Vintilă Mihăilescu, in sfarsit, negru pe alb

Uite asa se depaseste disimularea, vruta sau nevruta. Cand nu mai poti sa te tii iei o tuica si spargi toate bibelourile nevestei. Nu duduie de putere articolul domnului profesor. Oare asta ar fi vrut? Sa manifeste sau sa se manifeste ( in directie politica). Ca e socialist asta o stiu din manifestari. Dar ca si stia despre el ca e socialist ma indoiam. Sper sa-i spuna cineva verde-n fata: de cand sunteti socialist, stiti? Cat despre substanta manifestului numai de rau. Platitudini plangace si pline de muci (nenea Iancu). Vai de ei, vai de de ei cei considerati nedemni, de exploatatori. Sa-i aparam, sa-i aparam. Dar cum, draga? Prin articole si "exemplaritati"? Cand la TVu se tot vorbeste despre nostalgia prostimii fata de vechiul regim (iata cum a ajuns comunismul vechiul regim) nimeni nu vrea sa creada ca multi, foarte multi destepti au vise erotice cu trecutele vremuri. L-am auzit pe Alex Stefanescu la Cristea Enache spunand ca daca ar fi fost presedinte ar fi luptat pentru ca intelectualii tarii sa nu mai fie loviti de greutatile materiale ale capitalismului si zicea ca (parca) i-a zis unui presedinte, aratandu-i pe oamenii de cultura ai tarii: nu va e mila de ei? de ce nu faceti totul pentru cultura?

Daca n-ar fi amuzant ar fi sigur grotesc.

 

 

Un manifest stîngaci

 Vintilă Mihăilescu

În urmă cu cîteva săptămîni, am fost într-un impecabil hotel de la poalele Parîngului unde, pe seară, a apărut un grup mare de turişti germani. Erau pensionari, în jur de şaptezeci de ani, senini şi zglobii cu toţii. La un moment dat, am intrat în vorbă cu ei, făcînd pe traducătorul. Erau din toate „stările sociale“, o fostă avocată, un fost mecanic auto, un funcţionar, o casnică... Era şi o familie de turci, stabilită în Germania acum patruzeci de ani. Îşi petreceau bătrîneţile împreună, călătorind prin lume cu oferte turistice speciale pentru vîrsta a treia, promovate de statul german. Era „Germania untului“, statul social capitalist la care am visat cu toţii pe vremea cînd untul dispăruse din vitrina alimentarelor comuniste.
Mi-am adus aminte de această imagine cînd am citit declaraţia domnului Baconschi, ministrul nostru de Externe, afirmînd răspicat că „vremea asistenţialismului a fost gonită de criza mondială. Cu atît mai bine pentru România“. Contextul mai larg este cunoscut şi a fost comentat vehement în presa ultimelor zile, dar tot ad personam, ca de obicei. Dar nu domnul Baconschi, diplomat de carieră care ştie ce vorbeşte, este problema, ci tocmai faptul că domnia sa ştie ce vorbeşte. Şi iată ce ne spune: „Am spus sîmbătă, la Piteşti, că mi-aş dori pentru PDL voturile României care munceşte, nu pe cele ale României care cerşeşte (şi gravitează în jurul sacului de iluzii vîndute de socialişti). Era o metaforă, dar am convingerea că electoratul de dreapta pricepe foarte bine mesajul meu (...). Sînt, în fine, masele de manevră pauperizate ale stîngii“. Să scoatem ideea principală, ca la şcoală: electoratul de dreapta este muncitor şi îl aşteaptă prosperitatea; cine nu este cu noi înseamnă că e de stînga, este leneş şi deci îl paşte sărăcia. Să-i fie de bine, aceasta e Europa de mîine!
Partea ciudată este că autenticul ortodox Baconschi ţine un discurs protestant care l-ar face şi pe Luther să se întrebe dacă nu cumva a exagerat cu vocaţia divină a muncii. Partea gravă este că are dreptate: Europa crizei se îndreaptă spre această ideologie, iar diplomatul Baconschi nu a făcut decît să semnaleze alinierea României – fără cea mai mică rezervă – la această tendinţă încă negociată la nivelul marilor puteri europene. Acest misticism ideologic al hărniciei este soluţia ieşirii din criză iar el presupune, pur şi simplu, sacrificarea săracilor, declaraţi ontologic leneşi (chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i declare pînă acum de-a dreptul „cerşetori“) şi astfel vinovaţii principali de toate nenorocirile crizei trecute, prezente şi viitoare. Statul social este „demascat“ ca stat asistenţial, iar acesta este radical delegitimizat de către puterile neoliberale care învinuiesc astfel greaua moştenire a unei stîngi fantasmate. Dihotomia salvează omenirea!  Povestea a început mai de mult, pe cînd faimosul Huntington, de pildă, buzduganul zmeului american, a fost aruncat în poarta Pieţei pentru a ne anunţa că omenirea se împarte în două şi că următorul clash va fi între development-prone cultures şi development-resistant cultures, adică societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care prin spiritul lor mioritic local nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă şi care, fără efuziuni sentimentale, trebuie lăsate în plata Domnului. În termeni academici, pedanţi dar precişi, aceasta se cheamă etnicizarea sărăciei: tot săracu-i vinovat, pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac!
Aceasta se întîmpla în anul de graţie 2000. Şi, ce să vezi, Huntington a avut din nou dreptate, ca şi în cazul pericolului islamic. Această „constatare ştiinţifică“ s-a transformat între timp în convingerea profundă a tuturor oamenilor de bine din establishment (sau care se visează established). Ei îţi vor spune, de pildă, cu un surîs cinic pe buze, că grecii „au huzurit atîtea decenii, acum a venit nota de plată“. Mîine, dacă, Doamne fereşte, România o va păţi şi ea, unul dintre aceşti domni cu convingeri puternice îmi va spune şi mie că am huzurit o viaţă întreagă, aşa că n-am decît să-mi vînd casa acum şi să dorm sub podurile Dîmboviţei, căci în viaţă greşelile se plătesc. Mă şi văd întrebînd, umil şi cu bocceluţa în spinare: cu ce-am greşit, săracu’ de mine? Tot aceşti domni se uită de sus la săracii înglodaţi în marasmul creditelor: „Dacă n-au cultură economică, ce să le fac?“. Deci, dacă am crezut în oferta băncilor, trebuie să plătesc pentru această greşeală. Şi tot un astfel de Captain Market mi-a spus cîndva că „ţăranii români sînt de vină pentru situaţia în care se află, că sînt leneşi şi nu au profitat de oportunităţile pieţei“. Ba tocmai că, cei care au putut, au profitat şi s-au dus să muncească pe piaţa liberă a Europei, lăsînd România cu aproape de două ori mai mulţi pensionari (asistaţi?) decît populaţie activă (harnică?). Dar aceste consecinţe dramatice şi previzibile ale dispreţului oamenilor harnici şi de dreapta nu le zdruncină acestora cîtuşi de puţin convingerile mesianice.
Mă simt tot mai de stînga, pentru că mă simt tot mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii“, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia...). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice“ şi dispreţuitor inumane.
Pe steagul Modernităţii scria Liberté, Egalité, Fraternité. Libertatea a fost luată de Dreapta, egalitatea a fost pusă pe steagul Stîngii, dar cu fraternitatea cum rămîne? Dreptul la demnitate al individului chiar nu mai interesează pe nimeni?

Manastirea Sitaru-Balamuci

Am plecat spre Caldarusani si m-am ratacit la Balamuci. Foarte bine. Manastire de sec. XVII. Foarte corecta asezarea. Frumoasa, deslusita, perfecta pentru visari pravoslavnice. Calugari ca in calendarele ortodoxe scoase de Anastasia. Intr-un cuvant, o reusita. Cimitirul mic si curat.
Intr-o tufa, langa-o tulpina gasi o cruce, ca o lumina. Iti venea s-o iei acasa (mai ales ca se misca si nici nu era prea grea). Am ascuns-o grijuliu sub balarii si am plecat bucuros. Si am mai gasit niste cruci, din fonta cred, prinse cu suruburi/nituri. Foarte bune.
Un link cu ceva informatii despre manastire, AICI. Si ALBUMUL (foarte proaste unele fotografii dar era lumina slaba si asa ies cu telefonul; mi-au inchis si lumina spre sfarsit).
Totusi o sa pun fotografiile cu cruce cea mica.

Manastirea Plataresti

Manastire, inchisoare politica, spital de nebuni. In paragina. Monument istoric exceptional. La 10 km se inalta mandra o noua manastire, stralucitoare, plina de importanta economica (locuri de munca, cheltuieli pentru materiale de constructii moderne deci TVA, impozite, etc) in timp ce Platarestiul suspina in mizerie si uitare. O adresa cu ceva informatii AICI
Si cateva fotografii facute de mine (cu telefonul) ALBUM

Barbu St. Delavrancea in vizita la Caragiale - "Ne pupam cu muci si ne despartim foarte lacrimosi." Sa traiesti neica!

Am vazut pe Cultural ecranizarea, cu Beligan, Albulescu s.a. Am ras cu icneli si dureri de colon.Gasit scrisoarea pe net. E savuroasa.

Este deja un fapt cunoscut si adesea afirmat ca intre personajele operei sale, de la sfarsitul secolului 19, si cele din actuala lume politica diferentele sunt minime. De altfel, dezgustat de spectacolul jenant la care asista zilnic, de meschinaria societatii romanesti de sus si pana jos si profitand de mostenirea capatata la inceput de secol, marele dramaturg se stabileste in Germania, la Berlin, unde va si muri in 1912. Povestirea de mai jos, de o savoare speciala, este de fapt textul scrisorii catre Alceu Urechia (fiul lui V.A. Urechia) si relateaza vizita lui Delavrancea la Berlin. O redam in intregime, ca un elogiu tarziu adus marelui dramaturg.

