social-ism

Am mai descoperit un bastion al socialismului. Revista Ideea. Articole cu si despre societate. Nu despre socialism. Acum se zice societate. Realism social nu realism socialist. Insa dogmele sint aceleasi. Spuse creativ nu in limbaj de lemn. Asa, ca de la Romain Roland incoace: teatrul este un bastion al societatii militante. Nu mai avem proletari? Gresit. Au evoluat. Artistii (elita) tin cu drag la "gunoaie". Avem si noi acum pauperii nostri, coane! Sa ne traiasca!
Un articol, de exemplu:

Teatrul oprimațilorAugusto Boal

Al patrulea stadiu: teatrul ca discurs

George Ikishawa obișnuia să spună că teatru burghez e teatrul încheiat. Burghezia știe deja cum e lumea, lumea ei, și e capabilă să prezinte imagini ale acestei lumi complete, încheiate. Burghezia prezintă spectacolul. Pe de altă parte, proletariatul și clasele oprimate încă nu știu cum va fi lumea lor; prin urmare, teatrul lor va fi repetiția, nu spectacolul încheiat. Acest lucru e foarte adevărat, deși e la fel de adevărat că teatrul poate prezenta imagini ale tranziției.

Am putut să observ adevărul acestei viziuni în timpul tuturor activităților mele de la teatrele populare din atîtea și atît de diferite țări din America Latină. Publicul popular e interesat de experimentare, de repetiții, și are oroare de spectacolele „închise“. În aceste din urmă cazuri, el încearcă să intre în dialog cu actorii, să întrerupă acțiunea, să ceară explicații, fără să aștepte, politicos, sfîrșitul piesei. Contrar codului manierelor burgheze, codul popular permi­te și încurajează spectatorul să pună întrebări, să dialogheze, să participe.

Toate metodele pe care le-am discutat sînt forme ale unui teatru-repetiție, și nu ale unui teatru-spectacol. Știm cum vor începe aceste experimentări, dar nu și cum se vor sfîrși, fiindcă spectatorul e eliberat de lanțurile sale, joacă, în sfîrșit, și devine protagonist. Pentru că răspund adevăratelor nevoi ale unui pu­blic popular, ele sînt practi­cate cu succes și cu bucurie.

Însă nimic din toate acestea nu interzice audienței populare să practice forme mai „încheiate“ de teatru. Și în Peru au fost folosite cu mare succes multe forme dezvoltate înainte în alte țări, mai ales în Brazilia și Argentina. Printre aceste forme se numără:

Teatrul de ziar. A fost dezvoltat inițial de Grupul Nucleu al Teatrului Arena din São Paulo, al cărui director artistic am fost pînă cînd am fost forțat să părăsesc Brazilia. Constă în cîteva tehnici simple de transformare a știrilor cotidiene sau a altui material nondramatic în performanțe teatrale.

Simpla lectură: știrea e citită prin îndepărtarea ei de contextul ziarului, din formatul care o face falsă sau tendențioasă.

Lectura încrucișată: două știri sînt citite în formă încrucișată (alternantă), una punînd-o în lumină pe cealaltă, ex­pli­cînd-o, conferindu-i o nouă dimensiune.

Lectura complementară: se adaugă știrii date și informații omise în general de ziarele claselor conducătoare.

Lectura ritmică: pentru un comentariu muzical, știrea e citită pe ritm de samba, de tango, cînturi gregoriene etc., astfel încît ritmul funcționează ca „filtru“ critic al știrii, dezvăluindu-i adevăratul conținut, ocultat în ziar.

Acțiunea paralelă: actorii mimează acțiuni paralele în timp ce e citită știrea, arătînd contextul în care s-a petrecut cu adevărat evenimentul relatat; auzi știrea și vezi altceva, care o completează vizual.

Improvizația: știrea e improvizată pe scenă, pentru a exploata toate variantele și posibilitățile sale.

Istoricul: date sau scene înfățișînd același eveniment în alte momente istorice, în alte țări sau în alte sisteme sociale sînt adăugate știrilor.

Întărirea: știrea e citită sau cîntată cu ajutorul sau cu acompaniamentul diapozitivelor, zornăitoarelor, cîntecelor sau al materialelor publicitare.

Concretizarea abstractului: ceea ce ascunde adesea știrea în informația sa pur abstractă e făcut concret pe scenă: tortura, înfometarea, șomajul etc. sînt înfățișate concret, cu ajutorul imaginilor grafice, reale sau simbolice.

Textul în afara contextului: știrea e prezentată în afara contextului în care a fost publicată; de pildă, un actor ține discursul despre autoritate rostit anterior de ministrul economiei, în vreme ce înfulecă o cină enormă: adevărul real din spatele cuvintelor ministrului e demistificat – el vrea austeritate pentru popor, dar nu și pentru sine însuși.

Teatrul invizibil: constă în prezentarea unei scene în alt mediu decît cel al teatrului, în fața unor oameni care nu sînt spectatori. Locul poate fi un restaurant, un trotuar, o piață, un tren, o coadă la care stau înșiruiți oameni etc. Lumea care asistă la scenă e cea prezentă acolo din întîmplare. În timpul spectacolului, acești oameni nu trebuie să-și dea nicio clipă seama că e un „spectacol“, pentru că aceasta i-ar face „spectatori“.

Tea­trul invizibil impune pregătirea amănunțită a unui scheci cu un text complet sau cu un scenariu simplu; însă e necesar să se facă destule repetiții pentru ca actorii să poată să încorporeze în jocul și acțiunile lor intervenția specta­torilor. În repetiții mai trebuie, de asemenea, inclusă orice intervenție imaginabilă a spectatorilor; aceste posibilități vor forma un fel de text opțional.

Teatrul invizibil izbucnește într-un spațiu ales ca loc în care se agregă publicul. Toți oamenii aflați prin preaj­mă devin implicați în izbucnire, iar efectele sale persistă multă vreme după ce scheciul s-a sfîrșit.

Un mic exemplu arată cum funcționează teatrul invizibil. În enormul restaurant al unui hotel din Chiclayo, unde stăteau agenții alfabetizării din ALFIN¹, împreună cu alți 400 de oameni, „actorii“ sînt așezați la mese diferite. Chelnerul începe să servească. „Protagonistul“, cu o voce mai mult sau mai puțin sonoră (pen­tru a atrage atenția celorlalți clienți, însă nu într-o manieră prea bătătoare la ochi), îl anunță pe chelner că nu poate continua să mănînce mîncarea servită în acel hotel, pentru că, după părerea sa, e prea proas­tă. Chelnerului nu îi place observația, însă îi spune clientului că își poate alege ceva à la carte, care i-ar putea plăcea mai mult. Actorul alege un fel numit „grătar à la pauper“. Chelnerul îi atrage atenția că îl va costa 70 de soles, iar actorul răspunde, tot cu o voce rezona­bil de tare, că nu e nicio proble­mă. Cîteva minute mai tîrziu, chelnerul îi aduce grătarul, protagonistul îl mănîncă rapid și e gata să se ridice și să părăsească restaurantul, cînd chelnerul aduce nota. Actorul afișează o expresie îngrijorată și le spune oamenilor de la masa vecină că grătarul său a fost mult mai bun decît mîncarea pe care o mănîncă ei, ce păcat că el e cel care trebuie să-l plătească...

„O să-l plătesc, să nu vă îndoiți de asta. Am mîncat «grătar à la pauper» și o să-l plătesc. Dar e o mică proble­mă: sînt lefter.“ „Și cum o să plătiți?“ întreabă indignat chelnerul. „Știați cît costă înainte să-l comandați. Și acum, cum o să-l plătiți?“

Clienții din apropiere urmăresc, desigur, cu atenție dialogul – cu mult mai atenți decît dacă ar asista la derularea episodului pe o scenă. Actorul continuă:

„Nu vă faceți griji, pentru că o să vă plătesc. Dar, pentru că sînt lefter, o să vă plătesc cu forță de muncă.“ „Cu ce?“ întreabă chelnerul, uluit. „Cu ce forță?“ „Cu forță de muncă, așa cum am spus. Sînt lefter, dar vă pot închiria forța mea de muncă. Așa că o să lucrez făcînd ceva exact atîta timp cît e nevoie ca să plătesc pentru grătarul meu «à la pauper», care, ca să spun drept, a fost chiar delicios – mult mai bun decît mîncarea pe care o serviți amărîților ăstora...“

De data aceasta, unii dintre clienți intervin și fac observații, la mesele lor, despre prețul mîncării, calitatea servi­ciilor de la hotel etc. Chelnerul îl cheamă pe chelnerul-șef să hotărască asupra chestiunii. Actorul explică încă o dată pentru acesta din urmă povestea cu închirierea forței sale de muncă și adaugă:

„Și, în plus, mai e o problemă: o să-mi închiriez forța de muncă, însă adevărul e că nu știu să fac nimic, sau foarte puține. Va trebui să-mi dați să fac o sarcină foarte simplă. De exemplu, pot să scot afară gunoiul hotelului. Care e salariul omului care duce gunoiul pentru dumneavoastră?“

Chelnerul-șef nu vrea să dea nicio informație despre salarii, dar un al doilea actor de la o altă masă e gata pregătit și explică că el și omul cu gunoiul sînt prieteni și că acesta i-a spus care îi e salariul: șapte soles pe oră. Cei doi actori fac niște calcule și „protagonistul“ exclamă:

„Cum e posibil?! Dacă lucrez ca omul care duce gunoiul va trebui să lucrez zece ore pe zi ca să plătesc pentru grătarul ăsta pe care l-am mîncat în zece minute? Nu se poate! Fie măriți salariul omului cu gu­noiul, fie reduceți prețul grătarului!... Dar pot face ceva mai specializat; de exemplu, pot avea grijă de grădinile hotelului, care sînt așa de frumoase și așa de îngrijite. Se vede că e însărcinat cu grădinile cineva foarte talen­tat. Cît cîștigă grădinarul hotelului ăsta? O să lucrez ca grădinar! Cîte ore de lucru în grădină sînt necesare ca să plătesc grătarul «à la pauper»?“

Un al treilea actor, de la altă masă, dezvăluie că e prieten cu grădinarul, care vine din același sat ca și el; de aceea, el știe că grădinarul cîștigă zece soles pe oră. „Protagonistul“ se indignează din nou:

„Cum e posibil?! Deci omul care are grijă de grădinile astea frumoase, care-și petrece ziua aici expus la vînt, la ploaie și la soare, trebuie să lucreze șapte ore bătute pe muchie ca să poată mînca grătarul în zece minute? Cum se poate asta, domnule chelner-șef? Explicați-mi!“

Chelnerul-șef a ajuns la disperare; se clatină înainte și înapoi, dă chelnerilor ordine cu voce tare ca să distragă aten­ția celorlalți clienți, ba rîde, ba e serios, în vreme ce restaurantul se transformă într-un forum pu­blic. „Protagonistul“ îl întreabă pe chelner cu cît e plătit să servească grătarul și se oferă să-l înlocuiască numărul necesar de ore. Un alt actor, provenind dintr-un mic sat din centrul țării, se ridică și declară că nimeni din satul lui nu cîștigă 70 de soles pe zi; prin urmare, nimeni din satul lui nu poate mînca grătar „à la pauper“. (Sinceritatea acestui actor, care, în plus, spunea adevărul, îi mișcă pe cei aflați în preajma mesei sale.)

