Uite asa se depaseste disimularea, vruta sau nevruta. Cand nu mai poti sa te tii iei o tuica si spargi toate bibelourile nevestei. Nu duduie de putere articolul domnului profesor. Oare asta ar fi vrut? Sa manifeste sau sa se manifeste ( in directie politica). Ca e socialist asta o stiu din manifestari. Dar ca si stia despre el ca e socialist ma indoiam. Sper sa-i spuna cineva verde-n fata: de cand sunteti socialist, stiti? Cat despre substanta manifestului numai de rau. Platitudini plangace si pline de muci (nenea Iancu). Vai de ei, vai de de ei cei considerati nedemni, de exploatatori. Sa-i aparam, sa-i aparam. Dar cum, draga? Prin articole si "exemplaritati"? Cand la TVu se tot vorbeste despre nostalgia prostimii fata de vechiul regim (iata cum a ajuns comunismul vechiul regim) nimeni nu vrea sa creada ca multi, foarte multi destepti au vise erotice cu trecutele vremuri. L-am auzit pe Alex Stefanescu la Cristea Enache spunand ca daca ar fi fost presedinte ar fi luptat pentru ca intelectualii tarii sa nu mai fie loviti de greutatile materiale ale capitalismului si zicea ca (parca) i-a zis unui presedinte, aratandu-i pe oamenii de cultura ai tarii: nu va e mila de ei? de ce nu faceti totul pentru cultura?
Daca n-ar fi amuzant ar fi sigur grotesc.
Un manifest stîngaci
Vintilă Mihăilescu
În
urmă cu cîteva săptămîni, am fost într-un impecabil hotel de la
poalele Parîngului unde, pe seară, a apărut un grup mare de turişti
germani. Erau pensionari, în jur de şaptezeci de ani, senini şi zglobii
cu toţii. La un moment dat, am intrat în vorbă cu ei, făcînd pe
traducătorul. Erau din toate „stările sociale“, o fostă avocată, un fost
mecanic auto, un funcţionar, o casnică... Era şi o familie de turci,
stabilită în Germania acum patruzeci de ani. Îşi petreceau bătrîneţile
împreună, călătorind prin lume cu oferte turistice speciale pentru
vîrsta a treia, promovate de statul german. Era „Germania untului“,
statul social capitalist la care am visat cu toţii pe vremea cînd untul
dispăruse din vitrina alimentarelor comuniste.
Mi-am adus aminte de această imagine cînd am citit declaraţia domnului Baconschi, ministrul nostru de Externe, afirmînd răspicat că „vremea asistenţialismului a fost gonită de criza mondială. Cu atît mai bine pentru România“. Contextul mai larg este cunoscut şi a fost comentat vehement în presa ultimelor zile, dar tot ad personam, ca de obicei. Dar nu domnul Baconschi, diplomat de carieră care ştie ce vorbeşte, este problema, ci tocmai faptul că domnia sa ştie ce vorbeşte. Şi iată ce ne spune: „Am spus sîmbătă, la Piteşti, că mi-aş dori pentru PDL voturile României care munceşte, nu pe cele ale României care cerşeşte (şi gravitează în jurul sacului de iluzii vîndute de socialişti). Era o metaforă, dar am convingerea că electoratul de dreapta pricepe foarte bine mesajul meu (...). Sînt, în fine, masele de manevră pauperizate ale stîngii“. Să scoatem ideea principală, ca la şcoală: electoratul de dreapta este muncitor şi îl aşteaptă prosperitatea; cine nu este cu noi înseamnă că e de stînga, este leneş şi deci îl paşte sărăcia. Să-i fie de bine, aceasta e Europa de mîine!
