cat de tampit poate fi un socialist!

Ceausescu a fost extremist de dreapta; Vadim e fiul spiritual al lui Noica, Eliade, Cioran; Nichifor Crainic a fost agentul lui Ceausescu; cea mai extremista revista de dreapta din Europa a fost publicata sub Ceausescu; Blaga, prin trilogia sa, a fost un xebofob ordinar; Mihail Sebastian, mare democrat (nu stia Tamas ce a trait Hechter in preajma lui Nae Ionescu dar... sa vorbim tovarasi).

De 2 ani m-am afundat cu temeinice in cateva carti despre comunism care mi-au limpezit intrebarile. Kolakowski, Pipes, Aron, Souvarine, Medvedev, Pisier, Bakunin, Zizek,Stirner, si altii. Continui cu tenacitate. Pe zi ce trece si cu fiece pagina imi dau seama ca suntem imbibati de socialita democratiforma produsa cu succes de Marx, Engels dar mai ales de Lenin. Suntem prinsi in dialectica ratiunii noastre minunate si neputincioase. Culianu imi e martor. Da, socialistii sunt tampiti. Destepti dar tampiti. Sunt tot ceea ce poate da mai bun omul, omul ne-imbisericit. Imbisericirea inseamna pentru mine ceea ce a trait Sfantul Siluan. Pentru ca am uitat sa spun ca toate aceste carti le rasfoiesc inmanusat cu scrierile Sfantului si cu Dor de Maica Domnului. Asta de frica sa n-o iau razna. Pentru ca, asa cum am spus, socialistii sunt foarte destepti.


Scrisoare catre prietenii mei romani, de g.m. tamas / 13.06.04

Dupa un deceniu de existenta a statului de drept democratic in Europa de Est, aproximativ o treime a electoratului din Romania l-a votat pe Corneliu Vadim Tudor, respectiv a votat un partid cvasi-fascist condus de acesta. Partidul lui Vadim Tudor a repurtat cel mai mare succes in sectiile electorale din Ardealul si Banatul relativ prospere, adeptii lui cei mai convinsi fiind tinerii posesori ai unei diplome de studii, precum si studentii - deci, contrar asteptarilor, nu este vorba in primul rind de someri, de oameni saraci si infometati, de pagubasii zonelor industriale distruse.

Acest fenomen putea constitui o surpriza doar pentru cei care datorita ignorantei istorice cred ca burghezia si clasa de mijloc reprezinta in mod automat si necesar exponentul liberalismului, desi se stie ca forma originala, "totalitara" a fascismului, la fel si variantele "post-totalitare" din prezent ale acestuia, sint generate de catre burghezie. Seymour Martin Lipset constatase de mult - bazindu-ma si eu pe aceasta constatare - ca fascismul este "extremismul centrului", fiind inamicul concernurilor capitaliste si al statului prosper din punct de vedere social, asemenea liberalismului, caruia in anii 1920 i-a ocupat locul.

Si in Ungaria se poate observa ca segmentele sociale ale electoratului fidel partidului liberal maghiar si celui fascistoid de extrema dreapta sint asemanatoare, fiind vorba de tineri posesori ai unei diplome de studii, intelectuali, clasa mijlocie si mica burghezie, "existentele mici". La facultatile mai "bune" si la Internet chat-room polemizeaza intre ei mai cu seama liberalii si neonazistii. Generatia intelectualior mai in virsta continua sa se mire ca in rindul brokerilor si al tinerilor care frecventeaza business school-urile exista atit de multe persoane antisemite, rasiste, xenofobe, cu vederi mai mult decit limitate din punct de vedere al libertatilor, persoane "postmoderne" care vorbesc limbi straine, calatoresc mult si traiesc o viata libertina, consumind cu pofta si bucurie cultura salbatica si anarhista care ne invadeaza cotidianul, cultura pe care de altfel ar interzice-o, daca ar intelege-o cu adevarat.

Conform doctrinelor oficiale ale "noilor democratii" din Europa de Est de dupa 1989, adeptii "extremelor" sint asa-numitii "perdanti" ai schimbarilor de regim, ai transformarilor democratice. Acest lucru nu este o constatare tocmai exacta. In absenta unor miscari socialiste reale, patura saraca nu prea face politica; chiar si cind se pune problema prezentei la urne, prea putini dintre ei voteaza. La fel ca si in anii 1920-30, clasa de mijloc, inspaimintata de viitorul incert, adera (tocmai de aceea) la extrema dreapta, pentru ca aceasta sa ramina asa cum este; celalalt motiv este, desigur, capitalul strain, precum si concurenta minoritatilor etnice nationale considerate a fi "straine". Extrema dreapta ar dori sa limiteze mai ales prezenta acestor minoritati, garantind astfel "burgheziei nationale" si clasei mijlocii din sectorul administrativ o existenta prospera, cu realizari marcante si fara riscuri semnificative.

In acelasi timp, proliferarea extremei drepte - fapt care in Romania s-a petrecut deja, existind toate conditiile si pentru Ungaria - este motivata si de frica. Frica de dezordinea intr-adevar inspaimintatoare, de mizerie, de anarhie, de naruirea civilizatiei (cu toate ca civilizatia de sorginte leninisto-stalinista a meritat sa fie distrusa), care, asemenea perioadei Republicii de la Weimar, au insotit transformarile democratice. Nu este intimplator ca protagonistii schimbarilor de regim sint de cele mai multe ori nepopulari.

In schimb, Romania este un caz aparte si particular. Despre particularitatile acestui caz trebuie sa vorbesc sincer, in sfirsit, cu prietenii mei romani.

Unele dintre afirmatiile mele vor fi interpretate drept reprosuri. Dar precum se va constata, reprosurile nu vor viza doar intelectualitatea romana democratica, ci si strainatatea, adica pe noi, inclusiv propria mea persoana. Desi provin din Ardeal, traiesc in strainatate, astfel ca in prezent stiu mult mai putin despre Romania decit ar trebui sa stiu - motiv pentru care imi cer de la inceput scuzele de rigoare pentru eventualele erori privind proportiile.

1. Impresia mea este ca analiza privind regimul Ceausescu este in mod dominant eronata. In general, epoca Ceausescu este prezentata drept doar un accident al comunismului "totalitar" sovietic, context in care cred ca traditionalul antirusism romanesc, ura fata de rusi - sentimente exploatate cu succes de catre Ceausescu - joaca un rol prea mare. De altfel este grotesc sa fie caracterizat drept un regim "sovietic" regimul politic dintr-o tara in care, din 1965 si pina in 1989, a fost mult mai independenta fata de Uniunea Sovietica decit fusesera Austria, Finlanda sau Iugoslavia. Produsul national-bolsevic autohton a fost tot atit de fascist (daca nu chiar mai mult) ca si "comunist". Principalul dusman al lui Ceausescu a fost stafia Cominternului, care considera Romania drept o tara alcatuita din "mai multe nationalitati", care a pretins pentru maghiari dreptul la autodeterminare si care a considerat Tratatul de pace de la Trianon drept o "pace a tilharilor imperialisti". Ceausescu a impiedicat cu succes transformarea CAER-ului intr-un proiect de piata interna unitara, din 1968 a parasit de facto Tratatul de la Varsovia si a semnat o coalitie cvasi-oficiala cu Occidentul, respectiv cu China. In timpul lui Ceausescu, Romania era mai apropiata de NATO decit este in prezent (si nu din vina Romaniei).

2. Nu trebuie uitat faptul ca, de la inceputul anilor 1970, in Romania condusa de Ceausescu a fost interzis, de fapt, marxismul. Cind Ceausescu a intors vizibil spatele Uniunii Sovietice, el a pactizat cu intelectualitatea de dreapta, evident, sub semnul unui nationalism vehement. Organul de presa oficial editat pentru emigratia romana era redactat de fascistul Nichifor Crainic, iar principalul agent din Occident al lui Ceausescu era Iosif Constantin Dragan, de la Garda de Fier de odinioara. Pe vremea respectiva, revista cea mai prestigioasa cu orientare de dreapta din Europa era Romania literara condusa de Nicolae Breban; iar revistele redactate de Adrian Paunescu (care in prezent este senator al PDSR-ului si star de televiziune), precum si de Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor, consemnau orientarea din perioada respectiva in cel mai dur limbaj al urii turbate fata de maghiari, un limbaj antisemit si nationalisto-comunist.