În sfîrșit, pentru a pune capăt scenei, un alt actor intervine cu următoarea propunere:

„Prieteni, pare că am fi împotriva chelnerului și a chelnerului-șef și asta nu prea are sens. Sînt frații noștri. Muncesc ca noi și nu trebuie învinuiți pentru prețurile de aici. Propun să facem o chetă. Noi, cei de la masa asta, o să vă rugăm să contribuiți cu cît puteți, un sol, doi soli, cinci soli, cu cît vă permiteți. Și cu banii ăștia o să plătim pentru grătar. Și fiți generoși, pentru că ce rămîne va fi bacșiș pentru chelner, care e fratele nostru și e muncitor“.

Imediat, cei aflați cu el la masă încep să colecteze bani să plătească nota. Unii clienți dau de bunăvoie unul sau doi soles. Alții comentează furioși:

„Spunea că mîncarea pe care o mîncăm e gunoi, și acuma vrea să plătim pentru grătarul lui!... Și eu o să mănînc gunoiul ăsta? A, nu! Nu i-aș da niciun nasture, să se-nvețe minte! Lasă-l să spele vasele...“

Cheta a ajuns la 100 de soles, iar discuția a continuat toată seara. E foarte important întotdeauna ca actorii să nu se dezvăluie ca actori! Pe aceasta se sprijină natura invizibilă a acestei forme de teatru. Și tocmai această calitate invizibilă e cea care îl va face pe spectator să se comporte liber și în largul său, ca și cum ar trăi o situație adevărată – și, pînă la urmă, e o situație adevărată!

Trebuie subliniat că teatrul invizibil nu e același lucru cu un „happening“ sau cu așa-numitul „teatru-ghe­rilă“. În cazul acestuia din urmă, vorbim în mod clar despre „teatru“ și, prin urmare, zidul care-i desparte pe actori de spectatori se ivește imediat, reducîndu-l pe spectator la neputință: un spectator e întotdeauna mai puțin decît un om! În teatrul invizibil, ri­tualurile teatrale sînt abolite; există doar teatrul, fără șabloa­nele lui vechi și uzate. Energia teatrală e eliberată în totalitate, iar impactul produs de acest teatru liber e cu mult mai puternic și mai du­rabil.

Au avut loc mai multe performanțe ale teatrului invizibil în diferite locuri din Peru. Deosebit de interesant e ceea ce s-a întîmplat la piața Carmen, în cartierul Comas, la vreo 14 kilometri distanță de centrul Limei. Două actrițe erau protagonistele unei scene jucate lîngă un stand de zarzavaturi. Una dintre ele, care pretindea că e analfabetă, insista că vînzătorul o înșela, profitînd de faptul că nu știa să citească; cealaltă actriță a verifi­cat cifrele, a găsit că sînt corecte și a sfătuit-o pe cea „analfabetă“ să se înscrie la unul din cursurile de alfabetizare ale ALFIN. După ce au discutat o vreme despre vîrsta optimă pentru începerea studiilor, despre ce trebuie studiat și cu cine, prima actriță o ținea una și bună că era prea bătrînă pentru astfel de ches­tiuni. Atunci s-a întîmplat că o femeie foarte bătrînă, sprijinindu-se în cîrjă, a strigat foarte indignată:

„Dragele mele, asta nu-i adevărat! Omul nu e niciodată prea bătrîn ca să învețe și să facă dragoste!“

Toți cei care asistau la scenă au izbucnit în rîs la ieșirea amoroasă a bătrînei, iar actrițele n-au mai putut să-și conti­nue scena. [...]

Concluzie: „spectator“ – un cuvînt prost

Da, aceasta e, fără îndoială, concluzia: „spectator“ e un cuvînt prost! Spectatorul e mai puțin decît un om și trebuie umanizat, trebuie să i se redea capacitatea de acțiune în toată deplinătatea ei. Și el trebuie să fie un subiect, un actor aflat pe un plan egal cu cei general acceptați ca actori, care trebuie, și ei, să fie specta­tori. Toate aceste experimente din teatrul popular au aceleași obiective: eliberarea spectatorului, căruia teatrul i-a impus viziuni încheiate asupra lumii. Și, cum cei responsabili cu performanțele teatrale sînt, în general, oameni ce aparțin direct sau indirect claselor conducătoare, imaginile lor încheiate vor, fi evident, reflectări ale lor înșile. Spectatorii teatrului popular (i.e. oamenii înșiși) nu pot rămîne mai departe victime pasive ale acelor imagini.

[...] poetica lui Aristotel e o poetică a opresiunii: lumea e cunoscută, perfectă sau pe cale de-a fi făcută perfectă, și toate valorile ei le sînt impuse spectatorilor, care, în mod pasiv, deleagă personajelor puterea de a acționa și a gîndi în locul lor. Procedînd astfel, spectatorii se puri­fică de pasiunile lor tragi­ce – altfel spus, de ceva capabil să schimbe societatea. Are loc un catharsis al avîntului revoluționar! Acțiunea dramatică se substituie acțiunii reale.

Poetica lui Brecht e cea a unei avangarde luminate: lumea se dezvăluie ca supusă schimbării, iar schimbarea începe în teatrul însuși, fiindcă spectatorul nu deleagă personajului puterea de-a gîndi în locul lui, deși îi deleagă în conti­nuare puterea de-a juca în locul lui. Experiența e revelatoare la nivelul conștiinței, însă nu, global, la nivelul acțiunii. Acțiunea dramatică pune în lumină acțiunea reală. Spectacolul e o pregătire pentru acțiune.

Poetica oprimaților e, esențialmente, poetica eliberării: spectatorul nu mai deleagă putere personajelor nici să gîndească, nici să joace în locul lui. Spectatorul se eliberează; el gîndește și acționează pentru sine însuși! Teatrul este acțiune!

Poate teatrul nu e revoluționar în sine; însă, nu vă îndoiți de asta, e o repetiție a revoluției!

Traducere de Veronica Lazăr

N. Manolescu - un om

Tocmai ce ziceam ca l-am luat pe N. Manolescu la tinta sa pui aici ceva texte bolsevice de-ale dansului ca a si sarit (fatalitate culian-ista) cu justificari. In revista revistelor. A trait in tranzitie in epoca tineretii sale. Era inocent. Dar imediat se intreaba daca a fost bine sau a fost rau: asta e de la Lenin. Oricum o dai iese satisfacator. Rostul articolului e sa-i ia la bete pe tineri, care ca si el traiesc intr-o tranzitie, si vrea sa-i faca constienti ca daca el a fost un bou si ei pot deveni boi-ca-el. Diferenta e ca acum nimeni nu obliga pe nimeni sa fie bou. Esti bou daca esti bou. Atunci insa doar boii erau la vedere. Adica, pe scurt, ca erai inocent sau pervers bou scria pe fruntea ta.

Editorial:
Un lustru de tranziţie de Nicolae Manolescu

Anii studenţiei mele (1956-1962, cu unul mai mult decât era firesc) pot fi consideraţi în ordine culturală o scurtă tranziţie de la realismulsocialist (pur şi dur) la liberalizarea de la mijlocul deceniului şapte. M-am întrebat, nu o dată, mai târziu, în ce măsură am fost conştient eu însumi, foarte tânăr student al Filologiei bucureştene, de ce se petrecea în lumea literară.
Contacte directe cu scriitorii n-am avut în acest timp. Citeam însă revistele. Şi doar o mică parte din literatura contemporană, în orice caz, nu aceea prevăzută de programa universitară. (De aceea a fost cât pe ce, după cum am mai povestit, să ratez examenul oral din anul cinci: nu auzisem de Cicerone Teodorescu şi de „Rondelul dopului isteţ”!). Atmosfera literară propriu-zisă îmi era complet necunoscută. Când am debutat, cu totul întâmplător, pot spune, în 1961, cu trei recenzii la „Viaţa românească” şi de-adevăratelea, în 1962, la cronica României literare, eram, în toate aceste privinţe, un inocent desăvârşit. A fost bine? A fost rău? O vreme am socotit ignoranţa mea un handicap. Lecturile şi comentariile mele erau lipsite de cutia de rezonanţă pe care era normal să le-o dea o mai profundă cunoaştere a vieţii literare. În anii de după 1989, mai ales, mi-am schimbat părerea. Nu cred că tinerii cronicari de astăzi ar vrea să ştie de ce. Dar fiindcă le datorez schimbarea părerii, le-o voi spune: mi-am dat seama cât de rău le face sistemul de relaţii, literare şi extraliterare, în care au intrat prin forţa lucrurilor, în condiţiile transparenţei culiselor unei lumi care nu mai păstrează nici o umbră de secret, pradă tuturor zvonurilor şi cancanelor. Citindu-i şi observându-le interesul, cum să zic, neprecupeţit, pentru futilităţile unei lumi, nici mai bună, nici mai rea, în definitiv, decât aceea literară de odinioară, chiar dacă nu mai avem parte de ideologi şi de cenzură, mă încearcă o teribilă nostalgie faţă de naivitatea criticului tânăr care eram cu o jumătate de secol în urmă.
Nefrecventând personal lumea scriitorilor din primii ani ai deceniului de după absolvirea facultăţii, multe lucruri le-am aflat ulterior, fie din mărturii ale celor mai vârstnici, fie, după 1989, din cărţi de memorii sau din jurnale intime. Lustrul la care mă refer mi-a apărut ca unul de tranziţie încă din clipa în care mi-am făcut temele pentru cursul de contemporană de la facultate. Ceea ce am aflat, treptat, mai târziu au fost elementele socialistorice, cum învăţasem să le spunem la marxism, dar şi cele personale, obnubilate, de obicei. Din ele am tras numeroase învăţăminte. De pildă, că au existat forme publice de rezistenţă faţă de comandamentele jdanoviste încă înainte de liberalizarea din deceniul şapte. Sau că destui scriitori şi-au păstrat cumpătul şi au dovedit bun simţ într-o epocă în care delirul ideologic părea, nu numai de rigoare, dar general. Lecţia pe care am învăţat-o a fost aceea de a nu pune totul într-o singură oală. Aşa cum au fost oameni şi oameni în plin regim de teroare, au fost scriitori şi scriitori în plin realism-socialist şi, mai cu seamă, în lustrul de tranziţie de existenţa (sau, mai bine-zis, de natura) căruia am luat cunoştinţă mai târziu.
Aş fi curios, bunăoară, să ştiu câţi dintre cei care îi judecă în prezent pe scriitorii care au publicat cărţi în trecutul regim, fie că l-au apucat, fie că nu, au citit Jurnalul unui poet leneş al lui Victor Felea (1923-1993). Apărut postum, prin grija soţiei poetului clujean, jurnalul a trecut, ca atâtea altele, aproape neluat în seamă, deşi reprezenta un document de primă mână şi totodată o operă valoroasă literar. N-am citit nicăieri o radiografie mai clară a Clujului literar de după 1955 şi nici observaţii mai pline de bun-simţ despre scriitori şi literatura lor. Riscând în orice moment o percheziţie şi o confiscare, Victor Felea a notat totul cu extremă onestitate vreme de patru decenii. A contat, desigur, pe faptul că era un om discret, fără funcţii, în afara celei de redactor-şef adjunct la „Tribuna”, nesupravegheat decât, cel mult, ca redactor al revistei „Steaua” în epoca maximei ei contestări de către oficialitate, aceea a directoratului lui A.E.Baconsky. L-am cunoscut destul de bine pe Victor Felea, fără să fi fost prieteni, ca să depun mărturie despre perfecta lui bună credinţă şi despre credibilitatea aprecierilor lui. Nici un scriitor îndoielnic nu se bucură de favorul autorului Jurnalului, nici unul cu adevărat valoros nu e tratat fără respect. Am reluat de curând lectura Jurnalului şi m-am gândit că n-ar fi rău să-l recomand tinerilor critici ca leac împotriva prejudecăţilor legate de lustrul de tranziţie în care mi-am trăit studenţia. Şi nu numai de el.

sa nu ne uitam poetii: Ana Blandiana

cum tot zice maestrul Tismaneanu ca nu trebuie sa uitam, iaca, nu uitam. desi n-am stiut... am aflat. si asa stim.

