in sfarsit, catolicismul isi implineste menirea. si daca nu era suficient de clar va invit sa re-cititi fragmentele lui Dostoievski din Idiotul (ma tot intreb de ce nu i-a zis Imbecilul).
Francisc: un Papă revoluționar-stângist al Bisericii?
Zilele trecute Papa a publicat o exortație apostolică Evangelii Gaudium,
Bucuria Evanghelizării, care a stărnit interesul mondial al presei
pentru că critică vehement sistemul capitalist. Textul nu este în primul
rând unul cu miză economică sau politică, dar în acest articol voi
inisista și eu pe această chestiune precisă, propunându-mi să revin cu o
altă ocazie asupra chestiunilor de ordin spiritual care ocupă cea mai
mare parte din această exortație apostolică. Papa își propune să
revoluționeze Biserica, este vorba despre o revoluție pe mai multe
planuri, cel al trăirii credinței creștine ca o bucurie dar și cel al
schimbării atitudinii noastre în fața chestiunilor din spațiul
socio-politic.
Revoluțiile
poartă totdeauna un grad de risc, chiar și atunci când este vorba
despre revoluții neviolente când ni se propune ’’o revoluție a
tandreței’’ ( expresie pe care o folosește pentru a o descrie pe
Fecioara Maria). Revoluția presupune o schimbare radicală, o punere sub
semnul întrebării a tot ce a pre-existat acelui moment, de aceea,
într-un anumit sens, creștinismul nu are cum să fie revoluționar atât
timp cât își propune să țină seama de o anumită tradiție. Există însă un
anumit sens în care Papa are dreptate, creștinismul presupune depășire
de sine, schimbare, evoluție, de la omul vechi la cel nou, un creștin
este totdeauna pe cale, în devenire, dar această schimbare este
totdeauna un proces și nu o revoluție.
Pe plan economic Papa Francisc prespune o
schimbarea fermă fața de sistem economic actual, în jocul căruia, își
dorește să introducă principii etice.
“Unii apară încă teorii ale «căderii
favorabile» care presupun că fiecare creștere economică, favorizată de
piața liberă, a reușit să producă prin ea o mai mare echitate și să
sporească integrarea socială în lume. Această opinie care nu a fost
niciodată confirmată de fapte exprimă o încredere grosolană și naivă în
bunătatea celor ce dețin puterea economică și în mecanismele sacralizate
ale sistemului economic dominant. [1] ’’
Acest tip de discurs prespune preluarea
unora dintre temele economice ale stângii. Chestiunea sărăciei și a
inegalității nu l-ar plasa automat la stânga, în timp ce critica
sistemului capitalist ne îndreptățește să vorbim despre o perspectivă de
stânga. Faptul de a critica capitalismul nu este uimitor, Fracisc nu
este primul Papă care face asta, iar doctrina socială catolică de când a
fost inventată a încercat întotdeauna să joace calea de mijloc între
socialism și liberalism. Dar, parcă, de data aceasta, critica
capitalismului ca sistem este mult mai dură. În plus, într-un interviu
acordat unui ziar american Papa a declarat că nu a fost niciodată o
personă de dreapta[2]. Un Papă care să folosească el însuși categorii
politice de genul stânga dreapta este un fenomen nou pentru o Biserică
care se ținea departe de aceste etichete politice.
Întrebarea următoare pe care putem să
ne-o punem este cum va afecta un discurs al unui Papă conștiințele
catolicilor: a celor de stânga, a celor de dreapta și a celor ce nu au
opțiuni politice bine definite. Există sensibilități de stânga cum
există sensibilități de dreapta, firesc pentru un creștin este să nu
identifice o sensibilitate personală cu ceea ce ar trebui recomandat
tuturor. În jocul democratic se ajunge la un compromis în urma
negocierii valorilor de dreapta și a celor de stânga, iar în cazul
Bisericii creștinul ar trebui să încerce un echilibru între propria
sensbilitate, pe care oricum ar asculta-o și ceea ce celălalt încearcă
să propună, amintindu-și că Biserica nu este nici de stânga și nici de
dreapta și că orice politizare se face în defavoarea evanghelizării
reale.