Berlin - Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905

Dragã Alceu,

Am patit mai zilele trecute o mare rusine. Sa tac si s-o inghit? Greu - si ar fi si pacat! Mi-esti prea bun prietin – asa cel putin ma magulesc a crede, si sper ca nu ma-nsel - ca sa nu ti-o marturisesc, asteptind cu incredere de la tine un raspuns de mingiiere. Dar, rogu-te, sub secret de juramint, numa-ntre noi sa ramiie. O sa-ti para, desigur, prea lunga trista mea scrisoare; dar, iarta-ma, scumpul meu amic, trebuie sa-ti spun totul. Ai, te conjur, rabdare si acorda-mi citeva minute de atentiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul si natia germanilor, compromis pe mine, familia mea, in fine!
Barbu!… Barbu, in trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputatiei nationale-germane - eu l-am indemnat sa treaca pe aici!
I-am iesit joi, 23 iunie d.a., intru intimpinare la gara de la Breslau… Intram in vagonul-restaurant ca sa urmam drumul incoace. Berea - „iar calda“! De cind a intrat (azi-dimineata) pe teritoriul german, nu s-a invrednicit sa gaseasca un pahar de „ber’rece!“ (o injuratura la adresa nemtilor ca entitate nationala). Dar ce sa facem? rece, calda, alta nu e; asta este; datoria ne calca s-o bem s-asa; si tragem - si tutun. Suntem cam flescaiti, probabil de caldura, cu toate ca e destul de racoare… Deodata, miroase strasnic a ars. „S-a aprins vagonul! zic eu ingrozit. 83 de km pe ora! carbonizat in goana rapidului! departe de patrie, de familie! Maica mea!!!…“Ce e?… Arde fata de masa: o tigareta nestapinita - o gaura neagra cit o bancuta… Degrab inabus scandalul - acoper aceasta ocara, de frica chelnerului.
Am ajuns la Berlin. De acuma, tin-te!
Administratie, armata, arte, stiinte, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, pravalii, case, monumente, mincare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapa, ca prin minune - apa; nu-nteleg de ce.
Incepem de vineri dimineata.
Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figura fac eu, ma rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, cind Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, racneste ca-l jupoaie! Uite-l cum alearga de colo pina colo, cu bogata lui capelura vilvoi, sapunit, cu servetelul la git, vaitindu-se, si-n ruptul capului nu mai vrea sa se lase „torturat“ „…lui de neamt stup’pid!“
Meisterul, scrupulos, vrea sa-l apuce sa-l puie jos; Herr Professor tipa si nu se lasa, Doamne fereste! Furie mare…
- Mersi, destul, maiher!… ta de neamt stup’pid! M-ai omorit, domnule!
Si, ce e drept, d. Metzentin, de fel nu prea destept, face niste ochi de adevarat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reaseaza oftind greu si se mai lasa sapunit inca o data, mai bine. Neamtul ascute briciul, si iar incepe supliciul. La fiece trasatura, clientul face pe scaun niste contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experienta de executie prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sa lucram cu foarfeca. Tac! o data neamtul. As! pacientul se ridica-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mina calaului si-ncepe sa-si potriveasca singur tacalia. Iese nitel mai mica la stinga, o mai ciupeste la dreapta; iese mai mica la dreapta, o - etc. In fine, „Hai sictir!“ trinteste foarfeca - cit p-aci sa faca praf borcanelele negustorului; se uita placid in oglinda, da din cap, si pe urma din buze:
- Mprt!
Apoi, catre mine:
- Cit sa-i dau nenorocitului astuia?
- Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindca l-ai cam mihnit pe bietul neamt, poti sa-l mingii cu 30.
Ii da lui maiher cit ii dau eu pentru o luna de abonament, doua marci, taxa inzecita, si plecam. De atunci, mereu ma-ntreaba d. Metzentin, cind mai vine Herr Professor; care i-a placut mult: „Sehr or’ginal“.
Acuma, vezi-ne, ma rog frumos, d-le doctor, in vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trasura si ne dam jos, ca sa fiu eu supus la un sever examen de silvicultura, si cum d. profesor, triumfator asupra ignorantei mele, imi arata cu bastonul una cite una toate deosebitele esente:
- Asta e brad, boule! asta mesteacan, asta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, otetar, jugastru, pluta, pleop, alun, corn, salcim turcesc, tei popesc, lemn jigarit, lemn-ciinesc, lemn paduchios, riia-padurii – und so weiter.
Eu urmez cu atentie, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezindu-ne negustori straini, veniti sa luam in taiere padurea imparateasca a orasului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figura facem in fata Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) intre statua lui Bismarck, si Siegessäule. Eu stau umilit, ca un scoler incapate, ma rog, iar d. profesor ma mustruluieste la estetica: facind cu bastonul gesturi indicative foarte largi, imi arata („Uite, boule!“), una cite una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
- Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stup’pizi!… Nu vezi, ma, ca sunt imbecili! n-au talent, ma!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pietei… Si asa, incep citiva nemti curiosi si niste engleji travellers, o familie numeroasa, sa se stringa imprejurul nostru si sa ne admire.
Englezul cel batrin inchide Baedeker-ul si toti ne asculta cu luare-aminte. Asta incordeaza verva profesorului, care continua, ridicind si mai solemn tonul:
- Imbecili… Si vor sa faca in mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual si fonografic garantat.)
Englejii nostri probabil nu inteleg frantuzeste: nici cea mai palida incruntatura macar.
- Dar, indraznesc eu, tragind cu coada ochiului la cartea de sub subtioara milordului, am vazut in Baedeker…
- Baedeker e stup’pid!
Un gest foarte larg cu bastonul… Englejii fac niste ochi mari: parca ar intelege ceva.
- Dar, adaog eu prosteste, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de arta – Desfontaines.
D. profesor, impacientat de atita staruinta, foarte sever:
- Nu fi bou!… Uite, ma! uite, ma! uite, ma!
Si, lucrind foarte volubil si larg cu amindoua bratele, m-ajunge cu mineca stinga peste obraz si-mi zboara ochelarii cit colo; ii culeg repede… M-a chiorit! un geam spart tandari. Toata lumea ne face mare haz.
- Haide, Barbule…
Si pornesc; dar el m-apuca de brat, ma-nvirteste-n loc si iar… pettre!
Am ispravit conferenta asupra Reichstag-ului. Dam sa intram pe Unter den Linden. Englejii dupa noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, ca nu ne pricep frumoasa limba materna:
- A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Maiculita! ce iritatiune! ce nobila indignare si ce injuraturi!
- Partenonul si Tezeionul lipite! ingemenate! Asta e prea mult!… lor de nemti stup’pizi!… Mizerabilii!
Citiva pasi pe Unter den Linden, unde sunt „mai multi tei jigariti decit popesti, si pe urma arini, paltini“ etc. si ne razbeste foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.
Acasa:
- Ai un moment rabdare, se fac numaidecit ochiurile… Stai nitel…
- Nu stau! Mi-e foame!
Si fara sa mai scoatem pardesiul, atacam fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte necacioasa (specialitate), tavalind-o prin solnita.
- Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucatarie… Mi-e frica, Doamne fereste, de vreo apendicita! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mamaliguta si brinza de burduf, si, dupa ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsa de un frumos succes.
Ochiurile - „prea rascoapte“. Mamaliguta - „prea pripita“. Brinza - „iutita“ (figura autoarei). Pestele rasol - musafirul il miroase de-aproape de tot, si parca s-ar cam strimba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspat, Barbule, vai de mine! L-am cumparat eu az-dimineata: era viu; uite asa se batea; si l-am fiert eu in persoana…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspat, soro, daca zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu stii sa-l fierbi! e crud…
Imbuca, clefaie si scuipa in taler:
- Nu mincati, copii! e mai tot crud, cind va spun eu… pacat!
Si, spre pedeapsa, pestele crud sufere tortura cutitului, spre a i se alege partile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua - „labartata, nu destul de inchegata si de prajita, rumenita!“
- Sa te-nvat eu sa faci ciulama, neica! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (alta specialitate locala, sa juri ca e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru romanesc de casa“… Berea (iarasi o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceza St.-Jean“. Piersicile – „malaiete“. In fine, svartul – „apa chioara“.
Imi pare rau; dar, la urma, gindesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale - care ramine foarte trista de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi baut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decit vreo zece sticle, a 700 gr.
Dupa amiazi.
Intram pe un mare bulevard – Kurfürstendamm. Ne oprim in fata unuia din magazinele de lux, asa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutati artistice – autori de toate natiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri latime si cam tot atita-naltime), fel de fel de figurine, portelanuri, picturi si aquarele. Incepem lectia de estetica cu bastonul… Miscare indicativa foarte pronuntata: o semnatura franceza (3); un cer cu „clocoteala“ de nori, pe o mare „indirjita“ – perspectiva „sincera“!
- Uite, ma, boule!
Si, amagit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu virful bastonului in geam. Mi s-a taiat inima: asta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 marci!… Dumnezeule! din ce am scapatara! Herr Professor s-a schimbat si el la fata, grozav. S-a uitat repede la virful bastonului si, scurt miscarea! intorcindu-se cu spatele la marea indirjita, l-a intepenit in trotoar. Apoi, deodata, catra mine, care inca tiu mina pe bataile inimii:
- Ia asculta-ma, nene, ce ma tot porti pe la pravalii? Muzeuri serioase n-au magarii astia?
- Ba da.
Si-ncep a-i enumera, dupa Baedeker, toate muzeurile, pe cari eu nu le-am vazut.
- Nu vreau clasic, domnule! nu-ntelegi? Vreau sa vaz de ce sunt dumnealor capabili.
- Atunci, hai la National-Galerie – moderni.
- Du-ma acolo! Ce ma tot porti de colo pina colo?
Acolo…
- Arata-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atita caz.
Ma rog de gardian sa ma-ndrepteze.
- Uite-l, Barbule.
Un pas mare inapoi, o incruntatura, cu mina la sprincene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasa:
- Asta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Asta?… ma-sii de stup’pid!
Scuipam pe Menzel si iesim foarte scirbiti.
…Dar Domul cel nou? - Mai stupid decit Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? - Iar pettre! Dar restaurantele de lux, asa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomeneste bere?… Dar bacaniile? Auzi d-ta sa nu-ti taie, asa de gustare, cite un mezel, la odaita, cu un mismas!… scl. … scl.
Foarte obositi, trecem prin citeva berarii; la fiecare, doua-trei halbe… Proasta - peste tot.
Inapoi, acasa.
Le souper à la hauteur du déjeuner…
Citeva sticle de Pfungstaedter, in timp ce (alta mihnire pentru Didina! care zdrobita se duce sa se culce) mi se demonstreaza ca sunt „absolut timpit“ in materie de arta.
Inca o sticla… si celelalte… Foarte tirziu… Flescaiala… Somn usor!… Ar’ vedè mine!
A doua zi, simbata, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupa dejun, care e si mai putin reusit ca ieri, iata ne soseste de la Lipsca, chemat intr-adins telegrafic spre a face cunostinta, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fata cu tinarul erudit, ne-ntepenim in picioare, ne-ncordam in git si ne umflam in guse - chestie de prestigiu!
Plecam toti trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, doua ceasuri de conferenta asupra artelor plastice si-ndeosebi asupra stilului francez al epocei - le rococo… Umarul Venerii lui Pigalle, in copie (5), e prea „tesit“. „Nu se putea un francez sa faca un umar asa de ’tessit’“ etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
– Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemti! etc.
Parasim Potsdamul si ne-ntoarcem cu vaporul pe Havel pina la Wansee – vasta colonie de ville-palazzi si de stabilimente estivale – o pasiune, intre multe altele, pentru berlinezi.
Plimbare, nec-plus-ultra: un maret apus de soare pe o apa larga, inconjurata de dealuri cu paduri, parcuri si castele.
- Uitati-va la apa, zic eu; parca e argint…
- Mprt!… aur, nu argint!
- Uite, zice d. doctor Zarifopol, aratind in bataia blondei luni pe creturile apei, parca e fosfor…
- Mprt!… sulf, nu fosfor!
Nu-i chip sa nemerim nuanta exacta.
In Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele caruia se deschide asupra apei o panorama mirifica. Cautam vreun sfert de ceas, Barbu inainte si noi dupa el, o masa, de unde sa avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu stii?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, cind in picioare, cind pe vine: aici lumina „prea cruda“, aici „prea searbada“, acolea „terna“, dincolo, „prea laptie“… In fine, am gasit punctul exact, punctul grat. Asa, da! Ne asezam la masa.
Aici, mincam („prost“, se-ntelege) si ne pilim cu citeva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, ma rog frumos, si pe urma svarturi – aavele!
Nu stiu cum si nu stiu de ce, nesimtitori, se vede, la frumusetile esteticei, d. doctor si eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscam oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba, as putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizeaza grozav si, stapinind greu un gaz, care vrea sa scape din captivitate, foarte sever:
- Stii ca niciodata nu mi-au placut trivialitatea si... porcariile!
A scapat gazul…
Ne intoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, in Berlin. Mergem in tentrum la Café National - un loc foarte interesant, statie de bai de mare mixte pe uscat - un pandemonium!
Prezenta noastra nu trece indiferenta; ba, daca n-am fi asa de modesti, am putea chiar afirma ca produce oarecare senzatie: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplauda in surdina si parca ar vrea sa ne deoachie. Ne facem ca ne suparam, dar nu putem birui indestul un suris de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partida, care tine cam mult: bilele parca ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar calda!… lui de neamt id’diot!), rasturnam pahare, le spargem… svarturi… aavele… cesti, lingurite, farfurioare etc. etc. Suntem leoarca!
S-a facut ziua. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversatia!… Duminica dimineata. Ne urcam intr-o birja… Imbecilul de birjar - fa-ti idee, mon cher! – asa de dimineata, beat!… nu intelege ce-i spunem! In fine, hita-pita - un ceas de calatorie. Ajungem la mahala, in Preussischestrasse. Barbu - ce memorie, domnule! – cunoaste casa - eu n-o cunosc, ma parole d’honneur! - loveste pe birjar cu bastonul peste mina dreapta si pe urma i-l implinta in sira spinarii.
- Ho, maiher! (… nu stiu ce si nu stiu cum!)
Neamtul, beat, se-ntoarce, ca orice neamt, stupid; dar indata intelege ca trebuie sa fie mindru de aceste semne de intimitate, ca bun camerad. 6 ore 1/2 dim.
Copacel - pe scara. Sunam… Familia si servitoarea ramin ingrozite vazindu-ne: cred ca am scapat din ghearele Inchizitiei.
D. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sa ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitam de ocazie spre a-i da citeva lectiuni de muzica clasica… „Nu trebuie sa se sterpeleasca, sa se teseasca, ca sa zic asa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apara aratind caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, intr-adins, spre a fi „sterpelite si tesite, ca sa zic asa, prrt! prrrt!“
- E-mprt!
Vedem in perete portretul lui Anghel si-ncepem sa plingem; mai bem ceva bere si mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcam nedezbracati pe la 8 dim., declarind categoric ca de asta data refuzam cu desavirsire dejunul Didinei. Biata fata! inchipuie-ti.
Pe la 3 post-meridiane, niste muste ne scoala, sa ne dregem. In lipsa de St.-Jean, ne multumim cu Pfungstaedter - parca incepe a fi potabil.
Pe la 4, iata ca ne soseste un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor in filosofie si in drept, un tinar savant (6). E foarte timid, politicos si pudic, ca o fata mare - nu nemtoaica. Indata ce facem cunostinta, d. doctor Gusti primeste o violenta lectiune de filosofie à l’emporte-pièce – anume despre Schopenhauer.
- Apoi, sa-mi dati voie! sa ma iertati!… pardon!… nu-l intelegeti deloc pe Schopinhauer!… dar absolut de loc!
Iar d. dr. Zarifopol (7) afla ca noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! caci, trebuie sa stiti, ne preparam a tinè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare si originilor ei in genere, si-n particular la romani“.
Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!
Dar noi stam de vorba, si sunt 6 trecute: s-apropie ora despartirii… Barbu isi ia adio de la copii si de la Didina, care ramine inconsolabila de complectul ei fiasco: despre apartament, nici un compliment; despre mine, chiar din contra, iar cit despre arta culinara… mprt!
Trenul pleaca la 10 seara. Mai avem asadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionati si cam prea nepremeniti in costumul nostru de traveller… Sa prinzim la Gradina Zoologica, peste drum de gara. Lasam bagajele la d. Gusti acasa, aci aproape, si mergem la gradina.
Duminica seara. Public endimanché circula ca la orice Promenade-Conzert, incet-incet, in masa compacta. Dar avem noi vreme de pierdut? Dam din coate ca la scoala de natatie; spargem valurile multimii si, cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasa (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! – D-abia gasim loc, inghesuiti intre o lume foarte eleganta. Chelnerul nostru, un adevarat secretar de ambasada de cel mai sever stil… Batai strasnice cu cutitul in serviciul de mustar.
- Pleaca trenul, domnule!
Eu zimbesc zaharisit. El, vinat suprem:
- Asculta-ma! Inteleg sa ma faci ridicul intr-o cafenea infama de femei pierdute; dar, fata de domnii (si arata cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoala sa plece, turbat; dar isi ia repede seama si s-aseaza iar la loc - mai vinat decit cum se sculase.
… Si secretarul de ambasada tot nu vine!… Dar pare ca, iata-l. Paseste calm. Ce flegma diplomatica!… A! de ce n-are, mizerabilul! doua mame – trei!… Ne aduce doua butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheata, in galeata de argint, si apa minerala.
- Sa-mi dea orice, ma! fie si… (figura d-lui dr. Gusti), numai sa nu ma chinuiasca! Sa-mi dea degraba! Intelegi bine ca nu vreau sa scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-ntelegi?
O portie de sunca, si alta, pe nemestecate… si una de saumon de Rhin fumé… Atacam eroic cu furculita… Malheur!
- Saumon-ul asta e vechi, ma! pute!… Sa nu ma-nvatati si la saumon! eu il miros, nu cu nasul – cu furculita!
- ?!
- (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !
Si-ncepe sa risipeasca, cu furculita, nevinovatele feliute trandafirii, afara din talerul de argint. Apoi o mutra acrita ca de un oribil dezgust:
– Mincati-l voi, daca vreti!
D. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoala si se face ca merge sa caute undeva ceva prin vastul stabiliment; d. dr. Gusti, tinar ageamiu, ramine cu gura cascata, cam tremurind de un fel de vaga frica; eu, batrin hirsit, ma uit la atita lume frumoasa; Barbu strica asa vin cu apa; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului - ba si oarecari pufneli, destul de discrete - in vreme ce banda militara urla, cu o ferocitate in adevar catolica, conjuratia din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situatiune! Infern si maledictiune!
Mincam si noi cu sulita-n coaste, fripturile sosite la potrivita vreme. Am sfirsit… O pauza… Gazuri…
- Are asta… saap’panie?… (duios) Iancule! a’s’bem o saap’panie!
- Nu! zice Iancu, ca pierdem trenul! (à la Nottara) Te asteapta copilul tau! nu-ntelegi?
Vreau sa platesc. Imi da peste mina si-mi risipeste pitulele. Cheama pe maiher si-i arunca o piesa de 20 marci; toata socoteala 16 marci, 40 pfg.
- De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stup’pizi, ma! (iar gazuri)… lor de nemti!… (Oftind) Iancule!… a’s’bem o saap…
– Nu se poate, zice Iancu, gindind cu groaza la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. D. dr. Gusti a mers inainte sa ia de-acasa bagajele traveller-ului si sa le dea pentru wagon-lits in primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas inainte la gara. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e saap’panie! …“
Iata trenul… Einsteigen bitte!
Ne pupam cu muci si ne despartim foarte lacrimosi.
Plecat!… Pacat!… Dd. d-ri si eu ne uitam lung unul la altul multa vreme, pina sa ne dezmeticim, aiuriti de trecerea meteorica a acestui phénomène vivant, prin capitala germana… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iarta, scumpul meu amic, ca a abuzat de pretioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te imbratiseaza,
al tau,

