunoscătoare că putem avea această discuţie. Mulţumesc.
A.M.: Mi-am amintit de o discuţie dintre Hans Kung şi Pinas Lapite, din 1967, atunci când Kung a făcut această observaţie: „Dvs. ca evrei, ca oameni foarte competenţi în interpretarea Bibliei, ne-aţi putea ajuta pe noi ca non-evrei, deoarece noi nu ştim ebraică - şi ebraica este crucială pentru studiul Bibliei - să înţelegem mai bine conceptele şi imaginile diseminate de Biblie. Am observat că dvs. menţionaţi, în cartea Eine Rabinerin in Wien, precum şi în alte cărţi, ce importanţă are înţelegerea rugăciunii în tradiţia evreiască. În ce măsură credeţi că acum ar fi util să avem o astfel de cooperare în traducerea termenilor cei mai importanţi din Biblie, care au semnificaţie şi pentru iudaism şi pentru creştinătate?
E.G.-T.: Aceasta este o intrebare foarte importantă şi aş dori să evidenţiez anumite aspecte corelate cu noţiunea dvs. de rugăciune. De fapt, există doar o singură rugăciune, şi anume aceea pentru răscumpărarea păcatelor. Acest lucru înseamnă că această lume, aşa cum este ea, nu este o lume perfectă, că Mesia nu a venit încă, că are nevoie de iertarea păcatelor. Cei drepţi nu suferă pentru greşelile lor, ei suferă pentru întreaga lume. Rabinii s-au întrebat de timpuriu pentru cine vine Mesia. Rabi Eliezer a spus că Mesia vine pentru acel om care jeleşte. A face acest lucru din cauza unei lumi imperfecte este o caracteristică a tradiţiei iudaice. Exilul este un bun exemplu, să fii în exil şi apoi să te intorci în Israel şi să formezi un popor. Acest lucru ar însemna că Mesia a venit. În tradiţia occidentală, care este dominată de noţiunea creştină a sfârşitului istoriei, Hegel termină istoria, escatologia şi susţine această idee de istorie ca totalitate. într-o epocă a secularizării, în care istoria nu este privită nici ca totalitate, nici nu îl aşteaptă pe Mesia, apare conceptul evreiesc de suferinţă pentru această lume. Oamenii îşi doresc fericire, îşi doresc o viaţă bună, acum vedem că banii nu mai curg aşa ca înainte şi poate că oamenii se vor gândi la conceptele filosofice. Deci, ceea ce stă între o concepţie evreiască asupra lumii şi una creştină este ideea de Mesia. Acest lucru nu se poate elimina. Aş dori să adaug ceva despre Holocaust: cred că Hitler, chiar dacă l-ar scutit pe Mesia creştin de a merge la Auschwitz, acesta ar fi preferat să îşi însoţească comunitatea acolo. Aceasta înseamnă că teologia după Auschwitz începe cu acest fapt şi acest lucru separă o concepţie evreiască asupra Europei de concepţia creştină asupra Europei. Mă refer acum la tradiţia evreiască: întotdeauna vorbim de o tradiţie occidentală, dar ar trebui să vorbim de o tradiţie creştină, evreiască sau musulmană şi să vedem cum aceste trei religii au transformat Antichitatea. Şi la aceasta se referă filosofia culturii, eu sunt un filosof al culturii, iar pentru mine acest lucru înseamnă să fiu rabin şi profesor, de fapt am spus că am devenit rabin pentru că am dorit ca să pot adăuga litera «R» la iniţialele care indică faptul că sunt doctor. Europa fără evrei este orfană. Israelul fără Europa este orfan
A.M.: D-nă prof. Goodman, dvs. aţi analizat într-un mod profund moştenirile Europei. Aţi menţionat în cărţile dvs. importanţa moştenirii evreieşti, pe lângă moştenirile greacă şi romană, precum şi importanţa moştenirii islamice. Ce viziune credeţi că poate aduce astăzi perspectiva iudaică, suplimentar, Europei de azi?
E.G.-T.: Cred că o Europă fără evrei este orfană. Pe de altă parte, Israel, locul unde s-au refugiat evreii, fără Europa este de asemenea orfan. Deci subiectul Israel-Europa este un subiect pentru cel puţin zece ani de acum încolo. De fapt, după cum ştiţi, încerc să organizez o şcoală post-universitară de studii iudaice în Europa şi primul nostru subiect va fi Europa şi Israelul. Dacă luăm cuvântul Israel, acesta înseamnă individ, popor şi naţiune. Cred că aceste trei noţiuni sunt chestiunile cruciale pentru Europa Unită. Este ca şi cum iudaismul pune întotdeauna întrebări nerezolvate despre religie, secularizare, iar motivul pentru care se întâmplă aşa este că istoria, în cazul în care Mesia nu a venit, este încă un proiect deschis, ultimul capitol nu a fost scris, astfel că evreii se întreabă întotdeauna ce înseamnă această perioadă pentru ei. Nu pot da răspunsuri eterne, pot da doar un răspuns pentru azi. Dacă dau răspunsul azi, au îndeplinit multe, pentru că au cercetat trecutul şi l-au deschis pentru viitor. Această idee de viitor nu este fixă, nu poate fi programată ca scop şi finalitate. Nu ştim unde vom ajunge la final, dar nu înseamnă că suntem scutiţi de datoria de a ne face treaba. Rabinii au o expresie foarte frumoasă, o voi spune în ebraică, pentru că este important să auzim din nou ebraica: „Nu trebuie să termini treaba, dar nu eşti liber să te sustragi de la a o face”.