Ploaia - Tribuna, nr. 24, 13 iunie 1959
In noaptea asta uda ca o ploaie
Am scris intaiul cantec comunist.
De zece zile toamna se jeleste
Si totusi pe santier nu-i nimeni trist...etc
(mai mult n-am gasit)

Oda 1918 - Tribuna, nr. 46, 12 nov. 1959
Slava neamului acesta,
Vremurilor noastre slava!
Slava erei ce se naste
Dusmanita si grozava;
Slava robului de veacuri
Care n-o sa fie rob;
Slava tarii ce inalta
O sesime de pe glob;
Slava! Slava fericirii:
Vremii viitoare slava;
Slava lumii ce se naste
In aceasta ora grava;
Slava anului acesta
Ce-a ucis in colb milenii;
Si de flacari, ca drapelul,
Slava vesnica lui Lenin.

Pai, A. Paunescu era mai cinstit, parca. Nu se dadea ca voind sa fie model noilor generatii: moral, vertical, un tzadik. Era comunist sadea. Bun... stiai ce este. Pe cand... astia fac memoriale celor, cum bine zice poeta, in colb au fost ucisi (realism socialist, nu gluma...)
(o sa continui cu N. Manolescu dar asta era critic si scria mult nu stiu daca am rabdare sa tastez; interesant e ca proletcultistii nu au fost protocronisti ci oarecum sincronisti: atunci cu URSS. acum cu UE; ca Marga...)

[citind Sub zodia proletcultismului, de M. Nitescu]

nationalism, da... dar ce nationalism! " Românii sunt asemenea oricărui alt popor". oroare...

marga si nationalismul. citesti si te crucesti. oare in ce an traim? sau mai degraba... cine e ăsta nene?

 

Le rezum aici (fiind, pentru moment, în Germania, pentru a pregăti tipărirea unui volum personal, în traducere).
1. Va trebui redefinit ceea ce-şi propune Institutul Cultural Român, căci "iniţierea, organizarea şi dezvoltarea capacităţii asociative...", cum se spune în documentele institutului, nu sunt suficiente. În fapt, ICR ar trebui să aibă că scop major producerea de noi valori de cultură şi civilizaţie, reprezentarea şi promovarea culturii şi civilizaţiei poporului român în ţară şi în lume, luată în întregime. Deci, accentul se mută pe producerea de valori.
2. Cultura este conştiinţă de sine a unui popor şi, în acelaşi timp, prefigurarea existenţei lui viitoare. În continuitatea şi calitatea dezbaterii culturale se etalează astăzi forţa unui popor. ICR trebuie să-şi asume, să încurajeze şi să întreţină dezbaterea culturală de bună calitate în care cetăţenii României să se exprime şi să-şi regăsească vederile. Contribuţia la elaborarea de proiecte "România 2020" va trebui să aibă prioritate. Deci accentul se mută pe configurarea alternativelor de evoluţie a României şi articularea proiectelor corespunzătoare, în locul actualei stagnări a dezbaterii.
3. Pe scena Europei şi a lumii a devenit din nou limpede - inclusiv în cursul crizei începute în 2008 - că "societatea informaţiei" şi "societatea cunoaşterii" (atât de licitate astăzi)au nevoie de un complement, care este "societatea înţelepciunii". România actuală are nevoie de o reflecţie pricepută asupra călăuzirii în viaţă, în istorie, în lume. Prin prevederi corespunzătoare, va trebui asumată completitudinea culturii şi civilizaţiei actuale şi faptul că ICR se obligă să cuprindă, în arcul culturii, informaţii, cunoştinţe, dar şi vederi generale, concepţii, viziuni. Europa rămâne multilinguală, iar limba română va trebui consolidată ca limbă europeană. Vom cultiva memoria trecutului, vom contribui la rezolvarea problemelor prezentului şi vom prefigura şi pregăti viitorul.
4. În înţelegerea şi practicarea culturii din România, s-a rămas la o concepţie neoromantică ce lasă prea puţin loc ştiinţelor, economiei, dreptului şi tehnologiei în spaţiul culturii şi civilizaţiei. Dacă privim documentele ICR din anii recenţi, suntem izbiţi de această înţelegere restrictivă şi caducă a culturii şi civilizaţiei. Accentul trebuie mutat pe sprijinirea activităţilor generatoare de ipoteze, concepte, desoperiri cognitive, inovaţii tehnologice, înnoiri de viziune şi pe cultivarea şi etalarea ştiinţelor în România. Reglementările şi organizarea ICR vor trebui să reflecte o asemenea privire contemporană asupra culturii şi civilizaţiei.
5. Experimentele împrospătează cunoaşterea, iar experimentele culturale sunt indiciu de tinereţe. Multe dintre iniţiativele culturale pornite din România s-au realizat, însă, în altă parte. ICR s-a preocupat, în ultimii ani, să etaleze noi experimente, dar eşecurile nu sunt mai puţine decât reuşitele. Atunci când este vorba despre reprezentarea culturii naţionale, ICR trebuie să pună în prim plan iniţiativele culturale reuşite, operele validate, autorii care au creat efectiv momente istorice, iar toate acestea există în România. O schimbare de accent, în favoarea operelor validate, este indispensabilă dacă vrem să asigurăm prestigiu cultural ţării noastre.
6. România se află, la rândul ei, în mediul unei lumi dinamice, în care fiecare cetăţean resimte continuu bombardamentul informaţiilor, reclama agresivă a produselor, asaltul apelurilor, ofensiva ideologiilor. Nu ne putem sustrage acestora. ICR trebuie, însă, să mute accentul de pe simpla adaptare la lumea din jur, pe elaborarea de puncte de vedere, de perspective şi de abordări originale, făcând din România nu doar un spectator al situaţiei, ci locul de emergenţă al ideilor noi, conform ponderii ei istorice.
7. În orice cultură vie, noi şi noi generaţii caută să-şi facă loc şi luptă pentru recunoaştere. Nu se reuşeşte, însă, nicăieri fără efort tenace, muncă asiduă şi organizată, talent bine folosit. Orice pretendent la recunoaştere are nevoie de opera proprie. În lumea culturii, legitimitatea o oferă opera. Cum s-a spus foarte exact pe meleagurile noastre, tinereţea implică trufie, dar competenţa şi meritul sunt altceva. Tema conflictului generaţiilor, exploatată copios în România ultimilor ani, nu a dus la nimic bun: nu a ieşit o operă demnă de acest nume din acest conflict. ICR trebuie să mute neîntârziat accentul, în evaluările pe care le face, pe faptul simplu şi hotărâtor al valorii operei. Nici afinităţile sau afilierile, nici vârsta, nici alte considerente nu dispensează pe cineva de înfruntarea întrebării simple privind opera proprie şi valoarea acesteia.
8. Organzaţiile profesionale, universităţile şi asociaţiile de creatori sunt de revitalizat în România de astăzi. ICR trebuie să se preoccupe de această temă şi să ofere sprijin, inclusiv material, în acest sens. Dar, oricât de importantă este organizaţia sau instituţia - iar importanţa acestora este adesea crucială - personalitatea este subiectul ultim al creaţiei. ICR trebuie să mute accentul acţiunilor sale de încurajare, stimulare, sprijinire a creaţiei pe personalităţi - pe acei oameni care au oferit deja o garanţie a succesului întreprinderii lor culturale. Trebuie pus capăt risipei resurselor pe improvizaţii şi aranjamente subiective.
9. Cultura este plasată, inevitabil, în mediul intereselor economice şi politice. Fiecare om de cultură îmbrăţişează un ideal de umanitate, cu toate implicaţiile civice, morale, politice de neocolit. Poţi să nu aparţii niciunui partid (să fii, deci, apartinic), dar nu poţi fi apolitic. Rămâne valabil ceea ce o contemporană spunea: "nici Iisus din Nazaret nu a fost apolitic", căci, în sublimele sale spuse era un proiect de umanitate. Conform legislaţiei, ICR trebuie să mute accentul pe cultivarea unui sănătos pluralism ferindu-se de parti pris-uri pentru politici respinse de cetăţenii ţării. Menirea sa primordială este să contribuie la dezvoltarea culturii dezbaterii argumentative a punctelor de vedere diferite şi la încurajarea reflexivităţii în societate.
10. Cultura se promovează în virtutea valorii, dar cu cheltuieli. Promovarea culturii costă. ICR trebuie să mute accentul pe întrebări hotărâtoare - ce, cât, cum, unde este prezentă cultura română în lume? - şi să facă multe operaţiuni neglijate: asigurarea prezenţei cărţilor româneşti în bibliotecile lumii, consacrarea de idei româneşti, folosirea cu rezultate a burselor, cooperarea cu editurile de referinţă străine, ameliorarea situaţiei corpului de traducători, mărirea accesului cititorului român la cărţile de referinţă universală, sporirea relevanţei propriilor edituri, contactul continuu al autorilor cu publicul, instituirea de premii reale pentru opere cu impact societal semnificativ etc. Un inventar actual al datelor prezenţei româneşti în cultura lumii este necesar, iar noi investiţii în cultura română vor fi făcute.
11. Personalul a fost lovit - sub toate aspectele - prin reglementările din 2009 - 2010, încât reconstrucţia structurilor şi primenirea posturilor sunt indispensabile. Personalităţile de referinţă ale literaturii, ştiinţei, artelor plastice, filmului, teatrului, muzicii, teologiei şi filosofiei, ale speciilor de creaţie reprezentate cu success în cultura română, vor fi invitate să-şi promoveze idei şi iniţiative competitive în ICR. Valoarea va trebui să primeze în orice situaţie. Piaţa este cel mai bun reglator al economiei, dar, în domenii precum educaţia şi cultura, piaţa nu este, în nici o ţară civilizată, singurul reglator. Valorile nu sunt întotdeauna epuizate de valorile ce se stabilesc pe piaţă. Cei care lucrează în administraţia ICR vor trebui să aibă experienţa minimă a creaţiei, pregătire în management şi diplomaţie culturală şi să-şi asume promovarea abordărilor multiple deschise în cultura română, într-un dialog lărgit al culturilor, cu capacitatea comparatistică corespunzătoare. Vom găsi locul din care să aibă impact personalităţile de prim plan ale vieţii româneşti actuale. Vom folosi aportul cultural al diasporei. Vom sprijini formarea şi afirmarea unor noi generaţii de personalităţi cultuale. Vom debirocratiza şi defeudaliza ICR, încât orice cetăţean român să se poată adresa cu încredere instituţiei spre a-şi realiza proiecte culturale competitive. O nouă organigramă, un nou regulament se află în pregătire, iar Parlamentului României şi comisiilor de specialitate ale acestuia le vor fi prezentate programe şi proiecte de importanţă majoră, spre aprobare.
12. Imaginea României în lume nu ar fi trebuit să fie depreciată grăbit, cum a fost în ultimii ani, socotind-o simplă propagandă. Se ştie că imaginea unei ţări este parte a competitivităţii generale a acelei ţări. Imaginea României se compune din ceea ce face fiecare român şi, mai ales, din creaţiile veritabile pe care cetăţenii ţării noastre le propun lumii. Românii sunt asemenea oricărui alt popor, iar cultura lor a arătat de nenumărate ori că nu este mai prejos. ICR va pune în relief universal diversitatea şi bogăţia culturii române, faptul că, la rândul ei, această cultură îşi dezvoltă - în respectul legalităţii, democraţiei şi demnităţii umane - abordări variate, înnoitoare şi competitive. ICR nu este aservit vreunui curent ideologic, politic sau estetic, ci numai interesului public al îmbogăţirii culturii române şi promovării ei adecvate în secolele de continue revoluţii - în cunoaştere, în felul de viaţă al oamenilor, în felul lor de a vedea lumea - în care trăim. ICR îşi va asuma, la rândul său, pluralismul înţelept al secolului 21.