Iancu
P.S.: Staruie pe linga d. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia si pe care ti-l recomand ca o excelenta pasta de prietin, sa-ti dea, la ocazie, mai ample amanunte. I-a placut mult! A ramas incintat!

(1) Am aflat pe urma ca Madame Metzentin, care locuieste in odaita din dos, despartita de pravalie numai cu scinduri, usa cu geam si perdeluta, a dat, in seara memorabilei experiente americane, nastere unui Metzentinel - cam cu vreo saptamina inainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a gresit socoteala. Se-ntimpla. Mama si copilul se afla bine. (Nota aut.)
(2) Asa mi se pare ca se scrie verbul acesta. Ori asa: paitre? Nu stiu. Mi-e lene sa mai caut in Larousse. (Nota aut.)
(3) Aici, in Prusia, sunt foarte multi germani cu nume franceze – Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si cite altele… Prima noastra servitoare aici, fata de la tara, tatal cultivator de pamint, se numea, scris in condicuta, Mina de Vantier. Dupa cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, si crez ca nu te induc in eroare), toti acestia sunt urmasii germanizati ai emigrantilor francezi protestanti, din veacul XVII, dupa revocarea Edictului de la Nantes. Mare cistig pentru Germania. (Nota aut.)
(4) D. dr. Paul Zarifopol isi prepara acuma examenul de agregat la Universitatea unde si-a facut studiile. Se pretinde, nu putem sti pina la ce punct trebuie acordata incredere acestor asertiuni, ca aici examenele ar fi, poate, si mai riguroase decit in Romania. (Nota aut.)
(5) Originalul acesteia, cit si minunatul ei pendant, Mercure incaltindu-se cu aripi, amindoua capodopere ale celebrului Pigalle, au fost stramutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. In locul lor s-au asezat doua copii, reproductii stricte, facute pe tipar. (Nota aut.)
(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminalistilor moderni, unde are sa faca in curind o conferenta despre o chestie controversata etc. (Nota aut.)
(7) Specialitatea, in filologie romanica: limba franceza si evul mediu. (Nota aut.)

Un film de Aleksandr Sokurov

Otets i syn, 2003. Dramatismul si imposibila frumusete a relatiei tata - fiu. Schematic dar sfasietor. Despre regie tac. Calatoria cu tramvaiul... Deasupra caselor... Muzica... Mi-am rupt capul...

 

 

Viaţa lui Ion Diaconescu - povestită cu seninătate de fratele său

www.inziar.ro

Viaţa lui Ion Diaconescu - povestită cu seninătate de fratele său

„Sînt antrenat să îl plîng pe Nelu“

Seniorul ţărănist Ion Diaconescu, decedat luni, la vîrsta de 94 ani, este originar din Cîndeşti-Deal - o localitate din Dîmboviţa, la graniţa cu Argeşul, din-tr-o familie cu mulţi preoţi şi urmaşi de preoţi. A avut şase fraţi după tată, din două căsătorii - din care şi doi preoţi. Singurul care mai trăieşte este Gheorghe Popescu, din Cîndeşti. În vîrstă de 88 ani, „Părintele Gogu“, cum îl cunoaşte lumea, este încă „verde“: conduce tractorul şi va merge cu maşina la înmormîntarea lui „Nelu“, despre care vorbeşte cu o seninătate tulburătoare: „De la televizor am auzit că a murit. Acum 2 luni, a fost 10 zile la casa lui din Boţeşti, rămasă unei nepoate. De ce nu sînt aşa de trist? Fiindcă sînt antrenat în lucruri de-astea. L-am tot plîns cînd a fost în puşcărie. Şi atunci, şi acum, la fel de mult. A fost o fineţe de om, o bunătate de om. Nu l-am auzit certîndu-se în viaţa lui cu cineva sau înjurînd. Cînd se certau doi, se ducea să-i împace, iar dacă nu putea, pleca“. 

Părintele Gogu ne-a vorbit de­spre viaţa lui Nelu, pe care îl  nu­meşte, plin de respect, şi „Ion Di­a­conescu“, şi despre principiile în care au crezut amîndoi. Ne-a arătat şi cîteva poze din tinereţe, cînd fratele său „era băiat fru­mos, de mureau fetele după el“, cu regretul că multe poze s-au distrus „în timpul nenorociţilor“. Doar în treacăt, părintele ne-a po­vestit că el însuşi a fost an­che­tat de Securitate şi plimbat cu maşina noaptea, legat la ochi, pentru a spune ceva despre fra­tele său şi despre liderul ţărănist Ion Mihalache.

La vîrsta de 5 ani, Ion Dia­co­nes­cu a fost adoptat, cu încă do­uă rude, de preotul cu acelaşi nume din Boţeşti - o rudă apro­pia­tă, care nu avea copii. Acolo a făcut şcoala primară, apoi a ur­mat Liceul Mihai Viteazul, din Bucureşti, unde a terminat ca şef de promoţie. Ca inginer electro­me­­canic, a obţinut un post în Mi­nisterul Economiei. Prin ’36 a in­trat în organizaţia tineretului ţă­ră­nist, ajungînd în comitetul de condu­cere - preşedintele PNŢ Ion Mihalache, căsătorit în Do­breşti, îi era o rudă îndepărtată, cu care se cunoştea bine.

„Noi sîntem ordinul de arestare“

A fost arestat în 1947, la 29 de ani, pe cînd era încă necă­să­to­rit, într-o toamnă. Eu fusesem preoţit în primăvară şi am dormit la el în noaptea aceea, că a do­ua zi aveam treabă la patriarhie.  Pe la 2 noaptea, întîi a sunat te­le­fonul. El se aş­tep­ta la ceva, că îi spusese un prieten Vezi că se intere­sea­ză de tine Se­cu­­ri­tatea! Am dat să ridic recep­to­rul, dar îmi zice: Nu-l ridica! - cu gîndul că e ce­va sus­pect. A sunat so­neria şi zice: Nu răs­pun­de! Apoi au în­ce­put să sune soneriile de la toate uşile, pornite de jos - era un bloc cu două etaje. Apoi au apărut trei inşi cu pistoalele în­tinse: Aprindeţi lumina! De ce nu răspundeţi? Au intrat cu un şpe­ra­clu, că era închis. Eu eram la marginea patului şi m-am dat jos, să aprind lumina. Au dat rotocol în ca­meră, în baie şi în antreu. Ne daţi voie să facem o per­che­ziţie? N-au lăsat nici măcar o cutie neridicată. El întreabă: „Aveţi ordin de arestare?“ Noi sîntem ordinul! „Cum trebuie să mă îmbrac?“ E bine să vă îm­brăcaţi mai gros. Şi-a luat ghe­tele îmblănite şi ciorapi de lînă, că îşi zicea: „Vine iarna, ştiu eu cît stau?“ Ei erau în civil, dădeau im­presia de mun­ci­tori, dar probabil erau se­cu­rişti. Aveau tupeu şi o ţinută se­veră. Noi i-am întrebat: „Servim ceva, o gustare?“ Nu, mulţumim, nu ser­vim nimic. I-am con­dus pînă jos. Mi-a spus să anunţ o rudă, un apropiat de-al lui Mihalache. S-au urcat în maşină şi au ple­cat. Am împachetat hainele lui, că stătea cu chirie într-o gar­so­ni­eră, mă gîndeam că vin s-o o­cu­pe. L-am mai văzut du­pă doi ani, la Aiud. Am vorbit printre gra­tii - avea voie la pachet şi la o vizită o dată pe lună. Nu puteai vor­bi multe, că era gardianul ca­re asista. I-am zis: „Ai răbdare, că lucrurile se vor schim­ba!“ ca să-i susţin moralul, să-i dau un pic de  cu­raj - de fapt, nu se schimba nimic afară. Apoi, 5 ani n-am mai ştiut de el. Nu a mai avut voie la vorbitor şi la pachete, şi asta ne-a dus cu gîn­dul că a murit.

Eliberat în cîmp

Tot ce mai aflam despre el era de la cei care ieşeau din puşcărie şi care îmi spuneau: „Pă­rinte, să fiţi mîndru de un a­semenea om de suflet, ex­tra­or­dinar, îi datorăm chiar viaţa, că ne-a ţinut moralul!“ În timp ce ei spuneau Aici murim, el le spu­nea: „Aveţi răbdare, că trebuie să se schimbe!“ Erau hrăniţi ex­trem de prost. Doar cu un fel de zeamă de ovăz. Ei adunau coji de cartofi de la gunoi, le spălau şi le mîncau. Povestea despre u­nul care spu­nea: „Aveam la Bucu­reşti rude care mă primeau me­reu cu masa plină de bunătăţi şi eu făceam mofturi. De ce oi fi re­fuzat eu mîncarea aia şi aici mor de foame?“ După 15 ani de puş­că­rie, l-au eliberat, dar nu i-au dat drumul acasă, ci i-au dat do­mi­ciliu obligatoriu la Valea Căl­mă­ţuiului - de la Brăila, 40 km în cîmp. Acolo îi deportaseră la în­ce­put pe bănăţeni, pe vremea cînd Tito era numit Iuda şi era desenat cu barda ca trădător. I-au dus în coloană în cîmp şi le-au zis: Aici e patria voastră, aici vă stabiliţi! Şi-au făcut colibe de chirpici, cu pari de salcîm în colţuri, cu pămînt jos şi pat din pari bătuţi în pămînt, cu blăni dea­supra şi paie. În ’64 au ple­cat bănăţenii şi i-au băgat acolo pe deţinuţii politici. Erau liberi, dar nu-i interesa ce mîncau. A­veau voie să lucreze la un G.A.S. din apropiere. Unii erau buni de zidari, dar el era de altă condiţie, nu era aşa gospodar. Directorul de la ferma respectivă l-a pus şeful unei echipe de lucru, să zi­dească un grajd.  Îl dusese jan­dar­mul acolo, cu trenul. Era slab, prăpădit, uscăţiv la faţă, cu hai­ne rupte şi mucegăite. Cînd san­ti­nela s-a dus la WC, lumea din tren l-a întrebat ce e cu el. „Vin din puşcărie. Am fost deţinut po­li­tic“, le-a spus. L-au văzut că e un schelet de om şi, cînd s-a dat jos, au venit toţi şi i-au băgat în bu­zunare covrigi, bom­boa­ne sau bani, fără să vadă santinela, că se dusese vorba în tren despre el.

---

N-a intrat în politică să se căpătuiască

S-a retras din politică fiindcă vedea că e balamuc şi îl obosea. Nu era ca haimanalele din Parlament. Ei, dacă erau problemele as­tea din PNŢCD cu 10 - 15 ani în urmă! Toţi vor să fie preşedinţi. Pavelescu a ve­nit în urmă, nu a fost în echipa lor de la început.  Miluţ spunea că are fonduri,  menţine partidul. Dar a făcut afacerile lui şi l-a lăsat pe punctul de a muri. El îl recunoştea pe Ciorbea ca preşedinte. Şi Ciorbea l-a vizitat la Boţeşti, ca şi Emil Con­stan­tinescu. Lui i-a plăcut politica şi a avut şi familia implicată. Toţi din neamul ma­mei erau liberali, iar ai lui tata erau ţărănişti, dar cînd se întîlneau, era petre­ce­re. Nu era pe viaţă şi pe moarte, ca acum. Însă nu a intrat în partid ca să se că­pă­tuiască. Mihalache era şeful PNŢ şi stătea cu chirie. Nelu zicea: „La mine să nu vină cineva să-mi ceară lucruri care nu sînt corecte şi legale! Ori­cum, eu le dau la alţii să le rezolve şi n-am interesul să le dau aşa ceva“.  Mihalache îl admira foarte mult, că avea o cultură ge­ne­­rală bine pusă la punct. Vorbeai cu el is­to­rie, geografie, matematică.

