Am vazut pe Cultural ecranizarea, cu Beligan, Albulescu s.a. Am ras cu icneli si dureri de colon.Gasit scrisoarea pe net. E savuroasa.
Este deja un fapt cunoscut si adesea afirmat ca intre personajele
operei sale, de la sfarsitul secolului 19, si cele din actuala lume
politica diferentele sunt minime. De altfel, dezgustat de spectacolul
jenant la care asista zilnic, de meschinaria societatii romanesti de sus
si pana jos si profitand de mostenirea capatata la inceput de secol,
marele dramaturg se stabileste in Germania, la Berlin, unde va si muri
in 1912. Povestirea de mai jos, de o savoare speciala, este de fapt
textul scrisorii catre Alceu Urechia (fiul lui V.A. Urechia) si
relateaza vizita lui Delavrancea la Berlin. O redam in intregime, ca un
elogiu tarziu adus marelui dramaturg.
Berlin - Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragã Alceu,
Am patit mai zilele trecute o mare rusine. Sa tac si s-o inghit? Greu - si ar fi si pacat! Mi-esti prea bun prietin – asa cel putin ma magulesc a crede, si sper ca nu ma-nsel - ca sa nu ti-o marturisesc, asteptind cu incredere de la tine un raspuns de mingiiere. Dar, rogu-te, sub secret de juramint, numa-ntre noi sa ramiie. O sa-ti para, desigur, prea lunga trista mea scrisoare; dar, iarta-ma, scumpul meu amic, trebuie sa-ti spun totul. Ai, te conjur, rabdare si acorda-mi citeva minute de atentiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul si natia germanilor, compromis pe mine, familia mea, in fine!
Barbu!… Barbu, in trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputatiei nationale-germane - eu l-am indemnat sa treaca pe aici!
I-am iesit joi, 23 iunie d.a., intru intimpinare la gara de la Breslau… Intram in vagonul-restaurant ca sa urmam drumul incoace. Berea - „iar calda“! De cind a intrat (azi-dimineata) pe teritoriul german, nu s-a invrednicit sa gaseasca un pahar de „ber’rece!“ (o injuratura la adresa nemtilor ca entitate nationala). Dar ce sa facem? rece, calda, alta nu e; asta este; datoria ne calca s-o bem s-asa; si tragem - si tutun. Suntem cam flescaiti, probabil de caldura, cu toate ca e destul de racoare… Deodata, miroase strasnic a ars. „S-a aprins vagonul! zic eu ingrozit. 83 de km pe ora! carbonizat in goana rapidului! departe de patrie, de familie! Maica mea!!!…“Ce e?… Arde fata de masa: o tigareta nestapinita - o gaura neagra cit o bancuta… Degrab inabus scandalul - acoper aceasta ocara, de frica chelnerului.
Am ajuns la Berlin. De acuma, tin-te!
Administratie, armata, arte, stiinte, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, pravalii, case, monumente, mincare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapa, ca prin minune - apa; nu-nteleg de ce.
Incepem de vineri dimineata.
Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figura fac eu, ma rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, cind Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, racneste ca-l jupoaie! Uite-l cum alearga de colo pina colo, cu bogata lui capelura vilvoi, sapunit, cu servetelul la git, vaitindu-se, si-n ruptul capului nu mai vrea sa se lase „torturat“ „…lui de neamt stup’pid!“
Meisterul, scrupulos, vrea sa-l apuce sa-l puie jos; Herr Professor tipa si nu se lasa, Doamne fereste! Furie mare…
- Mersi, destul, maiher!… ta de neamt stup’pid! M-ai omorit, domnule!
Si, ce e drept, d. Metzentin, de fel nu prea destept, face niste ochi de adevarat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reaseaza oftind greu si se mai lasa sapunit inca o data, mai bine. Neamtul ascute briciul, si iar incepe supliciul. La fiece trasatura, clientul face pe scaun niste contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experienta de executie prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sa lucram cu foarfeca. Tac! o data neamtul. As! pacientul se ridica-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mina calaului si-ncepe sa-si potriveasca singur tacalia. Iese nitel mai mica la stinga, o mai ciupeste la dreapta; iese mai mica la dreapta, o - etc. In fine, „Hai sictir!“ trinteste foarfeca - cit p-aci sa faca praf borcanelele negustorului; se uita placid in oglinda, da din cap, si pe urma din buze:
- Mprt!
Apoi, catre mine:
- Cit sa-i dau nenorocitului astuia?
- Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindca l-ai cam mihnit pe bietul neamt, poti sa-l mingii cu 30.
Ii da lui maiher cit ii dau eu pentru o luna de abonament, doua marci, taxa inzecita, si plecam. De atunci, mereu ma-ntreaba d. Metzentin, cind mai vine Herr Professor; care i-a placut mult: „Sehr or’ginal“.
Acuma, vezi-ne, ma rog frumos, d-le doctor, in vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trasura si ne dam jos, ca sa fiu eu supus la un sever examen de silvicultura, si cum d. profesor, triumfator asupra ignorantei mele, imi arata cu bastonul una cite una toate deosebitele esente:
- Asta e brad, boule! asta mesteacan, asta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, otetar, jugastru, pluta, pleop, alun, corn, salcim turcesc, tei popesc, lemn jigarit, lemn-ciinesc, lemn paduchios, riia-padurii – und so weiter.
Eu urmez cu atentie, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezindu-ne negustori straini, veniti sa luam in taiere padurea imparateasca a orasului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figura facem in fata Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) intre statua lui Bismarck, si Siegessäule. Eu stau umilit, ca un scoler incapate, ma rog, iar d. profesor ma mustruluieste la estetica: facind cu bastonul gesturi indicative foarte largi, imi arata („Uite, boule!“), una cite una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
- Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stup’pizi!… Nu vezi, ma, ca sunt imbecili! n-au talent, ma!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pietei… Si asa, incep citiva nemti curiosi si niste engleji travellers, o familie numeroasa, sa se stringa imprejurul nostru si sa ne admire.