A.M.: În ceea ce priveşte recuperarea acestei moşteniri complexe a Europei, aţi lansat proiectul şcolii post-universitare de studii iudaice la Berlin, proiect care se bucură de sprijinul autorităţilor germane. Credeţi că această şcoală îşi va începe în curând activitatea? În această toamnă? E.G.-T.: Plănuim o mare conferinţă şi o academie de primăvară şi sperăm că primele seminarii vor avea loc în 2010-2011, dar ceea ce este mai important este că această şcoală este la Berlin. Avem multe legături şi cu universitatea dvs. din Cluj, ceea ce mă bucură. Deja la vizita mea trecută am sugerat că ar trebui să facem un proiect numit „Askenaz”, termenul evreiesc pentru spaţiul german-evreiesc din Europa. Tragedia tradiţiei iudaice este că, în sec. IV-V, se poate observa că evreii erau peste tot în Europa, au venit o dată cu romanii, ca şi aici în Cluj, dar ceea ce este mai important este că evreii au modelat faţa Europei chiar de la început. Acest proiect ar fi o cercetare nu doar a distrugerii evreimii europene, ştiu că aici aţi publicat un volum cu biografiile a opt mii de rabini din Transilvania, ceea ce este foarte impresionant, dar scrierile lor, nu numai vieţile lor, nu sunt deschise, nu le putem citi. Ceea ce trebuie să ne amintim este că rabinii predicau în fiecare Shabat în sinagogă, dar nu predicau teologia. Ei predicau ceea ce se numeşte temele zilei, deci avem aici o sursă de istorie socială, modul în care această realitate socială a fost tradusă în realitate religioasă pe fundalul faptului că lumea are nevoie de iertarea păcatelor. Cred că, din moment ce aici aveţi limbile locale, acesta ar fi un lucru util. Aş vrea să mai adaug ceva: azi discutăm de faptul că lumea nu merge să voteze pentru Parlamentul European. Cred că, într-un mod similar, oamenii nu s-au gândit la globalizare, deoarece gândirea creştină nu s-a gândit la creştinizarea lumii, colonizarea lumii şi globalizarea lumii. Concepţia creştină asupra lumii este aceea de progres permanent. Aici avem de-a face cu o concepţie diferită, anume că nu ştim încotro mergerm şi că nu ştim unde va duce progresul. Asta înseamnă că nu eram pregătiţi pentru globalizare în acelaşi mod în care Europa nu era pregătită pentru UE. Când graniţele dispar şi când oamenii nu mai ştiu de unde aparţin, ei nu pot modela faţa Europei, dar ethosul nu este clar. Avem nevoie de o Magna Charta culturală pentru Europa şi „Askenaz” ar putea fi o paradigmă pentru aceasta. Nu doresc să fortez tradiţia iudaică, dar, pentru că am studiat cultura europeană şi pe cea evreiească, am sentimentul că ar fi foarte util pentru Europa să cunoască această tradiţie, pentru că ar ajuta şi la dispariţia sentimentului de vinovăţie.
A.M.: Aţi menţionat în mod repetat secularizarea: dacă am înţeles bine teza dvs., şi dvs. sunteţi în favoarea unei corectări a direcţiei secularizării şi aţi dezvoltat o idee minunată, anume că nu avem nevoie de iluminism asupra religiei, ci de un iluminism în cadrul religiei. Aţi putea comenta în două minute, deoarece din păcate timpul ne presează?
E.G.-T.: Acest lucru înseamnă de fapt o reconsiderare a ideii de pastor şi papalitate, ştiu că ceea ce spun poate părea neortodox, dar cred ca există suficiente inovaţii. Cred că trebuie să ne amintim că în fiecare religie, cei „neortodocşi” au fost înnoitorii religiei. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Iisus, lui Luther. A existat o reformă în sensul propriu al termenului, şi consider că secularizarea are nevoie de o reformă suplimentară - anume, întâlnirea cu tradiţia iudaică, o tradiţie care ştie că, chiar dacă nu există Dumnezeu, chiar dacă nu există preoţi, chiar dacă nu există profeţi, chiar dacă Mesia nu a venit, eu trebuie să trăiesc în istorie, eu sunt acea persoană care apără cetatea în locul lui Dumnezeu. Cred că aceasta este o misiune importantă şi, desigur, o mare responsabilitate.
A.M.: Am observat că dvs. împărtaşiţi punctul de vedere al lui Rozenzweig, şi anume că religia şi ştiinţele trebuie să coopereze pentru a articula o viziune asupra lumii. Daţi-mi voie să închei arătându-le telespectatorilor noştri câteva din cărţile dvs. Vă mulţumim foarte mult, d-nă prof. Goodman şi sperăm să vă revedem în acest studio în anii care voi veni.
E.G.-T.: Mulţumesc foarte mult.

AICI PDF