---

Nimeni nu îl angaja

Nu ştia pe nimeni în zonă, a mers cu o căruţă ca­re făcea naveta spre satul de­por­ta­ţilor. Cînd a ajuns, ci­ne­va i-a spus: E şi Co­posu aici. S-au îm­bră­ţişat, erau strîns legaţi. Ne duceam cu pachete la el, cu mîncare gă­tită. Aco­lo l-am cunoscut pe Corneliu Coposu. O e­leganţă de om! Fusese eliberat cu 2 - 3 săptămîni înainte şi se mai refăcuse. Se vedea superioritatea unui om de valoare. Eram sfi­os faţă de el.  I-a spus atunci: „Vine fra­tele şi ne aduce ţuică“ - el nu era bă­u­tor, dar i-am promis eu. Şi prima oa­ră i-am dus o damigeană de ţuică. Dar aveam 2 - 3 gea­man­tane şi am schimbat mai multe tre­nuri, prin Bucureşti şi Brăila, iar pe peron cineva s-a lovit de ea şi a spart-o.  I-am zis şi el mă tot întreba: „Dar măcar o sticlă nu mai ai pe aici?“ Am luat apoi bidoane de plas­tic de 1 litru, pe ca­re le-am pus la poştă şi le-a pri­mit. A stat 2 ani acolo, apoi a ve­nit în Bucureşti, unde avusese ul­timul domiciliu înainte de a fi arestat şi a­vea dreptul să ia un serviciu. Dar pe unde se du­cea, tu­turor le era fri­că să nu pă­ţească ce­va dacă îl primesc pe „condam­na­tul“. Pînă la urmă, a în­tîl­nit un fost co­­leg, care era la „Ascen­so­rul“ şi i-a zis: Vino la mine! Pe un post mic şi mai ferit, la început - apoi a mai avansat. S-a că­sătorit şi a ieşit la pensie de acolo. Era şef de echi­pă la cei care reparau as­cen­soare în oraş şi dis­cu­ta cu ei şi politică.

Urmărit şi la Revoluţie

Se mai întîlnea cu Co­po­su, mergeam şi noi, ru­de­le. Dacă începeam să vor­bim politică, ne făcea i­me­diat semn cu capul să nu discutăm despre asta. Mer­gea săptămînal la Se­cu­ri­tate, să facă prezenţa şi era urmărit peste tot. Şi la Boţeşti, vecinul care se ţinea pri­e­ten cu el îl spi­ona şi dădea rapoarte despre el. La Revoluţie, a plecat pe jos de-a­casă, din Rahova, şi, cum mer­gea, apare o maşină, şi cineva spune: Dl Diaconescu, nu vă du­ceţi acolo, că vă împuşcă! Şi l-a luat să-l ducă acasă. Era un se­curist care probabil se temea că îi agită pe ăia. Apoi a fost lup­ta aceea de putere. Iliescu voia să facă un comunism cu faţă u­ma­nă. La Revoluţie, cerea aju­tor de la ruşi. Şi-a schimbat a­ti­tudinea în urmă, cînd nu se mai putea face nimic. În ultimii ani, Ion Iliescu îl felicita primul de Sf. Ion dimineaţa. Iar acum, cînd a murit, chiar a avut cuvinte fru­moase de­spre Ion Dia­co­nescu. Cînd au fost la gu­ver­nare, fratele meu promitea me­reu că vine pe aici, dar nu avea timp. El şi cu Coposu se con­sultau perma­nent. Au venit odată aici, la Dobreşti, şi au inaugurat Centrul Cultural Ion Mi­­ha­lache.

Era o mîndrie să avem Rege

Eu sînt monarhist, am trăit pe vremea Regelui şi sînt încîntat de atmosfera şi frumuseţea vieţii de atunci. Era civilizaţie, îndestulare, nu se fura, iar un doctor îşi putea ţinea toată familia din salariu. Acum muncesc şi bărbatul, şi femeia, şi tot nu ajunge. Pe 8 iunie se sărbătorea venirea Regelui în ţară. Era o sărbătoare frumoasă, era o mîndrie! Cînd îl vedeai pe Rege, parcă vedeai pe Dumnezeu. Mihai conducea maşina prin Bucureşti şi toată lumea se strîngea să-l vadă. Nu mergea cu poliţie. Ce împiedică acum dacă avem Rege? Trebuie să vină el, ca să facă ordine. E ca un arbitru într-un meci de fotbal, ameliorează lucrurile, să se termine cu luptele astea de ciubucăreală! Brătianu l-a adus pe Carol tot pentru că erau certuri ca a­cum, ca pe o persoană neutră. Ce rău a făcut Mihai? Numai Băsescu a spus că e trădător. Dar cînd a fost pu­hoiul sovietic, cine mai rezista? Şi dacă a plecat pentru că erau 1.000 de studenţi arestaţi, acesta e eroism. Spun unii că a plecat cu aur. A luat ce era a lui şi cu securiştii de faţă.

Călin Popescu  Foto: Ion Tudor 

Dinescu: „Regret că nu l-am preţuit mai mult“

Gheorghe Dinescu, liderul PNŢCD Piteşti: „Prin dispariţia lui Ion Diaconescu, România şi-a pierdut încă un simbol. Re­gret că nu am putut noi toţi să-l pre­ţuim mai mult cînd a fost în viaţă, cînd putea să ne împăr­tă­şeas­că din istoria pe care el a trăit-o. Aici, pe plan judeţean, nu a fost cinstit cît ar fi trebuit, nici măcar nu i s-a dat un titlu de Fiu al Ar­ge­şului şi Muscelului, deşi pen­­tru noi a reprezentat şi re­pre­­zintă o valoare“.

Prunaru: „Ar trebui să fie copiat de foarte mulţi politicieni“

Iulian Prunaru, preşedinte PNŢCD Argeş: „L-am cunoscut pe Ion Diaconescu din 2007, cînd m-am înscris în acest par­tid. A fost un exemplu din punct de vedere politic, social, un demn urmaş al lui Corneliu Co­po­su. Este o bucurie pentru noi că a trăit pînă la 94 de ani, cu toate că viaţa lui nu a fost una uşoară. Ar trebui să fie copiat de foarte mulţi politicieni, nici 10% nu-i urmează cariera şi nu au acel echilibru pe care-l afişa el. Mîine (n.r. - astăzi), merg la Bucu­reşti, unde voi depune îm­pre­ună cu preşedintele de la ti­ne­ret o coroană de flori în nu­me­le organizaţiei judeţene“. 

             

Pendiuc: „Este o pierdere grea pentru politica veche şi nouă“

Tudor Pendiuc, primarul Pi­teş­tiului: „Este o pierdere grea pen­tru politica românească, es­te o pierdere grea şi pentru poli­ti­ca nouă, dar şi pentru cea ve­che. Este o pierdere mai ales pen­tru PNŢCD. A fost un om im­plicat total în politică, nu numai de după Revoluţie. Argeşul nu l-a valorificat la adevărata sa în­semnătate. Dîmboviţa i-a valo­ri­ficat mai mult experienţa. Vom tri­mite şi noi un ultim omagiu celui care a fost Ion Dia­co­nes­cu“.

Nicolescu: „I-am oferit personal titlul de Cetăţean de Onoare“

Constantin Nicolescu, preşe­din­tele Consiliului Judeţean: „L-am întîlnit de cîteva ori. Acum am transmis condoleanţe fami­li­ei. Este o pierdere, pentru că era o personalitate care avea un cu­vînt de spus în politica româ­neas­că. Sper ca politicienii din PNŢCD să-i păstreze în con­ti­nu­a­re un respect şi o amintire care să domine. E Cetăţean de O­noa­re al Argeşului şi Muscelului, i-am dus personal la Boţeşti di­plo­ma. L-am respectat tot tim­pul, am fost şi în comună, la so­li­citări ale lui, şi am intervenit mai ales cînd s-a înfiinţat co­mu­na Bo­ţeşti. Am avut întotdeauna respect faţă de oamenii mai în vîrstă ca mine, cu experienţă şi mai ales faţă de cei ca dum­nea­lui, care au suferit după ve­chile metode ale regimului co­munist. Dumnezeu să-l odih­neas­că!“.

 

Popa: „În ciuda dificultăţilor, şi-a păstrat principiile“

Ion Popa, preşedintele PNL Ar­­geş: „Ion Diaconescu este ar­ge­şean, nepot al marelui Ion Mi­ha­lache, şi prin tot ce a făcut a de­monstrat că a fost un model a­tît în politică, dar şi în viaţă, un ca­­racter puternic, un om de ma­re onoare, care, în ciuda dificul­tă­ţilor, nu s-a abătut de la prin­ci­pi­ile sale“.     

Andreea Enescu

noua republica

citez:
" Noua Republică e deschisă vocilor credibile, cu expertiză verificată, dornice să depăşească sectarismul orb şi steril."
desi sunt in sarbatoare nu pot decat sa ma felicit. sunt atent.
sa recitim, va rog, ceea ce e de recitit. lista, prin apel telefonic.
la revedere!

Intrare in scoala cu scanare de amprenta

Mi se pare ok. Ce nu mi se pare ok e ce se intampla inautru. In scoala, adica. 

Noua Republica - o incercare a dreptei

nu stiu ce sa zic despre ei.
http://mihailneamtu.ro/

film

Mado, Claude Sautet.
Incursiune in banal. Piccoli, desavarsit. Pragmatismul inlantuit cu teama. Cu teama de singuratate.

Asociatiile agricole, NEP-ul (tradus de mine ca noua politica economica europeana) si Lenin Capitalistul

Se vorbeste din ce in ce mai apasat de necesitatea asociatiilor de agricultori. Ca e mai bine, ca se civilizeaza, comertul ca se ajuta taranul... Pentru ca eu consider ca politica economico-sociala actuala este marxista nu preget sa ma intorc de fiecare data la origini si sa aflu parerea Fondatorilor, nimeni altii decat parintii comunismului asa cum il stim noi. Luminos si fericit. Ca, azi, tinerii, si nu numai, habar nu au de unde vin aceste idei nu e o justificare pentru a tacea. Si, asa, i-am facut o vizita lui Lenin. Lenin Capitalistul. Interesante indicatii. Mai ales ca era destul de franc in ceea ce urmarea nu ca acesti conducatori care se dau de dreapta (habar n-au ce e aia) si cica se lupta cu socialistii.
O sa fac ceva manipulare si o sa subliniez cateva paragrafe.
Eheheiiii... voinicii mei!

V. I. Lenin

Despre cooperaţie

---

      Scris: 4 şi 6 ianuarie 1923
      Publicat: pentru prima oară în ziarul Pravda nr. 115 şi 116 din 26 şi  27 mai 1923
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 797-806
      Transcriere: Liviu Iacob, aprilie 2008