Englezul cel batrin inchide Baedeker-ul si toti ne asculta cu luare-aminte. Asta incordeaza verva profesorului, care continua, ridicind si mai solemn tonul:
- Imbecili… Si vor sa faca in mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual si fonografic garantat.)
Englejii nostri probabil nu inteleg frantuzeste: nici cea mai palida incruntatura macar.
- Dar, indraznesc eu, tragind cu coada ochiului la cartea de sub subtioara milordului, am vazut in Baedeker…
- Baedeker e stup’pid!
Un gest foarte larg cu bastonul… Englejii fac niste ochi mari: parca ar intelege ceva.
- Dar, adaog eu prosteste, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de arta – Desfontaines.
D. profesor, impacientat de atita staruinta, foarte sever:
- Nu fi bou!… Uite, ma! uite, ma! uite, ma!
Si, lucrind foarte volubil si larg cu amindoua bratele, m-ajunge cu mineca stinga peste obraz si-mi zboara ochelarii cit colo; ii culeg repede… M-a chiorit! un geam spart tandari. Toata lumea ne face mare haz.
- Haide, Barbule…
Si pornesc; dar el m-apuca de brat, ma-nvirteste-n loc si iar… pettre!
Am ispravit conferenta asupra Reichstag-ului. Dam sa intram pe Unter den Linden. Englejii dupa noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, ca nu ne pricep frumoasa limba materna:
- A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Maiculita! ce iritatiune! ce nobila indignare si ce injuraturi!
- Partenonul si Tezeionul lipite! ingemenate! Asta e prea mult!… lor de nemti stup’pizi!… Mizerabilii!
Citiva pasi pe Unter den Linden, unde sunt „mai multi tei jigariti decit popesti, si pe urma arini, paltini“ etc. si ne razbeste foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.
Acasa:
- Ai un moment rabdare, se fac numaidecit ochiurile… Stai nitel…
- Nu stau! Mi-e foame!
Si fara sa mai scoatem pardesiul, atacam fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necacioasa (specialitate), tavalind-o prin solnita.
- Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucatarie… Mi-e frica, Doamne fereste, de vreo apendicita! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mamaliguta si brinza de burduf, si, dupa ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsa de un frumos succes.
Ochiurile - „prea rascoapte“. Mamaliguta - „prea pripita“. Brinza - „iutita“ (figura autoarei). Pestele rasol - musafirul il miroase de-aproape de tot, si parca s-ar cam strimba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspat, Barbule, vai de mine! L-am cumparat eu az-dimineata: era viu; uite asa se batea; si l-am fiert eu in persoana…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspat, soro, daca zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu stii sa-l fierbi! e crud…
Imbuca, clefaie si scuipa in taler:
- Nu mincati, copii! e mai tot crud, cind va spun eu… pacat!
Si, spre pedeapsa, pestele crud sufere tortura cutitului, spre a i se alege partile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua - „labartata, nu destul de inchegata si de prajita, rumenita!“
- Sa te-nvat eu sa faci ciulama, neica! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (alta specialitate locala, sa juri ca e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru romanesc de casa“… Berea (iarasi o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceza St.-Jean“. Piersicile – „malaiete“. In fine, svartul – „apa chioara“.
Imi pare rau; dar, la urma, gindesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale - care ramine foarte trista de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi baut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decit vreo zece sticle, a 700 gr.
Dupa amiazi.
Intram pe un mare bulevard – Kurfürstendamm. Ne oprim in fata unuia din magazinele de lux, asa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutati artistice – autori de toate natiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri latime si cam tot atita-naltime), fel de fel de figurine, portelanuri, picturi si aquarele. Incepem lectia de estetica cu bastonul… Miscare indicativa foarte pronuntata: o semnatura franceza (3); un cer cu „clocoteala“ de nori, pe o mare „indirjita“ – perspectiva „sincera“!
- Uite, ma, boule!
Si, amagit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu virful bastonului in geam. Mi s-a taiat inima: asta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 marci!… Dumnezeule! din ce am scapatara! Herr Professor s-a schimbat si el la fata, grozav. S-a uitat repede la virful bastonului si, scurt miscarea! intorcindu-se cu spatele la marea indirjita, l-a intepenit in trotoar. Apoi, deodata, catra mine, care inca tiu mina pe bataile inimii:
- Ia asculta-ma, nene, ce ma tot porti pe la pravalii? Muzeuri serioase n-au magarii astia?
- Ba da.
Si-ncep a-i enumera, dupa Baedeker, toate muzeurile, pe cari eu nu le-am vazut.
- Nu vreau clasic, domnule! nu-ntelegi? Vreau sa vaz de ce sunt dumnealor capabili.
- Atunci, hai la National-Galerie – moderni.
- Du-ma acolo! Ce ma tot porti de colo pina colo?
Acolo…
- Arata-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atita caz.
Ma rog de gardian sa ma-ndrepteze.
- Uite-l, Barbule.
Un pas mare inapoi, o incruntatura, cu mina la sprincene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasa:
- Asta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Asta?… ma-sii de stup’pid!
Scuipam pe Menzel si iesim foarte scirbiti.
…Dar Domul cel nou? - Mai stupid decit Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? - Iar pettre! Dar restaurantele de lux, asa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomeneste bere?… Dar bacaniile? Auzi d-ta sa nu-ti taie, asa de gustare, cite un mezel, la odaita, cu un mismas!… scl. … scl.
Foarte obositi, trecem prin citeva berarii; la fiecare, doua-trei halbe… Proasta - peste tot.
Inapoi, acasa.