spamuri

fara putere, credinta e zadarnicie

Primul Sinistru al Romaniei

sa stai sa te uiti cum o revolutie bolsevica se desfasoara nestingherit si tu sa nu ai ce face. desi au venit si americanii.
sinistra vs adestra
stanga vs dreapta
Ponta este de stanga
Primul Sinistru al Romaniei

asasinatul politic

mai e posibil asasinatul politic in UE? crima inca bantuie imaginarul conducatorilor nostri. vorbeam despre asta aici1, aici2, aici3.
ideea asasinatului politic era o idee ce parea moarta de sute de mii de ani, doar in capul unor nebuni mai putea exista.
ea, ideea, trebuie mai intai readusa in vedere "posibilistilor". tocmai asta face domnisorul antonescu prin declaratiile sale: "Traian Băsescu şi aceşti oameni de mine nu scapă, decât dacă mă omoară, ceea ce nu e cazul, sper. De mine nu scapă până când nu dau socoteală politic, că eu nu mă ocup cu altceva, în faţa cetăţenilor României, pe care i-au minţit şi-i mint, pe care i-au furat şi-i mai fură încă pe unde mai sunt şi pe care mai noi îi sfidează, îi intimidează în fiecare seară domnul Traian Băsescu (...) Asta până nu se termină, eu nu mă opresc, oricâte ameninţări, oricâte insulte, oricâte calomnii".
nimic nu conteaza pentru un bolsevic (leninist mai degraba). interesant e ca ideea preluarii puterii prin orice mijloace a fost preluata de Lenin de la Napoleon. spunea: sa luam noi puterea si vorbim dupa aia, vedem noi ce mai e de facut apoi. in timpurile de inceput ale suspendarii (prin iulie) la intrebarea cum se va descurca conducerea tarii si cum va explica Europei ce se intampla, dan mihalache (secretar general adjunct al guvernului) spunea ca e simplu, asta se va rezolva printr-o campanie diplomatica bine sustinuta.
voi intreba si eu ca Cernisevski/Lenin: CE-I DE FACUT?
am citit cartea lui Oprea, Adevarata fata a lui Traian Basescu. nu e vorba de fata lui Basescu ci de adevaratul(?) lui spate. cred ca domnul Oprea, si multi alti oameni politici, sunt prinsi in capcana conceptiei care spune ca adevarul nu conteaza caci oricum nu poate fi aflat. deci vor declara verosimilul ca fiind adevar. ei cred ca daca Dumnezeu a murit (dar a si inviat), adevarul nu mai poate fi gasit ci cel mult un verosimil suficient si necesar urmatorului act politic.

La legge è legge. Basescu continua macelul comunistilor

Romani! Am invins! Si n-am facut nimic pentru asta. Ne-am plimbat la snagov, am citit, am mancat multe fructe. Se vede treaba ca democratia este fascinanta caci face din simpla vizionare a unui film, din citirea unui capitol din Lucretiu un act politic major. Trebuie sa fie foarte tristi tovarasii bolsevici.
Spunea Tutea ca un comunist nu poate conduce nicio gara atat de prost e. E corect. Se vadeste asta si celor tineri. Pentru ca singurul lucru pe care l-au reusit niste comunisti imbecili a fost sa faca un sondaj de opinie pe un esantion reprezentativ de 47% (8 000 000 de romani) din populatia cu drept de vot. Au facut un sondaj de opinie ce a costat 25 000 000 Euro.
E normal ca un presedinte vechi de 8 ani cu 2 ani de criza majora sa aiba un procent mic de sustinatori (desi chiar mic nu este tinand cont ca real contra lui Basescu au votat cam 41% din totalul celor inscrisi - din care eu zic ca 15% sunt fraudari -  iar pentru el cam 8% - astia fiind cei de la tara obligati sa se duca la vot chiar daca nu voiau - plus cam 13% sustinatori PDL ce au boicotat).
Adica ce au putut face comunistii? Au cheltuit multi bani si au naucit o tara ca sa faca un sondaj de opinie de 5 stele. Pentru ca zice Ponta: Basescu e delegitimat politic de cei 8 000 000 ce au votat contra lui. Ok, stiam asta! Stiam ca multi sunt contra. Si?
Inca mi-e teama de asasinat (dar asa sunt eu, nevricos).
La legge è legge spunea Fernandel - am pus si filmul aici:

balada visului lui adalbert

am vazut recent filmul visul lui adalbert. cum nu ma astept la prea mult de la ceea ce fac romanii pot spune ca am fost entuziasmat. acum vreo 2 ani nici nu m-as fi obosit sa ma aplec sa dau drumul la aparat. insa datorita lui cartarescu, aldulescu, craciun am prins gustul de romanica. tinand seama si de aplecarea mea spre istoria gnosticismului-iluminismului-socialismului-comunismului-demonismului sunt pe deplin convins ca entuziasmul meu e corect. cum corecta e si afirmatia "JOS ILIESCU"
(eu cred ca accidentele de munca aveau ca singur autor, la propriu nu la figurat, pe ceausescu; eu cred ca la Tanacu Irina Cornici a fost asasinata, la propriu nu la figurat, de iliescu; eu cred ca ...)







Balada Visului lui Adalbert from Green Film on Vimeo.

Pe-o seară de primăvară,
Nu pe noapte cît pe seară,
Se juca în altă ţară
Un meci de mare finală,
O echipă românească
Şi una spaniolească.
— Da’ aia românească cum să chema?
— Cum? Spune tu!
— Haide, bre, că prost mai eşti!
Era Steaua Bucureşti.
— Da’ aia spaniolească cum să chema?
— Realu’ din Madrid?
— Bre, mata eăti cam țîcnit
Să numea Barcelona!
Şi-apoi jocu’-ncepea
Jucătorii că juca,
Iară timpu’ tot trecea,
Nici un gol nu să marca,
Tribunele că fierbea,
Nimeni nu să bucura.
Şi timpu’ iară trecea,
Jucători buni toţi era,
Unu’ cu-altu’ să-ntrecea
Nimenea nu biruia
Şi timpu’ să termina.
Să juca la prelungire,
Să juca iar în neştire
Şi iară să termina
Unşpe metri să bătea
Şi portarii apăra
Cîte două lovituri
Pă tabelă stîrpituri.
Dar ai noştri gol dădea
Duckadam iar apăra
Şi Steaua că cîştiga.
— Cu cine ea cîştiga?
— Cu echipa spaniolească.
— Da, da’ cu cine?
— Cu Realu’ din Madrid?
— Bre, mata ești cam țîcnit
Şi ţi-e mintea la Rapid!
Bătea pă Barcelona
Şi-o ştia Europa,
C-avea un mare portar,
Ce-a dus Spania-n amar.
Duckadam el să chema
Şi apoi să întorcea
Tocmai în România
Da’ ce se-ntîmpla la-ntors?
Că el avea banu’ gros...
Cineva-l invidia,
La vînătoare mi-l chema
Şi-n mînă mi-l împuşca,
Şi meciuri nu mai juca,
Nu mai putea apăra.
— Da’ cine-l invidia?
— Păi, cine? Spune tu!
— Cine-a vrut să-i dea omor
Lumea-i zicea Prinţişor,
Ceauşescu Nicuşor!
Ceauşescu Nicuşoooor!

* * *
La meci privea şi Iulică,
Subinginer fără frică,
De nevastă, de partid,
Nimeni nu-l punea la zid.
Şi el meciu-nregistra,
Pe-un aparat video,
Ca să strige Ole-O,
A doua zi, la servici,
C-un pahar şi fără frici,
Şefu’ lui să bucura,
Filme porno el că vrea,
Da’ Iulică-l refuza.
Şi timpul la ei trecea,
O serbare ei avea,
În sala de la cantină.
Şefii mari urma să vină,
Să fie-o petrecere,
65 ani de PCR.
El pleca cu bucurie
Că pleca dă la soţie
Şi trecea pă la amantă,
Trecea şi el să o vadă,
Da’ la ea că ajungea
Şi cu ea să cam certa,
Vorbe grele că-şi zicea,
Cînd să plece să-mpăca,
Ea nimic nu-i promitea,
Că el o ruga să vină
În sala de la cantină.
Unde şefi urma să vină,
La acea petrecere,
65 ani de PCR.
Da’ mai multe să-ntîmpla,
Lucrur’le s-amesteca,
Iulică-n secţie mergea,
La unu’ Fildeş Croitoru,
De îl ştia tot poporu’,
Să îi fac-o rugăminte,
Cuţite să-i meşterească
Să dea pă la profesoare
Pentru nota la purtare
A lu’ fiu-su cel mic.
Şi timpu’ iar că trecea,
Lucrur’le s-amesteca,
Iulică un film făcuse
Aşa cum să pricepuse,
Apoi mai făcuse unu’
Că avea talent nebunu’.
Într-un film unu’ visa,
Adalbert el să numea,
Că n-avea mîner la pilă,
Cum îl vedeai ţi-era milă.
Şi din vis înţelegea,
Înţelegea el ceva,
Cum e cu protecţia.
Da’ cînd era să înceapă,
Filmu’ cu a lui amantă,
Venea unu’ în cantină,
Să făcea pă loc lumină,
Şi pe toţi îi anunţa:
— Ăi de la protecţie,
Să vină în secţie!
Că s-a-ntîmplat accident,
Striga ăla insistent.
Şi plecau toţi în neştire
Pentru reconstituire,
Unde să găsea cuţite
Prin sertare era pitite
Şi totu’ să dovedea
Care le era treaba.
Iar Iulică ce făcea?
Intra-n reconstituire
Ca să facă o minţire
Şi-n strung mîna şi-o băga,
Altu’ le tot explica
Cum s-a-ntîmplat accidentu’,
De le-a stricat randamentu’,
Şi-atunci ăla să ducea
Butonu’ el apăsa
Şi strungu’ că să pornea
Iar mîna că i-o tăia.
Era mîna lu’ Iulică,
Subinginer fără frică,
Cu amantă şi nevastă
Şi cu o mare năpastă.
Ş-aici filmu’ să sfîrşea
Da’ o vulpe c-apărea,
La coteţ ea să ducea,
Laba-n coteţ ea băga,
Ca să scoată găina.
Da’ stăpînu’ o prindea,
Vulpii laba-i apuca,
Şi de ea tare trăgea,
Vulpea de o jupuia.
Iară vulpea că scăpa,
Pe cîmpii ea că fugea,
Fugea vulpea jupuită,
Pă miriştea-nzăpezită.
Ş-aici tot să termina
Şi lumea îmi mulţumea,
Pentru tot ce am cîntat,
Că e lucru de-nvăţat,
Și-un Oscar de cîștigat!

