moare anu'... traiasca anu'

revelioane din evul mediu intunecat. aveau si ei ifoanele lor. si erau imbracati si misto... vintage. niste hipsteri plictisiti.

sa ne cunoastem vecinii

http://www.virtualjerusalem.com/

mostra de comunism

incrancenare inutila pentru "adevar". djuvara scrie frumos si etern. il cred. e un om bun (cred), plin de dragoste blanda pentru ceea ce face. de la primele propozitii ale interviului de mai jos am avut o senzatie de disconfort. 

hai sa dam mana cu mana si sa facem mai multe maini...si noi suntem... stim si noi cate ceva... nu e posibil asa ... sa ne strangem toti si sa dam o comunicare... nu-i putem lasa fara sa le aratam... lasa, o sa vedem noi cine...

domnul C si domnul O.S. (fac o paralela, acum are si stanga Observatorului Cultural istoricul ei de marca, cu doctorat la Paris si toate puse in rama; nu sunt nici ei fitecine de'acum) nu pricep ca reflexiile lui djuvara sunt pure, la fel cum e "greseala" tanarului. sunt pline de tot adevarul nu de adevarul dovezilor. sunt idei curajoase ce vor naste noi idei curajoase. atitudinea lui C si OS inchid frumusetea lumii si nasc doar carti ce stau necitite in biblioteci necitite.

"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat"

Interviu cu Matei Cazacu

Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu.

Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?

Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.

L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?

Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.

Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă

Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?

Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă. 

Basarab este o poreclă?

Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.

Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?

Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.

Cine v-a reproşat?

Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.

Numele de Basarab era o poreclă

Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?

Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.

Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?

Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.

Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?

Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.

Negru Vodă se suprapune cu Basarab?

Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.

Unde e complicaţia?

Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.

E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?

Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor.  Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure... Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă.  Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.

Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?

În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?

Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.

Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?

Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagină la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul,  colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal,  Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.

Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?

Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.

Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?

Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.

Mai sînt şi alte teorii elucubrante

Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?

Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.

Ce fel de modă?

Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.

Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?

Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?

Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?

Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.

Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon,  cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica  Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?

Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

Interviu realizat de Ovidiu Şimonca

craciunul

extaze mistice

zilele astea sunt surprins de bucurie. zi de zi grupuri de cantareti trec cu capra sau cu ursul printre blocuri. satul pana peste cap de colindele absolute ale mainstream-ului  crestin (ce tare suna, ma simt si eu un hipster de stanga, lucid si plin de snaga).
trompete, tube, tromboane, tobe stricate, clarinete. cetateni in alaindelon, caciulile lui Ceausescu, pantofi cu toc stropiti cu noroi (nu noroi din capitala ci de pe undeva de prin jilava sau gaiseni) ma bucura sincer.
capre murdare si pline de patos joaca printre masinile parcate cuviincios. e lumea lui pasolini, lumpenproletariatul viu si fara iluzii politice sau spiritualiste. proaspeti si cinstiti. ca hotia si libertatea. iti ureaza la multi ani pentru cei 5 lei dar te-ar lasa in curul gol daca te-ar intalni noaptea prin Dudesti.
de revazut Accattone


Accattone (1961) - Official Trailer (Masters of... de splatterwelt 

exces de frumusete, de la pastorel

 

 

 

De Anul Nou

Maestre dragă, te salut!
Şi îţi doresc, ca vechi expert,
Ani buni să ai măcar un sfert
Din câte sticle am băut!

La Pelişor, palat transformat în "casă de creaţie"

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în ce creaţi!

Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin - Stalin - Ana Pauker

Două bărbi, o ţăcălie,
O mustaţă fumurie
Şi o "gaură" pustie -
Vai de biata Românie!

Radioului (unde era invitat să intre prin spate, prin Temişana)

De un an şi jumătate
Mă băgaţi mereu prin spate,
Pe când eu, întreaga viaţă,
V-am băgat mereu prin faţă.

Curtezanului de pe linia tramvaiului 5

Credincios într-una,
Bunelor lozinci:
A plecat cu una
Şi s-a-ntors cu 5.

Ce e femeia?

Vă fac şi eu o mărturie
(De-aude mama, mă despică):
Femeia-i ca o jucărie -
De umbli mult la ea... se strică!

Dezastre

Când cimitiru-şi umple morga,
Revine-acelaşi trist refren:
Când accidentele de tren,
Când piesele lui domnu' Iorga.

Lui Minulescu

Minulescu, om hazliu,
A scris cu pana-i inspirată,
"Romanţe pentru mai târziu"
Şi piese pentru niciodată.