Le souper à la hauteur du déjeuner…
Citeva sticle de Pfungstaedter, in timp ce (alta mihnire pentru Didina! care zdrobita se duce sa se culce) mi se demonstreaza ca sunt „absolut timpit“ in materie de arta.
Inca o sticla… si celelalte… Foarte tirziu… Flescaiala… Somn usor!… Ar’ vedè mine!
A doua zi, simbata, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupa dejun, care e si mai putin reusit ca ieri, iata ne soseste de la Lipsca, chemat intr-adins telegrafic spre a face cunostinta, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fata cu tinarul erudit, ne-ntepenim in picioare, ne-ncordam in git si ne umflam in guse - chestie de prestigiu!
Plecam toti trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, doua ceasuri de conferenta asupra artelor plastice si-ndeosebi asupra stilului francez al epocei - le rococo… Umarul Venerii lui Pigalle, in copie (5), e prea „tesit“. „Nu se putea un francez sa faca un umar asa de ’tessit’“ etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
– Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemti! etc.
Parasim Potsdamul si ne-ntoarcem cu vaporul pe Havel pina la Wansee – vasta colonie de ville-palazzi si de stabilimente estivale – o pasiune, intre multe altele, pentru berlinezi.
Plimbare, nec-plus-ultra: un maret apus de soare pe o apa larga, inconjurata de dealuri cu paduri, parcuri si castele.
- Uitati-va la apa, zic eu; parca e argint…
- Mprt!… aur, nu argint!
- Uite, zice d. doctor Zarifopol, aratind in bataia blondei luni pe creturile apei, parca e fosfor…
- Mprt!… sulf, nu fosfor!
Nu-i chip sa nemerim nuanta exacta.
In Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele caruia se deschide asupra apei o panorama mirifica. Cautam vreun sfert de ceas, Barbu inainte si noi dupa el, o masa, de unde sa avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu stii?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, cind in picioare, cind pe vine: aici lumina „prea cruda“, aici „prea searbada“, acolea „terna“, dincolo, „prea laptie“… In fine, am gasit punctul exact, punctul grat. Asa, da! Ne asezam la masa.
Aici, mincam („prost“, se-ntelege) si ne pilim cu citeva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, ma rog frumos, si pe urma svarturi – aavele!
Nu stiu cum si nu stiu de ce, nesimtitori, se vede, la frumusetile esteticei, d. doctor si eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscam oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba, as putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizeaza grozav si, stapinind greu un gaz, care vrea sa scape din captivitate, foarte sever:
- Stii ca niciodata nu mi-au placut trivialitatea si... porcariile!
A scapat gazul…
Ne intoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, in Berlin. Mergem in tentrum la Café National - un loc foarte interesant, statie de bai de mare mixte pe uscat - un pandemonium!
Prezenta noastra nu trece indiferenta; ba, daca n-am fi asa de modesti, am putea chiar afirma ca produce oarecare senzatie: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplauda in surdina si parca ar vrea sa ne deoachie. Ne facem ca ne suparam, dar nu putem birui indestul un suris de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partida, care tine cam mult: bilele parca ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar calda!… lui de neamt id’diot!), rasturnam pahare, le spargem… svarturi… aavele… cesti, lingurite, farfurioare etc. etc. Suntem leoarca!
S-a facut ziua. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversatia!… Duminica dimineata. Ne urcam intr-o birja… Imbecilul de birjar - fa-ti idee, mon cher! – asa de dimineata, beat!… nu intelege ce-i spunem! In fine, hita-pita - un ceas de calatorie. Ajungem la mahala, in Preussischestrasse. Barbu - ce memorie, domnule! – cunoaste casa - eu n-o cunosc, ma parole d’honneur! - loveste pe birjar cu bastonul peste mina dreapta si pe urma i-l implinta in sira spinarii.
- Ho, maiher! (… nu stiu ce si nu stiu cum!)
Neamtul, beat, se-ntoarce, ca orice neamt, stupid; dar indata intelege ca trebuie sa fie mindru de aceste semne de intimitate, ca bun camerad. 6 ore 1/2 dim.
Copacel - pe scara. Sunam… Familia si servitoarea ramin ingrozite vazindu-ne: cred ca am scapat din ghearele Inchizitiei.
D. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sa ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitam de ocazie spre a-i da citeva lectiuni de muzica clasica… „Nu trebuie sa se sterpeleasca, sa se teseasca, ca sa zic asa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apara aratind caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, intr-adins, spre a fi „sterpelite si tesite, ca sa zic asa, prrt! prrrt!“
- E-mprt!
Vedem in perete portretul lui Anghel si-ncepem sa plingem; mai bem ceva bere si mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcam nedezbracati pe la 8 dim., declarind categoric ca de asta data refuzam cu desavirsire dejunul Didinei. Biata fata! inchipuie-ti.
Pe la 3 post-meridiane, niste muste ne scoala, sa ne dregem. In lipsa de St.-Jean, ne multumim cu Pfungstaedter - parca incepe a fi potabil.
Pe la 4, iata ca ne soseste un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor in filosofie si in drept, un tinar savant (6). E foarte timid, politicos si pudic, ca o fata mare - nu nemtoaica. Indata ce facem cunostinta, d. doctor Gusti primeste o violenta lectiune de filosofie à l’emporte-pièce – anume despre Schopenhauer.
- Apoi, sa-mi dati voie! sa ma iertati!… pardon!… nu-l intelegeti deloc pe Schopinhauer!… dar absolut de loc!
Iar d. dr. Zarifopol (7) afla ca noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! caci, trebuie sa stiti, ne preparam a tinè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare si originilor ei in genere, si-n particular la romani“.
Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!