Vladimir Bukovski despre cum a luat puterea Iliescu in '89

sa ne reamintim cine e iliescu... (sa-l ignorati pe roncea)


Vladimir Bukovski si Victor Roncea la TVR... de VictoRoncea

tot despre demonizari - Calugareni - soarele negru al lui Satan

am terminat cele doua carti despre Tanacu scrise de Tatiana Niculescu Bran: Spovedanie la Tanacu si Cartea Judecatorilor. impresionante. cutremurator eveniment. ce cred eu despre aceste intamplari? sunt vitalitatile comunismului, unghiile si parul mortului ce creste inca. mai este un eveniment neorocit despre care se vorbeste incet si anume asasinatele lui Romca Cozmici, asasinul din Amzei.
pestilentiala istorie traim.
pun aici un articol din Formula As despre demonizati:

Calugareni -. soarele negru al lui Satan. - Cetatea blestematilor -. Pe luminoasele plaiuri bucovinene, in apropierea Sucevei, se afla unul din locurile cele mai intunecate de pe pamant: o colonie de oameni demonizati, torturati de chinuri psihice si trupesti, care-si pun nadejdea de vindecare in Dumne...

Calugareni -


soarele negru al lui Satan
- Cetatea blestematilor -

Pe luminoasele plaiuri bucovinene, in apropierea Sucevei, se afla unul din locurile cele mai intunecate de pe pamant: o colonie de oameni demonizati, torturati de chinuri psihice si trupesti, care-si pun nadejdea de vindecare in Dumnezeu si in forta de exorcizare a unui om cu totul deosebit - parintele Daniil Horga din Calugareni. Sunt trei repere acolo ale luptei cu diavolul: 1) biserica din Calugareni (aici aveau loc pana acum patru ani lecuirile de diavol); 2) la un kilometru distanta, schitul Maicii Domnului(pelerinii spun ca, daca inconjori acest schit in genunchi, ti se indeplinesc toate dorintele); 3) schitul Slobozia, adevarata cetate a blestematilor, unde peste 70 de oameni sarmani isi cauta vindecarea si viata in Christos.Biserica din Calugareni

Satul Calugareni are biserica in mijloc, alba, inalta, cu zidurile si turlele foarte curate, varuite ca ieri. Oamenii ii spun bisericii acesteia manastire, fiindca in spatele ei au fost construite cateva case scunde, fiecare cat o odaita, in care traiesc pelerini veniti de o noapte sau de o viata. In anii trecuti, aici aveau loc slujbe ciudate, cu oamenii intinsi pe pamant si preotul "calcandu-i", adica pur si simplu trecand cu picioarele peste marea de spinari, alungand astfel duhurile rele. Pentru ca urletele lor ii ingrozeau pe sateni, demonizatii au fost mutati in pustietate, la inca 4 kilometri, pe soseaua Suceava - Dorohoi, izolandu-se intr-un fel de colonie numai a lor. Biserica din Calugareni ofera astazi doar loc pentru dormit celor care vin pentru prima oara sau celor mai putin bolnavi.Schitul Maicii Domnului. 99 de imprejmuiri pentru o singura dorinta

La un kilometru departare de biserica mare din Calugareni, se afla schitul Maicii Domnului, foarte mic, nu cred ca are mai mult de 4/2 m. Satul parca il ocoleste, oferindu-i un fel de sihastrie de cealalta parte a soselei. Deschis zi si noapte, pe zidurile sale interioare atarna icoane grele, patate de sarutari. Altarul e despartit printr-o panza rosie. Inauntru se zareste Sfanta Carte, peste care au fost aruncate zeci de bancnote, nefurate de nimeni.
Preotul Horga da canon satenilor sa inconjoare bisericuta aceasta mai intai de 33 de ori, numarand varsta Mantuitorului, apoi de 66 de ori, anii Fecioarei Maria, in total 99 de imprejmuiri. Sfanta Treime, de trei ori cate 33 - leac sfant pentru toate blestemele posibile pe pamant: descantece facute cu apa de la morti, cu gura de lup, creier de broasca, ou de pui zugrumat, cartita, cu ceafa de sobolan mort, piele de sarpe, cu liliac, cuib de iepure, streang de om spanzurat, cu sarea vitelor, cu mana de om mort si cate altele.
Cativa oameni calca incet pe bordura de ciment, cu ochii inchisi si barbiile in piept, pumnii stransi. Se invart, iarasi si iarasi, de fiecare data cand ajung la intrare ingenuncheaza in fata icoanei Sfintei Fecioare, iau cate o pietricica in palma, isi spun dorinta si chinul acesta ametitor se repeta. Unii trebuie sa inconjoare schitul numai si numai in genunchi. "Sa-i vezi pe sarmanii crestini cum isi zdrelesc picioarele, cum saruta zidurile, numai sa scape de atatarile satanicesti", ne spune Cornelia Ursaciuc, o femeie de peste drum, pe pamantul careia a fost inaltat schitul. Femeia aceasta, cu fata pamantie, crapata de vremi, a vazut si a auzit multe, "prea multe pentru cat poate duce un om. Bisericuta asta pe care o vedeti, toata a zidit-o o maica cu mainile ei. Am mai chemat-o in casa, sa-i mai dau cate ceva de mancare. O fost trei prietene, fetecu inima curata si fierbinte. S-au hotarat impreuna sa mearga la manastire sa se calugareasca, dar parintele o spus ca numai ea are chemare si ravna dumnezeiasca, iar celelalte doua sa se intoarca in lume si sa zamisleasca prunci. Tare s-au maniat cele doua. Dupa un an, au chemat-o pe maicuta si i-o dat o cafea cu farmece, si ea, biata, nu mai putea sa scape de blestem. Si diavolu" i-o spus ca trebuie sa cladeasca schitul asta singura, ca sa vina aici si alti oameni blestemati. S-o fi vazut cum cara piatra prichinduta. Muncea si plangea".
Si tocmai in acea clipa, o masina albastra franeaza in fata schitului si dinauntru coboara primul copil demonizat pe care l-am vazut vreodata - o fetita cam la 12 ani. Blonda, avand abia conturate primele rotunjimi femeiesti, cu fata inrosita si ochii ingusti ca doua taieturi. Parintii o tin strans de bratele dolofane, stau aplecati asupra ei, fata se zvarcoleste, se scutura ingrozitor. De doua zile, totul moare in trupul ei, ca un fel de putreziciune ciudata, si nu se mai poate opri din plans. Plangea asa de cateva zile, plangea pana la moarte. "Mama, fa-l sa se opreasca, mama, nu mai pot!", tipa printre sughituri, cu intreg trupul intepenit. In anumite momente, copila se transforma atat de puternic, incat ii erau alterate expresia faciala si gesturile, ba chiar si vocea i se ingrosa, devenind serioasa: "Mama, sunt eu, Claudia, nu ma recunosti? Sunt eu, copila ta, ia-ma acasa, mama, nu sunt bolnava...". Mama cade in iarba cu fiica sa, iar tatal ocoleste schitul in genunchi, plangand intruna, cu lumanarea aprinsa in mana.Schitul Slobozia. Cea mai mare colonie de demonizati

Schitul Slobozia, comuna Zvoristea, la patru kilometri de Calugareni. Cea mai mare comunitate din tara de oameni posedati, cu totul izolata de lume: o fortareata patrata in mijlocul campurilor, cu gardurile acoperite de rufe murdare de toate culorile si, mai ales, un miros oribil, care razbate, inexplicabil, la aproape o suta de metri departare. Un schit fara obste calugareasca. Posedatii stau singuri acolo. Preotul satului, Daniil Horga, locuieste langa biserica mare din Calugareni si vine aici doar la slujbe.
Pe administratorul asezarii, Mihai Pascu, barbat solid, imbracat doar in maiou, il intalnim la intrare, langa doua troite inalte, scheletice, neterminate. Omul asta s-a mutat de la Harlau cu toata familia, doar ca sa fie aproape de vindecatorul lui spiritual. Nu e singurul. La cateva case, niste banateni sositi tocmai din Timisoara au vandut totul, fiindca nu mai puteau trai fara parintele Horga. Tot aici, un turc s-a convertit la crestinism, pentru ca sotia sa, romanca, sa scape de viermele neadormit al diavolului. Aveam apoi sa aflu de la preotul Horga ca si niste francezi venisera la el, manati de cine stie ce mreje vrajitoresti. Patru din familia lor au murit intr-o singura luna. Si, in sfarsit, diavolul a intrat si in ultimul, iar saracul francez a venit la Calugareni. Si-a intemeiat o gospodarie aici, in Bucovina, si n-a mai plecat niciodata.
Mihai Pascu e cel mai vechi. Imi spune ca demonul i s-a varat in pantece ca o molima acum cinci ani si ca nici un medic, chiar si rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie de la Iasi, Carol Stanciu, n-a putut sa afle ce are. Diavolul isi batea joc: cand ii faceau ecografii la stomac, iesea in regula si boala se muta la ficat, care il durea ingrozitor, dar medicii spuneau ca-i de la rinichi, si, ca un facut, iarasi analizele ieseau bine. In final, o doctorita i-a spus: "Nu mai sta la noi, incearca prin babe, prin preot". "Asa sunt toti cei de aici, ii doare ceva, si doar cand intra in biserica isi dau seama ca nu-i ceva trupesc. Eu chiar in ziua in care am trecut de poarta manastirii si am vazut crucea parintelui am inceput sa vars pe gura cateva kilograme de sange negru, cum ai taia o vita. Stiam ca elimin ceva care mocnea in mine, ceva rau, simteam un fel de usurare, da" ma ridicam pe varfuri si ma simteam mai usor, ba chiar, in anumite momente, credeam ca as putea sa zbor. Era clar, incepeam sa ma vindec, insa nu pe deplin." Spune ca a fost blestemat printr-o scrisoare. In clipa in care a atins ravasul, un nor rece si o duhoare a inceput sa i se strecoare pe gura, pe nas...
In interiorul bisericii sunt inca schele, pictura nu e nici pe departe terminata, pe ziduri se vad doar capete de sfinti, slujba se tine deocamdata in trapeza. Prin curtea interioara ratacesc cativa oameni. Imi par normali. Doar ca fiecare are in mana cate o troaca mica, in care scuipa la anumite momente. In dormitoare, acelasi miros de grajd. Paturile au fost lipite, ca sa poata fi ingramaditi cat mai multi pelerini. Indraznim sa deschidem prima usa.Cautandu-l pe Dumnezeu