În guvernul Groza...

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri pentru completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest guvern.

Filosoful

În lume nici o faptă nouă,
Pe a progresului cărări:
Musca Ţzeţze face ouă,
Domnul Iorga cugetări.

Lui Victor Iamandi

Iamandi băuse bine
Şi se răstea la damigeană:
"Degeaba mă sfidezi, cucoană,
Că tot mai mult încape-n mine!"

Pentru o călăreaţă de circ, premiată, care în cuvântul de mulţumire a declarat că "a fost profund atinsă"(!?!)

Stimată doamnă,
Şi distinsă,
Când aţi fost profund atinsă,
Eraţi călare sau întinsă?

Monumente

Iată fapte omeneşti
Ce sfidează orice vis:
Turnul Eiffel la Paris,
Domnul Iorga-n Bucureşti.

Unui ministru trimis în Spania (Jean Th. Florescu)

Am trimis la mauri
Un ministru nou,
Printre atâţia tauri
Să fie şi-un bou!

Strofe cu pelin de Mai... Contra Iorga Neculai

De la Tisa pân-la Nistru
Ce român n-a fost ministru?
Iorga!
Şi-ncă din copilărie
Cine a vrut mereu să fie?
Iorga!

La Blaj, de Pastorel

ce-mi plac mie ardelenii... dar nu ma compar cu Pastorel

   La Blaj- Pastorel by heraasku7194

hristos se naste

hristos se naste

hristos se naste

daca nu erau ei erau ele

Vasile Iancu – De la bolşevismul primitiv, criminal, la socialismul totalitar - link