Dar noi stam de vorba, si sunt 6 trecute: s-apropie ora despartirii… Barbu isi ia adio de la copii si de la Didina, care ramine inconsolabila de complectul ei fiasco: despre apartament, nici un compliment; despre mine, chiar din contra, iar cit despre arta culinara… mprt!
Trenul pleaca la 10 seara. Mai avem asadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionati si cam prea nepremeniti in costumul nostru de traveller… Sa prinzim la Gradina Zoologica, peste drum de gara. Lasam bagajele la d. Gusti acasa, aci aproape, si mergem la gradina.
Duminica seara. Public endimanché circula ca la orice Promenade-Conzert, incet-incet, in masa compacta. Dar avem noi vreme de pierdut? Dam din coate ca la scoala de natatie; spargem valurile multimii si, cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasa (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! – D-abia gasim loc, inghesuiti intre o lume foarte eleganta. Chelnerul nostru, un adevarat secretar de ambasada de cel mai sever stil… Batai strasnice cu cutitul in serviciul de mustar.
- Pleaca trenul, domnule!
Eu zimbesc zaharisit. El, vinat suprem:
- Asculta-ma! Inteleg sa ma faci ridicul intr-o cafenea infama de femei pierdute; dar, fata de domnii (si arata cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoala sa plece, turbat; dar isi ia repede seama si s-aseaza iar la loc - mai vinat decit cum se sculase.
… Si secretarul de ambasada tot nu vine!… Dar pare ca, iata-l. Paseste calm. Ce flegma diplomatica!… A! de ce n-are, mizerabilul! doua mame – trei!… Ne aduce doua butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheata, in galeata de argint, si apa minerala.
- Sa-mi dea orice, ma! fie si… (figura d-lui dr. Gusti), numai sa nu ma chinuiasca! Sa-mi dea degraba! Intelegi bine ca nu vreau sa scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-ntelegi?
O portie de sunca, si alta, pe nemestecate… si una de saumon de Rhin fumé… Atacam eroic cu furculita… Malheur!
- Saumon-ul asta e vechi, ma! pute!… Sa nu ma-nvatati si la saumon! eu il miros, nu cu nasul – cu furculita!
- ?!
- (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !
Si-ncepe sa risipeasca, cu furculita, nevinovatele feliute trandafirii, afara din talerul de argint. Apoi o mutra acrita ca de un oribil dezgust:
– Mincati-l voi, daca vreti!
D. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoala si se face ca merge sa caute undeva ceva prin vastul stabiliment; d. dr. Gusti, tinar ageamiu, ramine cu gura cascata, cam tremurind de un fel de vaga frica; eu, batrin hirsit, ma uit la atita lume frumoasa; Barbu strica asa vin cu apa; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului - ba si oarecari pufneli, destul de discrete - in vreme ce banda militara urla, cu o ferocitate in adevar catolica, conjuratia din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situatiune! Infern si maledictiune!
Mincam si noi cu sulita-n coaste, fripturile sosite la potrivita vreme. Am sfirsit… O pauza… Gazuri…
- Are asta… saap’panie?… (duios) Iancule! a’s’bem o saap’panie!
- Nu! zice Iancu, ca pierdem trenul! (à la Nottara) Te asteapta copilul tau! nu-ntelegi?
Vreau sa platesc. Imi da peste mina si-mi risipeste pitulele. Cheama pe maiher si-i arunca o piesa de 20 marci; toata socoteala 16 marci, 40 pfg.
- De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stup’pizi, ma! (iar gazuri)… lor de nemti!… (Oftind) Iancule!… a’s’bem o saap…
– Nu se poate, zice Iancu, gindind cu groaza la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. D. dr. Gusti a mers inainte sa ia de-acasa bagajele traveller-ului si sa le dea pentru wagon-lits in primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas inainte la gara. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e saap’panie! …“
Iata trenul… Einsteigen bitte!
Ne pupam cu muci si ne despartim foarte lacrimosi.
Plecat!… Pacat!… Dd. d-ri si eu ne uitam lung unul la altul multa vreme, pina sa ne dezmeticim, aiuriti de trecerea meteorica a acestui phénomène vivant, prin capitala germana… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iarta, scumpul meu amic, ca a abuzat de pretioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te imbratiseaza,
al tau,
Iancu
P.S.: Staruie pe linga d. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia si pe care ti-l recomand ca o excelenta pasta de prietin, sa-ti dea, la ocazie, mai ample amanunte. I-a placut mult! A ramas incintat!
(1) Am aflat pe urma ca Madame Metzentin, care locuieste in odaita din dos, despartita de pravalie numai cu scinduri, usa cu geam si perdeluta, a dat, in seara memorabilei experiente americane, nastere unui Metzentinel - cam cu vreo saptamina inainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a gresit socoteala. Se-ntimpla. Mama si copilul se afla bine. (Nota aut.)
(2) Asa mi se pare ca se scrie verbul acesta. Ori asa: paitre? Nu stiu. Mi-e lene sa mai caut in Larousse. (Nota aut.)
(3) Aici, in Prusia, sunt foarte multi germani cu nume franceze – Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si cite altele… Prima noastra servitoare aici, fata de la tara, tatal cultivator de pamint, se numea, scris in condicuta, Mina de Vantier. Dupa cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, si crez ca nu te induc in eroare), toti acestia sunt urmasii germanizati ai emigrantilor francezi protestanti, din veacul XVII, dupa revocarea Edictului de la Nantes. Mare cistig pentru Germania. (Nota aut.)
(4) D. dr. Paul Zarifopol isi prepara acuma examenul de agregat la Universitatea unde si-a facut studiile. Se pretinde, nu putem sti pina la ce punct trebuie acordata incredere acestor asertiuni, ca aici examenele ar fi, poate, si mai riguroase decit in Romania. (Nota aut.)