---

I

La noi, cred eu, nu se dă suficientă atenţie cooperaţiei. Nu ştiu dacă toţi îşi dau seama că acum, de la Revoluţia din Octombrie încoace şi independent de n.e.p.¹⁾ (dimpotrivă, în această privinţă trebuie să spunem: tocmai datorită n.e.p.-ului), cooperaţia capătă, la noi, o însemnătate cu totul excepţională. În visurile vechilor cooperatori este multă fantezie. Ele sînt adeseori ridicole prin caracterul lor fantezist. Dar în ce constă acest caracter fantezist? În faptul că aceşti oameni nu înţeleg însemnătatea fundamentală, esenţială a luptei politice duse de clasa muncitoare pentru răsturnarea dominaţiei exploatatorilor. Acum, la noi, această răsturnare a devenit fapt împlinit, şi multe lucruri care în visurile vechilor cooperatori păreau fanteziste, ba chiar romantice şi chiar vulgare, se transformă acum în cea mai autentică realitate.
Într-adevăr, din moment ce la noi puterea de stat se află în mîna clasei muncitoare, din moment ce toate mijloacele de producţie aparţin acestei puteri de stat, nouă, de fapt, ne-a rămas doar sarcina de a organiza populaţia în cooperative. Dacă se realizează o cooperativizare maximă a populaţiei, îşi atinge de la sine scopul acel socialism care înainte provoca justificate zeflemele, surîsuri ironice şi o atitudine de dispreţ din partea acelora care, pe bună dreptate, erau convinşi de necesitatea luptei de clasă, a luptei pentru cucerirea puterii politice etc. Dar iată că nu toţi tovarăşii îşi dau seama de importanţa imensă, nemărginită, pe care o capătă acum pentru noi cooperativizarea Rusiei. Prin introducerea n.e.p.-ului noi am făcut o concesie ţăranului ca negustor, am făcut o concesie principiului comerţului particular; şi tocmai de aici (contrar unei păreri curente) decurge uriaşa însemnătate a cooperaţiei. În conidiţiile dominaţiei n.e.p.-ului, o cooperativizare, îndeajuns de largă şi care să meargă în adîncime, a populaţiei ruse este în fond tot ce ne trebuie, pentru că acum noi am găsit măsura în care interesul privat, interesul comercial privat, poate fi îmbinat cu verificarea şi controlul lui de către stat, măsura în care el poate fi subordonat intereselor generale, ceea ce înainte constituia o piatră de care se poticneau mulţi, foarte mulţi socialişti. Într-adevăr, stăpînirea de către stat a tuturor mijloacelor de producţie principale, puterea de stat în mîna proletariatului, alianţa dintre acest proletariat şi milioanele de ţărani cu gospodării mici şi foarte mici, asigurarea conducerii ţărănimii de către acest proletariat etc. nu reprezintă oare acestea tot ce trebuie pentru ca prin cooperaţie, şi numai prin cooperaţie, pe care înainte o tratam ca pe o negustorie şi pe care, într-o anumită privinţă, avem dreptul s-o tratăm la fel şi acum, în condiţiile n.e.p.-ului, să înfăptuim construirea societăţii socialiste depline? Aceasta nu e încă construirea societăţii socialiste, dar e tot ce-i necesar şi suficient pentru această construire.
Ei bine, tocmai acest lucru l-au subapreciat mulţi dintre activiştii noştri practicieni. La noi, cooperaţia este privită cu dispreţ şi nu este înţeleasă însemnătatea extraordinară pe care o prezintă ea, în primul rînd, din punct de vedere principial (deţinerea de către stat a mijloacelor de producţie), iar în al doilea rînd din punct de vedere al trecerii spre noua orînduire pe o cale cît mai simplă, mai uşoară şi mai accesibilă pentru ţăran.
Şi, repet, tocmai acesta este esenţialul. Una e să visezi tot felul de asociaţii muncitoreşti pentru construirea socialismului, şi alta e să înveţi să construieşti practic acest socialism în aşa fel ca orice mic ţăran să poată participa la această construcţie. Tocmai această treaptă am atins-o noi acum. Dar este în afară de orice îndoială că, după ce am atins-o, ne folosim de ea într-o măsură extrem de redusă.
Trecînd la n.e.p., noi am mers prea departe, nu în sensul că am acordat prea mult loc principiului libertăţii industriei şi comerţului, ci în sensul că am încetat să ne mai gîndim la cooperaţie, că în momentul de faţă o subapreciem, că am şi început să uităm uriaşa însemnătate pe care o prezintă ea din cele două puncte de vedere arătate mai sus.
Aş vrea de data asta să stau de vorbă cu cititorii despre ceea ce se poate face şi trebuie făcut în mod practic încă de pe acum, pornind de la acest principiu „cooperatist“. Prin ce mijloace am putea şi ar trebui să începem încă de pe acum să dezvoltăm acest principiu „cooperatist“, în aşa fel ca semnificaţia lui socialistă să fie limpede pentru oricine?
Cooperaţia trebuie organizată din punct de vedere politic în aşa fel încît cooperativele, în general, nu numai să beneficieze totdeauna de un anumit, avantaj, dar acest avantaj să fie de natură pur materială (cuantumul dobînzii bancare etc.). Trebuie să avansăm cooperativelor fonduri de stat care să depăşească, fie şi cu puţin, dar totuşi să depăşească pe cele acordate întreprinderilor particulare, ajungînd chiar la nivelul celor acordate industriei grele etc.
Orice orînduire socială ia naştere numai cu sprijinul financiar al unei anumite clase. E de prisos să mai amintim cîte sute şi sute de milioane de ruble a costat naşterea capitalismului „liber“. Acum trebuie să ne dăm seama că, în momentul de faţă, orînduirea socială pe care trebuie s-o sprijinim mai mult decît în mod obişnuit este cea cooperatistă, şi acest lucru trebuie transpus în fapt. Dar această orînduire trebuie sprijinită în adevăratul înţeles al cuvîntului, ceea ce înseamnă că nu e suficient ca prin acest sprijin să se înţeleagă sprijinirea oricărui schimb cooperatist de mărfuri: prin acest sprijin trebuie să se înţeleagă sprijinirea unui schimb cooperatist la care să participe în mod efectiv adevăratele mase ale populaţiei. A acorda o primă ţăranului care participă la schimbul cooperatist de mărfuri înseamnă a folosi o formă indiscutabil justă, dar totodată trebuie să se controleze această participare pentru a vedea în ce măsură este conştientă şi de bună-credinţă — iată care este miezul problemei. Cînd un cooperator vine într-un sat şi deschide o prăvălie cooperatistă, populaţia, la drept vorbind, nu participă de loc la înfiinţarea acestei cooperative, dar în acelaşi timp, împinsă de propriul ei interes, va căuta numaidecît să participe la activitatea ei( n.m. - un asemenea gand l-am gasit la Vintila Mihailescu care spunea ca asociatiile trebuie sa se faca pentru a se da un exemplu de eficienta si ceilalti se vor alipi cu entuziasm).
Această chestiune mai are şi un alt aspect. Din punctul de vedere al europeanului „civilizat“ (şi în primul rînd ştiutor de carte), mai avem doar foarte puţin de făcut pentru ca toţi, fără excepţie, să participe — şi nu pasiv, ci activ — la operaţiile cooperatiste. La drept vorbind, ne-a rămas ,,numai“ un singur lucru, şi anume să facem ca populaţia noastră să devină atît de „civilizată“, încît să înţeleagă toate avantajele care ar decurge dintr-o participare generală la activitatea cooperatistă şi să organizeze o asemenea participare. (n.m. - deja au aparut, am vazut la Viata Satului,  asociatii care sa educe pe tarani). „Numai“ atît. De alte savantlîcuri nu avem acum nevoie pentru a trece la socialism. Dar pentru a înfăptui acest „numai“ e nevoie de o întreagă revoluţie, de o întreagă perioadă de dezvoltare culturală a întregii mase populare. De aceea trebuie să ne fixăm ca regulă: cît mai puţine savantlîcuri şi cît mai puţine subtilităţi. În această privinţă n.e.p.-ul reprezintă un progres, în sensul că se adaptează la nivelul celui mai simplu ţăran, că nu-i cere nimic peste posibilităţile lui.
Dar pentru a obţine cu ajutorul n.e.p.-ului ca întreaga populaţie, fără excepţie, să facă parte din cooperative, e nevoie de o întreagă epocă istorică. În cazul cel mai bun, noi putem să parcurgem această epocă într-un deceniu sau două. Dar va fi totuşi o epocă istorică deosebită, şi fără această epocă istorică, fără lichidarea completă a analfabetismului, fără dobîndirea unui suficient grad de pricepere, fără ca populaţia să fi căpătat într-o măsură suficientă deprinderea de a folosi cărţile, fără a crea baza materială necesară în acest scop, fără să fim cît de cît asiguraţi împotriva, să zicem, a unei recolte proaste, împotriva foametei etc. — fără toate acestea nu vom putea să ne atingem scopul. Totul este acum să ştim să îmbinăm avîntul revoluţionar, entuziasmul revoluţionar pe care l-am manifestat deja — l-am manifestat într-o măsură suficientă, şi el a fost încununat de un succes deplin —, să ştim să-l îmbinăm (aş înclina să spun) cu priceperea de a fi negustor bun şi cu ştiinţă de carte, ceea ce e cu totul suficient pentru a fi un bun cooperator. Prin priceperea de a fi negustor eu înţeleg priceperea de a fi un negustor civilizat. Acest adevăr să şi-l întipărească bine în minte acei oameni sau, mai bine, zis, acei ţărani de la noi care cred că dacă cineva face negustorie înseamnă că ştie să fie negustor. Această părere este cu totul eronată. Face el negustorie, dar de aci şi pînă la priceperea de a fi negustor civilizat mai e încă mult. El face azi negustorie în manieră asiatică, dar pentru a fi un bun negustor trebuie să facă negustorie în manieră europeană. De această cerinţă îl desparte o întreagă epocă.
În concluzie: este necesar să se acorde cooperaţiei o serie de privilegii economice, financiare şi bancare, şi în aceasta trebuie să constea sprijinul pe care statul nostru socialist e chemat să-l dea noului principiu de organizare a populaţiei. Dar în felul acesta sarcina este formulată doar în linii generale, pentru că în mod practic întregul ei conţinut nu s-a precizat încă şi n-a fost expus în amănunţime; cu alte cuvinte, trebuie să ştim să găsim forma de „prime“ pe care e cazul să le acordăm pentru cooperativizare (şi condiţiile în care ele urmează să fie acordate), forma de prime prin care să sprijinim în mod suficient cooperaţia, forma de prime prin care să ajungem să avem un cooperator civilizat. Iar o orînduire de cooperatori civilizaţi în condiţiile proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, ale victoriei de clasă a proletariatului asupra burgheziei este tocmai orînduirea socialistă.

4 ianuarie 1923

II

De fiecare dată cînd am scris despre noua politică economică, am citat articolul meu din 1918 despre capitalismul de stat^[2]. Aceasta a trezit nu o dată îndoieli la unii tovarăşi tineri. Dar îndoielile lor vizau mai ales latura politică abstractă a problemei.
Lor li se părea că nu poate fi numită capitalism de stat o orînduire socială în care mijloacele de producţie aparţin clasei muncitoare şi în care această clasă muncitoare deţine puterea de stat. Dar ei nu observau că termenul „capitalism de stat“ era folosit de mine: în primul rînd, pentru a stabili legătura istorică între poziţia noastră actuală şi cea pe care am adoptat-o în polemica mea împotriva aşa-zişilor comunişti de stînga;, de asemenea, am susţinut încă de pe atunci că capitalismul de stat ar fi superior economiei noastre actuale; pentru mine era important să stabilesc legătura de continuitate între capitalismul de stat obişnuit şi capitalismul de stat neobişnuit, chiar cu totul neobişnuit, despre care am vorbit cînd am introdus pe cititor în noua politică economică. În al doilea rînd, pentru mine a prezentat întotdeauna importanţă scopul practic. Şi scopul practic al noii noastre politici economice a fost să avem concesiuni; iar în condiţiile noastre concesiunile ar fi constituit, fără îndoială, un tip pur de capitalism de stat. Acesta era sensul consideraţiilor mele în legătură cu capitalismul de stat.
Dar problema mai are şi o altă latură, care implică necesitatea capitalismului de stat sau, cel puţin, a unei comparaţii cu el. Mă refer la cooperaţie.
Este în afară de orice îndoială că într-un stat capitalist cooperaţia reprezintă o instituţie capitalistă colectivă. Este, de asemenea, în afară de orice îndoială că în actuala noastră realitate economică, cînd avem şi întreprinderi privat-capitaliste — însă nu altfel decît pe pămînt proprietate de stat şi sub controlul puterii de stat, care se afla în mîinile clasei muncitoare —, şi întreprinderi de tip consecvent socialist (atît mijloacele de producţie şi pămîntul pe care se află întreprinderea, cît şi întreaga întreprindere în ansamblu aparţin statului), se pune chestiunea unui al treilea tip de întreprinderi, care înainte nu formau, sub raportul însemnătăţii principiale, o categorie aparte, şi anume întreprinderile cooperatiste. În capitalismul privat, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste, aşa cum întreprinderile colective se deosebesc de cele private. În capitalismul de stat, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste de stat prin aceea că ele sînt, în primul rînd, întreprinderi private şi, în al doilea rînd, întreprinderi colective. În actuala noastră orînduire, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste private prin aceea că sînt întreprinderi colective, însă nu se deosebesc de întreprinderile socialiste dacă pămîntul pe care sînt întemeiate şi mijloacele de producţie de care dispun aparţin statului (n.m. - apartin bancilor, care acum sunt re-capitalizate de Stat, deci Statului), adică clasei muncitoare.
Tocmai de această situaţie nu se ţine îndeajuns seama la noi atunci cînd se vorbeşte despre cooperaţie. Se uită că la noi cooperaţia, datorită specificului pe care-l prezintă orînduirea noastră de stat, capătă o însemnătate cu totul excepţională. Dacă facem abstracţie de concesiuni, care la noi, în treacăt fie zis, n-au luat o dezvoltare cît de cît însemnată, vedem că în condiţiile noastre cooperaţia coincide, de regulă, pe deplin cu socialismul.
Am să explic mai pe larg această idee a mea. În ce constă caracterul fantezist al planurilor vechilor cooperatori, începînd cu Robert Owen^[d]? În faptul că ei visau o transformare paşnică a societăţii moderne prin socialism fără să ţină seama de o problemă atît de esenţială ca aceea a luptei de clasă, a cuceririi puterii politice de către clasa muncitoare, a răsturnării dominaţiei clasei exploatatorilor. Şi de aceea sîntem îndreptăţiţi să vedem în acest socialism „cooperatist“ o pură fantezie, să considerăm drept ceva romantic şi chiar vulgar visurile acelora care-şi închipuie că prin simpla cooperativizare a populaţiei poţi să transformi pe duşmanii de clasă în colaboratori de clasă, şi războiul de clasă într-o pace de clasă (în aşa-zisa pace civilă).
Nu încape îndoială că din punctul de vedere al sarcinii fundamentale a vremurilor noastre noi am avut dreptate, căci fără luptă de clasă pentru cucerirea puterii politice în stat nu poate fi înfăptuit socialismul.
Dar uitaţi-vă cum s-au schimbat lucrurile acum, cînd puterea de stat se află în mîinile clasei muncitoare, cînd puterea politică a exploatatorilor a fost răsturnată şi cînd toate mijloacele de producţie (afară de acelea pe care statul muncitoresc le concesionează de bunăvoie, temporar şi condiţionat exploatatorilor) se află în mîinile clasei muncitoare.
Astăzi sîntem îndreptăţiţi să spunem că simpla dezvoltare a cooperaţiei este pentru noi identică (cu „mica“ excepţie arătată mai sus) cu dezvoltarea socialismului, şi o dată cu aceasta noi sîntem nevoiţi să recunoaştem că întregul nostru punct de vedere asupra socialismului s-a schimbat radical. Această schimbare radicală constă în faptul că înainte pentru noi centrul de greutate îl constituia — şi trebuia să-l constituie — lupta politică, revoluţia, cucerirea puterii etc. Acum însă centrul de greutate se deplasează pînă într-atît, încît trece asupra muncii „culturale“ organizatorice paşnice. Dacă n-ar fi relaţiile internaţionale şi dacă n-am fi obligaţi să luptăm pentru poziţia noastră pe plan internaţional, aş spune că la noi centrul de greutate se deplasează asupra muncii de culturalizare. Dar dacă facem abstracţie de această situaţie şi ne limităm la relaţiile economice interne, atunci într-adevăr la noi centrul de greutate al activităţii îl constituie în momentul de faţă culturalizarea.
În faţa noastră se află acum două sarcini fundamentale, care alcătuiesc o întreagă epocă. E vorba, în primul rînd, de sarcina de a transforma aparatul nostru, care pur şi simplu nu e bun de nimic şi pe care l-am preluat în întregime de la epoca precedentă; nici noi n-am reuşit în cinci ani de luptă, şi nici nu puteam reuşi, să realizăm o transformare serioasă. Cea de-a doua sarcină a noastră constă în munca culturală pentru ţărani. Or, această muncă culturală pe care trebuie s-o desfăşurăm în rîndurile ţărănimii are ca obiectiv economic tocmai cooperativizarea. Dacă am fi realizat o cooperativizare completă, am sta încă de pe acum cu ambele picioare pe teren socialist. Dar această condiţie — cooperativizarea coempletă — implică un nivel de cultură atît de ridicat al ţărănimii (subliniez: al ţărănimii, fiindcă ea constituie o masă enormă), încît această cooperativizare completă nu este posibilă fără o întreagă revoluţie culturală. (n.m. -  taranul roman e prost, necivilizat, primitiv, mizer,  analfabet... tocmai bun de dus la scoala).
Adversarii noştri ne-au obiectat nu o dată că noi întreprindem o acţiune nechibzuită încercînd să introducem socialismul într-o ţară cu un nivel cultural nu îndeajuns de ridicat. Dar ei se înşelau, pentru că noi n-am pornit de acolo de unde s-ar fi cuvenit să pornim potrivit teoriei (a tot felul de pedanţi) şi pentru că la noi transformările politice şi sociale au premers celor culturale, au premers revoluţiei culturale, în faţa căreia ne aflăm totuşi astăzi.
Acum pentru noi este suficient să săvîrşim această revoluţie culturală pentru ca să devenim o ţară pe deplin socialistă, dar această revoluţie culturală prezintă pentru noi greutăţi de neînchipuit, atît de ordin pur cultural (fiindcă sîntem analfabeţi), cît şi de ordin material (întrucît pentru a deveni oameni cu un înalt nivel de cultură e nevoie de o anumită dezvoltare a mijloacelor de producţie materiale, e nevoie de o anumită bază materială).