Dragi prieteni, nu trebuie uitat nici faptul ca in vremea respectiva simbolurile regimului Ceausescu nu erau steaua rosie, secera si ciocanul, ci Coloana infinita a lui Brancusi, ale carei motive erau reproduse ad nauseam peste tot. Ideologia oficiala nu era marxism-leninismul, ci teoria continuitatii daco-romane si "protocronismul romanesc" (conform caruia romanii au fost cei care au descoperit si au inventat totul inaintea tuturor). Marin Preda, un comunist cu state vechi, l-a reabilitat pe maresalul Antonescu, iar conform istoriei oficiale a filozofiei, Universitatea "Bolyai" din Cluj era prima vinovata pentru stalinism.

3. Regimul Ceausescu a cooptat in mod selectiv "metafizica" hipernationalisto-etnicista din perioada interbelica (este vorba in primul rind de operele lui Radulescu-Motru, Blaga si Noica), tinerii intelectuali percepind acest lucru drept o eliberare; ei n-au observat sau n-au vrut sa observe manipularea. Tinerii intelectuali mergeau in pelerinaj si ingenuncheau in fata marilor lideri spirituali ai extremei drepte din perioada interbelica, cei doi mari guru fiind Constantin Noica si parintele Staniloaie (pe acesta, o personalitate ridicata la rang de cult prin anii '60, l-am cunoscut si eu prin intermediul criticului muzical George Balan). "Revolta" tinerilor intelectuali a corespuns in totalitate intentiilor politicii culturale promovate de Ceausescu; printre protagonistii ginditorilor si scriitorilor romani din generatia mea nu era nici unul care sa nu fi fost adept al Garzii de Fier. "Noua stinga" care reprezenta opozitia budapestana in anii '60-'70 ar fi fost complet neinteleasa in Romania. Imi amintesc cit de tare puteau sa deteste colegii mei din Bucuresti miscarile care avusesera loc, in 1968, la Paris; iar la Cluj, intelectualii maghiari ardeleni faceau galerie trupelor lui Brejnev si Kadar care invadasera Cehoslovacia, pentru ca sperau revizuirea Trianonului. Eu am simpatizat in egala masura atit cu primavara pariziana, cit si cu cea pragheza; eram cam solitar printre voi, dragi prieteni - iar cel mai gretos a fost momentul in care presa ceausista i-a luat apararea lui Dubcek... Omul nu voia sa fie de acord in nici un caz cu Ceausescu. Era odios ca putea sa aiba dreptate fata de oricine.

4. Pina in ziua de azi, intelectualitatea revolutiei romanesti este preocupata de exegeza spirituala a Garzii de Fier. Nimeni nu pune la indoiala faptul ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica sint autori importanti; si eu am citit cu placere inclusiv cele mai detestabile esecuri ale lui Carl Schmitt sau Céline, nu sint un pudic din punct de vedere intelectual, dar acest lucru nu inseamna ca nu stiu cine sint dusmanii democratiei constitutional-liberale, dusmanii libertatii, egalitatii si fraternitatii. Intilnindu-ma la un moment dat, la Frankfurt, cu domnul Gabriel Liiceanu - care este in prezent poate cel mai influent scriitor teoretician din Romania - l-am intrebat cum anume doreste sa fundamenteze democratia liberala romaneasca pe operele lui Heidegger, Noica sau Cioran? A rostit ceva spiritual, dar de fapt nu mi-a raspuns la intrebare. Cum doriti voi, dragii mei prieteni romani, sa-l criticati pe Vadim Tudor pentru faptul ca este fascist, din moment ce izvoarele voastre spirituale - care n-au fost supuse unei critici, fiind incriticabile - sint aceleasi ca si ale lui? Cum pot eu - care sint maghiar ardelean - sa fiu prieten cu adeptii si admiratorii morfologiei culturale promovate de Lucian Blaga, din moment ce este cit se poate de clar ca singurul scop adevarat al Trilogiei este sa demonstreze ca maghiarii sint strainii de esenta, indiferent de natura acesteia? Voi afirmati ca Vadim Tudor, "acest animal", este un grobian. E mai bun fascismul de calitate, rafinat si elegant? De altfel, nivelul spiritual ridicat al Garzii de Fier este foarte tare pe placul Partidului Crucilor cu Sageti - in revista lor, pe Codreanu si pe Horia Sima il aseaza deasupra lui Szalasi; internationala rasista functioneaza mai bine decit cea liberala sau socialista. Nu, Vadim Tudor si Paunescu nu sint dezgustatori pentru faptul ca sint niste persoane grobiene. Dezgustatoare este ideea (servilismul si glorificarea urii), nu manierele. Orice om mai elevat este dezgustat de revista Atac la persoana, acest Sturmer romanesc - dar oare cum percepe critica literara romaneasca jurnalul postum al lui Mihail Sebastian (o, da... al lui Iosif Schechter)? Cum isi permite jidanul imputit sa nu-i convina ca va fi distrus? Este de-a dreptul nepoliticos. Cind revista Sfera politicii a publicat in sinteza antologia acestor ecouri de receptare (eram tocmai la Washington, intimplator acolo citisem revista), pur si simplu mi se facuse rau: o, nu, Romania - numai asta nu. Este de nesuportat infatuarea impunitatii fictive.

5. Fara indoiala ca politica promovata de Vadim Tudor isi are radacinile in publicistica practicata de catre Cioran, Eliade si Noica in perioada interbelica si in timpul razboiului, la fel cum filozofia dusmanilor jurati ai aceluiasi Vadim Tudor isi are sorgintea in eseurile acelorasi Cioran, Eliade si Noica. Care vor fi izvoarele spirituale ale opozitiei? Adrian Marino (ca si mine in Ungaria) redescopera pasoptismul. Il pot asigura ca nu va avea nici o sansa. Din istoria popoarelor est-europene continuitatea lipseste intr-o masura atit de mare, incit numai antecedentele nemijlocite au o oarecare valoare pragmatica. Iar in lipsa antecedentelor, ramine doar mitul Occidentului: daca nu "mai devreme", ei bine, atunci "in alta parte". Cu toate ca Romania ar fi avut posibilitati uriase pentru crearea propriului sau mit democratic - este vorba de Revolutia din 1989. Tocmai in legatura cu acest aspect, nonconformista intelectualitate romana a reusit sa concretizeze cea mai fantastica realizare, un record mondial, de valoare universala. Pentru ca voi, dragii mei prieteni, carora nu v-au convenit consecintele politice (intr-adevar, neplacute) ale revolutiei, ati convins o lume intreaga ca revolutia, de fapt, nici n-a avut loc, ca a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinatie, de o inselatorie, de o jonglerie, reusind ca prin tertipurile poetice ale mitologizarii negative sa escamotati cea mai mare fapta istorica a poporului roman, numai pentru faptul ca, la fel ca in toate revolutiile, a existat prea multa fanfaronada, exagerare, palavrageala, prea mult haos. In 1789, nici la Paris n-a fost altfel, la Bastille abia daca au fost gasiti citiva detinuti, dar cu toate acestea, instinctul politico-istoric al poporului francez nu permite sa fie sterpelita quatorze juillet. Noi, maghiarii, nu stim nici pina-n ziua de azi cine a tras in octombrie 1956 in multimea adunata in Piata Kossuth, dar sa incerce numai sa puna cineva la indoiala existenta glorioasei noastre revolutii din 1956! Anularea mitului democratic romanesc a anticipat anularea realitatii democratice romanesti. La posturile de televiziune din lumea intreaga au aparut revolutionari romani care si-au negat propriile lor acte de eroism. Este fara egal si incredibil - dar consensul contrarevolutionar atit de puternic a fost (si a ramas). Revolutionarilor le-a fost atit de sila de propria lor revolutie si de libertatea propriului lor neam, incit au fost dispusi sa renunte - o singura data! - pina la infatuarea nationala. Autonegarea romaneasca a facut scoala: azi am citit ce scrie unul dintre cei mai destepti scriitori maghiari despre "distractia galagioasa numita schimbare de regim". Evident, si el este un democrat. Comunistii bineinteles ca au stiut ca s-a intimplat ceva - din cauza asta au vrut sa-si insuseasca situatia. Ici si colo si-au insusit-o, dar cu toate acestea n-a rezistat vechiul lor regim, au fost nevoiti sa se schimbe ei.