Un document Pontifical ca exortația
citată este citit și interpretat, de episcopi, de preoți, de laici
angajați în mișcările sociale. Cu timpul, mai multe din aceste documente
se adună într-un compendiu de Doctrină Socială a Bisericii și ele devin
referințe, niciodată obligatorii dar totdeauna cu putere de
persuasiune. Un astfel de document nu are valoarea unei legi sau unei
dogme dar e menit să educe credincioșii într-o anumită viziune asupra a
ceea ce Biserica trebuie să facă în spațiul social.
În principiu, poziția Papei îi va bucura
și încuraja pe catolicii de stângă, dar cel mai probabil acești
credincioși de stânga erau deja mai la stânga decât Papa Francis și ar
fi criticat capitalismul și înaintea lui. Dacă ne uităm la catolicism
francez, astfel de critici ale capitalismului apar în mediile
progresiste încă din anii 50 și în documentele episcopilor din anii 70.
Catolicii conservatori, pe de altă
parte, vor fi descumpăniți de discursul Papei. De acum încolo lupta lor
nu va fi să încerce să propună un discurs alternativ de dreapta, ci să
reziste și să amintească că Biserica are un alt rol pe această lume
decât promovarea unor viziuni socio-politice.
Prin urmare, prevăd o retragere a
catolicilor conservatori în spațiul teologiei și al rugăciunii, lasând
spațiul social pentru cei care întâmplător au aceeași sensibilitate de
stânga cu Francisc. Ce ar mai putea să facă ei este, bazându-se pe
diviziunea dintre temporal și spiritual, să îi recunoască Papei
autoritate totală în spațiul spiritual, dar să îi nege acealași tip de
autoritate în spațiul economic. Papalitatea a fost criticată secole de-a
rândul pentru că face politică, de ce acum brusc ar deveni acceptabilă
acestă imixtiune? Poți ramâne un bun creștin și dacă contești viziunea
oficială a Vaticanului asupra unei chestiuni politice.
Probabil, discursul Papei, va avea cel
mai puternic efect asupra acelor catolici care nu erau foarte politizați
înainte, pentru ei intregrarea într-o comunitate catolică va presupune
câteva acțiuni socio-politice, pe care altfel, ca simpli cetățeni, nu
le-ar fi făcut. Ei sunt grupul ce va fi atins de aceste opinii, ei și nu
cei cu viziuni politice deja bine definite, vor înțelege că apartenența
lor la catolicism trece prin asumarea unei viziuni socio-economice
despre capitalism.
Atenția pentru cei săraci, caritatea,
sunt virtuții creștine fundamentale, ele nu țin de dreapta sau stângă și
există încă din creștinismul primar. Confuzia care leagă grija pentru
săracii de stânga s-a născut în momentul în care la începutul secolului
XX Biserica a încercat să recupereze clasa muncitoare de sub influența
marxismului. Clasa muncitoare era clasa cea mai săraca a Europei
occidentale, mai săraci decât țăranii occidentului, însă în momentul în
care atât marxismul cât și Biserica au încercat să își modeleze
discursurile pentru spațiul Americii Latine și-au dat seama că acolo
muncitorii nu erau o clasă importantă și astfel și-au remodelat
discursul și au început să vorbească de «o opțiunea preferențială pentru
cei săraci».