(5) Originalul acesteia, cit si minunatul ei pendant, Mercure incaltindu-se cu aripi, amindoua capodopere ale celebrului Pigalle, au fost stramutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. In locul lor s-au asezat doua copii, reproductii stricte, facute pe tipar. (Nota aut.)
(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminalistilor moderni, unde are sa faca in curind o conferenta despre o chestie controversata etc. (Nota aut.)
(7) Specialitatea, in filologie romanica: limba franceza si evul mediu. (Nota aut.)
Berlin - Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragã Alceu,
Am patit mai zilele trecute o mare rusine. Sa tac si s-o inghit? Greu - si ar fi si pacat! Mi-esti prea bun prietin – asa cel putin ma magulesc a crede, si sper ca nu ma-nsel - ca sa nu ti-o marturisesc, asteptind cu incredere de la tine un raspuns de mingiiere. Dar, rogu-te, sub secret de juramint, numa-ntre noi sa ramiie. O sa-ti para, desigur, prea lunga trista mea scrisoare; dar, iarta-ma, scumpul meu amic, trebuie sa-ti spun totul. Ai, te conjur, rabdare si acorda-mi citeva minute de atentiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul si natia germanilor, compromis pe mine, familia mea, in fine!
Barbu!… Barbu, in trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputatiei nationale-germane - eu l-am indemnat sa treaca pe aici!
I-am iesit joi, 23 iunie d.a., intru intimpinare la gara de la Breslau… Intram in vagonul-restaurant ca sa urmam drumul incoace. Berea - „iar calda“! De cind a intrat (azi-dimineata) pe teritoriul german, nu s-a invrednicit sa gaseasca un pahar de „ber’rece!“ (o injuratura la adresa nemtilor ca entitate nationala). Dar ce sa facem? rece, calda, alta nu e; asta este; datoria ne calca s-o bem s-asa; si tragem - si tutun. Suntem cam flescaiti, probabil de caldura, cu toate ca e destul de racoare… Deodata, miroase strasnic a ars. „S-a aprins vagonul! zic eu ingrozit. 83 de km pe ora! carbonizat in goana rapidului! departe de patrie, de familie! Maica mea!!!…“Ce e?… Arde fata de masa: o tigareta nestapinita - o gaura neagra cit o bancuta… Degrab inabus scandalul - acoper aceasta ocara, de frica chelnerului.
Am ajuns la Berlin. De acuma, tin-te!
Administratie, armata, arte, stiinte, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, pravalii, case, monumente, mincare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapa, ca prin minune - apa; nu-nteleg de ce.
Incepem de vineri dimineata.
Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figura fac eu, ma rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, cind Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, racneste ca-l jupoaie! Uite-l cum alearga de colo pina colo, cu bogata lui capelura vilvoi, sapunit, cu servetelul la git, vaitindu-se, si-n ruptul capului nu mai vrea sa se lase „torturat“ „…lui de neamt stup’pid!“
Meisterul, scrupulos, vrea sa-l apuce sa-l puie jos; Herr Professor tipa si nu se lasa, Doamne fereste! Furie mare…
- Mersi, destul, maiher!… ta de neamt stup’pid! M-ai omorit, domnule!
Si, ce e drept, d. Metzentin, de fel nu prea destept, face niste ochi de adevarat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reaseaza oftind greu si se mai lasa sapunit inca o data, mai bine. Neamtul ascute briciul, si iar incepe supliciul. La fiece trasatura, clientul face pe scaun niste contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experienta de executie prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sa lucram cu foarfeca. Tac! o data neamtul. As! pacientul se ridica-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mina calaului si-ncepe sa-si potriveasca singur tacalia. Iese nitel mai mica la stinga, o mai ciupeste la dreapta; iese mai mica la dreapta, o - etc. In fine, „Hai sictir!“ trinteste foarfeca - cit p-aci sa faca praf borcanelele negustorului; se uita placid in oglinda, da din cap, si pe urma din buze:
- Mprt!
Apoi, catre mine:
- Cit sa-i dau nenorocitului astuia?
- Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindca l-ai cam mihnit pe bietul neamt, poti sa-l mingii cu 30.
Ii da lui maiher cit ii dau eu pentru o luna de abonament, doua marci, taxa inzecita, si plecam. De atunci, mereu ma-ntreaba d. Metzentin, cind mai vine Herr Professor; care i-a placut mult: „Sehr or’ginal“.
Acuma, vezi-ne, ma rog frumos, d-le doctor, in vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trasura si ne dam jos, ca sa fiu eu supus la un sever examen de silvicultura, si cum d. profesor, triumfator asupra ignorantei mele, imi arata cu bastonul una cite una toate deosebitele esente:
- Asta e brad, boule! asta mesteacan, asta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, otetar, jugastru, pluta, pleop, alun, corn, salcim turcesc, tei popesc, lemn jigarit, lemn-ciinesc, lemn paduchios, riia-padurii – und so weiter.
Eu urmez cu atentie, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezindu-ne negustori straini, veniti sa luam in taiere padurea imparateasca a orasului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figura facem in fata Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) intre statua lui Bismarck, si Siegessäule. Eu stau umilit, ca un scoler incapate, ma rog, iar d. profesor ma mustruluieste la estetica: facind cu bastonul gesturi indicative foarte largi, imi arata („Uite, boule!“), una cite una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
- Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stup’pizi!… Nu vezi, ma, ca sunt imbecili! n-au talent, ma!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pietei… Si asa, incep citiva nemti curiosi si niste engleji travellers, o familie numeroasa, sa se stringa imprejurul nostru si sa ne admire.
Englezul cel batrin inchide Baedeker-ul si toti ne asculta cu luare-aminte. Asta incordeaza verva profesorului, care continua, ridicind si mai solemn tonul:
- Imbecili… Si vor sa faca in mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual si fonografic garantat.)