6 ianuarie 1923

---

Publicat pentru prima oară la 26 şi 27 mai 1923 în ziarul „Pravda“ nr. 115 şi 116

Semnat: N. Lenin.

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p. 391-399

Nota red. Editurii Politice

 

---

 

[1]. De problema cooperaţiei Lenin intenţiona să se ocupe în raportul său la cel de-al X-lea Congres general al Sovietelor din Rusia [23-27 decembrie 1922]. În planul cuvîntării, întocmit în prima jumătate a lunii decembrie, el şi-a notat: „Uniunea centrală a cooperativelor de consum: importanţa ei deosebită.“ (vezi Opere complete, vol. 45, Bucureşti, Editura politică, p. 465).

Ideile leniniste cu privire la cooperativizarea ţărănimii au stat la baza rezoluţiei Congresului al XIII-lea al P.C. (b) din Rusia [23-31 mai 1924] „Despre cooperaţie“ şi „Despre munca la sate“. „Linia fundamentală a partidului în această problemă — a arătat congresul — a fost trasată în ultimul articol al lui Lenin «Despre cooperaţie». În acest articol Lenin a expus un program de dezvoltare a cooperativizării populaţiei săteşti ca principală metodă de înaintare spre socialism într-o ţară ţărănească... Situaţia actuală a satului subliniază cît se poate de clar justeţea căii trasate de tov. Lenin şi cere concentrarea principalei atenţii a partidului în primul rînd asupra cooperativizării micului producător, cooperativizare care trebuie să joace un rol uriaş în opera de construire a socialismului“ („Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor P.C.U.S. şi ale plenarelor C.C.“, partea 1, Bucureşti, E.P.L.P. 1954, p. 828). — Nota red. Editurii Politice (nota 313)

[2]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 297—331. — Nota trad. Editurii Politice

---

 

1). Noua politică economică (n.e.p.) — politica economică a statului proletar sovietic dusă în perioada de trecere de la capitalism la socialism, constînd în admiterea capitalismului şi a comerţului liber, poziţiile-cheie fiind însă deţinute de stat. Această politică urmărea înlăturarea elementelor capitaliste şi construirea fundamentului economiei socialiste prin folosirea pieţei, a comerţului şi a circulaţiei banilor. Esenţa noii politici economice a fost alianţa economică dintre clasa muncitoare şi ţărănime, alianţă necesară pentru atragerea maselor ţărăneşti la construirea socialismului. Principiile noii politici economice au fost elaborate de Lenin.

În timpul războiului civil Puterea sovietică a aplicat politica comunismului de război, bazată pe predarea obligatorie a surplusurilor de produse agricole necesare pentru aprovizionarea muncitorilor şi a armatei. Această politică a fost o măsură vremelnică, dar inevitabilă, fără de care nu s-ar fi putut asigura înfrîngerea intervenţioniştilor şi a albgardiştilor. O dată cu trecerea la construcţia paşnică a devenit necesară o politică nouă, care să asigure refacerea economiei naţionale şi construirea fundamentului economiei socialiste. Congresul al X-lea al partidului comunist (martie 1921) a adoptat hotărîrea cu privire la trecerea la noua politică economică.

Trecerea la n.e.p. a început prin înlocuirea predării obligatorii a surplusurilor de produse agricole cu impozitul în natură, ţăranul căpătînd astfel posibilitatea de a-şi vinde liber pe piaţă surplusul de produse agricole. Această măsură a creat o cointeresare economică a ţăranului, a contribuit la ridicarea productivităţii muncii sale şi la dezvoltarea agriculturii. Prin decretul Consiliului comisarilor poporului din 30 iulie 1921 a fost admis comerţul particular. Dezvoltarea agriculturii a asigurat populaţiei urbane produse alimentare, iar industriei materii prime. Industria de stat aproviziona ţărănimea cu produsele industriale ce-i erau necesare. Legătura economică dintre industrie şi agricultură a creat o bază economică pentru alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, contribuind la consolidarea acestei alianţe.

Comerţul liber trebuia în mod inevitabil să ducă la o înviorare a elementelor capitaliste, dar el era necesar pentru a crea cointeresarea economică a ţăranilor, pentru a ridica agricultura, a reface comerţul de stat şi a permite acumularea forţelor şi mijloacelor necesare pentru crearea unei industrii puternice — baza economică a socialismului.

Ultimele filme vazute

Am vazut un calup Robert Bresson. Bernanos, Dostoievski, Tolstoi. Mi l-a recomandat Tarkovskiy.  Apoi Tree of Life a lui Malick si Melancholia lui Trier. Dupa Melancholia am ramas, putin timp, cu o pata pe ochi. Dupa Malick m-a durut capu' 2 zile. Si Drive de Refn. Frumos si educativ.
Acum m-am pus pe Elio Petri. G.M. Volonte cu Mastroiani in Todo Modo. Sunt unele scene unde am ras de am ramas fara aer (si nu sunt usor de amuzat). Dar nu e comedie.
Vad filmele cu intreruperi. Mai fac una alta.

Despre democratie in America, Tocqueville, volumul I

Am gatat volumul I. 

Ploaie de vara. 

Dupa ce m-am imbacsit vreo 2 ani cu socialisti, comunisti, anarhisti, bakunisti in sfarsit m-am apucat de lucruri intregi la cap. I-am vizitat pe marxisti si pe revolutionari ca asa se cade, sa-ti cunosti dujmanii. M-am lamurit. Acum chiar ca nu ma mai abureste cineva (stiu, sunt arogant dar ce bine ma simt). 

Citisem "Revolutia si Vechiul Regim" si m-a linistit. Nu se repeta istoria, asa cum zic unii. Ca nu e nimic nou sub soare, cum zice psalmistul, e clar. Dar ca devenim din ce in ce mai noi, noi, asta nu e de la sine inteles. Dar e inevitabil. Poate ca gandirea aristocratica a lui Tocqueville mi-a revelat un principal adevar: cum ca devenim din ce in ce mai singuri, mai izolati si mai puternici (in slabiciunea noastra). Volumul II e, cred eu dupa citirea cuprinsului, o infricosatoare oglinda a ceea ce suntem si nu stim. In sensul ca suntem fiii jocului pe care ne-am apucat sa-l jucam. Facem hora unirii scrasnind din dinti, plini de sila fata de toti nuntasii. Dar altceva ce sa facem, ca ne e rusine.

NOTE

47, 62, 75-pedeapsa cu moartea;

79-definitia libertatii;

80-spiritul religios + spiritul libertatii (cuantic+macrofizic???);

83-Starea sociala dupa Tocqueville;

439- MOTIVELE PLECARII PURITANILOR DINCOLO DE OCEAN!!!

90-Egalitatea este mai iubita decât libertatea;

93-De ce au fost cei puternici de acord sa piarda puterea în mod pasnic;

96-Libertatea comunala, institutii comunale;

100-De ce asculta individul de societate si care sunt limitele ascultarii (unirea e utila si e necesara o putere care sa o reglementeze);

102-In America comuna ""împrumuta/ajuta"" Statul pe când în Franta e invers;

102-Despre Spiritul Comunal;

102-OAMENII TIND SA SE ATASEZE DE CE EMANA FORTA/PUTERE;

103-In absenta fortei si independentei comunei vom avea ADMINISTRATI si nu CETATENI;

103-In SUA iubirea de patrie e un cult de care omul se leaga datorita practicii efective;

104-Muntenii sunt mai patrioti datorita caracteristicilor accentuate ale locurilor;

106-Controlul autoritatii: autoritate mare functionari mici;

109-Functiile administrative sunt elective si sunt supuse deciziilor judecatorului;

109-O putere electiva nesubordonata judiciarului va scapa oricarui control sau va fi distrusa;

113-Legile se trag din obiceiuri!!!DESPRE EFECTELE POLITICE ALE DESCENTRALIZARII!!!

121-Centralizare guvernamentala si centralizare administrativa; unirea acestora îi capteaza prin forta pe indivizi si prin intermediul deprinderilor lor; izolare si acaparare;

125-Centralizarea totala accentueaza puterea centrala dar incapacitatea locala creste ""îndoit"";

125-Dificultatea de a trezi un popor somnolent pt a se ocupa de sine, singur;

125-Reusitele centralizarii! Nota50: China modelul absolut al centralizarii administrative;

127-Nota51: a crea bunastare sau a face ordine in saracie;

127-Autoritate vesnic în actiune pt a ma proteja de ceea ce n-am gândit vreodata;

128-Omul centralizat-între SERVILISM SI NERUSINARE!!!

129-Puterea veritabila e posibila doar în conditiile unei colaborari libere a vointelor(patriotism, religie); legile nu reînsufletesc credintele;

129-In SUA omul asculta de justitie/lege nu de un om (functionarul este reprezentantul fortei ""ce s-a retras- Statul"", deci împotrivire);

130-Institutiile locale sunt cele mai necesare societatilor democratice;

133-Puterea judecatoreasca: ca si în alte parti, 1.arbitru, 2.se pronunta asupra cazurilor individuale nu a principiilor generale, 3.actioneaza dupa sesizare (e pasiva);

134-DE UNDE PROVINE IMENSA PUTERE POLITICA A JUSTITIEI!?? Hotarârile judecatorului se întemeiaza pe constitutie nu pe legi!!!

137-Atacul judecatorului asupra legiuitorului nu e direct ci provine din cazuri particulare deci ""obiective""; tirania adunarilor politice e tinuta în frâu de posibilitatea ca legile neconstitutionale sa fie respinse de judecatori; influenta politica a lor e data, indirect, de datoria de a sluji pe cetatean conform Constitutiei!!!

143-Justitia politica: în SUA li se ia puterea, în Europa sunt pedepsiti;

144-Tribunalele politice nu pronunta pedepse judiciare;

147-Guvernarea federala a devenit exceptia (avea ceva de facut iar restul revenea statelor-daca nu se ocupa de ceva în mod expres statele aveau o treaba în plus);

151-Principiul independentei statelor a alcatuitit Senatul iar principiul suveranitatii nationale a creat Camera Reprezentantilor;

154-Presedintele si Monarhia Constitutionala (comparatii);

160-Europa: amploarea puterii executive nu stinghereste ci doar originea ei este problema;

160-Puterea slaba a presedintelui nu provoaca el neputînd ajuta pe sustinatorii financiari[însa Obama!!!]

162-Daca politica externa e ""fierbinte"" sistemul de alegere a presedintelui poate crea situatii periculoase (aici puterea lui este imensa);

163-Putere executiva slaba si dependenta electiva caci pericole externe nu existau (daca apar si au aparut atunci electivul devine apasat);

169-Cum sa fie limpede fara a înceta sa ramâi concis!?