 „…Ana Rabinsohn-Pauker; Burăh Tescovici, zis Teohari Georgescu – ministru de Interne, zeţar; Jakob, Josef, Ioska Broitman, zis Iosif Kişinevski, evreu basarabean, agent N.K.V.D. – membru al Comitetului Central al P.C.R. între octombrie 1945 – iunie 1960, avansat de N.K.V.D. membru în Biroul Organizatoric al Comitetului Central şi secretar cu Propaganda şi Cultura, asasinul principal al intelectualităţii interbelice şi autorul holocaustului culturii naţionale; Grünberg Boris, zis Alexandru Nikolski, evreu basarabean fugit peste Nistru după alipirea Basarabiei la România, agent N.K.V.D., trimis cu misiuni de spionaj în ţară, arestat şi întemniţat, eliberat în 1944, numit director general maior, şef al Brigăzii Mobile din Siguranţa Generală, organ de represiune a naţionalului, sucursală a N.K.V.D., în 1948 director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (ce batjocură să numeşti o infamă instituţie a poporului!), apoi, secretar general în Ministerul Afacerilor Interne cu gradul de general lt. Personajul bestial răspunzător direct de etnocidul în care au pierit peste 500.000 de români din cei peste 1.200.000 de întemniţaţi, autorul metodelor de reeducare gen Piteşti (…), fericit să-şi admire, la peste 70 de ani, ginerele, zisul Theodor Brateş, pentru criminala lui dezinformare prin intermediul televiziunii, în zilele decembriadei, dovedind că lecţiile socrului au fost pilduitoare…”
„Comandou strategic” la care se adaugă Bodnarenco Pantelei-Pantiuşa, nume rusificat, mai exact, ucrainizat, zis Pintilie Gheorghe, evreu din Transnistria, agent N.K.V.D., cu misiuni de spionaj în România interbelică, arestat şi întemniţat, eliberat la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc, numit de Moscova şeful tuturor reţelelor N.K.V.D. din România, director general al Direcţiei Generale a Securităţii, pînă în anul 1961, prim-adjunct al ministrului de Interne, general (de paie, ca şi alţi generali bolşevici), Luka Laszlo, zis Vasile Luca, revoluţionar în Ungaria lui Bela Kun, pe care l-a slujit cu devotament, devenit cetăţean sovietic, deputat în Ucraina Sovietică (ajuns ministru de Finanţe, colaborator foarte apropiat al Anei Pauker, încă din perioada traiului lor moscovit, de kominternişti), căsătorit cu o evreică, aşadar, „cinci evrei şi un secui au iudaizat şi maghiarizat aparatul de stat, declanşînd Teroarea Roşie”.
Sînt citate şi informaţii extrase din lucrarea lui Radu Theodoru: România, românii şi comunismul (Ed. Lucman, Bucureşti, 346 p.). Cu date şi cifre, autorul (comandor aviator, veteran de război, făcînd parte din trei generaţii de Theodori ofiţeri superiori şi generali care au participat la toate războaiele făuritoare de Românie independentă şi modernă, începînd cu 1877, „lichidat profesional şi social în 1951, iar ca scriitor, în 1958, cînd i s-a luat dreptul la semnătură, fiind trimis la munca de jos”) demonstrează că domenii esenţiale ale României bolşevizate au fost dominate de evrei, mulţi dintre ei, cu nume românizate, şi în bună parte de maghiari, mai cu seamă pînă în anul 1952, cînd a debutat procesul de „valahizare” a structurilor de putere în partidul- stat.
Ministerul de Externe, condus de Ana Pauker, care era, întîi de toate, secretară a Comitetului Central şi, după arhive, adevărata conducătoare a partidului vreme de aproape un an, imediat după ce a debarcat din tancurile sovietice, avea în componenţa sa decizională peste 120 de evrei, scrie dl Theodoru. În principal, trei evreice au săvîrşit iudaizarea acestui important minister: fireşte, Ana Rabinsohn-Pauker (după alţi autori, Hanna Rabinovici, de loc din Codăieşti-Vaslui), în graţiile lui Stalin, cu rol major în Comintern, Ghizela Vass, şefa Secţiei Externe a Comitetului Central (trebuie să menţionăm că a fost în această funcţie, numai că postul se numea şefa Secţiei Internaţionale a C.C., şi în timpul dictatorului Ceauşescu), şi Ida Felix, subalterna Anei Pauker, în calitate de prim-adjunctă, şefă de cabinet, dar şi, neoficial, „furnizoare de soţii evreice la cerere, fie impuse”. Evident, pentru tovarăşii activişti români cu funcţii