Englejii nostri probabil nu inteleg frantuzeste: nici cea mai palida incruntatura macar.
- Dar, indraznesc eu, tragind cu coada ochiului la cartea de sub subtioara milordului, am vazut in Baedeker…
- Baedeker e stup’pid!
Un gest foarte larg cu bastonul… Englejii fac niste ochi mari: parca ar intelege ceva.
- Dar, adaog eu prosteste, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de arta – Desfontaines.
D. profesor, impacientat de atita staruinta, foarte sever:
- Nu fi bou!… Uite, ma! uite, ma! uite, ma!
Si, lucrind foarte volubil si larg cu amindoua bratele, m-ajunge cu mineca stinga peste obraz si-mi zboara ochelarii cit colo; ii culeg repede… M-a chiorit! un geam spart tandari. Toata lumea ne face mare haz.
- Haide, Barbule…
Si pornesc; dar el m-apuca de brat, ma-nvirteste-n loc si iar… pettre!
Am ispravit conferenta asupra Reichstag-ului. Dam sa intram pe Unter den Linden. Englejii dupa noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, ca nu ne pricep frumoasa limba materna:
- A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Maiculita! ce iritatiune! ce nobila indignare si ce injuraturi!
- Partenonul si Tezeionul lipite! ingemenate! Asta e prea mult!… lor de nemti stup’pizi!… Mizerabilii!
Citiva pasi pe Unter den Linden, unde sunt „mai multi tei jigariti decit popesti, si pe urma arini, paltini“ etc. si ne razbeste foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.
Acasa:
- Ai un moment rabdare, se fac numaidecit ochiurile… Stai nitel…
- Nu stau! Mi-e foame!
Si fara sa mai scoatem pardesiul, atacam fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necacioasa (specialitate), tavalind-o prin solnita.
- Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucatarie… Mi-e frica, Doamne fereste, de vreo apendicita! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mamaliguta si brinza de burduf, si, dupa ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsa de un frumos succes.
Ochiurile - „prea rascoapte“. Mamaliguta - „prea pripita“. Brinza - „iutita“ (figura autoarei). Pestele rasol - musafirul il miroase de-aproape de tot, si parca s-ar cam strimba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspat, Barbule, vai de mine! L-am cumparat eu az-dimineata: era viu; uite asa se batea; si l-am fiert eu in persoana…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspat, soro, daca zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu stii sa-l fierbi! e crud…
Imbuca, clefaie si scuipa in taler:
- Nu mincati, copii! e mai tot crud, cind va spun eu… pacat!
Si, spre pedeapsa, pestele crud sufere tortura cutitului, spre a i se alege partile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua - „labartata, nu destul de inchegata si de prajita, rumenita!“
- Sa te-nvat eu sa faci ciulama, neica! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (alta specialitate locala, sa juri ca e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru romanesc de casa“… Berea (iarasi o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceza St.-Jean“. Piersicile – „malaiete“. In fine, svartul – „apa chioara“.
Imi pare rau; dar, la urma, gindesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale - care ramine foarte trista de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi baut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decit vreo zece sticle, a 700 gr.
Dupa amiazi.
Intram pe un mare bulevard – Kurfürstendamm. Ne oprim in fata unuia din magazinele de lux, asa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutati artistice – autori de toate natiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri latime si cam tot atita-naltime), fel de fel de figurine, portelanuri, picturi si aquarele. Incepem lectia de estetica cu bastonul… Miscare indicativa foarte pronuntata: o semnatura franceza (3); un cer cu „clocoteala“ de nori, pe o mare „indirjita“ – perspectiva „sincera“!
- Uite, ma, boule!
Si, amagit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu virful bastonului in geam. Mi s-a taiat inima: asta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 marci!… Dumnezeule! din ce am scapatara! Herr Professor s-a schimbat si el la fata, grozav. S-a uitat repede la virful bastonului si, scurt miscarea! intorcindu-se cu spatele la marea indirjita, l-a intepenit in trotoar. Apoi, deodata, catra mine, care inca tiu mina pe bataile inimii:
- Ia asculta-ma, nene, ce ma tot porti pe la pravalii? Muzeuri serioase n-au magarii astia?
- Ba da.
Si-ncep a-i enumera, dupa Baedeker, toate muzeurile, pe cari eu nu le-am vazut.
- Nu vreau clasic, domnule! nu-ntelegi? Vreau sa vaz de ce sunt dumnealor capabili.
- Atunci, hai la National-Galerie – moderni.
- Du-ma acolo! Ce ma tot porti de colo pina colo?
Acolo…
- Arata-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atita caz.
Ma rog de gardian sa ma-ndrepteze.
- Uite-l, Barbule.
Un pas mare inapoi, o incruntatura, cu mina la sprincene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasa:
- Asta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Asta?… ma-sii de stup’pid!
Scuipam pe Menzel si iesim foarte scirbiti.
…Dar Domul cel nou? - Mai stupid decit Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? - Iar pettre! Dar restaurantele de lux, asa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomeneste bere?… Dar bacaniile? Auzi d-ta sa nu-ti taie, asa de gustare, cite un mezel, la odaita, cu un mismas!… scl. … scl.
Foarte obositi, trecem prin citeva berarii; la fiecare, doua-trei halbe… Proasta - peste tot.
Inapoi, acasa.
Le souper à la hauteur du déjeuner…
Citeva sticle de Pfungstaedter, in timp ce (alta mihnire pentru Didina! care zdrobita se duce sa se culce) mi se demonstreaza ca sunt „absolut timpit“ in materie de arta.
Inca o sticla… si celelalte… Foarte tirziu… Flescaiala… Somn usor!… Ar’ vedè mine!