Miros pestilential. O femeie ingenuncheata pe pat incepe sa ne latre, hamaind exact ca un caine si razand batjocoritor: "Iesiti afara, prostilor, prostilor!". Din alta camera, un barbat imbracat intr-o salopeta de schi este tarat in lanturi spre iesire. Barbatul grohaie intocmai ca un porc. "Ei singuri isi dau mainile la legat, simt ca incepe nebunia. Cateodata, se leaga singuri cu lanturile, si e bine asa, ca, daca n-ar fi legati, ar putea fugi", ne spune Benone Sion, un barbat tuciuriu din Bacau. Benone beneficiaza de o intuitie aparte: cateodata, el vede cu precizie ce se intampla acasa, in familia sa. "Vin rudele aici, la Calugareni, si-mi spun: <>". Apoi imi arata o copila de 9 ani din Falticeni, blonda, care poseda chiar capacitati telekinetice. Are cararea intr-o parte, un chip prelung, ca al unui inger, privind exagerat de indiferenta, senina poate, ororile din jur. A fost adusa aici de tatal sau. Motivul: intr-o zi, in toate odaile din casa, in care intra fata, cuiele tablourilor se smuceau din pereti, sareau icoanele, nu se putea aseza pe nimic, fiindca patul, cuvertura fugeau de sub ea. In general, dupa ce oamenii intra in biserica si-i apuca chinurile diavolului, nu-si amintesc nimic. Spre deosebire de acestia, fetita pastrase in minte totul, cu precizia unei intelepciuni premature.
Se insereaza si parca toata multimea aceea incepe sa se agite, din dormitoare se aud zbierete prevestitoare de rau. Fara sa se vorbeasca intre ei, fara sa ii anunte nimeni, demonizatii se indreapta surescitati spre bucataria transformata in biserica, se descalta si isi gasesc cate un loc pe podea. Fusese cu mult depasita ora inceperii slujbei si totusi, neanuntati, oamenii simteau venirea preotului. Si parintele e constient de asta. "De pilda, eu vin de la Dorna, si aici oamenii spun: <>... Nu ei, diavolul dinauntru stie cand sosesc."
Pana atunci vorbaret, Benone Sion sloboade un sunet inspaimantator, ochii i se inrosesc si duce mana la gura. "Ce-i? Simti ca vine parintele?", iar Benone incuviinteaza din cap, razand. Pe soseaua pustie, la orizont, apare un automobil.Cand moliftele se lupta cu dracii

Parintele Daniil Horga se afla sub ascultare si are binecuvantarea mitropolitului. Oamenii spun ca nu mai are nimic de pierdut. La cei 84 de ani ai sai, desi e preot de mir, insurat, traieste in pustnicie absoluta.
Satenii il cred calugar, chiar infatisarea lui te indreptateste sa spui asta. Un preot batran, cenusiu de sus pana jos, cu barba sura, lunga, neingrijita, parul lung, impletit la spate in suvite subtiri. Probabil ca niciodata nu l-a preocupat infatisarea sa fizica. Mereu incruntat, are ochii de un albastru spalacit si maini de plugar. Devine limpede ca peste viata acestui om au trecut mari necazuri. Cand vorbeste, inclina usor capul spre dreapta, ca si cum ne-ar cere pentru fiecare vorba spusa o neinchipuit de mare clementa. Dar in clipa in care vorbeste, cuvantul sau capata forta, capata spirit.
Privit cu suspiciune si ironizat nu doar de oameni, ci si de multe fete bisericesti, parintele Horga e constrans la singuratate. Mai mult, unii spun ca va fi singur chiar si in moarte, la fel ca si cei ale caror vraji si descantece a incercat toata viata sa le dezlege. Citeste Moliftele Sfantului Vasile cel Mare fara teama, ca un vrednic ostean al Domnului. Moliftele astea cer un mare curaj. Preoti si mireni, cu totii se tem doar sa deschida Cartea acolo. Lectura in sine poate atrage toate rautatile asupra preotului, toate blestemele dezlegate inseamna a te lupta cu dracii.
"Vreau sa spun de la inceput ca nu sunt un ales. Eu... ce sunt eu? Eu doar ma rog, nu vindec, singur Dumnezeu vindeca. Toti preotii, prin taina hirotonirii, au aceasta putere a mea, de a dezlega pacate. Dar cei mai multi nu-si asuma greutatea asta, fiindca toate blestemele vin imediat peste cei din familia lor. Copiii unui preot exorcist vor fi neimpliniti in dragoste, urati de toata lumea, nici unul dintre ei nu va ajunge vreodata fericit." Parintele povesteste despre un nepot de-al sau, Nicolae Horga, tot preot, cum a citit moliftele intr-o noapte, chiar in fata casei parohiale, pentru o sarmana batrana venita in graba la duhovnic. Si atunci dracii s-au repezit in cele doua fetite ale sale, care dormeau in casa. "In noaptea aceea, a venit la mine, rapus de jale, sa-i salvez fetele. Stia ca numai eu indrazneam sa citesc rugciunea care trebuie. Sunt slujbe tari astea, nu-i de joaca! Sarcina pe care mi-am asumat-o e foarte grea, si toata viata mea e un chin din care am capatat putere. Familia mea n-a fost afectata, fiindca intotdeauna eu am trait singur. Cand venea nevasta mea sa ma vada, ziceam: <>, o alungam, si ea, saraca, plangea ca nu poate sa stea langa mine. Am fost mai intai uns preot departe, in Banat, pe langa Ineu, apoi de 22 de ani am ramas in Calugareni si nevasta mea vine aicea doar o data la doua-trei luni, sa ma spele. Acolo, in Banat, chiar dupa ce am fost hirotonit, am facut Sfantu" Maslu unei femei si am simtit ca o mare putere ce iesea din mine si intra in femeie, iesea toata forta preotiei, ramasesem fara vlaga, cum e o baterie care se descarca doar dupa cateva zile. Cand m-am umplut iarasi de har, mi-am dat seama cat de mare si de nepretuita e slava asta a unui duhovnic."
Pentru preotul Horga nu exista cale de mijloc. Alegerea sa este definitiva si viata aproape nu-i mai apartine. "Eram in Banat. Un om avea judecata cu un <> de la pamant si mi-a platit o psaltire ca sa-l ajut sa castige judecata. Omu" a castigat, dar diavolul care era de paza in hotar - c-asa-s impartiti dracii, pe haturi - diavolu" asta al hatului a intrat in mine. Doi ani m-a chinuit. Cineva care nu stie ce-i asta nici cu gandul nu poate ajunge la nenorocirile satanicesti: imi ravasea maruntaiele, nu ma lasa sa dorm un minut, ma dezvelea iarna, mergeam singur pe sate. Noaptea ma trezeam ca-nnoptez la oameni straini si ii rugam: <>, da" el venea dupa mine in odaie straina. Cand inchideam ochii, vedeam un om imbracat in suman si caciula, nu puteam scapa de vedenia asta si parca toata carnea se rupea pe mine... Ei, dupa toate aceste munci, mi-am zis ca nu-i alta cale decat sa lupt cu ei, ca asta-i crucea mea, macar alti oameni sa nu sufere ca mine.""In numele lui Christos, iesi, satana!"

Povestea continua: "Oamenii astia de aici sunt canonul vietii mele. Dumnezeu mi-i trimite si ma ajuta sa-i mantuiesc. Si biserica din Calugareni, si schitul asta le-am facut din banii mei. Cei care vin la mine au cazarea si masa gratuit. E jertfa mare sa iei asupra ta blestemele a 70 de oameni. Si rugaciunile sunt tari, n-am liniste, cateodata imi vine sa dau foc la casa, ma fac nervos si as putea spune ca nu sunt fericit. Posedatii vad dracii pe barba mea, spun ca am barba plina de furnici; cateodata ma adorm in timpul slujbei. O sa vedeti".
Intrarea parintelui in biserica declanseaza nebunia. Preotul se asaza pe un jilt, plebea se repede sub patrafirul sau, oamenii se ingramadesc unii intr-altii, cei mai departati doar ii ating pe cei dinainte, ii incurajeaza sau ii mangaie incurajator pe spinare pe cei foarte suferinzi. O cohorta concentrica de demonizati, avand in mijloc preotul, care citeste moliftele din Cartea asezata deasupra capetelor lor, cele mai puternice rugaciuni posibile, cu voce inceata si egala, producand chiar un ritm ciudat, care-ti imbolnaveste creierii, fara sa-ti dai seama. La anumite intervale, inalta crucea de lemn deasupra tuturor: "In numele lui Christos, iesi, satana! Iesi! Te blestem pe tine, duh necurat!". Atunci, oamenii incep sa se agite. O femeie, despre care se zice c-ar fi intrat in ea un "diavol sarpe", isi ridica incet palmele deasupra capului, iar falcile incep sa-i tremure spasmodic, scoate limba in fata preotului si prinde a-l ocari ingrozitor: "Ai sa mori, preotelule! Vierme! Adormi! Adormi!". Sasaie, scuipa, suiera. Cezar, un alt blestemat, are picioarele strambe, pur si simplu fiindca in trupul sau se adaposteste fiara, cu coarnele in jos. In timpul moliftei, scurma cu dintii presul din bucatarie, ca un cerb, si e convins ca atunci cand va iesi dracul din el, membrele i se vor indrepta deindata. Intinsa pe podea, cu jumatate de corp bagata sub gramada de oameni, o copila paralizata porneste sa tipe prelung, egal, tinandu-se cu manutele de tample. Si iarasi glasul nazal al preotului biruie tot: "Iesiti!". Benone Sion incepe sa horcaie, cu spume la gura, isi rupe camasa, in ochi parca i se-aprind flacari si barbatul plange: "Nu mai pot, iertare! Legiune, plecam, plecam!". De piatra sa fii, si cei 70 de bolnavi exilati aici, departe de soarele lumii, iti ridica plansul in piept. Deznadejde si mila. Ochii larg deschisi, nadejdea in forta curativa a credintei in Christos ii infrateste in suferinta si fiecare spunea ca, daca n-ar fi nimerit aici, ar fi fost mort demult, s-ar fi stins ca lumanarile, in doar cateva zile. "Da, simteam ca mi se topeste energia ora cu ora, ca-mi pierd vlaga, da, muream, asta-i. Doamne, dac-ati sti voi ce-i asta!", ma strafulgera cu privirea un student din Iasi. Langa el, vad chiar o maica, purtand camilafca si voal, latrand la un tanar cu privirea incrucisata, dar totodata si razand, un ras care face sa-ti inghete sangele in vine. Apoi se duce si se culca, colac, in praful din curte.
***

Dupa o saptamana in care a venit aici zi de zi, Claudia, fetita adusa de cei doi parinti cu masina, s-a vindecat. Preotul Horga, ceva mai linistit, imi arata sutele de scrisori de multumire pe care le-a primit dintoata tara si o carte in care au fost insemnati toti tamaduitii care au trecut pe sub crucea lui. Din filele acelea ingalbenite, inteleg ca la el vin doar aceia pentru care medicii nu au mai putut face nimic. Sunt bolnavi de ulcer, de cancer, cu metastaze, chiar si o doctorita care fusese adusa in coma, toate facultatile fizice si psihice fiindu-i afectate. Diavolul din ea spunea ca nu pleaca pana ce n-o vede murind. Vindecari pe care preotul nici siesi nu si le poate explica. Tot discutand, o intrebare cumplita incepe din ce in ce mai tare sa-mi nelinisteasca mintea: si daca diavolul, la fel cum Mantuitorul l-a gonit in turma de porci, iese din oamenii acestia si intra in mine?
Raspunsul parintelui Horga cade prompt, ca un trasnet: "Mai intai voi spune ca in omul fara mari ispite sau macar cu sufletul impacat, el nu va intra niciodata". Apoi, brusc, ma intreaba: "Dar dumneavoastra, acum unde mergeti?". "Acasa". "Ei, demonul tot acasa merge. Are <> sa se intoarca de unde a plecat. Exista in lume o enorma retea sataniceasca si nici un demon nu umbla de capul lui. Daca iese duhul cel rau dintr-un om, el se va intoarce negresit - caci este angajat - inapoi la stapanul care l-a trimis." "Si asta cum se explica?", intreb, in final. Ostenit, batranul preot bolboroseste ca pentru sine, indepartandu-se ingandurat: "Nu se explica. Asa e firea".Bogdan Lupescu

 

un articol despre Tanacu

fac o cerere catre cei ce cunosc limba franceza. poate traduce cineva acest articol despre Cazul Tanacu. este scris de Pascal Bruckner in le monde.