importante. Prima misiune: lichidarea diplomaţilor de carieră şi a specialiştilor incomozi, acuzaţi, sub lozinca luptei de clasă, de reacţionarism, fascism etc. „Duşmani de clasă”, sigur. Pentru a-şi acoperi manevra iudaizării, Ana Pauker şi-a numit doi adjuncţi români, Grigore Preoteasa şi Nicolae Cioran, căsătoriţi, însă, cu evreice şi „flancaţi” de Eduard Mezinger, pentru uzul public, Eduard Mezincescu, „evreu din Bacău”, secretar general al ministerului. Directorii erau majoritari evrei (99%): „un Burăh Lazarovich, zis N. Lăzărescu, apoi, trimis la ambasada din Paris, pseudonimele Mircea Bălănescu, Bazil Şerban, Clara Ardeleanu, Ermin Weinberg, zis Erwin Voiculescu, şeful Departamentului pentru paşapoarte (punct cheie pentru sionişti), Emmerick Stoffel, evreu ungur, ambasador în Elveţia, Saul Brukner, zis Silviu Brucan, ambasador la Washington, Hersh Feiner, zis Harry Făinaru, şef de delegaţie în SUA, Ida Szillagy, ochiul ministresei la ambasada din Londra, jurisconsultul ministerului, un Zeider, alt pomelnic de pseudonime, precum Ana Toma (Grossman), şefa de cabinet a Anei Pauker, soţia călăului şef al României, omul forte al N.K.V.D.-ului, şeful Securităţii, Bodnarenco-Pantiuşa, zis Pintilie, Petre Iosif, ambasador la Roma…” Ş.a.m.d.
Ministerul de Interne (M.A.I.), Securitatea, conduse de Bodnarenco-Pantiuşa/ Pintilie, de Grünberg/  Nikolski nu puteau să scape de acelaşi proces. Cea mai însemnată, indispensabilă pentru torţionarii neamului, şi eficientă direcţie, de Anchete Penale, numele mascat al anchetelor politice, avea în componenţa sa personaje ca acestea: „colonelul” Dülberger Mişu, zis Dulgheru Mihai, pe care colivari de presă slujind la temple străine tip Sörös îl citează ca anchetator sadic la Canal doar cu numele românesc, fost director în Direcţia Generală a Securităţii, arestat, s-au exercitat presiuni să fie eliberat, emigrînd în Israel”, anchetatori instruiţi de Dülberger, ipochimeni cu pumni vîrtoşi şi fără Dumnezeu, Aritonovici Samuel, zis Antoniu Sami, Mathuseevici Nathan, zis Andreescu Matusei, Sergiu Răzvan, emigrat în Israel, Fisher Simon, Ziegler Simon, Ceaslavski (frizerul Anei Pauker), Neidman Gingol, băiat cu carte, ajuns profesor la Şcoala de Securitate de la Băneasa, emigrat în SUA, Davidovici Leon, zis Mureşan, emigrat în SUA, Franco Sandu, Lenobel Sandu, Mahler Wiliam, plecaţi în Israel, anchetatoarele Segal Luiza, Gersohn Clara, Hebert Estera, Winkler Viorica… ş.a.m.d. La serviciile Cifru, Tehnic, la Cadre, la direcţiile I şi a II-a, la regiuni şi raioane, şefi se găseau: Demeter Sandor, Butika Francisc, Szabo Eugen, Goncearuk Piotr, Schmerler, Fux Beria, Weiss Isidor, Kohn Bernard, Ştrul Mauriciu, Ijak Adalbert, Kaluseck Koloman, acesta din urmă, de găsit în memoriile unor foşti deţinuţi politici din regiunea Braşov, în sintagma funestă „moara lui Kaluseck”, o metodă de schingiuire a puşcăriaşilor. Un caz de poveste stranie: la Serviciul Tehnic, de interceptare a convorbirilor telefonice şi de folosire a mijloacelor electronice de ascultare, a fost „maiorul” Hirsch, zis Haiducu, care l-a avut fiu pe un alt Hirsch-Haiducu, şi el ofiţer de Securitate, dezertat în Franţa, în anii ceauşismului, unde a devenit Forestier, agent al contraspionajului francez.
„Arma nocivă a pseudonimelor sau valahizarea patronimelor (…) ţine istoriceşte, notează autorul nostru, de războiul atipic dus de iudaism împotriva creştinismului şi de Ocultă împotriva statelor naţionale, lucrarea îndeplinindu-se pretutindeni unde au migrat şi s-au sedentarizat evreii. În Rusia, Leon Bronstein s-a numit Troţky, Appelbaum şi-a zis Zinoviev, Rosenfeld-Kamenev, în Ungaria bolşevizată, Aron Kohn şi-a zis Bela Kun, Gruennhaum-Garhai, Rosenstenzk-Ronai (este lesne de înţeles că numesc vîrfuri ale puterii criminale bolşevice); le „Journal Officiel” din 8 octombrie 1939 notează că domnul Emil Herzog cere autorizaţia de a-şi schimba numele în André Maurois, scriitor francez şi academician pe deasupra, un Karfunkelstein devine în Franţa Léon Blum, ba şi preşedinte de guvern în 1938, avînd drept miniştri şi ataşaţi de cabinet vreo 53 de pseudonime. Rezultatul s-a văzut peste 2 ani, cînd armatei germane i-au trebuit doar două săptămîni spre a defila pe sub Arcul de Triumf din Paris”.