6. Ce replica ii vor da lui Vadim Tudor prietenii mei romani, pentru ca de zece ani incoace tac milc cind se inaugureaza statuile lui Antonescu, cind strazi din aproape toate orasele Romaniei sint botezate cu numele lui Antonescu, cind este escamotat trecutul maghiarilor, al evreilor, al grecilor fanarioti...? Voi, dragii mei prieteni romani, il respectati oarecum mai corect pe maresalul Antonescu decit il respecta Vadim Tudor? Inclusiv fosta majoritate guvernamentala a incriminat mai ales trecutul lui Vadim Tudor, in loc sa fi analizat cauzele popularitatii instigatiilor extremei drepte (si, in parte, ale PDSR-ului), in comparatie cu pozitia intelectualitatii democrate. A sprijinit vreodata tabara democratilor romani revendicarile salariale ale vreunuia - indiferent care - grup de muncitori? S-a solidarizat vreodata cu grevistii? A avut argumente fata de criticile referitoare la strategia politica practicata de FMI si Banca Mondiala, strategie considerata de multi absurda, care a dus la faliment Rusia? A propus vreodata si altceva decit adaptarea si modelarea exterioara la Occident, in timp ce de cele mai multe ori era de acord cu filozofia politicii unui Occident dominant (politica liberala, de stat de drept), respectiv cu premisele antimoderniste ale extremei drepte? Si a avut vreun raspuns la erorile comise de Occident? Nu v-a fost frica, dragii mei prieteni romani, ca va reinvia stafia lui Titu Maoirescu, "formele fara fond", amenintarea unui modernism vulnerabil si fara radacini, ca indaratul frontispiciului de gips al acestuia, frontispiciu ornat din plin cu frize, ameninta vidul intunecat al anarhiei taranisto-pastoresti? Aiurea!

7. Dar, din pacate, voi n-ati avut noroc nici cu Occidentul. "Orientalismul" Occidentului (aplic terminologia clasica a lui Edward W. Said precum o aplicase Maria Todorova pentru Balcani) - sistematizat de Samuel Huntington, acest foarte la moda sub-Spengler care vorbeste despre "ciocnirea civilizatiilor", - v-a ales tocmai pe voi ca dupa experimentul esecului comunismului sovietic sa indepliniti rolul "negativ" al unui contrast premodern fata de un cyber-Occident postindustrial, postideologic si postmodern. Demonizarea islamului n-a dat roade, aceasta incercare nefiind satisfacatoare nici din punct de vedere geopolitic. Noul dusman al Occidentului este ortodoxia, dar cu aceasta, in vestul Afganistanului, in Cecenia, in nordul Caucazului, in Cipru, in Bosnia si in Kosovo, Occidentul sprijina popoarele islamice, in timp ce in alte parti, pe cele catolice. Paranoia ortodoxo-integrista are o oarecare baza reala. Iar la aceasta se mai adauga parvenitismul, mitocania si prostia central-est europene, mai exact, ale maghiarilor, care confera cuvintelor "Balcan" si "Bizant" un substrat de injuraturi obscene. Maghiarii, cehii si slovenii dispretuiesc Balcanul pentru ca au ceva mai multi bani in buzunare. Aceasta atitudine imi provoaca sila. Pentru publicistica maghiara, "Bizantul" este sinonim cu o atitudine cezaro-papista, care promoveaza cultul imparatului, o atitudine slugarnica, retrograda, umila si neghioaba, de parca popoarele ortodoxe n-ar fi cistigat in secolul XX mai multe revolutii decit oricine altcineva (in Europa Centrala si de Est, in privinta eroismului si al curajului, nimic nu se poate compara cu lupta partizanilor din Grecia si din Iugoslavia, cu revolutia din Romania); nemaivorbind de faptul ca in Balcani, unde n-a existat o nobilime ereditara si unde in regiunea sudica au ramas nealterate mica proprietate si comunitatea rurala (zadruga), spiritul de ierarhie si de supusenie era mai putin accentuat decit in tarile k.u.k. (imperialo-regale). Stiu ca spiritul plebeo-strengaresco-haiducesc nu este spiritul democratiei moderne, dar mai stiu si faptul ca nu are nici o legatura cu falsa legenda "bizantina". Dusmanii ortodoxiei percep acest spirit drept haos, confuzie - tot ei fiind cei care il si prezinta astfel -, cu toate ca in el se regasesc si posibilitatile revoltei si emanciparii. La fel cum Rascoala taraneasca din 1907 poate fi considerata drept revolutie democratica sau pogrom. Acest lucru depinde de ideologia cu care o veti anima voi, dragii mei prieteni romani.

8. De ce nu exista o miscare de stinga in Romania? De ce nu exista o miscare de dreapta in Serbia? De ce a fost puternica anarhia in Bulgaria, in Macedonia si in Catalonia?

9. Consider ca este catastrofal faptul ca atit intelectualitatea romana, cit si maghiarii din Ardeal confunda statul national democratic cu statul etnico-discriminativ. Idealul americano-galez privind statul national defineste cetatenia patriotica din punctul de vedere al "neutralitatii statului", independent de determinarile etnice, la fel cum acelasi ideal defineste laïcité-ul, independent de confesiuni. Oricine poate sa fie impotriva chiar si a statului national iacobin, dar daca il confunda cu statul fascist, postfascist, reformfascist, etnic-discriminativ (à la Csurka, Vadim Tudor, Seselj, Sladek, Slota), in care "Leitkultur" are privilegii institutionalizate, ei bine, atunci isi desemneaza gresit adversarul. Ideea "regionalismului ardelenesc" - o adaptare dupa Lega Nord Padania si dupa ideea lui Umberto Bossi -, atit de populara la Cluj si Budapesta si pe care succesul repurtat in Ardeal de catre Vadim Tudor a eliminat-o definitiv de pe ordinea de zi, este fundamentata pur si simplu de faptul ca la vest de Predeal exista sume mai mari de dolari si de marci. Revizuirea granitelor, surplusul de iredentism, noile variante postmoderne/neoliberale ale acestora sint fundamentate pe singura realitate a mileniului: paralele.

10. Exemplele frumoase si patriotice ale autocriticii nationale romane le putem regasi in activitatea lui Sorin Antohi, H.-R. Patapievici, Lucian Boia si altii - sint atitudini marete si curajoase, dar (precum orice hipercritica) fara un program politic anume. Forma carnavalesca, plebeiana a autocriticii poate chiar sa si decada: excelenta revista satirica unde pina nu de mult editorialele erau semnate de catre Mircea Dinescu, este vorba de Academia Catavencu, revista care in epoca de aur era mai buna decit parizianul Charlie Hebdo, astazi este o revista-magazin nationalista bulevardiera, care in marea-i amaraciune arunca cu noroi chiar si in ceea ce ii este drag. Munca voastra curajoasa este alterata de minciuna fatala: voi credeti ca antifascismul trebuie mascat in anticomunism. Esenta regimului Ceausescu, mobilizarea mistagogico-mistica, paramilitara, a insemnat solutia fascista a "comunismului" sovietic epuizat deja la vremea respectiva din punct de vedere spiritual si moral, economic si al puterii de dominatie (si sa ne amintim de discursurile "comuniste" ale lui Pol Pot privind superioritatea "rasei khmer", precum si de cum anume a exterminat minoritatile etnice vietnameze si chineze din Cambodgia). Supravietuirea acestei mobilizari nu poate fi invinsa prin cultul lipsit de continut al "metafizicii nationale" a extremei drepte, chiar daca textele respective sint frumoase. Miklos Szabo, excelentul istoric, politician si publicist maghiar decedat recent, spunea: "in casa tinem ciini si pisici, dar in casa nu tinem vaci si antisemiti". E simplu, nu-i asa? Asa impun bunele maniere.

-preluat din revista Dilema,  http://www.algoritma.ro/dilema/arhiva_dilema/416/G.M.TAMA.htm - versiunea maghiara a aparut in Elet es Irodalom, 15 dec. 2000
-traducerea Dilema