Pascal Bruckner despre cazul posedatei din Moldova

de     Le Monde

Joi, 22 decembrie 2005, 0:00

Satul, manastirea, fratele lui Daniel Corogeanu, avocatul acestuia, doctorul Irinei Cornici, Securitatea, Biserica, Romania, dar mai presus de acestea, viata si moartea unei tinere de 23 de ani sunt surprinse de filosoful si romancierul Pascal Bruckner intr-un articol publicat in cotidianul Le Monde.

Articol din Le Monde:
21.12.2005

La possédée de Moldavie

Le rendez-vous était fixé depuis trois jours avec l'avocate à Vaslui, une cité sans grace de la Moldavie, province déshéritée du nord-est de la Roumanie. Je devais rencontrer Daniel Corogeanu, moine orthodoxe et principal accusé d'un fait-divers gothique qui a divisé le pays depuis juin 2005.

Mais, dans le hall lugubre de l'hôtel Europa, repeint dans un bleu nuit pisseux qui assombrit la lumière déjà pale de l'hiver, Catalin Corogeanu, frère de Daniel, jeune homme fin aux cheveux liés par un catogan, lui-même étudiant en théologie, m'annonce, navré, que l'avocate préfère annuler l'entretien.

Nous la joignons, lui rappelons que son client a été remis en liberté provisoire en attendant le jugement, qu'il n'y a rien d'illégal dans notre démarche : sa voix sort de l'écouteur comme un djinn furieux de sa bouteille, résonne dans l'hôtel vide, rebondit d'un mur à l'autre.

Maria Illisia, que j'avais vue à Bucarest, est une femme énergique, aux cheveux noirs plaqués sur la tête, au timbre aigu de petite fille et qui semble répéter avec chaque personne la plaidoirie qu'elle prononcera pour épargner à Daniel Corogeanu les vingt-cinq ans de prison requis par le juge d'instruction.

Je revois son regard implorant, presque embué de larmes, je l'entends encore me supplier de ne pas accabler Daniel, qui certes a commis une erreur mais ne mérite pas le lynchage conduit par la télévision et les journaux roumains. Elle me fixait dans les yeux, s'adressait à mon ame, m'implorait au nom de Dieu et de tous ses saints.

Nous étions à deux doigts de sangloter et je suis sorti de cette entrevue ému, prêt à aimer l'illuminé de Tanacu, à l'absoudre.

Mais, cette fois, c'est une autre personne qui vocifère dans l'appareil, c'est une pythie qui maudit, menace : pêle-mêle, elle m'accuse de lui avoir menti, de vouloir monter un film avec cette histoire, de vouloir écrire un livre.

Elle a reçu un ordre de la Procurature (l'équivalent de notre parquet) lui enjoignant d'interdire à son client toute interview avec la presse, surtout étrangère, en attendant le jugement. Je pourrais, en remuant toute cette boue, mettre en danger l'image de la Roumanie à moins d'un an de l'adhésion à l'Europe.

D'ailleurs je suis suivi depuis la capitale par la Securitate (l'ancienne police politique de Ceausescu) ainsi que par deux équipes de télévision, qui attendent que je les mène chez Daniel Corogeanu pour l'arrêter à nouveau, le jeter en prison. On se sert de moi et je cours un grand danger sans le savoir. Je dois faire très attention.

Pendant la discussion, Catalin, le frère, pianote nerveusement sur son portable où apparait dans l'écran une icône de Jésus. La conversation m'a ébranlé : j'étais venu voir un religieux accusé d'homicide involontaire, je me retrouve dans un polar de guerre froide, un mauvais remake des années 1970.

Pendant quelques heures, la réceptionniste, le chauffeur de taxi, les serveuses nonchalantes, les passants pressés de rentrer pour échapper à la neige ressemblent tous à des agents des services de renseignement venus épier mes faits et gestes, voire m'appréhender. Comme le dit une amie éditrice qui m'accompagne : "Tu es en train de devenir roumain. Ici, la limite entre la lucidité et la paranoïa est mince."

Dans les sociétés modernes, le fait-divers, c'est ce qui désespère, nous tire vers des ages obscurantistes que nous croyions révolus. Il inflige à notre orgueil de civilisés un démenti cinglant, attente à nos certitudes et repousse dans le lointain tout espoir de régénération. Nous nous pensions éduqués, nous ne sommes que des brutes affublées d'un vernis de politesse.

En ce sens, l'affaire Tanacu, comme Dutroux en Belgique, Outreau en France, est un révélateur de la Roumanie contemporaine : c'est une pelote de laine qui se débobine tout à coup et entraine avec elle les médias, les institutions religieuses, psychiatriques, policières et remet le pays face à un passé dont il veut s'arracher.

Cet épisode constitue une extraordinaire compression des temps, une condensation de plusieurs époques qui se télescopent en lui.

Les faits, pour autant que j'ai pu les reconstituer avec une marge toujours possible d'erreurs, sont les suivants. Tout commence avec une jeune fille, Irina Cornici, née à Birlad en 1982 : son père, de santé mentale fragile, se suicide alors qu'elle a 2 ans. La police la retrouve en train de jouer avec les pieds du pendu.

Son frère Vasile, débile léger, et elle-même sont placés dans un orphelinat puis dans une famille d'accueil, les Stolojescu. En 2002, la jeune fille, qui a suivi des études au lycée agricole, part comme baby-sitter et femme de chambre en Allemagne.

Le 5 avril 2005, elle va rendre visite à une amie de l'orphelinat, Paraschieva Anghel, nonne au monastère de la Sainte-Trinité de Tanacu, dans le district de Vaslui, accompagnée de son frère Vasile, devenu moine lui aussi.

Le 9 avril, alors qu'elle s'apprête à prendre congé, elle fait une crise nerveuse d'une grande violence, se roule par terre, se frappe la tête contre les murs, profère des obscénités. Les nonnes courent au village appeler l'hôpital. Les urgentistes se moquent et leur enjoignent de faire appel à leurs propres croyances.

Les sœurs l'amènent finalement dans une Dacia, et, craignant qu'elle ne se blesse dans les convulsions, lui attachent pieds et mains, la ligotent comme un saucisson. Elle est transférée le lendemain au service psychiatrique de Vaslui : le médecin note qu'elle souffre d'agitation psychomotrice et d'un délire de persécution avec suspicion de psychose majeure.

Elle se dit possédée par le diable, qui l'incite au commerce charnel avec des hommes. Après une brève rechute de quelques jours, son état s'améliore et, le 24 avril, le psychiatre, contraint de désengorger son service débordé, la juge stabilisée et la remet aux sœurs du couvent, ce qui lui sera reproché par la suite.

Toutefois, il prescrit une prise quotidienne de Zaiprexa, un neuroleptique très efficace dans le traitement de la schizophrénie, et demande une surveillance particulière.

Irina doit bénéficier de beaucoup de sommeil, éviter le travail manuel dans les champs, s'abstenir de l'oppression mentale de longues séances de prières et surtout ne pas s'exposer au soleil.

Le 8 juin, Irina, qui a décidé entre-temps de s'installer au couvent et a cessé de prendre sa médication faute de moyens financiers, part dans sa famille d'adoption récupérer les 3 500 euros qu'elle a gagnés en Allemagne. Elle n'en obtient que 500 et revient en état de surexcitation, s'enferme trois jours et trois nuits pour prier, sans boire ni manger.

Une nouvelle crise survient, ponctuée de nouveaux blasphèmes, de mots crus : le prêtre du monastère, Daniel Corogeanu, 29 ans, ancien joueur de football, décide de la ramener à l'hôpital, mais Vasile, le frère, déçu par les résultats de la médecine officielle, le persuade de la garder avec eux.

Ce que les remèdes humains n'ont pas réussi, les remèdes divins y parviendront : on célèbre messes et liturgies, on prononce la prière de saint Basile, traditionnellement utilisée dans l'Eglise orthodoxe pour les cas de possession ou de maladie grave.

L'état de la jeune fille empire : elle entend le diable à nouveau la tenter, l'entrainer vers le péché. L'énergumène insulte la communauté, casse tout avec une force incroyable, vomit des imprécations : on doit l'attacher à une planche de bois pour éviter qu'elle ne se mutile ou ne mette le feu à sa cellule.

Ici l'histoire bascule dans le Grand-Guignol : que se passe-t-il exactement ? Nul n'a été capable de me renseigner avec précision. Toujours est-il qu'Irina se retrouve après quelque temps liée avec des chaines enveloppées dans des serviettes sur une espèce de croix improvisée pour mieux immobiliser ses poignets : on la baillonne pour lui éviter de jurer.

C'est une crucifixion par commodité, non volontaire. Mais cette symbolique si lourde de la croix va transformer cette affaire en un forfait moyenageux.

Pendant plusieurs jours la jeune femme est laissée ainsi à l'horizontale, sans boire ni manger, hormis de l'eau bénite qu'on lui injecte de force, car il ne fallait pas "alimenter le diable." Autour d'elle, la petite communauté prie et s'affaire, Daniel Corogeanu s'active dans le rôle de grand exorciste. Litanies, génuflexions, oraisons se succèdent.

Au bout de trois jours, Irina, enfin calmée, est détachée : on lui sert un peu de thé et du pain, elle parle doucement mais sombre dans un état de léthargie qui inquiète ses proches, respire avec difficulté. On fait appeler une nouvelle fois les urgences. Quand un médecin arrive, il constate un pouls faible et administre six doses d'adrénaline dans l'ambulance qui l'amène à l'hôpital.

Nouveau conflit d'interprétation : le médecin de garde soutient qu'Irina était morte depuis 24 heures de déshydratation et d'épuisement quand elle parvient aux urgences. L'affaire ne s'arrête pas là : lorsque la police vient arrêter Corogeanu, le couvent s'insurge.

Les nonnes frappent le représentant de l'évêque et déchirent la lettre de ce dernier ordonnant la suspension immédiate du prêtre, la population locale prête main-forte.

Mieux encore : ce crime de mauvais goût connait, selon la presse, son apogée quand le moine, loin de se repentir, célèbre encore la messe d'enterrement d'Irina, continuant son travail d'expulsion du Malin : pendant 45 minutes, sous les yeux d'une assistance médusée qui admire son brio, sa piété, il recommence sa sarabande, exhorte les démons et les chasse.