În cartea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, politologul Vladimir Tismăneanu (numit constant de dl Radu Theodoru cu numele Tismineţki) recunoaşte că „Atît în sectorul operativ (tehnic), cît şi în cel de propagandă, aparatul de partid era dominat de transilvăneni şi basarabeni neromâni, în majoritate de origine evreiască”. Şi oferă şi o explicaţie: „Prezenţa evreiască semnificativă în cadrul grupurilor radicale de stînga din Europa Centrală şi de Est era legată de iluzia, întreţinută de mulţi evrei, că URSS reprezenta întruchiparea umanismului marxist. (…) ei s-au lăsat furaţi de fantasme despre o revoluţie comunistă mondială…”
Luka Laszlo/ Vasile Luca, secuiul internaţionalist-kominternist, s-a ocupat, în principal, pe lîngă falimentarea finanţelor României şi a Băncii Naţionale, de asasinarea uniţilor şi a prelaţilor greco-catolici din Transilvania. Şi a primit, într-un fel, şi o răsplată de la Stalin: crearea Regiunii Autonome Maghiare, „hibridul stalinist creat de acest bolşevic secui sovietizat şi de liderul bolşevic maghiar Mathyas Rakoczi, ambii, cu ordin de la Tătucul dintre zidurile Kremlinului”. Zona otrăvită a României comunizate, nostalgia obsesivă a unor minţi înfierbîntate din maghiarime şi-n zilele noastre.
„Obiectivul principal în ofensiva declanşată împotriva Culturii Naţionale de către comandoul iudeo-maghiaro-kominternist a fost Istoria Românilor”, scrie autorul volumului România, românii şi comunismul. Este de înţeles. Ca să distrugi memoria unei naţiuni îi falsifici istoria. Şi, în acest fel, poporul acelei naţiuni se depersonalizează, poate fi manipulat cum doreşte sistemul cîrmuitor dictatorial. Devine, vorba poetei, „un popor vegetal”. Ca să-şi ducă la bun sfîrşit misiunile ticăloase, Iosif Kişinevski-Broitman (în alte lucrări, Roitman – n.n.), care-l patronase şi pe Necălai Moraru, în opera acestuia de a evreiza Ministerul Culturii”, la Secţia de Istorie a partidului este numit Mihail Roller, „evreu din România, agent K.G.B., trimis înainte de război cu misiuni în Statele Unite, venit de la Moscova în septembrie 1944 cu misiunea de a rescrie istoria Românilor şi a anula şcoala naţională ilustrată de Xenopol, Pârvan, Iorga, Lupaş, G.I. Brătianu, N. Stoicescu, P.P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Victor Papacostea, o enumerare săracă şi sărăcitoare…” De altminteri, mulţi dintre aceşti savanţi au fost încarceraţi, au făcut ani grei de puşcărie politică, iar cîţiva dintre ei au sfîrşit între ziduri (G.I. Brătianu). Şi sîntem convinşi că, dacă Iorga n-ar fi fost ucis de legionari, ar fi fost terminat de comunişti. (Maculatura numită Istorie a României, scrisă de Roller, ne-a fost şi nouă manual de studiu la liceu. Ani buni după aceea am tot citit istorii autentice, studii din reviste de specialitate pentru a ajunge la adevărurile, atîtea cîte ne sînt cunoscute, ale istoriei noastre, pentru a şterge din memorie toate minciunile din acest cărţoi pervers, mizerabil.)
Într-un subcapitol (Culturnici asasini, bande de veleitari), Radu Theodoru se ocupă de evreizarea culturii, presei, sectoare în care „un comando de demascatori, grafomani evrei mediocri sau submediocri ca Isac Ludo, Saul Bruckner, zis Silviu Brucan, Froite Adelstein, zis Felix Aderca, în care se înrolează un fel de ţigani revendicativi, precum Miron Radu Paraschivescu şi Gh. Rădulescu-Gogu, căsătorit cu Dorina Radish, cu veleităţi de poetă şi patroană de cenaclu literar, adusă de prin Uniunea Sovietică”, dar şi alt comando ideologic, în care aflăm „99% evrei de varii profesii, reciclaţi rapid întru marxism-leninism sau mai vechi comunişti, plagiatori ai articolelor din presa sovietică, în special din «Pravda» şi «Literaturnaia Gazeta», avîndu-i corifei pe I. Vitner, dentist, pseudonimul imposibil Ov.S. Crohmălniceanu, Iacob Popper, Necălai Moraru, Mihai Novicov, Paul Georgescu, N. Tertulian, Ileana Vrancea, Paul Cornea…” Etc. Cînd vorbeşte de „stindardul lor de luptă”, fireşte ideologică, Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul e în eroare: nu tatăl, Konstantin Katz, zis Dobrogeanu-Gherea, a fost lichidat de Stalin, ci fiul acestuia, Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea, membru fondator al Partidului Comunist din România, emigrat în URSS în anul 1932 şi ucis în 1938.