182-Nota 35-despre conducatorii care strunesc cetatea cand dorintele ei nu urmaresc interesul propriu;

188-Libertatea si tirania la natiunile mici;

189-In republica, se guverneaza prin majoritate insa cu timpul e greu a obtine majoritatati compacte (interesele, spiritele se diversifica);

189-Realul si prezentul scapa pt ca suntem prinsi în împrejurarile pe care le cunoastem cel mai bine;

190-Despre FORTA natiunilor, necesitate stringenta;

191-Spiritul public al Uniunii e sinteza patriotismelor locale;

193-Inclinatia si obisnuinta catre guvernarea provinciala e greu de gasit la popoare (a te ocupa singur de propriile probleme-GREA MISIUNE);

197-Fictiunile legale nu pot împiedica satisfacerea patimilor atâta timp cât natura permite;

197-Despre cele doua suveranitati: cea a Uniunii e politica,cea a Statelor e naturala (politic vs natural);

207-Exista momente când schimbarile sunt atât de lente ca crezi ca temeinicia s-a realizat complet: e vremea intrigilor si a micilor partide, a MICIMII; MARETIA?: principii, generalitati, idei (nu consecinte, particular, oameni);

207-Fericire vs moralitate; a restrânge sau a extinde puterea poporului: radacinile acestor idealuri pornesc din spiritualitate (sau ideologie);

208-Partid federal (oamenii mari ai Independentei) vs Partidul republican; Constitutia e opera federalistilor (scurta perioada la conducere, zdrobiti de republicani dar semintele fusesera puse);

210-Pasiunile aristocratice sau democratice stau la temeiul partidelor;

210-Clasele luminate sunt de obicei de partea Bancii (in conflictul Banca popor);

210-De ce e bogatia un impediment in accesul la conducere în democratie? Si, dupa ura urmeaza linguseala!!!

211- Evreul medieval? asemanat cu bogatul în republica democratica: ponosit, selectiv; le e teama de popor si îi dispretuiesc puterea (spirit tribal);

213-Despre libertatea presei; a considera gândirea drept o forta materiala care devine mai puternica cu cât e mai împartasita;

213-Suveranitatea poporului si libertatea presei sunt corelative;cenzura si votul universal se contrazic;

214-Presa e independenta de starea sociala, politica a natiunii: isi are viata ei proprie;

216-Singurul mod de a neutraliza efectul ziarelor (cuvantului) este INFLATIA;

218-Convingere rationala si sigura de sine nu înflacareaza pe om cum fac credintele dogmatice: presa are efecte diferite asupra acestor doua feluri de oameni: 1. cred fara a reflecta (si credintele se schimba des); dupa epuizarea cercului de idei se cade în îndoiala si suspiciune; 2. Îndoiala conserva credintele!!!!

219-Putini martiri dar si putini apostati; DEMOCRATIA II STÂNJENESTE PE UNII IAR ARISTOCRATIA II OPRIMA PE CEILALTI;

220-Asocierea politica: copiii îsi pun singuri reguli la jocurile lor si le respecta pt a face jocul sa mearga;

223-In democratie este cel mai necesar ca asociatiile sa se opuna puterii partidelor sau printului; in societatile aristocratice corpurile inferioare erau asociatii naturale ce se opuneau abuzului;

224-A actiona singur si a te uni pt a urmari un interes comun;

225-Prima idee ce se naste în cel devenit puternic este VIOLENTA, ideea PERSUASIUNII VENIND in timp din experienta;

225-Câteodata, libertatea extrema corecteaza abuzurile libertatii iar extrema democratie, pericolele democratiei;

225su-Asocierea in Europa (militarista-actiune) vs SUA (democratica-dezbatere);

227-Cum este condusa SUA în mod democratic;

228-E imposibil sa ridici nivelul cunoasterii, la un popor, peste o anumita limita; limita progresului intelectual tine de timpul în care un om nu trebuie sa munceasca;

229-Democratiei nu-i lipseste capacitatea de a alege pe cel merituos,ci DORINTA si POFTA; institutiile democratiei dezvolta invidia în om nu pt ca dau mijloace de egalitate ci pt ca mijloacele sunt insuficiente; nu pot satisface egalitatea: omul se înacreste daca nu întelege si considera ca i se sta în cale; neobisnuitul îl oboseste;

229-Democratia indeparteaza pe cei deosebiti de la putere iar acestia fug de putere caci nu pot ramâne ei însisi; poporul nu agreaza pe cei ce nu-i datoreaza marirea;

230-Cum se taiau evreii între ei în mijlocul Templului înca fumegand;

231-Personaje care nu furnizeaza nicio imagine creierului; unde învatamântul este universal raspândit conducatorii sunt semidocti;

232-A te rataci în arcanele democratiei (Senatul e ales indirect in doua trepte,Camera Reprezentantilor direct);

233-Pentru democratie guvernarea nu e un bine ci un rau necesar;

235-Regele, puternic, nu se teme de popor lasându-l liber pentru ca puterea reala naste toleranta (Gadamer);

238-Democratia presupune o societate cultivata si instruita: daca guvernarea democratica ar fi fost de la început omenirea nu ar fi progresat!!!

238-Obligatiile publice în democratie;

239-Democratia si finantele;

241-Cheltuielile publice: poporul (fiica Sionului) care are vot universal mareste cheltuiala pe remedii ce se obtin prin bani, caci se simte rau;

242-Functionarii inferiori trebuie platiti mai bine ca cei superiori;

244-Nu faptul indica influenta legii asupra destinului umanitatii;

245-Aristocratia protejeaza producatorul (sursa bogatiei) iar Democratia pe consumator (sursa puterii);

247-Bogatia popoarelor: Fondurile Imobiliare (principal) si cele mobiliare;

249-Spiritul se lasa usor influentat de aerul de corectitudine (falsa corectitudine-de aici suprarealismul publicitatii) pe care statistica îl emana;

250-Saracul conduce treburile publice: va antrena statul în cheltuieli inutile; guvernarea democratica nu e ieftina iar în dificultate impozitele vor creste asemenea celor din monarhie;

251-Coruptia si viciile din democratie;

254-Democratia nu are o perceptie limpede a viitorului;

256-Posibilitatea de a comite greseli reparabile; a pieri învins de cauze pe care nu le cunosti;

257-Scrisoarea lui WASHINGTON:politica externa a SUA!!! A nu te implica pt a nu deveni sclavul urii sau dragostei; Jefferson: nu cere pentru a nu trebui sa dai;

259-Legaturile utile azi pot deveni piedici în dezvoltarea de mâine;

259-A nu fi obligat de mostenirea strabuna: amestec de glorie si de mizerie, de aliante si adversitati nationale (familiale);

259-Democratia în interior si în extern: buna în interior caci creaza bun-simt ,slaba în exterior; Democratia va impune un om singur (un popor) in relatiile externe între democratii, asemenea monarhului!!!!

261-UN CORP ARISTOCRATIC ESTE ASEMENEA UNUI OM HOTARÂT SI INTELEPT CARE NU PIERE;

263-Democratia se supune intereselor majoritatii, acum sau putin mai încolo; aristocratia e abila, savanta, TINDE si determina sa tinda spre acelasi punct forta legilor;

264-Scopul democratiei e mai folositor dar mijloacele mai imperfecte ca ale aristocratiei; cum democratia se înseala în alegerea oamenilor carora le da puterea, dar cum de statul prospera cu ei la conducere??? Daca conducatorii sunt slabi cei guvernati trebuie sa fie mai vigilenti si mai luminati;

265-In democratie cei ce conduc nu trebuie sa aiba interese contrare majoritatii guvernate;

266-Exista în democratie o tendinta ascunsa ce face sa mearga binele în pofida conducatorilor slabi si incompetenti; în aristocratie tendinta ascunsa face ca mizeria sa existe desi virtutea si capacitatea caracterizeaza varful guvernarii; sa fie ironie? Sa fie prosperitatea pretul greselilor si nebuniei iar saracia pretul îndemânarii si intelepciunii? O slabiciune a omului e supunerea la PROPRIILE LEGI la înlantuirea pe care si-o impune siesi (de înlantuirea de fragila opera a mainilor sale) de frica marelui necunoscut imposibil de prevazut!!!

267-Despre SPIRITUL PUBLIC: dragostea de patrie: 1. Dragostea instinctuala fata de loc, irationala: salveaza în timp de criza dar distruge pe timp de pace; 2. Dragostea rationala, durabila, fecunda, creste cu legile si cu exercitarea drepturilor, se identifica cu interesul personal;

268- In vremea cand totul se zdruncina (credinta, moravuri, obiceiuri, legile nu mai sunt facute de popor), patria e tulbure si devine de ne-descris: apare egoismul;

omul se elibereaza de prejudecati fara a cunoaste ratiunea: NICI PATRIOTISM INSTINCTIV DIN VECHIUL REGIM NICI PATRIOTISM RATIONAL DIN REPUBLICA;

268-Ce e de facut??? O retragere: o unire a interesului personal cu interesul tarii (pragmatism, solidarizare-Rorty?); A PARTICIPA LA GUVERNARE!!! A TRUDI PENTRU STAT DIN LACOMIE (a prospera individual);

269-Despre ideea de DREPTURI; ideea de drepturi e ideea de virtute introdusa în politica;

269- A te supune dreptului de a comanda pe care tu însusi îl acorzi semenului tau, te face sa te ridici deasupra ta însuti;

270-Virtutea proprietatii: drepturile politice sunt nascute de proprietate, cel ce o poseda stie ce îi e bine si rau si nu ataca legea decât daca aceasta îi ataca proprietatea (deci toti proprietarii);

271-Religiile se subrezesc iar temeiul divin al dreptului dispare!!! Morala se strica si cu ea si conceptia morala a dreptului;

271-Credintele si sentimentul cad în fata calculului si rationamentului: daca drepturile nu vor fi legate de interesul personal GUVERNAREA SE VA EXERCITA DOAR PRIN FRICA;

271-LIBERTATEA si DESPOTISMUL: arta de a fi liber e grea, se naste în furtuni, se stabilizeaza în discordii civile si doar când a imbatrânit i se vad binefacerile; despotismul rezolva totul, da bunastare repede si de scurta durata, adoarme pe om iar cand acesta se trezeste e nenorocit;

272- Despre respectul legilor;

273-In democratie unde media (ca avere) guverneaza, bogatii sunt cei ce contesta legea;

273-Tara/omul liber este agitat, mobil iar cei înca ne-liberi sunt linistiti, placizi, sereni;

274-Activitatea politica în SUA: febrilitate si actiune publica; palavrageala vs discurs, conversatie vs discutie;

275-Omul din popor chemat sa participe la conducerea societatii începe sa se stimeze pe sine însusi; !!!CAP. VI - AVANTAJELE REALE ALE DEMOCRATIEI;

276-Ce se cere de la o societate si de la conducerea ei?! [FFF IMPORTANT]!!!

279-Despre ATOTPUTERNICIA majoritatii:mai multe inteligente,mai bune ca a unui singur om (mai multe sunt mai bune ca mai putine: doctrina egalitatii aplicata inteligentei);

279-Majoritatea (asemenea monarhului) NU POATE GRESI NICIODATA!!! Imperiul moral al majoritatii sta pe convingerea ca interesul celor multi e de preferat interesului celor putini;

281-Democratia e natural instabila: ea trebuie sa-si permita o permanenta revizuire (ce tine de vointa poporului si de calitatile conducerii);

281-Aplicarea legii: cum majoritatea este stapanul caruia muncesti sa-i placi, ceea ce e legiferat trebuie aplicat neîntârziat (in SUA daca atentia majoritatii e abatuta imediat efortul de a actiona în cele ""vechi"" înceteaza; în Europa tensiunea executiva e mai mica dar mai continua);

282-TIRANIA MAJORITATII!!!

282-Partidele sunt natiuni mici în cadrul uneia mai mari;

283-Ierarhia trebuie sa existe (o putere superioara e naturala) însa ea trebuie sa întâlneasca în cale obstacole care sa o oblige SA SE MODEREZEPE SINE;

285-Majoritatea traseaza un cerc si-l lasa pe functionar sa o slujeasca cum stie el permitând chiar depasirea cercului; PUTEREA MAJORITATII ASUPRA GANDIRII;

286-Când Majoritatea nu e sigura, se discuta însa daca se pronunta irevocabil TOTI TAC!!! In SUA exista cea mai putina independenta a spiritului langa cea mai mare libertate de a discuta; Majoritatea detine atât puterea de a legifera cât si de a executa precum si marea putere de a închide vointa libera (o putere dorita si neavuta de cel mai mare tiran);

286-Vechile regimuri materializau violenta (loveau trupul); noile regimuri au intelectualizat-o si îl condamna pe eretic la o viata extracomunitara (ai totul mai putin ce vrei sa ai);

287-Absolutismul a dezonorat DESPOTISMUL, Democratia îl poate reabilita: cei multi nu-i vor simti existenta caci cei putini sunt victima;

288-Linguseala, servitute, om slab, valet, pasiuni de curte în toate cartierele;

289-Despotismul perverteste mai mult pe cel ce se supune decât pe cel ce-l impune;

291-Scaderea puterii duce la cedarea drepturilor: în familie (societate) nu ma suntem în stare de conducere (in sensul îndrumarii de tip Iacob spre a fi un popor/natiune) si am cedat-o Exteriorului-Statului;

293-Ce modereaza tirania majoritatii?

292-Centralizare guvernamentala si centralizare administrativa; a porunci si a înfaptui: unite, vor ataca libertatea;

293-Spiritul juridic ca contrapondere la democratie; legea, prin ordine, forma, algoritm se opune spiritului revolutionar si pasional al democratiei; juristul se aseamana (prin dragostea de ordine, forma, scop precis de urmat) aristocratiei si în secret dispretuieste guvernarea poporului; juristii sunt conservatori si antidemocratici; se tem mai putin de tiranie decat de arbitrar;

296-Garantia libertatii nu trebuie sa stea în Tribunal ci în marile adunari politice; natural, juristul e atras spre aristocratie însa interesele îl apropie de popor; Corpul juristilor este singurul element al aristocratiei pretabil democratiei;

297-Juristul saxon e interesat de ce s-a facut, cel francez de ce trebuie sa fie facut; francezul e savant iar americanul e preot al unei stiinte oculte greu de cuprins; americanul e conservator;

297-Juristii sunt mezinul aristocratiei engleze; ei iubesc legea pentru ca e veche;

298-In SUA Corpul Juridic constituie aristocratia americana;

299-In SUA problemele politice devin probleme juridice; spiritul juridic impregneaza societatea: cum a aparut??? Ia inceputuri (deoarece poporul dispretuia bogatasii si capacitatile) juristii au fost încredintati cu ""facerea natiunii"": au modelat spiritualitatea poporului prin personalitatea lor (naturala, si interesata);

300-JURIUL ca institutie politica;

303-LEGILE SUNT SOVAITOARE DACA NU SE SPRIJINA PE MORAVURI (juratii în drept civil au salvat libertatile în Anglia);

307-Ce tine democratia în SUA: situatia geografica, legile, moravurile;

309-In Europa scopul legilor bune e sa produca bunastare, în SUA sa nu o împiedice sa apara;

314-LumeaNoua unde viciile sunt la fel de utile societatii ca si virtutile (viciile: nelinistea spiritului, dorinta nemasurata de bogatie, dragostea de independenta);

314-Fericirea simpla, familiala, blânda VS exacerbarea pasiunilor (ce denota capacitate umana sporita-pragmatism?);

315-Intalnirea cu un fost revolutionar acum un conservator crestin; opiniile se schimba odata cu averea!!!