A doua zi, simbata, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupa dejun, care e si mai putin reusit ca ieri, iata ne soseste de la Lipsca, chemat intr-adins telegrafic spre a face cunostinta, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fata cu tinarul erudit, ne-ntepenim in picioare, ne-ncordam in git si ne umflam in guse - chestie de prestigiu!
Plecam toti trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, doua ceasuri de conferenta asupra artelor plastice si-ndeosebi asupra stilului francez al epocei - le rococo… Umarul Venerii lui Pigalle, in copie (5), e prea „tesit“. „Nu se putea un francez sa faca un umar asa de ’tessit’“ etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
– Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemti! etc.
Parasim Potsdamul si ne-ntoarcem cu vaporul pe Havel pina la Wansee – vasta colonie de ville-palazzi si de stabilimente estivale – o pasiune, intre multe altele, pentru berlinezi.
Plimbare, nec-plus-ultra: un maret apus de soare pe o apa larga, inconjurata de dealuri cu paduri, parcuri si castele.
- Uitati-va la apa, zic eu; parca e argint…
- Mprt!… aur, nu argint!
- Uite, zice d. doctor Zarifopol, aratind in bataia blondei luni pe creturile apei, parca e fosfor…
- Mprt!… sulf, nu fosfor!
Nu-i chip sa nemerim nuanta exacta.
In Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele caruia se deschide asupra apei o panorama mirifica. Cautam vreun sfert de ceas, Barbu inainte si noi dupa el, o masa, de unde sa avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu stii?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, cind in picioare, cind pe vine: aici lumina „prea cruda“, aici „prea searbada“, acolea „terna“, dincolo, „prea laptie“… In fine, am gasit punctul exact, punctul grat. Asa, da! Ne asezam la masa.
Aici, mincam („prost“, se-ntelege) si ne pilim cu citeva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, ma rog frumos, si pe urma svarturi – aavele!
Nu stiu cum si nu stiu de ce, nesimtitori, se vede, la frumusetile esteticei, d. doctor si eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscam oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba, as putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizeaza grozav si, stapinind greu un gaz, care vrea sa scape din captivitate, foarte sever:
- Stii ca niciodata nu mi-au placut trivialitatea si... porcariile!
A scapat gazul…
Ne intoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, in Berlin. Mergem in tentrum la Café National - un loc foarte interesant, statie de bai de mare mixte pe uscat - un pandemonium!
Prezenta noastra nu trece indiferenta; ba, daca n-am fi asa de modesti, am putea chiar afirma ca produce oarecare senzatie: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplauda in surdina si parca ar vrea sa ne deoachie. Ne facem ca ne suparam, dar nu putem birui indestul un suris de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partida, care tine cam mult: bilele parca ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar calda!… lui de neamt id’diot!), rasturnam pahare, le spargem… svarturi… aavele… cesti, lingurite, farfurioare etc. etc. Suntem leoarca!
S-a facut ziua. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversatia!… Duminica dimineata. Ne urcam intr-o birja… Imbecilul de birjar - fa-ti idee, mon cher! – asa de dimineata, beat!… nu intelege ce-i spunem! In fine, hita-pita - un ceas de calatorie. Ajungem la mahala, in Preussischestrasse. Barbu - ce memorie, domnule! – cunoaste casa - eu n-o cunosc, ma parole d’honneur! - loveste pe birjar cu bastonul peste mina dreapta si pe urma i-l implinta in sira spinarii.
- Ho, maiher! (… nu stiu ce si nu stiu cum!)
Neamtul, beat, se-ntoarce, ca orice neamt, stupid; dar indata intelege ca trebuie sa fie mindru de aceste semne de intimitate, ca bun camerad. 6 ore 1/2 dim.
Copacel - pe scara. Sunam… Familia si servitoarea ramin ingrozite vazindu-ne: cred ca am scapat din ghearele Inchizitiei.
D. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sa ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitam de ocazie spre a-i da citeva lectiuni de muzica clasica… „Nu trebuie sa se sterpeleasca, sa se teseasca, ca sa zic asa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apara aratind caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, intr-adins, spre a fi „sterpelite si tesite, ca sa zic asa, prrt! prrrt!“
- E-mprt!
Vedem in perete portretul lui Anghel si-ncepem sa plingem; mai bem ceva bere si mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcam nedezbracati pe la 8 dim., declarind categoric ca de asta data refuzam cu desavirsire dejunul Didinei. Biata fata! inchipuie-ti.
Pe la 3 post-meridiane, niste muste ne scoala, sa ne dregem. In lipsa de St.-Jean, ne multumim cu Pfungstaedter - parca incepe a fi potabil.
Pe la 4, iata ca ne soseste un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor in filosofie si in drept, un tinar savant (6). E foarte timid, politicos si pudic, ca o fata mare - nu nemtoaica. Indata ce facem cunostinta, d. doctor Gusti primeste o violenta lectiune de filosofie à l’emporte-pièce – anume despre Schopenhauer.
- Apoi, sa-mi dati voie! sa ma iertati!… pardon!… nu-l intelegeti deloc pe Schopinhauer!… dar absolut de loc!
Iar d. dr. Zarifopol (7) afla ca noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! caci, trebuie sa stiti, ne preparam a tinè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare si originilor ei in genere, si-n particular la romani“.
Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!
Dar noi stam de vorba, si sunt 6 trecute: s-apropie ora despartirii… Barbu isi ia adio de la copii si de la Didina, care ramine inconsolabila de complectul ei fiasco: despre apartament, nici un compliment; despre mine, chiar din contra, iar cit despre arta culinara… mprt!
Trenul pleaca la 10 seara. Mai avem asadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionati si cam prea nepremeniti in costumul nostru de traveller… Sa prinzim la Gradina Zoologica, peste drum de gara. Lasam bagajele la d. Gusti acasa, aci aproape, si mergem la gradina.
