Benedict al XVI-lea: Faţa lui Dumnezeu, feţele oamenilor şi pacea (ecologie crestina)

Venerabili Fraţi,
iluştri Domni şi Doamne,
iubiţi fraţi şi surori,

În prima zi a noului an avem bucuria şi harul de a celebra pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, Ziua Mondială a Păcii. În ambele evenimente îl celebrăm pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria Fecioară şi adevărata noastră pace! Vouă tuturor, care v-aţi reunit aici: reprezentanţi ai popoarelor lumii, ai Bisericii romane şi universale, preoţi şi credincioşi; şi tuturor care sunt conectaţi prin radio şi televiziune, vă repet cuvintele străvechii binecuvântări: Domnul să-şi îndrepte faţa sa asupra voastră şi să vă dăruiască pacea (Cf Num 6,26). Tocmai tema Feţei şi a feţelor aş vrea să o dezvolt astăzi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - Faţa lui Dumnezeu şi feţele oamenilor - o temă care ne oferă şi o cheie de lectură pentru pacea în lume.

Am ascultat, atât în prima lectură - luată din Cartea Numerilor - cât şi din Psalmul responsorial, unele expresii care conţin metafora feţei aplicată lui Dumnezeu: „Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine” (Num 6,25); „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele” (Ps 66/67,2-3). Faţa este expresia prin excelenţă a persoanei, ceea ce o face posibil de recunoscut şi din care transpar sentimente, gânduri şi intenţii ale inimii. A-şi arăta faţa este expresia bunăvoinţei sale, în timp ce a o ascunde indică mânia şi indignarea sa. Cartea Exodului spune că „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, aşa cum cineva vorbeşte cu prietenul său” (Ex 33,11), şi tot lui Moise Domnul îi promite apropierea sa printr-o formulă foarte specială: „Faţa mea va umbla cu voi şi îţi voi da odihnă” (Ex 33,14). Psalmii ni-i arată pe credincioşi ca pe cei care caută faţa lui Dumnezeu (Cf Ps 26/27,8; 104/105,4) şi care în cult aspiră să-o vadă (Cf Ps 42,3), şi ne spun că „oamenii cei drepţi” o „vor contempla” (Ps 10/11,7).

Toată povestirea biblică se poate citi ca o dezvăluire treptată a feţei lui Dumnezeu, până când ajunge la deplina sa manifestare în Iisus Hristos. „Când a venit plinirea timpului, - ne-a amintit şi astăzi apostolul Paul - Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Şi adaugă imediat: „născut din femeie, supus Legii”. Faţa lui Dumnezeu a căpătat o faţă umană, lăsându-se văzută şi recunoscută în fiul Fecioarei Maria, pe care, din acest motiv, o cinstim cu titlul preaînalt de „Mamă a lui Dumnezeu”. Ea, care a păzit în inima ei secretul maternităţii divine, este cea dintâi care vede faţa lui Dumnezeu făcut om în micul rod al trupului său. Mama are o legătură cu totul specială, unică, şi într-un oarecare mod, exclusivă cu fiul abia născut. Prima faţă pe care copilul o vede este cea a mamei, şi această privire este decisivă pentru raportul lui cu viaţa, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca el să poată deveni un „fiu al păcii” (Lc 10,6). Între multele tipologii de icoane ale Fecioarei Maria în tradiţia bizantină, există cea numită „a blândeţii”, care îl reprezintă pe Iisus prunc cu faţa sprijinită - obraz lângă obraz - pe cea a Mamei. Copilul se uită la Mamă, iar aceasta priveşte la noi, aproape ca pentru a reflecta spre cine observă, şi se roagă, tandreţea lui Dumnezeu, coborâtă în Ea din Cer şi întrupată în acel Fiu de om pe care îl poartă în braţe. În această icoană mariană putem contempla ceva din Dumnezeu însuşi: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut „să-l dea pe fiul său unul-născut” (In 3,16). Dar aceeaşi icoană ne arată şi, în Maria, faţa Bisericii, care reflectă asupra noastră şi asupra lumii întregi lumina lui Hristos, Biserica prin care ajunge la fiecare om vestea cea bună: „Nu mai eşti rob, ci fiu” (Gal 4,7) - cum citim tot în Sfântul Paul.

Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie, Domni Ambasadori, iubiţi prieteni! A medita asupra misterului feţei lui Dumnezeu şi a omului este o cale deosebită ce conduce la pace. Aceasta, de fapt, începe de la o privire respectuoasă, care recunoaşte în chipul altuia o persoană, oricare i-ar fi culoarea pielii, naţionalitatea, limba, religia sa. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate garanta, pentru a spune astfel, „profunzimea” chipului omului? În realitate, numai dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă, suntem în stare să identificăm în chipul altuia, un frate în umanitate, nu un mijloc dar un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi, o înfăţişare a misterului infinit al fiinţei umane. Percepţia noastră despre lume şi, în special, despre semenii noşti, depinde în mod esenţial de prezenţa în noi a Duhului lui Dumnezeu. Este un fel de „rezonanţă”: cine are inima goală, nu percepe decât imagini plate, lipsite de conţinut. În schimb, cu cât noi suntem mai locuiţi de Dumnezeu, cu atât suntem şi mai sensibili la prezenţa sa în ceea ce ne înconjoară: în toate creaturile, şi în special în ceilalţi oameni, deşi uneori tocmai faţa umană, marcată de asprimea vieţii şi de rău, poate părea greu de apreciat şi de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, deci, pentru a ne recunoaşte şi respecta drept cine suntem în realitate, adică fraţi, avem nevoie să ne referim la chipul unui Tată comun, care ne iubeşte pe toţi, în ciuda limitelor şi greşelilor noastre.