Partea ciudată este că autenticul ortodox Baconschi ţine un discurs protestant care l-ar face şi pe Luther să se întrebe dacă nu cumva a exagerat cu vocaţia divină a muncii. Partea gravă este că are dreptate: Europa crizei se îndreaptă spre această ideologie, iar diplomatul Baconschi nu a făcut decît să semnaleze alinierea României – fără cea mai mică rezervă – la această tendinţă încă negociată la nivelul marilor puteri europene. Acest misticism ideologic al hărniciei este soluţia ieşirii din criză iar el presupune, pur şi simplu, sacrificarea săracilor, declaraţi ontologic leneşi (chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i declare pînă acum de-a dreptul „cerşetori“) şi astfel vinovaţii principali de toate nenorocirile crizei trecute, prezente şi viitoare. Statul social este „demascat“ ca stat asistenţial, iar acesta este radical delegitimizat de către puterile neoliberale care învinuiesc astfel greaua moştenire a unei stîngi fantasmate. Dihotomia salvează omenirea! Povestea a început mai de mult, pe cînd faimosul Huntington, de pildă, buzduganul zmeului american, a fost aruncat în poarta Pieţei pentru a ne anunţa că omenirea se împarte în două şi că următorul clash va fi între development-prone cultures şi development-resistant cultures, adică societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care prin spiritul lor mioritic local nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă şi care, fără efuziuni sentimentale, trebuie lăsate în plata Domnului. În termeni academici, pedanţi dar precişi, aceasta se cheamă etnicizarea sărăciei: tot săracu-i vinovat, pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac!
Aceasta se întîmpla în anul de graţie 2000. Şi, ce să vezi, Huntington a avut din nou dreptate, ca şi în cazul pericolului islamic. Această „constatare ştiinţifică“ s-a transformat între timp în convingerea profundă a tuturor oamenilor de bine din establishment (sau care se visează established). Ei îţi vor spune, de pildă, cu un surîs cinic pe buze, că grecii „au huzurit atîtea decenii, acum a venit nota de plată“. Mîine, dacă, Doamne fereşte, România o va păţi şi ea, unul dintre aceşti domni cu convingeri puternice îmi va spune şi mie că am huzurit o viaţă întreagă, aşa că n-am decît să-mi vînd casa acum şi să dorm sub podurile Dîmboviţei, căci în viaţă greşelile se plătesc. Mă şi văd întrebînd, umil şi cu bocceluţa în spinare: cu ce-am greşit, săracu’ de mine? Tot aceşti domni se uită de sus la săracii înglodaţi în marasmul creditelor: „Dacă n-au cultură economică, ce să le fac?“. Deci, dacă am crezut în oferta băncilor, trebuie să plătesc pentru această greşeală. Şi tot un astfel de Captain Market mi-a spus cîndva că „ţăranii români sînt de vină pentru situaţia în care se află, că sînt leneşi şi nu au profitat de oportunităţile pieţei“. Ba tocmai că, cei care au putut, au profitat şi s-au dus să muncească pe piaţa liberă a Europei, lăsînd România cu aproape de două ori mai mulţi pensionari (asistaţi?) decît populaţie activă (harnică?). Dar aceste consecinţe dramatice şi previzibile ale dispreţului oamenilor harnici şi de dreapta nu le zdruncină acestora cîtuşi de puţin convingerile mesianice.
Mă simt tot mai de stînga, pentru că mă simt tot mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii“, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia...). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice“ şi dispreţuitor inumane.
Pe steagul Modernităţii scria Liberté, Egalité, Fraternité. Libertatea a fost luată de Dreapta, egalitatea a fost pusă pe steagul Stîngii, dar cu fraternitatea cum rămîne? Dreptul la demnitate al individului chiar nu mai interesează pe nimeni?
Mi-am adus aminte de această imagine cînd am citit declaraţia domnului Baconschi, ministrul nostru de Externe, afirmînd răspicat că „vremea asistenţialismului a fost gonită de criza mondială. Cu atît mai bine pentru România“. Contextul mai larg este cunoscut şi a fost comentat vehement în presa ultimelor zile, dar tot ad personam, ca de obicei. Dar nu domnul Baconschi, diplomat de carieră care ştie ce vorbeşte, este problema, ci tocmai faptul că domnia sa ştie ce vorbeşte. Şi iată ce ne spune: „Am spus sîmbătă, la Piteşti, că mi-aş dori pentru PDL voturile României care munceşte, nu pe cele ale României care cerşeşte (şi gravitează în jurul sacului de iluzii vîndute de socialişti). Era o metaforă, dar am convingerea că electoratul de dreapta pricepe foarte bine mesajul meu (...). Sînt, în fine, masele de manevră pauperizate ale stîngii“. Să scoatem ideea principală, ca la şcoală: electoratul de dreapta este muncitor şi îl aşteaptă prosperitatea; cine nu este cu noi înseamnă că e de stînga, este leneş şi deci îl paşte sărăcia. Să-i fie de bine, aceasta e Europa de mîine!