Dar, repet, grija pentru săraci este
esențială în creștinism, Biserica a avut grijă de cei în nevoi cu mult
înainte de a diviza spectrul politic în dreapta și stânga. Biserica nu
fură o temă a stângii, stânga, din contră chiar și atunci că nu mai e
religioasă, preia o temă a Bisericii. Lucrurile devin problematice în
momentul în care grija pentru săracul de la tine din cartier este
transformată în încercarea de a «rezolva cauzele structurale ale
sărăciei și promovoarea dezvoltării integrale a săracilor[3]». Aici
Papa, dintr-un bun creștin, devine un utopic. Există probabil sisteme
economice mai bune și altele mai rele, dar dispariția sărăciei este un
deziderat demn de Împărăția lui Dumnezeu. E adevărat că progresul
accelerat al tehnicii din ultimul secol ne înclină să credem într-un
progres pe toate planurile dar avem aici de-a face cu o iluzie, iluzie
pe care un Papă nu ar trebui să o hrănească. Sărăcia va ramâne cu noi
pană la sfârșitul timpului, (vezi Ioan 12:8) tot ce putem
schimba este atitudinea față de cei săraci care nu trebuie ignorați, ba
din contră trebuie tratați cu mai multă grijă.
«Suntem departe de ceea ce numim
sfârșitul istoriei» pentru că, de fapt, condițiile unei dezvoltări
durabile și pacifice nu sunt încă implantate și realizate în mod adecvat
[4]», ne spune Papa. Pentru un creștin sfârșitul istoriei nu vine o
dată cu egalizarea condițiilor economice pentru toată lumea, și nici cu
renunțarea la marele bătalii ideologice, pentru o cumințenie democratică
cum propune Fukuyama, pe care Papa îl citează aici.
Ca un creștin cu înclinații de dreapta
încerc să iau ce este mai bun din discursul de față și prin urmare să
recunosc că sărăcia nu este doar o problemă economică, ci una
spiritiuală, când este vorba despre sărăcia aproapelui meu. Cu atât mai
mult, în cazurile în care sărăcia atinge comunități întregi în care
nimeni din acea comunitate nu este suficient de înstărit încât să îi
poată ajuta pe ceilalți. Există însă un punct în care mi se pare că
discursul lui Francis îl atinge pe cel al socialismului utopic de secol
XIX: «Dar ne dorim mai mult și visul nostru merge mai departe. Nu vorbim
doar despre a asigura tuturora hrană sau o subzistență decentă, ci ca
toți să cunoască prosperitate în diversele ei aspecte»[5]. Cu toții ne
dorim acces la sănătate, la educație, la muncă, cum propune Papa și stim
că lipsa lor este o tragedie pentru viețiile oamenilor, dar sistemul
care să ofere toate aceste lucruri tuturora nu a fost inventat.
În plus, odată cu un sistem economic,
Papa propune și o creștere a puterii statului care să vegheze la
prezervarea binelui comun[6]. Această noțiune de bine comun, centrală
pentru înțelegerea viziunii sociale catolice este acum lăsată în seama
statului, statul are puterea de a decide ce este binele comun. Dacă aș
vrea să facă o glumă aș zice că Papa nu îi știe pe politicienii români,
dar dincolo de virtutea personală a politicienilor, a le da putere
pentru a decide asupra pieței și a speculațiilor financiare nu înseamnă
decât a subordona o logică a producției cu o logică a voturilor și, în
plus, a centraliza puterea. Statul capătă o autoritate mai mare decât
cea a Papei însuși, căci statul devine cel care definește ce este binele
comun, noțiune de altfel perfect teologică, care nu se poate niciodată
rezuma printr-o o sumă a binelor individuale.
După ce propune o viziune despre
economie și despre stat, Papa tratează și chestiunea proprietății
private. El spune: «Solidaritatea este o reacție spontană a celui ce
recunoaște funcția socială a proprietății și destinația universală a
bunurilor, ca realitate anterioară proprietății private. [7]» În acest
punct trebuie să recunosc că sunt de acord cu viziunea sa, iudaismul,
și, în continuarea sa, creștinismul, susținea ideea potrivit căreia
Dumnezeu este adevăratul stâpăn al tuturor bunurilor și noi nu facem
altceva decât să le administrăm; iar cel care are trebuie să dea ca și
cum ar da din averea Celui de Sus. Cel bogat are o datorie religioasă de
a da celui de nu are, dar această datorie religioasă nu poate fi
transformată într-o datorie politică.