Încă de mici, este important a fi educaţi la respectul altuia, chiar şi atunci când este diferit de noi. De acum este tot mai comună experienţa unor clase de şcoală alcătuite de copii de diferite naţionalităţi, dar chiar şi când aceasta nu se întâmplă, feţele lor sunt o profeţie a umanităţii pe care suntem chemaţi să o formăm: o familie de familii şi de popoare. Cu cât aceşti copii sunt mai mici , cu atât mai mult ei trezesc în noi duioşia şi bucuria pentru o nevinovăţie şi o frăţietate ce ne apar evidente: în pofida diferenţelor dintre ei, plâng şi râd în acelaşi mod, au aceleaşi necesităţi. comunică spontan între ei, se joacă împreună…Feţele copiilor sunt ca un reflex al viziunii lui Dumnezeu asupra lumii. De ce atunci să le stingem zâmbetele? Pentru ce să le otrăvim inimile? Din păcate, icoana Mamei lui Dumnezeu a blândeţii îşi află contrarul ei tragic în imaginile îndurerate ale atâtor copii şi mame în situaţii de războaie şi violenţe: evacuaţi, refugiaţi, migranţi cu forţa. Feţe săpate de foame şi de boli, chipuri desfigurate de durere şi de deznădejde. Chipurile micuţilor nevinovaţi sunt o chemare tăcută la responsabilitatea noastră: în faţa condiţiei lor lipsită de apărare, se prăbuşesc toate falsele justificări ale războiului şi violenţei. Trebuie pur şi simplu să ne convertim la planuri de pace, să depunem armele de orice timp şi să ne angajăm toţi împreună la edificarea unui lumi mai demne de om.

Mesajul meu pentru cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Păcii: „Dacă vrei să construieşti pacea, păzeşte creaţia”, se situează în cadrul acestei perspective a feţei lui Dumnezeu şi a feţelor umane. De fapt, putem afirma că omul este capabil să respecte creaturile în măsura în care poartă în spiritul său un sens deplin al vieţii, altminteri va fi înclinat să se dispreţuiască pe sine şi ceea ce îl înconjoară, să nu aibă respect faţă de mediul înconjurător în care trăieşte, faţă de creaţie. Cine ştie să recunoască în cosmos reflexele chipului invizibil al Creatorului, este purtat să aibă o mai mare dragoste faţă de creaturi, mai mare sensibilitate pentru valoarea lor simbolică. În special, Cartea Psalmilor este bogată în mărturii despre acest mod cu adevărat uman de a stabili relaţii cu natura: cu cerul, marea, munţii, colinele, fluviile, animalele…”Cât s-au înmulţit lucrările tale, Doamne! - exclamă Psalmistul - Toate cu înţelepciune le-ai făcut. S-a umplut pământul de făpturile tale” (Ps 104/103, 24).

În special, perspectiva „feţei” invită la a se opri asupra a ceea ce, şi în acest Mesaj, am numit „ecologie umană”. Există, de fapt, o legătură foarte strânsă între respectarea omului şi salvgardarea creaţiei. „Îndatoririle faţă de ambient derivă din cele faţă de persoana umană considerată în ea însăşi şi în relaţiile cu alţii” (ibi, 12). Dacă omul se degradează, se degradează ambientul în care trăieşte; dacă cultura tinde spre un nihilism, dacă nu teoretic, practic, natura nu va putea să nu-i plătească urmările. Se poate, de fapt, constata o influenţă reciprocă între faţa omului şi „faţa” ambientului: „când ecologia umană este respectată într-o societate, şi ecologia ambientală trage beneficiul din aceasta” (ibid; Cf Encic Caritas in veritate, 51). Reînnoiesc, de aceea, apelul mei la a investi în educaţie, propunându-şi ca obiectiv, pe lângă necesara transmitere de noţiuni tehnico-ştiinţifice, o mai amplă şi aprofundată „responsabilitate ecologică”, bazată pe respectarea omului şi a drepturilor şi îndatoririlor sale fundamentale. Numai astfel angajamentul pentru ambient poate deveni cu adevărat educaţie la pace şi edificare a păcii.

Dragi fraţi şi surori, în Timpul Crăciunului revine un Psalm care conţine, între altele, şi un exemplu minunat despre felul în care venirea lui Dumnezeu transfigurează creaţia şi provoacă un fel de sărbătoare cosmică. Acest imn începe cu o invitaţie universală la preamărire: „Cântaţi Domnului un cântec nou. Cântaţi Domnului, toţi locuitorii pământului Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele lui” (Ps 95/96, 1). Dar la un anumit punct această chemare la preamărire se extinde la toată creaţia: „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să vuiască marea şi tot ce se află într-însa. Să se bucure câmpiile şi tot ce este pe ele, să tresalte de bucurie toţi copacii pădurilor” (vv 11-12). Sărbătoarea credinţei devine sărbătoarea omului şi a creaţiei: acea sărbătoare care este Naşterea Domnului se exprimă şi prin împodobiri pe pomi, pe străzi, în case. Totul reînfloreşte pentru că Dumnezeu a apărut în mijlocul nostru. Fecioara Maria îl arată pe Pruncul Iisus păstorilor la Betleem, care se bucură şi îl laudă pe Domnul (Cf Lc 2,20); Biserica reînnoieşte misterul pentru oamenii din fiecare generaţie, le arată faţa lui Dumnezeu, pentru ca, prin binecuvântarea sa, să poată păşi pe calea păcii.

RadioVaticana