adam michnik la ateneu

Declar ca am fost surprins total de Adam Michnik. Pot spune ca m-a zdruncinat temeinic. Modul in care a rezolvat problemele ridicate e remarcabil. Parea un om dintr-o alta lume. Oricum, dintr-o lume straina lumii mele.
Nu m-a cucerit "noutatea" si nici curajul de a afirma. Lucrurile declarate sunt, in fond, banale. Banalitaea binelui, zicea cineva. Poetic asa-zicand  a fost ca o ploaie, ca un bilet de loterie castigator (nu la categoria I ci asa, a II-a). Cred ca e un fantastic interlocutor de terasa la o bere, vara. Spritzurile cu Adam banuiesc ca sunt fabuloase.
Cumva, povestea lui are ceva ciudat. Tabloul zugravit pare dintr-un roman siropos cu un happy-end comandat de editorul dependent de colectia de succes pe care tocmai a reusit-o. Povestea lui Adam nu era posibila in Romania. Despre asta vorbeste Herta. Despre imposibilitatea ca frumusetea sa se poata naste indiferent de mizeria ce o inconjoara. Ciudatenia povestii lui Adam cred ca sta in reusita romantismului sau. E un erou romantic care a imbatranit.
Spun ceea ce spun in apararea lui Liiceanu. Nu-l agreez pe filosof. A primit doi pumni in plina figura. Natura mea ma impinge sa fiu de partea celui lovit. E suficient. Plesu e doar las (Herta). Liiceanu e las (Herta) si mensevic/bolsevic (Michnik). Cumva Plesu a avut un fior placut dincolo de prietenia cu Liiceanu. Un fior prea-omenesc. A scapat. -1 +1 = 0. Lasitatea intelectualitatii e nimic pe langa bolsevismul lui Liiceanu. Dracul e unul si acela a fost identificat. Restul sunt recuperabili.
Liiceanu a avut dreptate sa scrie Apelul. Romania nu-i Polonia. Intransigenta si asumarea acuzatiei e inclusa. Adam e dovada vie a validitatii Apelului. Si Havel. Existenta lor acolo si inexistenta lor aici justifica Apelui. Da, Liiceanu a fost bolsevic/mensevic. Asta e limbajul tare. E un limbaj nascut de bolsevici. Michnik e bolsevic? Mensevic? Troskist? Social-democrat? Anticomunist? Ce e? Democrat?! Lenin era democrat. Nu-i fac proces polonezului. E suficient de tare. E util.
Insa nu vreau sa-mi vorbeasca de iertarea crestineasca cineva care nu e crestin (vorbesc in general). Biserica imi spune despe asta zi de zi. E suficient. Misionarism crestin nu poate face decat un crestin.

"Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte."
A fost Fiul lui Dumnezeu bolsevic?

Conferintele Ateneului - Andrei Plesu - Adam Michnik (14 februarie 2011)...

liiceanu aproape bolsevic

Patriciu, articol "Turma si iertarea"
Plesu, articol reactiune  "Melancolii"
Tismaneanu, articol de limpezire(?) "Anti-melancoliile d-lui Patriciu: Deturnari semantice si erori istorice"

Zice Patriciu ca Liiceanu, declarat mensevic de Michnik, e aproape bolsevic. Tismaneanu il admonesteaza cu catalogu' si-i zice ca un mensevic e un anti-bolsevic.
Nu mai spune!!! Mensevic inseamna anti-bolsevic???!!!
S-avem iertare. Asta e interpretare utilitarista.
Dau si eu o definitie: mensevic inseamna un bosevic nenascut inca. Orice mensevic devine bolsevic. Asta tine de varsta. Adica Plehanov si cei ca el erau prea batrani pentru metodele bolsevice. Trotki, Stalin, Kollontai si ceilalti… bolsevici, fosti mensevici. Adica nu chiar bolsevici. Trotki a fost trotkist, Stalin stalinist.
In fond singurul bolsevic a fost Lenin. Si, scazand procentul Sverdlov s. cl.
Ideea lui Patriciu, si asta vine de la Batrani, e ca social-democratia e antecamera comunismului. Toti social-democratii daca iau puterea ajung comunisti; ei sau copiii lor.
Eu cred ca singura solutie a unei umanitati fara Dumnezeu este comunismul. Ca incestul originar. Cam atat poate sa faca omul despartit de Sfanta Treime. Adica nimic mai mult decat inginerie. Un fel de rezistenta prin cultura. Se cultiva pe el insusi si pe urmasii lui biologici.
 Si Adam a rezistat prin cultura.

socialism si rezistenta prin cultura

Foarte stranie interpretarea ce s-a dat vorbelor Hertei Müller. Ea a zis ca intelege ca s-a rezistat prin cultura si asta e foarte bine. Insa rezistenta prin cultura este o decizie INDIVIDUALISTA. E un fel de bughimamborag. O incantatie reliogioasa primara. O folosire a unei capacitati deloc diferite de a fi tamplar sau medic. Adica faci ce stii si ce poti. E mare lucru, desigur. Faci ce stii mai bine si in jurul tau curge sange. Subterana.
Important este ca, intradevar,  A FOST FOARTE PUTIN. Individualismul nu produce maelstrom. Aici e problema ridicata de Herta Müller. In celelalte tari comuniste s-a produs o malformatie sociala. Se viza vecinatatea, proximitatea, alteritatea. De aici aparitia miscarilor colective de protest. Asta e CULTURA!!! Nu o carte scrisa din deranj idiosincratic.
Bine, asta ai putut face atunci. Dar si azi crezi ca ai fost OPTIM, EFICIENT ; crezi ca ai miscat cumva sistemul???!!! Herta Muller spune, pe scurt, ca in Romania NIMENI nu a contribuit la caderea comunismului. In afara de cei ce au murit.
Reprezentatnt de marca al acestei rezistente individualiste prin cultura e chiar Liiceanu. Mai mult ca Plesu. Si Michnik l-a atins concret.
In final un citat din Jaures : ...socialismul e individualismul logic si complet

si un interviu cu Michnik.

Herta Muller la Bucuresti dialog cu Gabriel Liiceanu

istoria lumii

istoria lumii este totdeauna un -3.

ce e comunismul?

antonio negri (cred ca el) spune:
"Maximul de diferenta este cea mai buna aproximare a comunismului"
avea dreptate Tutea cand spunea ca comunismul nu este totalitarism....

james brown

Electronic Pickpocket - despre cipuri si problemele lor de zi cu zi

Am primit de la un prieten din Canada ceva foarte interesant.


 

”Golgota Basarabiei” sau cum și-au filmat comuniștii propriile crime, neștiind că ele vor ajunge materialul unui film

Produs de Studioul „Moldova-Film”, la realizarea filmului „Golgota Basarabiei” si-au dat concursul colaboratori ai Serviciul de Informatie si Securitate a Republicii Moldova, ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Arhivei Nationale a Republicii Moldova, ai Muzeului National de Arheologie si Istorie a Moldovei, ai Companiei „Teleradio-Moldova” s.a.

Scenariu – Victor Vasilache, Ion Chistruga
Regie – Ion Chistruga, Alina Ciutac
Imagine – Ion Chistruga
Redactor – Cezara Vasilache
Editor – Alisa Chistruga
Grafica – Anatol Roibu
Sunet – Irina Garbuz
Consultanti – Elena Postica, Mihai Tasca
Voce – Ion Ungureanu
Coordonator de proiect – Ion Siman

Eliade, evreii şi antisemitismul

Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2010

Prolegomene la felix culpa. Eliade, evreii şi antisemitismul

 Liviu Bordaş

Chestiunea raporturilor lui Mircea Eliade cu evreii şi antisemitismul a dobândit în ultimele decenii o amploare care tinde tot mai mult să confişte întreaga atenţie pentru opera şi viaţa savantului român. Dezbaterile în jurul acestei chestiuni au fost aproape întotdeauna legate de episodul angajării politice a lui Eliade de partea Mişcării Legionare. În aceste discuţii şi dispute, obişnuit pasionale, s-au auzit prea adesea afirmaţii lipsite de temei documentar sau factual, generalizări şi extrapolări grăbite, exagerări ale unor date insuficient cercetate şi cunoscute. Au alunecat pe această pantă nu numai părţile interesate şi publiciştii precipitaţi, ci şi savanţi cu o reputaţie serioasă sau cercetători cu declarate intenţii de obiectivitate şi corectitudine academică.
Până în prezent lipseşte o inventariere, pe cât se poate completă, a instanţelor din scrierile şi biografia lui Eliade care se leagă de amintita chestiune. Motivele sunt multiple. În primul rând există impedimente de ordin material. O bună parte a manuscriselor rămase în ţară nu au fost publicate sau nu sunt accesibile cercetătorilor. Corespondenţa, deşi publicată în opt volume, are încă numeroase pete albe. Publicistica de tinereţe (1921-1928), antologată în patru volume, nu este nici ea integral repertoriată şi editată. Publicistica din India şi din perioada postindiană aşteaptă încă o ediţie cronologică completă. Nu mai pomenim jurnalul manuscris din anii 1928-1940, care deocamdată pare a fi dispărut fără urmă.
În al doilea rând, a lipsit voinţa necesară surmontării acestor impedimente, fie şi numai în limita posibilităţilor actuale. Ne vom abţine să speculăm asupra motivelor unei asemenea lipse de iniţiativă, deşi aici ar fi foarte multe de spus. Cea mai bună critică a lipsei de iniţiativă este însăşi iniţiativa. Am încercat, prin urmare, să alcătuim un astfel de inventar, în măsura în care am avut acces la surse în biblioteci şi arhive (publice sau private).1 Întrucât scopul nostru a fost doar de a repertoria toate datele relevante, ne-am abţinut de la interpretări dincolo de litera imediată a textelor. Stadiul actual al cunoaşterii precum şi alunecările exegetice de până acum îndeamnă la prudenţă hermeneutică. Din acelaşi motiv am privilegiat textele inedite sau uitate în paginile periodicelor, oferind in extenso toate pasajele relevante pentru subiectul în discuţie.2