În finalul acestui articol aș vrea să
citez un text de secol II care vorbește despre relațiile între bogați și
săraci și care din punctul meu de vedere este o metafora excelentă
pentru a exprima o viziune catolică asupra socialului. Acest text are
două avantaje: pe de o parte pentru că este atât de vechi el sublinează
că religia creștină avea încă de atunci o viziune asupra raportului
corect dintre bogați și săraci și că nu a fost nevoie de apariția lui
Karl Marx pentru asta. In al doilea rând, el vorbește despre o împărțire
a datoriilor între cele două categorii economice: fiecare are ceva de
făcut pentru a colabora la binele comun și mântuirea celeilalte
categorii. Nu doar săracii au nevoia de ajutorul bogaților, ci și cei
bogați au în egală măsură nevoie de ajutorul celor săraci. Găsim aici o
foarte frumosă modalitate de a vorbi despre ceea ce Francisc ar numi
demnitatea celor săraci.
”Vița aceasta are rod, dar ulmul e
arbore fară rod. Dar vița asta care nu va urca pe ulm, nu va putea rodi
prea mult stând pe jos, iar rodul pe care îl va avea va fi putred
nefiind atârnată de ulm. Astfel când vița e urcată pe ulm, face rod și
prin sine și prin ulm. (…) Cel bogat are averi, dar acestea îl fac,
distras cum este de propria bogăție, sărac în fața Domnului, iar ceea ce
are este slab și mic și lipsit de altă putere. Astfel, când bogatul se
sprijină pe sărac și îl susține cu cele necesare, crede că dacă lucrează
pentru sărac, va putea găsi plată la Dumnezeu. Pentru că săracul este
bogat în credință și în mărturisirea lui, iar ruga lui are mare putere
la Dumnezeu. Astfel, bogatul îl susține cu de toate pe sărac fară să
evite. Iar săracul, fiind susținut de bogat, se roagă lui Dumnezeu
mulțumindu-i pentru cele ce i-a dat”[8].
Ca să închei aș vrea să subliniez că în
fața analsitului politic există catolici de dreapta și catolici de
stânga dar în fața lui Hristos aceste opțiuni nu mai contează, ar fi
păcat ca aceste distincții să devină diviziuni în corpul mistic al
bisericii. Dar cine știe, poate că Duhul Sfânt produce și el alternanță
în conducerea bisericii, după un papă conservator, care a plăcut unei
părți a bisericii și a pus întrebări unei alte părți urmează un papă
progresist care să placă ceilalte părți, pentru ca, un catolic să
înțeleagă pe parcusul unei vieți că există un plaralism chiar și în
manieră de a fi un bun catolic.
[1]
http://www.vatican.va/holy_father/francesco/apost_exhortations/documents/papa-francesco_esortazione-ap_20131124_evangelii-gaudium_fr.html#2._L’intégration_sociale_des_pauvre;
paragraful 54
[2] http://www.americamagazine.org/pope-interview
[3]
http://www.vatican.va/holy_father/francesco/apost_exhortations/documents/papa-francesco_esortazione-ap_20131124_evangelii-gaudium_fr.html#2._L’intégration_sociale_des_pauvres
paragraful 188
[4] Ibidem paragraful 59
[5] Ibidem paragraf 192
[6] Ibidem paragraf 56
[7] Ibidem praragraf 189
[8] Păstorul lui Herma în Părinții
apostolici, Scrieri I, traducere de Cristina Ciubotaru, Nicoale Mogage
și Dan Batovici, Polirom, 2010, p.311
No comments:
Post a Comment