Finalement, il sera arrêté, avec quatre nonnes accusées de complicité, par une unité spéciale de la gendarmerie.

La défense plaide l'erreur médicale et les bonnes intentions : Daniel est un homme généreux qui voulait juste détruire les mauvais esprits enfouis dans le corps de la victime. Il l'a tuée pour la sauver, c'est un extrémiste de la philanthropie.

Daniel Corogeanu, ou l'esthétique de la pilosité : sur ses photos, avec sa longue barbe rousse et mousseuse, ses yeux ardents, son bonnet noir, il évoque un Christ un peu exalté de l'époque hippie. Il a cette douceur des fanatiques que l'on voit sur les peintures des martyrs.

On ne dira jamais assez combien la barbe, en usage dans les Eglises orientales, orthodoxes, maronites, syriaques ou chaldéennes, ennoblit le visage, enfièvre les regards, éloigne les passions profanes. A côté, nos prélats protestants ou catholiques, tous glabres et dignes, semblent submergés par leur corps, embarrassés de sang et de chair.

Daniel, me dit son avocate, c'est le starests Zosime dans les Frères Karamazov : le starests est ce personnage religieux "qui absorbe votre volonté dans les siennes. Ayant choisi un starets, vous abdiquez votre volonté et vous la lui remettez en toute obéissance avec une entière résignation".

Dostoïevski énoncera aussi dans ce texte, via Ivan Karamazov, l'axiome fameux : "Si Dieu n'existe pas, tout est permis." Mais, à Tanacu, tout fut permis grace à Dieu : on a tué par amour, on a commis l'irréparable au nom du Bien.

Cette histoire est moins atroce que navrante, c'est une tragédie de l'omission ; elle tisse une longue chaine d'irresponsabilités qui éclabousse médecins, policiers, juges, ecclésiastiques. Les médias eux-mêmes exploiteront l'incident sur un mode fictionnel, affabulant à loisir comme si l'écriture de ce crime impliquait un imaginaire archaïque qui tient largement du fantasme.

Pour nous, Modernes, le barbare c'est celui qui parle une langue morte, celle de l'ascétisme, de la mortification, celui qui n'a pas accédé au cercle de la raison, aux joies de la prospérité, aux plaisirs du corps. Membre d'une Eglise orthodoxe traditionnellement tolérante, qui n'a connu ni l'Inquisition ni les bûchers, Daniel Corogeanu est une exception, et non la règle. C'est pourquoi il a tellement choqué ses compatriotes.

Dans une nation dévastée et enlaidie par la dictature de Ceausescu, les églises et les monastères représentent des oasis de beauté qui concilient l'intimité et la transcendance.

Quand les cathédrales catholiques ou anglicanes écrasent le fidèle sous leur immensité, celles-ci les enveloppent, les protègent : aucune place n'est laissée au vide, murs et plafonds sont surchargés de fresques, d'inscriptions, de peintures de saints, comme autant de personnages d'une légende fabuleuse. L'œil est partout sollicité, invité à parcourir l'univers enchanté des icônes.

On se croirait parfois dans des maisons de poupée merveilleusement surchauffées par des poêles en terre cuite.

Tanacu fait exception dans cette débauche de splendeurs : situé au bout d'un long chemin de plusieurs kilomètres, impraticable par temps de pluie ou de neige, posé sur une éminence au milieu de champs et de vignes, le monastère frappe par sa relative banalité et se compose d'une simple église et d'un vaste chalet en bois où logent les nonnes.

Selon les journalistes, c'est un nouveau riche très pieux, Florin Georgescu, fortune faite dans la confection, qui aurait contribué à l'édification du batiment, en aurait propulsé Daniel Corogeanu à la tête en dépit de la maigre formation de ce dernier en théologie.

Un don généreux fait à l'évêque de Husi, Corneliu Barladeanul, aurait incité ce dernier à fermer les yeux sur cette nomination non conforme aux règles canoniques. Il faut dire qu'après la chute du Conducator et de son épouse, les monastères ont poussé un peu partout, attirant toute une jeunesse désœuvrée ou appauvrie ainsi qu'une multitude de prêtres mal préparés à leur mission.

L'Eglise, garante de l'identité nationale et de la résistance aux occupants durant des siècles, reste l'institution la plus respectée.

La nouvelle ferveur post-communiste est tout entière tournée vers les reliques et les miracles : chaque année, en octobre, des milliers de pèlerins se rendent à la cathédrale de Iasi pour toucher les restes de sainte Paraschieva, protectrice des démunis, dormant dehors dans le froid.

L'ancien régime avait répandu la misère au nom du progrès, pourquoi ne pas attendre la prospérité au nom de la foi ? Le communisme n'a pas seulement laissé intactes les superstitions : il les a renforcées en se présentant comme l'agent d'une raison infaillible qui a fini dans la démence et la farce. Dès lors c'est la raison qui parait folle et la folie raisonnable.

Comme me le révèle Nicola Manolescu, personnalité éminente de la scène littéraire de Bucarest et président de l'Union des écrivains, ce sont désormais les jeunes diplômés de Harvard, d'Oxford, de Paris ou de Berlin qui, revenus au pays, embrassent le dogme religieux de façon intransigeante.

Alors que Rome a récemment codifié l'exorcisme, requérant une formation psychologique spéciale pour ses ministres — on ne parle plus de possession, mais d'obsession —, l'orthodoxie, en principe, ne le reconnait pas, bien qu'il semble proliférer partout, de façon anarchique. Gourous, mages, magnétiseurs, sectes pullulent.

Comme en France, le marché de l'affliction est en pleine expansion et emprunte toutes les voies, les scientifiques comme les paranormales. Pour vaincre la souffrance, il importe de ne négliger aucun remède. C'est pourquoi cette affaire met le Synode, la hiérarchie orthodoxe, en émoi : il dénonce la dérive d'un prêtre qui a défié la loi de l'Eglise et cédé au péché d'orgueil.

Daniel Corogeanu pourrait bien payer pour les fautes de tous. L'Eglise doit faire face aux attaques des laïques et des agnostiques, qui lui reprochent notamment sa collaboration passée avec le régime totalitaire.

On rappelle perfidement que le patriarche Teoctis, chef suprême de l'Orthodoxie roumaine, agé de 85 ans, aurait été membre d'un parti fasciste, les légionnaires sous Antonescu, le dictateur pronazi, qu'il aurait trempé dans l'incendie d'une synagogue en 1943, qu'il aurait coopéré ensuite avec le régime communiste, acceptant la destruction de centaines d'édifices religieux.

Les Roumains n'oublient pas non plus qu'il a fait fermer les portes des églises au moment de la révolution de 1989. C'est pourquoi, sur cet incident, l'épiscopat local se montre étrangement susceptible et fuyant quand on cherche à l'interroger : le métropolite Daniel, qui siège à Iasi, pourtant francophile et moderniste, m'a raccroché au nez quand je l'ai appelé.

Quant à l'évêque Corneliu de Husi, son conseiller nous a mis à la porte en claironnant : "Les Français feraient mieux de s'occuper de leurs Gitans (sic) qui brûlent Paris."

Le monastère de la Sainte-Trinité à Tanacu, derrière son aspect anodin, ressemble au couvent de La Religieuse de Diderot : confinement, secret, éloignement. A l'entrée, un panneau en interdit l'accès aux visiteurs non orthodoxes, là encore une entorse aux règles de cette église très accueillante ainsi qu'aux femmes court-vêtues. Un autre panneau affirme qu'ici "est la maison de Dieu.

Ici les anges chantent. Ici Dieu parle et les hommes écoutent. Ils prient, ils se recueillent, ils se sanctifient, ils vivent comme au Ciel, proches de Dieu".

L'avis se termine par cette admonestation : "Crois et ne cherche pas." Nous sommes reçus par un très jeune prêtre aux joues roses, qui a remplacé Daniel, flanqué d'une nonnette à peine pubère, en robe noire, rougissante et ricanante qui baisse les yeux quand on lui parle.

Notre présence les embarrasse, mes amis roumains me présentent comme un professeur de théologie, on nous éconduit gentiment. D'autres nonnes, très jeunes elles aussi, s'affairent, coupent le bois, vont chercher l'eau au puits, toutes robustes et saines.

J'imagine le moine, voué à la chasteté, seul le soir au milieu de cet essaim de pastourelles, j'essaie de me mettre à sa place, de comprendre la sublimation par la prière, les messes, le jeûne, et je saisis mieux l'ambiance de refoulement hystérique qui a dû présider aux derniers jours d'Irina, morte vierge, comme le révélera le rapport d'autopsie, à l'age de 23 ans.

Le docteur Silvestrovici est un quinquagénaire élégant et inquiet, qui pratique le baise-main et enchaine les cigarettes les unes après les autres. Psychiatre de l'hopital de Vaslui, travaillant de dix à douze heures par jour avec des moyens dérisoires, il a été blanchi par la justice de tout soupçon de faute médicale.

Il est pourtant la seule personne qui semble manifester du remords dans cette histoire et reste hanté par la tragédie : trois heures durant dans son bureau, par un soir glacial de décembre, le visage marqué, agité de contorsions.

Il reconstitue presque heure par heure la chronologie de ces jours fatals, il n'a rien oublié, il nous décrit Irina non comme une folle habitée par le Malin, mais comme une jeune fille jolie et intelligente, victime de schizophrénie, peste contre la faillite des établissements de santé mentale, dénonce la politique du gouvernement roumain en ce domaine.

Dans la Moldavie défavorisée, frappée par le chômage, où les familles explosent sous le coup de la misère, où la jeunesse émigre vers Europe de l'Ouest, la psychiatrie est considére par les autorités comme un luxe pour riches. Il nous fait visiter son établissement, propre mais délabré : un pavillon spécial abrite les cas sérieux, les femmes au rez-de chaussée, les hommes à l'étage.

Les premières sont entassées à 12 ou 16 dans des pièces étroites et surchauffées d'ou se dégage une forte odeur de désinfectant, de sueur et de laine mouillée. Toutes portent des fichus. La cuisine est si petite que les malades ne peuvent y manger qu'une par une. Curieusement, ce soir-là, la section des hommes dispose de quelques lits disponibles.

Tous saluent le docteur avec déférence, s'inclinent respectueusement devant lui. M. Silvestrovici nous montre ses pensionnaires avec émotion.

Ce psychiatre a la passion des livres, il m'assure avec optimisme que, si les sœurs avaient ouvert ne serait-ce qu'un ouvrage au lieu d'annoner mécaniquement leurs prières, elles n'auraient jamais sacrifié Irina.

Il a retrouvé la foi après quarante années d'athéisme, me traduit des psaumes, explique que la tradition orthodoxe reconnait les thaumaturges, les faiseurs de miracles, mais non les exorcistes, les chasseurs de démons. "La schizophrénie d'Irina est celle de toute la société, nous sommes tous coupables."

Pascal Bruckner

Philosophe, romancier et essayiste, Pascal Bruckner, 57 ans, est notamment l'auteur de Le Sanglot de l'homme blanc (Seuil, 1983), La Tentation de l'innocence (Grasset, prix Médicis de l'essai, 1995), Les Voleurs de beauté (Grasset, prix Renaudot, 1997), Misère de la prospérité ( Grasset, 2002).