Eminescul care-mi place

CHRIST

1. Am luat cartea cea vechiã cu pãretii afumati

Am deschis unsele pagini cu-a lor litere bãtrâne

Strâmbe ca gândirea oarbã unor secole strãine

Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundati.

2. Dar pe pagina din urmã în trãsuri groase si seci

Te-am vãzut nãscând în paie fata micã si urîtã

Tu Christos în hieroglyphe stai cu fruntea amãrîtã

Tu Mario, stai tãcutã, teapãnã,[cu] ochii reci.

3. Era timpi aciea Doamne, când gravura grosolanã

Ajuta numai al mintii sbor de foc cutezãtor,

Pe când mâna 'ncã copilã pe ochiul cel arzãtor

Nu putea sã-l înteleagã, sã-l imite în icoanã.

4.Insã sufletul cel vergin te gândia în nopti senine

Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger

Lângã tine 'ngenunchiatã mama ta cu triste plângeri

Ardicã palidã, sântã, cãtrã cer a sale mâne.

5. Si pe bolta cea azurã, pe câmpia linistitã

Câmp albastru ca si marea cu flori de-aur sãmãnat

Inima visa un astru alb ca crinul înfocat

Stea de-argint curat si palid, de luminã înrositã.

6. Iar sub steaua cãlãtoare ea vedea pustie 'ntinsã

Si prin ea plutind ca umbre Impãrati din rãsãrit

Umbre regii si tãcute ce-urmau astrul fericit —

Strãlucia pustia albã de a lunei raze ninsã.

7. Iar pe muntele cu dafin si cu codrii de mãslin

Povestind povesti în noapte au vãzut pãstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice si cu razele de neauã

Si-au urmat raza ei sântã la culcusul tãu divin.

8. Azi artistul te concepe ca pe-un rege 'n tronul tãu

Darã inima-i pustiã mâna-i finã n-o urmeazã

De a veacului suflare inima lui este treazã

Si în ochiul lui cuminte tu esti om . . . nu Dumnezeu.

9. Paiul criptei azi e d'aur, esti scãldat în mir s-oleu

Mama ta e o reginã, nu femeea cea sãracã,

Azi fantasia-i bogatã, dar credinta este seacã,

Cãci în ochii ironiei tu esti om . . . nu Dumnezeu!

10. Azi esti frasã strãlucitã, azi esti masca cea regalã

Eri ai fost credintã simplã, însã sincerã, adâncã,

Impãrat fusi Omenirei, crezu 'n tine era stâncã

Azi în marmurã te scrie or pe pânzã te esalã.