1. Colegii de liceu şi fizionomia etnică

Cea dintâi întrebare care se pune este: când şi în ce circumstanţe a avut lor prima întâlnire a lui Eliade cu evreii? Nu ştim dacă la şcoala din strada Mântuleasa, avea şi colegi evrei, dar lucrul este destul de probabil. În orice caz, Eliade nu ne-a lăsat nici o mărturie în acest sens. În schimb, liceul “Spiru Haret” era frecventat de un număr considerabil de elevi evrei. Pe lângă aceştia, în clasa lui Eliade se aflau şi reprezentanţi ai altor minorităţi naţionale: greci, armeni, italieni, germani, ucrainieni. Jurnalele şi Romanul adolescentului miop – inedite în timpul vieţii – îi menţionează pe unii dintre colegii săi evrei: Mircea Mărculescu, Solomon Israilovici, Fosil Părtinişeanu, Calmi, Millo Beiler. Din amintirile altor colegi de generaţie ştim câte ceva despre relaţiile sale cu elevi din clasele mai mici, precum Marcel Avramescu şi Marcel Leibovici. În vara anului 1918 cunoscuse şi un elev de la şcoala evanghelică germană, Sami, băiatul unui croitor evreu, mai mare cu cinci ani, care l-a meditat după ce Eliade fusese lăsat corigent la limba ocupantului.3
Dintre toţi colegii evrei, în Roman se singularizează Mircea Mărculescu (Marcu) care e înfăţişat ca unul dintre prietenii săi apropiaţi. Aceasta se întâmpla însă abia către sfârşitul liceului. Numele său nu apare în primele caiete ale jurnalului, care acoperă clasele a VI-a şi a VII-a (25 septembrie 1922 - 13 februarie 1924). Beiler, în schimb, cel mai puţin vizibil, este aproape omniprezent în jurnale şi în fişele cu însemnări pentru Roman. Relaţiile lui cu Eliade par a fi fost destul de apropiate în această perioadă. Ele s-au limitat totuşi la o colegialitate consolidată de respect, fără să ajungă până la prietenie. Îl găsim menţionat deja în cea de-a doua însemnare, la 30 septembrie 1922: “Am vorbit astăzi mult cu Beyler.” Mircea îi aprecia lecturile întinse, dar atitudinea sa încrezută i-l face oarecum antipatic.4 Poate de aceea tonul se schimbă în cea de-a treia însemnare – din 16 octombrie –, în care e descrisă participarea clasei la slujba de la biserica Batiştei, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Mariei, la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari. “În timp ce în biserică cânta dumnezeesc părintele, în fundul bisericii câţiva colegi râdeau de coafura uneia din doamne. Când intrai, văzui pe Beyler hohotind şi vorbind cu cel de-alăturea. Era să-i spun: dacă nu crezi, respectă credinţa celorlalţi, iar dacă nu-ţi place, pleacă afară. Dar nu voiam să fac zgomot şi am ieşit fără să-i vorbesc.”5 Nici colegii creştini care stăteau în pridvor nu arătau, de altfel, mai multă decenţă: vorbeau despre sport, despre femei şi înjurau vremea ploioasă.
Beiler este cel care urma să facă referatul critic al conferinţei despre Rama, primul “profet indian”, pe care Eliade a ţinut-o la Societatea artistică şi culturală Muza în iarna anului şcolar 1922-1923.6 Textul s-a păstrat printre manuscrisele rămase în ţară, dar – din motive pe care le putem doar bănui – publicarea sa a fost evitată.7 Informaţia junelui conferenţiar provenea în exclusivitate din cartea Les grands initiés (1889) a lui Edouard Schuré. Esoteristul francez îl imagina pe Rama drept un tânăr druid care i-a condus pe arieni din “Sciţia” (Europa) în Asia, cucerindu-i pe “negri” peste tot pe unde îi întâlnea, în Caucaz, în Iran şi, în cele din urmă, în India. Din cauza lungimii ei, sfârşitul conferinţei a fost reprogramat pentru o altă şedinţă, care însă nu a mai avut loc, lipsindu-l astfel pe Beiler de plăcerea de a-şi prezenta critica.
Trei însemnări din lunile noiembrie şi decembrie sugerează că evreii erau văzuţi nu doar în termenii unei diferenţe religioase, ci şi în cei ai unei specificităţi fizionomice, expresie a diferenţei rasiale. La onomastica colegului Puşcariu, Eliade observă că una dintre domnişoarele invitate, Sissi Cair, avea un “nas ovreiesc” şi părea foarte inteligentă. Aşteptându-şi rândul la bilete la Teatrul Naţional, îi atrag atenţia, în urma lui, “două ovreicuţe guralive dintre care una mă privea”. În fine, căutând adresa unui coleg pe strada Batiştei, iese de alături “o ovreică bătrână care mă privi bănuitoare”.8 Dacă apartenenţa etnică a domnişoarei Cair îi putea fi cunoscută, identitatea evreiască a celorlalte persoane nu avea cum să fie decât o presupunere pornind de la aspectul lor fizic.
Astfel de observaţii de fizionomie etnică Eliade a putut face deja în vara acelui an, cu ocazia unei excursii la Cernăuţi. Acolo a remarcat că “numai nume evreieşti se vedeau pe firme”, a încercat să discute cu o duduie indigenă care l-a potopit cu sunete ce aduceau a “şahă-mahăr” şi a contemplat figura ciudată a unui Mathusalem bărbos care citea dintr-un “ceaslov soios”.9


2. “Politica antisemitistă”

Această “vizibilitate” specială a evreilor va deveni explozivă începând din 10 decembrie 1922, când manifestaţiile şi grevele studenţeşti pentru votarea legii numerus clausus vor reamorsa “chestiunea evreiască”. Eliade era deja familiarizat cu ea, aşa cum se poate vedea din articolul Filosoful Conta, unde menţionează discursul acestuia de la Camera deputaţilor care făcuse furori în epocă.10
Totuşi, în luna decembrie el nu-şi notează nimic despre manifestaţiile studenţeşti.11 Abia când reia jurnalul, în 31 ianuarie 1923, cu ocazia înmormântării unor profesori, aminteşte că, pe drumul spre cimitir, discutase “politică antisemitistă” cu câţiva colegi: Radu Marinescu filosemit, Haig Acterian neutru, “eu şi Puşcariu antisemiţi”12. În aceeaşi zi consacră “politicii studenţilor” o notă separată:

“Miercuri. Politica studenţilor
Ca toţi băieţii sunt antisemit, însă din convingere intelectuală, şi tremur la insuccesul manifestaţiilor antisemite. O să scriu mult în romanul meu de ele. Totuşi se mai găsesc băieţi care, învăţând de la alţii sau ştiind două trei argumente stupide ca «starea de civilizaţie», «ruşine orientală» şi altele, vorbesc şi se arată interesanţi fiind altfel decât majoritatea.
Ciocnirile. Cuvântul studenţesc. Întâlnirea de aseară şi exageraţiile. Adevărul şi oficiosul Universităţilor. Starea de spirit. Cursul leului. Prin clase nimic nu se simte (ce depărtare între noi şi studenţi, uniţi sub imperiul liceului!). Prăvăliile sunt închise. Studenţii care vând ziare. O companie trece înainte şi manifestanţii nu fac gălăgie. Cântă cântece patriotice. Sunt mulţi, mutre de entuziasmaţi zbiară «A apărut Cuvântul studenţesc, ediţie specială» şi au bastoane. Printre ei şi câţiva ofiţeri.”13

Ce declanşase interesul lui Eliade pentru mişcarea studenţească, după aproape două luni de pasivitate? Cuvântul studenţesc începuse a fi tipărit la 7 ianuarie 1923 cu subtitlul “organul studenţimii române din întreaga ţară”, pe care îl va păstra până în 1926, când devine organ oficial al Uniunii naţionale a studenţilor creştini din România. Chiar de la început, el se declară un organ de luptă împotriva străinilor, adică a evreilor. În primul număr un articol adresat ministrului justiţiei se întreba Evreii sunt români?
La 31 ianuarie ziarul a ieşit cu un număr special, pe a cărui primă pagină era titrat un manifest cu litere de o şchioapă. Textul său ilustrează contextul psihologic exploziv în care se situau însemnările lui Eliade:

“Români treziţi-vă!
Jidanii ne-au declarat lupta pe faţă.
Nu le-a mai ajuns nici specula murdară cu care ne sugrumă, nici insultele presei lor înveninate, nici orice alte provocaţii mărunte, ci au pornit cu impertinenţa caracteristică RASEI lui Iuda la ultimul asalt.
Au voit să pălmuiască mândria şi conştiinţa naţională a poporului care le dă găzduire şi au pregătit lovitura împotriva studenţimei universitare române, care întrupează această mândrie şi conştiinţă a neamului.
Lovitura ingrată şi laşă, a fost premeditată şi pusă la cale în noaptea de 29 ianuarie, într-o consfătuire secretă, ţinută într-o casă de pe Calea Griviţei, aproape de cimitirul Sf. Vineri.
Agresiunea a fost tradusă în fapt chiar a doua zi.
Constituiţi în bandă, cu câţiva apaşi plătiţi, înarmaţi cu bastoane, boxuri şi revolvere, o ceată de peste 150 de studenţi jidovi au dat asalt Universităţii din Bucureşti, eri, 30 ianuarie, orele 8 jumşătateţ dimineaţa şi au maltratat pe cei 25-30 studenţi români cari se aflau la acea oră pe sălile de cursuri.
Fără a enumăra pe cei mai mult sau mai puţin răniţi, studenţii jidovi au ciopârţit cu 7 răni faţa studentului Lungulescu Aurel şi, în pornirea de ură confesională de care erau animaţi, au desemnat pe fruntea lui, cu cuţitul, semnul crucii.
Secretarul general al Instrucţiei, care a încercat să-i oprească, a fost huiduit.
Procurorul general de Ilfov şi directorul Universului au văzut victima.
După această infamie, nemernicii, credincioşi devizei «dă şi fugi şi ţipă tot tu», au cerut închiderea prăvăliilor jidoveşti şi, producând o panică enormă în centrul capitalei, au chemat pe coreligionarii lor să scape pe studenţii jidovi de «masacru».
Îndrăsneala lor a trecut orice închipuire.
Ziua de eri va rămâne o ruşine naţională.
Ea trebuie să fie ultimul termen al răbdării noastre şi semnalul luptei pentru strivirea şarpelui jidovesc.
Români treziţi-vă! E ceasul suprem.”14

Întregul număr şi o nouă ediţie specială în ziua următoare se ocupă de această “agresiune” asupra studenţilor. Faptele relatate sunt, se pare, confirmate de documente provenind de la rectoratul Universităţii,15 dar o cercetare istorică documentată lipseşte deocamdată.
Din însemnarea lui Eliade se înţelege că nu starea emotivă de moment şi nici prejudecăţile sau interesele de clasă erau cele care îl raliau curentului antisemit manifestat de mişcarea studenţească, ci “convingerea intelectuală”. De asemenea, “antisemit” nu înseamnă că tânărul Mircea nutrea sentimente anti-evreieşti. Nu există nicăieri în textele sale din această perioadă vreo însemnare care să exprime asemenea atitudine. “Ca toţi băieţii sunt antisemit” înseamnă: sunt de partea mişcării antisemite, împreună cu colegii mei.
Dar, deşi toţi băieţii erau “antisemiţi” (vedem însă că Radu Marinescu şi, mai încolo, Mihail Polihroniade nu prea erau), distanţa dintre liceeni şi studenţi e foarte mare. Liceul e privit ca un imperiu opresiv în care libertatea de expresie e sacrificată unei “unităţi” atent supravegheate de directorul Dimitrie Papadopol.
Peste două zile, la 2 februarie, Eliade îşi notează totuşi: “şi prin şcoală se observă mişcări antisemite, ascunse sub haina unei pasive acţiuni de frica directorului.”16 Un elev apare cu Cuvântul studenţesc în care era fotografiat studentul Lungulescu “tăiat cu o cruce de jidovi”. E vorba de cel de-al doilea număr special din 1 februarie. Aurel Lungulescu era unul dintre cei trei fondatori ai organizaţiei Fascia naţională română, una dintre mişcările precursoare Ligii Apărării Naţional Creştine, cu care se şi contopeşte în 1925 (dar Lungulescu moare în acelaşi an). Eliade chiuleşte de la ora de engleză şi “devorează” Cuvântul studenţesc împreună cu colegul său Farin Amler.
Lectura lui are un puternic efect: “Am vorbit apoi numai de mişcare. Povestiri. Studentul cu trei ziare şi ovreiul falş. Studentul român şi unguroaica.” În urma discuţiilor simte impulsul de a participa şi el la “luptele” studenţeşti: “Vorbii cu Farin de o bătaie dar numai la marginea Văcăreştilor. La recreaţie, cu Aguletti şi Oprişan, răspândiserăm chiar vestea şi căutam noi membri.” Era, desigur o ieşire provocată de articolele de pe prima pagină: Ofensiva jidanilor continuă şi Vânătoare de creştini. Studenţii români au fost schingiuiţi în Calea Văcăreşti. Ea se stinge în acest stadiu, căci “Veni apoi Moisil şi ne sperie. Anarchie rea, profită jidovii, rugăciunile, tabloul lui Lungulescu, boicota şi societatea literară.” Constantin Moisil (1867-1958), profesorul de istorie, era un reputat arheolog şi numismat, membru al Academiei Române şi, nu în ultimul rând, tatăl viitorului matematician Grigore C. Moisil, elev şi el la “Spiru Haret”. Eliade reuşeşte să evite un mic incident legat de antisemitism şi de societatea literară a clasei a VII-a, dar nu dă detalii asupra lui. Deşi îşi încheie ziua de şcoală în compania lui Beiler şi Vojen, pe cel dintâi îl observă cu severitate: “Beiler îşi dă o mutră de suferind, se preface afectat de împrejurări.”17
A fost fără îndoială o zi foarte tensionată de evenimentele curente pe care ziarul studenţesc le reflecta în mod dramatic. În ziua următoare Eliade îşi însemnează că mişcarea antisemită e mai scăzută. Beiler îi spune că aceasta “n-a înfrânt cartea”.18 La 7 februarie e încă “entuziasmat de mişcarea antisemită”, astfel încât nu are timp să se apuce de o dramă căreia îi schiţase deja planul. Discută însă cu colegii săi Pake şi Barbu “chestia antisemită”:

“- Uite măi, jidanii nu pot să plece în Palestina, căci acolo n-are cine să lucreze pământul ca să le schimbe ei produsele şi să se umple de bani.
- ş-apoi iudeu cu iudeu nu se înşeală.
Chestia «boicotul» şi ultimele evenimente le-am discutat. Vorbeam toţi cu patimă şi ne bucuram că cetăţenii capitalei au început să fie conştienţi. Ne-am supărat în ce priveşte dl. General Nicoleanu care a închis Cuvântul studenţesc.”19

Discuţiile se reiau dupămasa la el în mansardă împreună cu Dinu şi Barbu. Cel din urmă a adus Curierul israelit şi a citat tot timpul ziarul studenţilor.20
La 10 februarie au loc din nou discuţii între liceeni, de această dată despre conflictul studenţilor cu Iorga în “chestiunea evreiască”. Unii erau de părere că istoricul trebuia tratat cu respect: “Ce-o fi zis omul acela… După treizeci de ani de profesorat, acum la bătrâneţe să fie huiduit?” Alţii îi reproşau că s-a amestecat în politică şi că ţine cu evreii. Se dezbate: “- Mă rog, nu e filosemit. / - Cine a zis? - Toată lumea o ştie. / - Mă rog, să încheiem. Nici nu erau decât elevi de liceu. A doua zi la Academie, la comunicarea făcută, studenţii l-au aplaudat... / - De altfel, i s-a refuzat demisia. / - Ei şi?”21 Nu ştim care dintre replicile dialogului aparţin lui Eliade.
Două însemnări ulterioare dovedesc atât puterea pe care modelul Iorga o avea asupră-i, cât şi o poziţie deja critică faţă de opera sa. La una dintre şedinţele Cercului artistic: “Eu înălţam la cer erudiţia lui Iorga, însă îi renegam orice urmă de inteligenţă originală şi mai ales filozofică. Toţi ceilalţi m-aprobau.”22 În toamnă, cu ocazia unei crize de memorie şi de melancolie în propria-i mansardă, îşi notează: “Mă gândesc mereu cu necaz că Iorga n-avea crize de-acestea şi că memoria lui l-a ajutat mult. ş…ţ Fac probe de memorie şi mă descurajez comparând cu Iorga.”23
Dat fiind că numai erudiţia şi memoria erau admirate la marele istoric, e foarte probabil ca Eliade să se fi aflat printre cei care îi reproşau lipsa de “inteligenţă” în luările de poziţie politică împotriva mişcării studenţeşti. Totuşi, într-o scrisoare – netrimisă – din vara acelui an, el va încerca să-l asigure pe Iorga chiar de contrariu.24 Era oare într-adevăr aşa? Nu numai locul în care se exprimă ne dă motive să ne îndoim că îşi schimbase părerea la distanţă de câteva luni. În toate intervenţiile ulterioare, Eliade a manifestat constant rezerve în legătură cu flerul politic al lui Iorga şi cu atitudinea sa faţă de “noua generaţie” postbelică.
3. “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm”