317-DESPRE RELIGIE CA INSTITUTIE POLITICA; crestinism democratic si republican; [Ortodoxia e monarhica, aristocratica, ierarhica!!!];

320-FAMILIA NU STA DECÂT DACA E CRESTINA, altfel se destrama;

321-Religia stapâneste sufletul femeii si DOAR EA determina moravurile;

322-In SUA nu exista maxima ""nelegiuita"" ca totul este permis în numele societatii [Demonii dublat de Germinal]; maxima ce va justifica în Europa toate tiraniile viitoare (oare cine a impus-o? Societatea ca Mesia, dar unde e FiicaSionului?! Transformata în barbat]; crestinismul usureaza folosirea libertatii;

323-Lipsa religiozitatii sclavul libertatii;

323-A fi credincios te învata sa fi liber; necredinciosul cade usor, politic, în mrejele Despotismului;

323- DESPRE OAMENII CE CONSIDERA CA PENTRU A VENI BINELE TREBUIE FACUT RAUL SI TOATE SUNT VREMELNICE PENTRU A SE AJUNGE LA MARETIA oMULUI!!! Despotismul se poate lipsi de credinta dar nu si Libertatea;

323-Democratia are nevoie de religie mai mult ca monarhia caci daca legaturile politice slabesc cele morale trebuie întarite; altfel totul se destrama;

324-Lipsa de credinta duce la îndobitocire si ignoranta (zice si Merejkovski);

325-Cum diminuând forta aparenta a religiei îi cresti puterea reala; !!!OMUL DISPRETUIESTE VIATA SI SE TEME DE NEANT!!!

327-Unirea religiosului cu puterile democratiei e PERICULOASA pentru ea;

327 su: CARE E MODUL PRIN CARE RELIGIA POATE RENASTE PUTERNICA CA ODINIOARA???

328-Cu timpul necredinciosul începe sa considere religia ca utila observând marea ei autoritate asupra oamenilor;

328-Cel care continua sa creada în mijlocul necredinciosilor;

329- Micul numar de fideli total ai religiei devin dusmani ai libertatii si noului, intoleranti;

329-In Europa crestinii sunt mai degraba priviti ca ADVERSARI POLITICI decât ca adversari religiosi (aici si primeaza critica la adresa lor); preotul ca prieten al puterii (zicea si Pasolini); credinta trebuie lasata sa foloseasca toate fortele de care dispune;

332-A nu se desparti invatatura care lumineaza spiritul de educatia ce influenteaza moravurile;

333-Educatia literara dezvolta RECEPTIVITATEA nu confera stiinta în mod absolut; în SUA educatia tinteste viata politica, în Europa viata privata; in Europa stilul vietii private urca în viata publica, în SUA e invers;

334-MORAVURI: tendinte intelectuale si morale; dragostea pentru bogatie potoleste ambitia iar bunastarea domoleste înflacararea partidelor; împrejurarile, legille nu realizeaza democratia; moravurile tin democratia: în Europa se accentueaza resursa geografica si legile ignorând moravurile!!!

339-SUA s-au combatut slabiciunile sufletului si defectele naturale ale democratiei: prin DREPT invidia, prin stabilitatea religiei agitatia publica, prin experienta dorintele; americanii au demonstrat ca democratia poate fi reglata prin LEGI si MORAVURI;

339- Organizarea si întemeierea democratiei PRINTRE CRESTINI este marea problema politica a timpului nostru [legile se pot da usor dar moravurile: obiceiuri, experiente, opinii, uzante, credinte ce sunt din ce vin??? daca nu din Biserica de unde? din Rousseau?];

339PENTRU EUROPA!!!

340-Daca legile si moravurile nu sunt suficiente pentru mentinerea democratiei ramâne doar DESPOTISMUL unui singur om!!!

340-Obositi de libertate oamenii ar ceda-o pentru o liniste buna;

340-In Vechiul Regim puterea era despotica dar moravurile libere: avea dreptul dar nu si puterea; corpurile aristocratice inferioare se opuneau; CINE SE MAI POATE OPUNE AZI TIRANIEI!!!?

342-Ce poate face opinia publica cand nu exista 20 de persoane care sa aiba o legatura comuna!

342-Omul izolat, sarac, neputincios nu poate opune puterii guvernarii decât slabiciunea sa;

342-Daca egalitatea va fi finalul e mai bine sa fim nivelati de libertate decât de un singur om;

343-Nu modelul Americii este tinta ci convingerea ca legile si moravurile pot garanta libertatea unui popor în democratie; DECI: Institutii democratice si pregatirea omului pentru libertate prin idei si sentimente pe care sa le si poata folosi;

345-Despre cele trei rase; a fi sedus, din depravare, de cauza nenorocirilor tale; sclavul, napadit de mii de trebuinte, nu are cunostintele si energia necesara pentru a le rezista (nu e liber în libertatea naturala, e sclavul infinitei posibilitati);

346-Salbaticul e guvernat DOAR de opinii si moravuri; Negrul si indianul, cele doua extreme: servitutea si independenta; dezintegrare (pierderea identitatii) la unii extinctie la ceilalti;

349-Capatând gusturi noi TREBUIE sa înveti si stiinta de a ti le satisface; astfel, fiind dependent de productia altuia, ceea ce stiai sa faci vei face mai abitir dincolo de nevoile simple care le motivau, (ci pentru NOI NEVOI), si astfel vei pierde din stiinta îndeletnicirii duhul acesteia transformand-o în unealta ""doar materiala"";

350-Emigratia impusa: în spate foamete (sau mii de noi trezuinte ce trebuie satisfacute si nu e din ce) în fata razboi (conflict cu indigenii ce nu suporta pe venetic): rezultatul e divizarea, ruperea legaturii sociale, distrugerea poporului;

352-Femeile si copiii îi sacaie pe barbati sa vânda pamânturile pt a-si satisface nevoile;

358-Indianul în raport cu munca, cu agricultura, cu vanatoarea, cu vânzarea pamântului cu care nu se descurca... [sa fie oare românul strain de agricultura? sa fi fost el pasiv doar prin lant? daca e nomad? daca cultura lui e pastoreasca? suntem ne-productivi, indieni, pierduti în fata civilizatiei];

364-nota28-în America de Sud indienii s-au salvat prin adoptarea moravurilor, agricultura, obiceiuri; altfel erau ca cei din Nord;

364-Spre deosebire de spanioli (care nu au reusit) americanii au distrus un popor respectand legile umanitatii (în liniste, legal, filantropic, fara masacre);

365-Rasa neagra-sclavia;

366-La antici cel mai greu se schimba legea, la moderni moravurile;

368-In Sud, legislatia e mai dura dar obiceiurile mai umane; puternic, sudistul accepta chiar egalitate; nordul e nediferentiat legal si în drepturi si apare segregarea;

368-Desfiintarea sclaviei în Nord e în INTERESUL ALBILOR NU AL NEGRILOR!!! Primii negri adusi în Virginia în 1621;

369-In provinciile unde nu erau sclavi populatia, bogatia, bunastarea cresteau mai repede ca acelea unde sclavia era dezvoltata;

373- Rezultatul egalizarii mostenirilor în Sud: muncitori liberi decii subminarea sclaviei;

377-Sudul, sclavia, albii nu muncesc, negrii din Nord coboara în Sud, culturi specifice muncii cu sclavi;

382-1820, Liberia, Asociatia Colonizarii Negrilor, dusi ca sa se scape de ei;

384-In Sud s-a trecut de la trup la spirit: s-a îmbunatatit starea materiala a slavilor dar li se interzice educatia de teama egalizarii, a nasterii de noi idei; nu se mai împiedica ruperea lanturilor ci distrugerea vointei de a le rupe; FARA SPERANTA LIBERTATII SCLAVIA DUCE LA DEPRIMARE SI DEZUMANIZARE;

386- La 1789 nu se viza un singur popor ci asocierea mai multora; importanta era impartirea exercitarii suveranitatii; obiective nationale ce nu pot fi cedate decât celui ce reprezinta natiunea ca întreg: razboiul si democratia; altele sunt obiective provinciale, locale: buget local; obiective mixte: starea civioa si politica a cetatenilor;

389-In SUA patriotismul s-a legat, natural egoist, de stat nu de Uniune; guvernul federal are nevoie pentru a fi puternic de sprijinul liber si direct al poporului (care popor e mai strâns cu usa de guvernul statal);

390-Unele state sunt mai dependente de Uniune ca altele (puterea Uniunii sta si în asta ori chiar e de prevazut ca va accelera aceasta actiune de servitute);

394-Oamenii nu alcatuiesc o societate pentru ca asculta de un om sau se supun unor legi; ci când oamenii vad problemele sub acelasi aspect, când au aceleasi opinii asupra unui numar mare de probleme si cand aceleasi fapte nasc aceleasi impresii si idei;!!!

395-Cum vad anglo-americanii lucrurile!!!

396-Primejdiile ce ameninta Uniunea nu sunt diversitatea opiniilor si intereselor ci varietatea caracterelor si pasiunilor; ENGLEZUL DIN SUD ALTFEL CA ENGLEZUL DIN NORD;

398-Daca membrii societatii sunt individual mai slabi societatea va dura caci doar unirea lor îi face puternici;

403-Schimbari treptate astfel încât fiecare generatie sa dispara odata cu ordinea lucrurilor la care a fost martora;

403Nota77: primul element al bogatiei unui popor este populatia;

411-Un guvern slab cedeaza în fapt, declarându-se inflexibil în principii; modificand legea tarifelor (Carolina de Sud si Virginia se înarmau) cedînd statatelor (transformand o lege (politica) de sustinere industriala în masura fiscala), Congresul da PUTERI EXTRAORDINARE PRESEDINTELUI pentru a învinge prin forta pe cei ce se linistisera;

413-Uniunea e slaba în fata statelor în timp de pace; prin FED se implica; SI PRIN RAZBOI!!! Ce face puternic Guvernul Federal? O criza interioara, un razboi, o schimbare de opinie;

414-Despre INSTITUTIILE REPUBLICANE; majoritatea sau reprezentantii ei (luminati, rationali ce STIU binele poporului)??? Deasupra majoritatii stau umanitatea, justitia, ratiunea (lumea morala) si drepturile dobândite (lumea politica); doar pasiunile le depasesc; în Europa s-a descoperit ca Guvernul Republican are dreptul de A FACE ORICE în contra moralei, a moravurilor,a bunului simt (pe motivul elitismului în cunoastere); s-a descoperit ca exista tiranii legitime si nedreptati sfinte (desi Despotismul monarhiei era odios);

415- Erorile republicanilor nu sunt ale sistemului ci ale conducerii si circumstantelor!!!

416-Principiul suveranitatii poporului: PROVIDENTA A DAT FIECARUI OM GRADUL DE INTELIGENTA NECESAR PENTRU A SE PUTEA CONDUCE SINGUR IN PROBLEMELE CARE IL PRIVESC IN EXCLUSIVITATE!!!

416-StateleUnite, asa cum le pretuim, vor disparea cand UN NOU POPOR VA LUA LOCUL CELUI VECHI (revolutie etnogenetica nu politica)(valabil si la noi-scoti crucea, gata cu poporul român)(de fapt popoarele sunt închegate la nivel spiritual-poate avea dreptate Staniloae dar nu la nivel macro-national ci national-local);

417-Renuntand la republica americanii vor trece la Despotism sarind Monarhia!!!

418-De atunci se prevede aparitia si consolidarea unei aristocratii care va pune mana pe putere: regele after republica: tiran absolut nici urât nici temut!!!

418-SUA vor restrânge drepturile politice si vor ceda unui singur om; 418- Aristocratia instaureaza inegalitatea ca principiu in toate nivelele vietii; natural, niciun popor nu creaza aristocratie: e rezultatul cuceririlor; romanii, barbarii au trecut de la aristocratie la democratie;UN POPOR CARE SA PORNEASCA DE LA CIVILIZATIE SI DEMOCRATIE SI SA SE APROPIE DE INEGALITATEA CONDITIILOR, SFARSIND PRIN CREAREA UNUI CORP ARISTOCRATIC, IATA O EVOLUTIE CARE AR FI O NOUA LUME!!!

422-Negustorul, marinarul american: DIVIZIUNEA MUNCII CONTRIBUIE CEL MAI MULT LA CARACTERUL MATERIALIST AL ACTIVITATII UMANE: LIPSESTE MUNCA DE INFLUENTA SUFLETULUI (si modeleaza spiritul sufletului si al trupului);

422- Versatilitatea muncitorului american; se conformeaza ratiuniilor sale nu obisnuintelor;

424-Orice popor se naste si creste este PROFITUL AMERICII;

425-In problema maritima SUA si Franta sunt liberale (fata de Anglia) pentru ca nu pot înca oprima;

430-Rusia si SUA vor tine lumea în mâini!!!","YELLOW"