Dacă această puzderie de inşi reprobabili, în fruntea bucatelor (torţionari, ordonatori de execuţii, asasini ai istoriei şi culturii naţionale, demascatori, grafomani, carierişti abjecţi, căţărători nemiloşi în funcţii nemeritate etc.), au făcut enorm de mult rău poporului român, nu trebuie să uităm nici o clipă – am săvîrşi o mare nedreptate, aidoma bolşevicilor – şi o altă realitate. Au fost şi atunci, în anii tragici ai bolşevizării României regale, cu nenumărate crime politice, cetăţeni români de etnie evreiască sau cu origini pe jumătate iudaice care au fost oneşti, ataşaţi valorilor noastre, slujindu-le cu modestie şi competenţă. Au fost cărturari eminenţi, buni literaţi, meseriaşi, medici, funcţionari, intelectuali de calitate morală, neînregimentaţi sistemului represiv, care au stat deoparte şi nu şi-au terfelit onoarea, aburcîndu-se pe valul favorabil. Uneori, poate, unii s-au lăsat manipulaţi. Sau au fost manipulaţi. Din ignoranţă, din prea-plinul instinctului de conservare, din prudenţă ancestrală… Cine ştie. Foarte mulţi, scîrbiţi de ticăloşiile şi mizeriile sistemului comunist, în forul lor interior, ruşinaţi pesemne de ceea ce făceau coreligionarii lor bolşevici din structurile Securităţii şi ale partidului comunist (lasă că destui evrei bolşevici erau atei, cum a declarat deschis şi criminalul Nikolski), au cerut să plece în lumea largă, în primul rînd, în noul stat Israel. Şi de acolo, din Ţara lor Sfîntă, n-au uitat România natală, destui, cu har, au scos ziare şi reviste româneşti, iar copiii şi nepoţii lor se mîndresc şi acum cu rădăcinile natale. Sigur, nu-i avem în vedere pe „evreii neevrei” (cum îi numeşte istoricul Isaac Deutscher, altfel, un marxist incorigibil), care, asemenea lui Kişinevski (Roitman) şi Leonte Răutu (Lev Oigenstein), şi-au renegat evreitatea, din oportunism greţos, în dorinţa lor feroce de a sluji răul. Nu trebuie să-i amestecăm pe cetăţenii români de naţionalitate iudaică, leali ţării noastre, cu puzderia detestabilă şi condamnabilă.
După cum, în anii discriminărilor dramatice din regimul Antonescu, au fost mulţi români care s-au alăturat evreilor prigoniţi, ajutîndu-i cum au putut. Cel mai grăitor – pilduitor exemplu: Regina mamă Elena, onorată, de altminteri, de statul Israel cu înaltă distincţie. Pentru cei drepţi între popoare.
Sînt foarte multe pagini interesante în acest op, unele, parcă de roman-document. Se vede, desigur, pana prozatorului, a autorului de romane istorice, cu ataşament faţă de valoarea adevărurilor înscrise în arhive, se observă vasta sa experienţă de viaţă, implicit, aceea de martor la evenimente cruciale din istoria contemporană a României, dar şi puterea de a sintetiza o foarte bogată documentare. În cele cinci capitole ale lucrării, dense, incitante, cititorul ia act de procesul bolşevizării României. Perioada anilor de dictatură ceauşistă e tratată ceva mai sumar, cu unele sublinieri pozitive. Reţinem un pasaj semnificativ: „Certificînd, şi în cazul României, că regimurile de tip totalitar care au cernit Europa secolului XX generează organic, legic, cultul personalităţii conducătorului, împingîndu-l spre dictatură. Binomul dictator-camarilă se vitalizează reciproc sub specia unui elefantiazis politic, massele jucînd rol de decor în ceremoniile publice ale puterii. După cum dictatura şi cultul personalităţii agită, pune premisele, coalizează în subteran opozanţii marginalizaţi ai nomenclaturii, conjuraţii urzind, în umbră, moartea dictatorului”.
În final, ceva mai senin, dar atent la primejdii, dl Radu Theodoru crede că „Sistemul democratic oferă românilor şansa de a-şi valorifica zestrea ancestrală în competiţia valorilor pe plan naţional şi comunitar european; după cum la fel de bine poate impune nonvaloarea…”.