Al doilea caiet al jurnalului lui Eliade începe chiar cu două ample note legate de greva studenţilor. La 24 februarie Mircea primeşte de la unchiul său, “nenea Mitică”, patron de prăvălie şi protector al micului “intelectual”, misiunea de a duce o listă neoficială de subscripţie (6100 lei) la căminul studenţilor în medicină. Subscripţiile publice erau menite să-i susţină pe grevişti, cărora guvernul, ca măsură represivă, le-a închis cantinele şi căminele, lăsându-i astfel fără mijloace de subzistenţă. Mediul micilor comercianţi români, căruia îi aparţineau Dumitru Vasilescu şi familia mamei lui Mircea, simpatiza cu programul studenţilor şi ar fi primit cu bucurie introducerea lui numerus clausus în toate sectoarele vieţii publice, aşa cum se întâmplase în Ungaria cu doi ani mai devreme.
Probabil tot de atunci datează una dintre fişele pe care Eliade îşi însemna grăbit diverse întâmplări pentru Romanul adolescentului miop şi care înregistrează o mică scenă ironică. Un grup de fete, trecând pe lângă căminul studenţesc, sunt îndemnate de un “bas înalt” să cumpere ziarul. Când tinerele încep să râdă şi să privească în altă parte, basul le răspunde: “Mi se pare că sunteţi filosemite, duduilor.”25
În mod interesant, capul studenţilor răzvrătiţi era un italian, Del Nevo, care se întâmpla să fie chiar pedagogul de la liceul “Spiru Haret”. Făcea parte de asemenea din redacţia Cuvântului studenţesc în calitate de casier. Atmosfera din sediul greviştilor îl impresionează într-atât pe Eliade încât îl face să se simtă mai mult decât un elev, “zguduit de aceleaşi sentimente” ca studenţii.26 Mulţumirilor acestora el le răspunde cu o frază pregătită din timp: “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm, domnule, căci peste puţin va veni rândul nostru să luăm facla în mâini”.27
Părăsind sediul studenţilor, Eliade îşi face planuri “ca de obicei când mă impresionează ceva mai adânc”.28 Nu ştim însă de ce natură erau acestea. Aflăm doar ceea ce l-a impresionat acolo, din discuţiile de la Cercul artistic, care îşi ţinea şedinţa chiar atunci în casa lui Dinu Sighireanu. De îndată ce soseşte, Mircea începe să le vorbească colegilor, cu aprindere, despre mişcarea studenţească: “Ce entuziasm! Ce muncă!”29 În mod evident, spera în succesul acesteia şi se supără pe cei care o minimalizează sau o iau în râs: “Dar ce m-a frapat pe mine n-au fost nici banii, nici greva lor, pe mine m-a frapat munca, înfrigurarea aceasta ce domnea acolo.”30
Îl avea de partea lui pe Haig Acterian, “partizan de-al mişcării studenţeşti, dar foarte liniştit, judecând cu răceală lucrurile”. În schimb, Mihail Polihroniade e văzut ca “singurul filosemit de la noi”. Acesta exclamă: “Ce poţi să le faci domnule dacă şevreii - n.n.ţ sunt mai tari ca studenţii noştri? În finanţe ne bat, dacă n-ar fi ei ne-am duce pe râpă.” Filosemitismul cu care îl taxa Eliade nu pare să fi fost însă decât o concluzie grăbită a neîmpărtăşirii aceleiaşi “soluţii” a problemei.31 Polihroniade nu accepta ca cetăţenii aceleiaşi ţări să nu aibă drepturi egale, însă propune ca românii să facă imposibilă “starea” evreilor: “în Grecia nu sunt nici cinci mii de ovrei! De ce? Fiindcă grecii sunt mai hoţi ca ei!” Eliade respinge această soluţie: “Dacă grecii lui sunt hoţi, asta nu înseamnă că şi noi o să ne tâlhărim numai ca să putem da pe jidani afară din ţară. Îi dăm şi altfel.”32
Calmul lui Polihroniade îl enervează pe Eliade, care îi răspunde pătimaş şi incoerent: “Da, dar sunt cetăţeni şi cetăţeni. Studenţii şi orice român bun nu se revoltă contra evreilor veniţi în ţară acum patruzeci, cincizeci de ani, care e evreu numai cu carnea şi cu gândul, dar cu sufletul român, nu, acum sunt cel puţin filoromâni, dar se revoltă contra liftelor venite acum doi trei ani de peste graniţă, care s-au năpăstuit şsic! – n.n.ţ ca lăcustele asupra ţărişoarei noastre pe care holdele o făceau strălucitoare, şi care azi vin abia ştiind româneşte şi mâine pleacă cu buzunarele pline de aur în America.”33
Discursul său e o colecţie a clişeelor retoricii “chestiunii evreieşti” pe care le culesese din ziare, cel mai probabil din Cuvântul studenţesc. Polihroniade ripostează că studenţii s-au ridicat împotriva tuturor evreilor, fără discriminare. Eliade nu se lasă: “Asta nu e adevărat. Şi de-ar fi făcut-o, fii sigur că au făcut-o numai pentru că toţi evreii s-au unit strâns, şi cei vechi şi liftele străine. Asta e vina lor.”34 Polihroniade vine cu un nou argument, atrăgându-i atenţia că studenţii nu s-au limitat la problema cetăţeniei, ci au adus în discuţie şi chestiunea religioasă: “N-are omul voie să aibă altă religie decât aceea a statului?” Eliade:

“- Când religia aia are într-însa cuvinte ca «Tob scheşbeţgoim harog», ea trebuie privită cu neîncredere.
- Cuvintele astea nici nu există în…
- În Talmud zici? Ei bine, hai cu mine la (l-am înfruntat şi minţeam ca să-l stâlcesc în argumente, să mă răzbun pe liniştea lui de grec stăpân pe sine) Cassa şcoalelor, şi ai să vezi Talmudul tradus în franţuzeşte de către Societatea Biblică şi acolo ai să găseşti: «Tot ce-i goi ucide-l, goiul nu-i om, el e javră, şi femeia goiului, copilul goiului, avutul goiului, zdrobeşte-l căci goiul nu e om, ci goi, şi Dumnezeu se va bucura de asta!»
Ei bine, se compară asta cu Biblia noastră? Vedeţi, iată, că trebuie să ne ferim şi de religia lor.”35

Argumentele lui Eliade erau, aşadar, amorsate nu atât de convingeri, cât de dorinţa de a prevala cu orice preţ asupra preopinentului său.36 Dacă e să-i credem propria mărturie, în discuţiile teologice şi politice care au urmat, Polihroniade a cedat progresiv teren, până când polemiştii au fost întrerupţi de o consecinţă neaşteptată. Colegul lor Calmi se retrăsese pe canapea “stingherit şi suferind în mândria lui de evreu bogat şi timid”. Piky Puşcariu îi cere lui Eliade să înceteze discuţia. Acesta însă, cu o naivitate surprinzătoare, nu se simte vinovat de situaţia creată căci, spune el, Calmi e român cu sufletul: “- Ba nu tac şi-i spun chiar să nu-i fie ruşine, căci nu-i vorba de ei.”37 Ceilalţi colegi au avut un mic acces de ură faţă de lipsa lui de sensibilitate, care s-a stins totuşi repede când a început o altă discuţie.38
Să nu ne facem însă iluzii că erau diferiţi de Eliade. La următoarea şedinţă a Muzei, la 3 martie, când Ioan Victor Vojen şi Mircea Moschuna-Sion încearcă să-l impună pe Beiler la preşedinţia societăţii, băieţii se revoltă în unanimitate: “Cum, să ajungă un jidan în capul nostru, să-şi facă el mendrele peste noi? Dar ar fi un triumf pentru timpurile prin care trecem, iar pentru noi o insultă de a nu ne găsi vrednici de preşedenţiat. Asta nu o vom admite pentru nimic în lume!”39
Multe fişe cu însemnări pentru Romanul adolescentului miop îl au ca protagonist pe Beiler, dar chestiunea evreităţii sale apare foarte rar. Cu ocazia unei conferinţe a lui Israilovici despre Prometeu, care fusese criticată acerb de Mihail Polihroniade, Petre Viforeanu şi Ioan Victor Vojen, Eliade i-a luat partea “în privinţa formei”, deşi, aşa cum îşi nota, colegul său “a avut un fond original nul”, preluând totul din Lovinescu, “iar ca formă a copiat tot soiul de nemţisme, franţuzisme şi făcea greşeli de limbă.” Beiler susţinea dimpotrivă că Israelovici a avut chiar multe consideraţiuni mitologice originale. Discuţia continuă şi după oră. Beiler pune pe seama antisemitismului criticile asupra formei aduse de colegi. Eliade se opune: “Eu spun că Polihroniade nu e antisemit, iar el mă asigură că se preface.”40 Pe o altă fişă e însemnată mai succint o conversaţie cu Del Nevo şi Beiler: “Jidanu’ se ţinea tare când avea în faţă toate argumentele.”41
Cel de-al doilea caiet al jurnalului continuă până în aprilie 1923, fără însă a mai reveni asupra mişcării studenţeşti şi a antisemitismului. Începeau chiar să bată vânturi adverse. Pe o fişă din aprilie 1923 Eliade îşi notează: “Dinu e acum filosemit fiindcă niciodată n-a fost un antisemit convins şi mai ales din pricina înamorării lui de d-şoara Nădejde, a cărei mamă e evreică. Ea e o filosemită înfocată şi îi dau mare dreptate dar pe el, fiindcă şi-a schimbat ideea numai din cauza aceasta, nu-l admit. El spune că şi-a schimbat ideea şi acum e filosemit convins. Dar eu nu-l cred.”42
O listă a personajelor pentru versiunea Romanului unui om sucit care-l avea ca protagonist pe Radu Giurgea cuprinde şi o evreică antisemită, îndrăgostită de vărul ei naţionalist, care însă o iubea pe colega acesteia:

“D-şoara Frida Ettinger, evreică antisemită, fiica profesorului Ettinger de la Universitatea de la Cluj, mort pe frontul român în rândurile germanilor. Mama sa s-a căsătorit cu maiorul Răducanu din regimentul de artilerie din Braşov, actualmente (partea I-a a romanului) plecaţi la Bucureşti. – 17 ani, colegă cu Caty, venită să stea pentru câtăva vreme la prietenele Zapan. Curtează pe văru-său Dinu.”
“Dinu Răducanul. 20 de ani, frumos, student anul III litere şi filozofie, colaborator la Adevărul literar şi Ramuri, naţionalist, nepotul maiorului Răducanu, orfan de tată, mama sa şeţ sora maiorului. Iubeşte pe Caty. E curtat de Frida, Violetta şi de Aura.”43

De ce unicul personaj evreu din proiectatul roman trebuia să fie antisemit? Probabil pentru că acesta era singurul mod de a-l “asorta” cu un tânăr naţionalist. Am putea vedea aici o încercare de a întoarce pe dos exemplul cuplului Dinu Sighireanu – domnişoara Nădejde. Dar nu este exclus ca Frida Ettinger să fi avut într-adevăr un model real, cunoscut lui Eliade în mod direct sau din povestirile altora, aşa cum se întâmplă de regulă în proza sa.

LIVIU BORDAŞ

Despre cultura in comunism

Interesant, doua pareri despre acelasi lucru: cum este si ce a fost cultura in comunism.
Nicolae Manolescu, evident, trege tare pentru a-si argumenta propria viata (e de inteles). Ce e de neinteles este cum un critic literar uita cum se judeca istoria. Ca a trait si creat in comunism e una dar ca ajunge sa si ridice asta la nivelul unei justificari-morale este, pentru mine, tragic (daca n-ar fi amuzant). Si asta tot din cauza H. Muller. AICI
Miklós Haraszti, prin Alexandru Calinescu, trage si mai tare. AICI

Citat din Manolescu: " Iata cum totalitarismul a contribuit la aparitia unei arte adevarate care s-a nascut ca reactie la cenzura."

Si un fragment  din Haraszti : ...artiştii europeni (ca să ne limităm la ei) şi-au manifestat de multă vreme ura lor împotriva burgheziei, s-au considerat nedreptăţiţi, marginalizaţi, persecutaţi şi au profitat de prima ocazie pentru a se elibera de constrîngerile pieţei şi de exigenţele unei culturi a profitului (am putut vedea, după prăbuşirea sistemului comunist, ceea ce Haraszti, la începutul anilor '80, doar intuia: artiştii au perceput dispariţia „culturii de stat” drept o catastrofă şi au traversat - traversează încă - o gravă criză de identitate)...

Bruno Walter - Sinfonia n° 5 di Gustav Mahler

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane a enuntat cinci principii de filantropie sociala crestin-ortodoxa

Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in cadrul Conferintei pastoral-misionare, cu tema Misiunea social-filantropica a Bisericii, vocatie spirituala si necesitate practica , care a avut loc astazi, 3 noiembrie, la Palatul Patriarhiei, in Aula Magna Teoctist Patriarhul a prezentat cinci principii de filantropie sociala crestin-ortodoxa, dupa cum urmeaza:
1. Lucrarea filantropica a Bisericii este continuarea lucrarii filantropice, vindecatoare, sfintitoare si mantuitoare a Mantuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni si pentru mantuirea lor S-a facut Om, ca omul sa poata participa la viata si iubirea vesnica a Preasfintei Treimi.
2. Filantropia sociala nu trebuie despartita de Liturghia eclesiala, intrucat rugaciunea este izvor de iubire smerita si jertfelnica. In Sfanta Liturghie este celebrata Filantropia divina sau iubirea dumnezeiasca pentru oameni, iar Filantropia sociala a Bisericii este marturie concreta a acestei iubiri dumnezeiesti, harice, prezenta in viata si lucrarea Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos.
3. Filantropia sociala a Bisericii este in primul rand o filantropie pastorala, adica ea are in vedere indrumarea omului pe calea mantuirii. Iubirea Bisericii fata de om trebuie sa fie in primul rand grija pentru hranirea lui cu hrana spirituala a Sfintei Evanghelii, vindecarea lui cu harul Sfintelor Taine si cresterea omului prin cultivarea virtutilor si savarsirea faptelor bune. Iar impreuna cu aceasta filantropie pastorala sau spirituala se dezvolta si filantropia materiala a hranei si imbracamintei trupesti, a vindecarii medicale, a ingrijirii de cele necesare vietii biologice.Aceasta atitudine a Bisericii se inspira din lucrarea Mantuitorului Iisus Hristos, Care hraneste spiritual multimile cu binevestirea Evangheliei mantuirii, vindeca pe cei bolnavi si apoi inmulteste painile. Urmand lui Hristos, Biserica acorda prioritate rugaciunii sau vietii spirituale ca fiind izvor de lumina si iubire sfanta pentru opera ei sociala. Asa se explica prezenta preotilor de caritate in spitale, unitati militare, penitenciare etc. Insa, daca filantropia sociala se separa de spiritualitate, ea se secularizeaza, iar omul suferind nu mai este privit ca fiind chipul tainic al lui Hristos, ci un simplu individ social.
4. Lucrarea filantropica-sociala ortodoxa are ca izvor de inspiratie viata parohiala si viata monahala, deoarece scopul filantropiei sociale este in primul rand cultivarea comuniunii fratesti in Biserica si societate, nu doar rezolvarea unor nevoi materiale imediate. In acest sens, deodata cu solidaritatea fata de cei in nevoi trebuie cultivata si recunostinta fata de binefacatori, pentru intarirea comuniunii intre oameni.
5. Cooperarea Bisericii cu diferite asociatii, fundatii si organizatii umanitare este benefica daca Biserica nu-si pierde identitatea sau vocatia ei pastorala si sfintitoare, intrucat ea priveste sanatatea ca dar al lui Dumnezeu si viata omului pe pamant ca timp de pregatire pentru viata cereasca vesnica. In acest sens, iubirea fata de aproapele este criteriul principal al mantuirii omului, iar judecata finala priveste mai ales binele pe care puteam sa-l facem aproapelui nostru, dar nu l-am facut. Deci, oricat de mare ar fi filantropia noastra sociala, trebuie sa recunoastem, in smerenie, ca n-am facut tot ceea ce era necesar.

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA (Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993)

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA
(Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993)

Soljeniţîn cînd era tînăr...

("vedenie" canadiană anonimă, pescuită de pe internet)

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.
Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.
Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.
Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.
Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.
Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.
Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.
Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.
Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENIŢÎN

În româneşte de
Ioana Ocneanu

PROFETUL SOLJENIŢÎN: LUMEA SFĂRÎMATĂ

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”
Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”
Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul
Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane
Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu

„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!...” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.
Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”... Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973). Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.
La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

Răzvan IONESCU

(text apărut iniţial în Gazeta de Transilvania)

Mai ascultati odata Rozenbaum