Partea ciudată este că autenticul ortodox Baconschi ţine un discurs protestant care l-ar face şi pe Luther să se întrebe dacă nu cumva a exagerat cu vocaţia divină a muncii. Partea gravă este că are dreptate: Europa crizei se îndreaptă spre această ideologie, iar diplomatul Baconschi nu a făcut decît să semnaleze alinierea României – fără cea mai mică rezervă – la această tendinţă încă negociată la nivelul marilor puteri europene. Acest misticism ideologic al hărniciei este soluţia ieşirii din criză iar el presupune, pur şi simplu, sacrificarea săracilor, declaraţi ontologic leneşi (chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i declare pînă acum de-a dreptul „cerşetori“) şi astfel vinovaţii principali de toate nenorocirile crizei trecute, prezente şi viitoare. Statul social este „demascat“ ca stat asistenţial, iar acesta este radical delegitimizat de către puterile neoliberale care învinuiesc astfel greaua moştenire a unei stîngi fantasmate. Dihotomia salvează omenirea! Povestea a început mai de mult, pe cînd faimosul Huntington, de pildă, buzduganul zmeului american, a fost aruncat în poarta Pieţei pentru a ne anunţa că omenirea se împarte în două şi că următorul clash va fi între development-prone cultures şi development-resistant cultures, adică societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care prin spiritul lor mioritic local nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă şi care, fără efuziuni sentimentale, trebuie lăsate în plata Domnului. În termeni academici, pedanţi dar precişi, aceasta se cheamă etnicizarea sărăciei: tot săracu-i vinovat, pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac!
Aceasta se întîmpla în anul de graţie 2000. Şi, ce să vezi, Huntington a avut din nou dreptate, ca şi în cazul pericolului islamic. Această „constatare ştiinţifică“ s-a transformat între timp în convingerea profundă a tuturor oamenilor de bine din establishment (sau care se visează established). Ei îţi vor spune, de pildă, cu un surîs cinic pe buze, că grecii „au huzurit atîtea decenii, acum a venit nota de plată“. Mîine, dacă, Doamne fereşte, România o va păţi şi ea, unul dintre aceşti domni cu convingeri puternice îmi va spune şi mie că am huzurit o viaţă întreagă, aşa că n-am decît să-mi vînd casa acum şi să dorm sub podurile Dîmboviţei, căci în viaţă greşelile se plătesc. Mă şi văd întrebînd, umil şi cu bocceluţa în spinare: cu ce-am greşit, săracu’ de mine? Tot aceşti domni se uită de sus la săracii înglodaţi în marasmul creditelor: „Dacă n-au cultură economică, ce să le fac?“. Deci, dacă am crezut în oferta băncilor, trebuie să plătesc pentru această greşeală. Şi tot un astfel de Captain Market mi-a spus cîndva că „ţăranii români sînt de vină pentru situaţia în care se află, că sînt leneşi şi nu au profitat de oportunităţile pieţei“. Ba tocmai că, cei care au putut, au profitat şi s-au dus să muncească pe piaţa liberă a Europei, lăsînd România cu aproape de două ori mai mulţi pensionari (asistaţi?) decît populaţie activă (harnică?). Dar aceste consecinţe dramatice şi previzibile ale dispreţului oamenilor harnici şi de dreapta nu le zdruncină acestora cîtuşi de puţin convingerile mesianice.
Mă simt tot mai de stînga, pentru că mă simt tot mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii“, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia...). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice“ şi dispreţuitor inumane.
Pe steagul Modernităţii scria Liberté, Egalité, Fraternité. Libertatea a fost luată de Dreapta, egalitatea a fost pusă pe steagul Stîngii, dar cu fraternitatea cum rămîne? Dreptul la demnitate al individului chiar nu mai interesează pe nimeni?
No comments:
Post a Comment