hristos se naste

Hristos se naste din Fecioara

Hristos se naste

Aleksandr Soljenitin

Aleksandr Soljenitin (Documentar,partea intai)
    
  Vezi  mai multe  video    din   cultura


Aleksandr Soljenitin (Documentar,partea a doua)
    
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

hristos se naste

lecturi

Obosit de viaţă, obosit de moarte
Sorgul roşu
Drumul
Turgheniev Opere    
Omul care era Joi
Pirkei Avot
Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii
Din învăţăturile înţelepţilor evrei (II î.e.n. - III e.n.)
Jurnal- Kafka
Zen- Cartarescu
Surprins de bucurie
Cabalistul din Praga
Dicţionar onomastic
Un pumn de ţărână
Declin şi prăbuşire
Rudin
Zeul care a dat greş
Glamorama
Lunar Park
Ubik
Furnica electrică
Iubirea şi Occidentul
Visează androizii oi electrice?
Jucătorii de pe Titan

Noua dezordine mondială: extincţia leninistă
Europa luminilor
Anul 1000
Fascismul liberal
Măştile lui M. I.
Păcatul şi frica    
Cadavrul răsturnat
Întrebări privitoare la credinţă
Sub ochii Occidentului
(unele se pot repeta, lista e din istoricul BMMS)

raul

raul e balbait. face mereu aceleasi lucruri. de mii de ani. e capos. nu cauta sa progreseze. asteapta sa gaseasca slabiciuni. a incercat in anul 1230 ceva. n-a mers. si in 1798 a incercat acelasi lucru. a mers o vreme dar fara mare succes. de abia de pe la 1923 incepe sa merga mai vioi. in 2014 deja implineste, nesperat, 2 ani. si parca nimic nu-i mai sta in fata.
si raul dar si bunul nu sunt cuvinte din dex-online. sunt intamplari. care se mentin, care se inscauneaza prin jur. raul va exista mult timp. nu trebuie sa fi bun cu forta pentru a opri raul. si asta e tot rau, bunul-cu-forta.
unii cred in educatie. da, e buna pentru mersul in tramvai si pentru igiena. dar n-are putere in fata raului.
spunea cineva ca dupa auschwitz nu mai e posibila poezia. initial, cand am citit asta prima oara, am ras ironic. acum nu mai cred ca e o prostie.
nu mai e posibila poezia. bun. si cu ce ne amagim? cu povestile lui Plesu?! imi pare rau sa spun dar n-am putut citi cartea lui despre Parabole (e pentru liceeni, ceea ce nu e putin lucru). e in spiritul anilor '90. grotestii ani '90. il prefer pe Tutea, e mai golan.
dar eu, barbatul la 42 de ani, cu ce ma amagesc? guerilla impotriva raului face ravagii. in corp si in minte. te uzeaza si te farama. dar nici chietist nu merita sa fi.
pana cand sa refuzi xanax-ul? pana la primul infarct, probabil.
deci, raul e balbait, face mereu aceleasi lucruri. de mii de ani. e capos. nu cauta sa progreseze. asteapta sa gaseasca slabiciuni. iti fura geaca de iarna si o arunca in pisat dupa primul colt de bloc.
(citind v. grossman)

Hristos se naste

Maica Domnului naste pe Hristosul Tatalui

se desfiinteaza MTR. din nou

... nu se lasa. vor cu orice pret ca Horia Bernea sa dispara complet.

Scrisoare deschisă adresată Domnului Prim-Ministru Victor Ponta privind inițiativa de desființare a Muzeului Național al Țăranului Român

 