Duminica seara. Public endimanché circula ca la orice Promenade-Conzert, incet-incet, in masa compacta. Dar avem noi vreme de pierdut? Dam din coate ca la scoala de natatie; spargem valurile multimii si, cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasa (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! – D-abia gasim loc, inghesuiti intre o lume foarte eleganta. Chelnerul nostru, un adevarat secretar de ambasada de cel mai sever stil… Batai strasnice cu cutitul in serviciul de mustar.
- Pleaca trenul, domnule!
Eu zimbesc zaharisit. El, vinat suprem:
- Asculta-ma! Inteleg sa ma faci ridicul intr-o cafenea infama de femei pierdute; dar, fata de domnii (si arata cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoala sa plece, turbat; dar isi ia repede seama si s-aseaza iar la loc - mai vinat decit cum se sculase.
… Si secretarul de ambasada tot nu vine!… Dar pare ca, iata-l. Paseste calm. Ce flegma diplomatica!… A! de ce n-are, mizerabilul! doua mame – trei!… Ne aduce doua butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheata, in galeata de argint, si apa minerala.
- Sa-mi dea orice, ma! fie si… (figura d-lui dr. Gusti), numai sa nu ma chinuiasca! Sa-mi dea degraba! Intelegi bine ca nu vreau sa scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-ntelegi?
O portie de sunca, si alta, pe nemestecate… si una de saumon de Rhin fumé… Atacam eroic cu furculita… Malheur!
- Saumon-ul asta e vechi, ma! pute!… Sa nu ma-nvatati si la saumon! eu il miros, nu cu nasul – cu furculita!
- ?!
- (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !
Si-ncepe sa risipeasca, cu furculita, nevinovatele feliute trandafirii, afara din talerul de argint. Apoi o mutra acrita ca de un oribil dezgust:
– Mincati-l voi, daca vreti!
D. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoala si se face ca merge sa caute undeva ceva prin vastul stabiliment; d. dr. Gusti, tinar ageamiu, ramine cu gura cascata, cam tremurind de un fel de vaga frica; eu, batrin hirsit, ma uit la atita lume frumoasa; Barbu strica asa vin cu apa; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului - ba si oarecari pufneli, destul de discrete - in vreme ce banda militara urla, cu o ferocitate in adevar catolica, conjuratia din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situatiune! Infern si maledictiune!
Mincam si noi cu sulita-n coaste, fripturile sosite la potrivita vreme. Am sfirsit… O pauza… Gazuri…
- Are asta… saap’panie?… (duios) Iancule! a’s’bem o saap’panie!
- Nu! zice Iancu, ca pierdem trenul! (à la Nottara) Te asteapta copilul tau! nu-ntelegi?
Vreau sa platesc. Imi da peste mina si-mi risipeste pitulele. Cheama pe maiher si-i arunca o piesa de 20 marci; toata socoteala 16 marci, 40 pfg.
- De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stup’pizi, ma! (iar gazuri)… lor de nemti!… (Oftind) Iancule!… a’s’bem o saap…
– Nu se poate, zice Iancu, gindind cu groaza la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. D. dr. Gusti a mers inainte sa ia de-acasa bagajele traveller-ului si sa le dea pentru wagon-lits in primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas inainte la gara. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e saap’panie! …“
Iata trenul… Einsteigen bitte!
Ne pupam cu muci si ne despartim foarte lacrimosi.
Plecat!… Pacat!… Dd. d-ri si eu ne uitam lung unul la altul multa vreme, pina sa ne dezmeticim, aiuriti de trecerea meteorica a acestui phénomène vivant, prin capitala germana… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iarta, scumpul meu amic, ca a abuzat de pretioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te imbratiseaza,
al tau,
Iancu
P.S.: Staruie pe linga d. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia si pe care ti-l recomand ca o excelenta pasta de prietin, sa-ti dea, la ocazie, mai ample amanunte. I-a placut mult! A ramas incintat!
(1) Am aflat pe urma ca Madame Metzentin, care locuieste in odaita din dos, despartita de pravalie numai cu scinduri, usa cu geam si perdeluta, a dat, in seara memorabilei experiente americane, nastere unui Metzentinel - cam cu vreo saptamina inainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a gresit socoteala. Se-ntimpla. Mama si copilul se afla bine. (Nota aut.)
(2) Asa mi se pare ca se scrie verbul acesta. Ori asa: paitre? Nu stiu. Mi-e lene sa mai caut in Larousse. (Nota aut.)
(3) Aici, in Prusia, sunt foarte multi germani cu nume franceze – Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si cite altele… Prima noastra servitoare aici, fata de la tara, tatal cultivator de pamint, se numea, scris in condicuta, Mina de Vantier. Dupa cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, si crez ca nu te induc in eroare), toti acestia sunt urmasii germanizati ai emigrantilor francezi protestanti, din veacul XVII, dupa revocarea Edictului de la Nantes. Mare cistig pentru Germania. (Nota aut.)
(4) D. dr. Paul Zarifopol isi prepara acuma examenul de agregat la Universitatea unde si-a facut studiile. Se pretinde, nu putem sti pina la ce punct trebuie acordata incredere acestor asertiuni, ca aici examenele ar fi, poate, si mai riguroase decit in Romania. (Nota aut.)
(5) Originalul acesteia, cit si minunatul ei pendant, Mercure incaltindu-se cu aripi, amindoua capodopere ale celebrului Pigalle, au fost stramutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. In locul lor s-au asezat doua copii, reproductii stricte, facute pe tipar. (Nota aut.)
(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminalistilor moderni, unde are sa faca in curind o conferenta despre o chestie controversata etc. (Nota aut.)
(7) Specialitatea, in filologie romanica: limba franceza si evul mediu. (Nota aut.)
No comments:
Post a Comment