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Am fost informat cu privire la existența unui proiect de hotărâre a Guvernului care ar face ca, într-o primă etapă, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa‟ să treacă în subordinea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și imobilul din Șoseaua Kiseleff nr. 3, care adăpostește Muzeul Național al Țăranului Român, în administrarea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa­‟. În etapa următoare, din câte am înțeles, ar urma ca, în termen de 90 de zile, Muzeul nostru să fie unificat cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti‟, pierzându-și așadar, personalitatea juridică, iar toate bunurile culturale care sunt adăpostite în clădirea noastră și expoziția permanentă să fie găzduite în imobilul muzeului în aer liber din Parcul Herăstrău.
Vă rog să îmi permiteți, domnule Prim-Ministru, să expun foarte pe scurt motivele pentru care o asemenea decizie ar fi total inoportună. Nu am să discut, aici, situația colegilor noștri din Muzeul „Antipa‟. Muzeul nostru, care a fost înființat în anul 1906, sub patronajul Regelui Carol I (al cărui nume l-a și purtat, din 1915, până în 1948) a fost găzduit în clădirea în care se află acum, de la bun început. Clădirea, proiectată, inițial, de arhitectul Nicolae Ghica – Budești și terminată de arhitectul Grigore Ionescu (și care, acum, este monument istoric de importanță națională), a fost gândită, din capul locului, pentru a găzdui „Muzeul de Artă Națională‟, inițiat de marele nostru muzeolog, istoric de artă și etnolog, Alexandru Tzigara – Samurcaș. Din păcate, cel mai mare muzeu al României, așa cum era în acel moment, a fost evacuat din clădire în 1953, pentru a găzdui Muzeul Lenin – Stalin, devenit, mai târziu, Muzeul de istorie a Partidului Comunist, care a ființat, până în decembrie 1989 în această clădire.
Între timp, Muzeul (rebotezat „de Artă Populară‟) a fost, găzduit de Palatul Știrbey, de pe Calea Victoriei, până în anul 1978, când, prin decizia directă a lui Nicolae Ceaușescu, a fost desființat, prin unificare cu Muzeul Satului. Întregul patrimoniu al muzeului a fost înghesuit în niște condiții absolut improprii, Muzeul Satului, ca muzeu în aer liber, nefiind pregătit, în nici un fel, să primească acest patrimoniu și să îl îngrijească.
La începutul lunii februarie a anului 1990, după desfiiințarea fostului muzeu al Partidului Comunist, Muzeul nostru s-a întors în sediul care îi era destinat. Pentru patrimoniul său, care numără peste 90.000 de obiecte, s-au construit depozite speciale adecvate patrimoniului etnologic, potrivit standardelor internaționale. Totodată, într-un timp foarte scurt, o echipă excepțională de etnologi, sociologi și artiști, condusă de marele pictor Horia Bernea, a realizat o expoziție permanentă remarcabilă, fapt care a fost recompensat cu cel mai important premiu în domeniul muzeelor, din Europa. Astfel, în 1996, Muzeul Țăranului a primit Premiul pentru Muzeul European al Anului, rămânând, până în ziua de astăzi, singura instituție muzeală din România care a primit această distincţie.
Dacă s-ar da curs proiectului de hotărâre a Guvernului (care, oricum, în acest moment, nu respectă, în opina noastră) prevederile Legii muzeelor și colecțiilor nr. 311/2003 republicată, art. 18 și 34 și care nu a fost publicată pe pagina de internet a ministerului inițiator,
-          s-ar desființa o instituție fundamentală pentru spiritualitatea românească, greșeală pe care a făcut-o (atunci, cu vădită intenție) numai regimul comunist,
-          s-ar distruge o expoziție permanentă care a fost unanim apreciată de specialiști și de ghidurile turistice publicate în întreaga lume (vă putem pune la dispoziție aceste detalii),
-          ar fi lăsat fără adăpost un patrimoniu de excepție (pentru că Muzeul Satului nu dispune de spații suplimentare de depozitare pentru a putea primi și obiectele pe care le gestionează Muzeul Țăranului),
-          Muzeul „Antipa‟ ar primi un spațiu, oricum, inadecvat nevoilor sale,
-          un număr imens de persoane care apreciază Muzeul Național al Țăranului Român (nu numai cei care fac parte din elita intelectuală a țării, de la membrii Academiei Române, profesorii universitari, artiștii etc.), precum și publicul obișnuit al muzeului, de la elevi și studenți, până la rezidenții străini în România, inclusiv, diplomații, vor fi extrem de nemulțumite de o asemenea măsură, care va elimina din viața publică a Capitalei un loc de cultură ce are o semnificație aparte pentru cel puțin câteva sute de mii de oameni (nu doar vizitatorii obișnuiți ai muzeului, așadar), care vin la Muzeul Țăranului pentru a lua parte la manifestări culturale dintre cele mai diverse: expoziții temporare, concerte, festivaluri de teatru și film, lansări de carte, conferințe etc.

Stimate Domnule Prim-Ministru,
Vă asigur că poziția pe care o exprim în această scrisoare deschisă este conformă cu cea a întregului personal al Muzeului și că ea va rămâne aceeași, indiferent cine se va afla la conducerea instituției în viitor.
Sper că prin decizia pe care o veți lua, de a nu da curs inițiativei de desființare a Muzeului Național al Țăranului Român, veți dovedi că ascultați vocea rațiunii, respectând dreptul fundamental la cultură al cetățenilor și punând preț pe identitatea culturală a românilor.

Cu deosebit respect,
Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU
Directorul general al Muzeului Național al Țăranului Român

 

platonov

despre acuzațiile aduse Vechiului Testament

de citit neaparat pt a putea tine piept jurnalistilor de succes si chiar, peste ceva timp, copiilor nostri

Prolog

Mulțumesc pentru cinstea de a fi invitat să vorbesc la acest congres teologic organizat de Parohia Sfânta Parascheva Holargós, cu tema generală Vechiul Testament. Subiectul particular pe care mi l-a încredințat comisia congresului este ”Răspunsuri la acuzațiile împotriva Vechiului Testament”. Îmi pare rău însă că în scurtul interval de timp pe care mi-l acordă programul nu voi putea răspunde așa cum aș fi dorit la provocările acestui subiect, de aceea mă voi limita la punctele esențiale.

În zilele noastre, iubiții mei, printre altele se săvârșește și acest mare păcat, anume trădarea și desconsiderarea credinței: Este disprețuit și defăimat Vechiul Testament. Păcatul acesta este mare, pentru că Vechiul Testament este cea dintâi Revelație dumnezeiască. Și disprețuirea lui este, prin urmare, un mare păcat, este mai mare chiar decât erezia; căci, dacă a răstălmăci un pasaj al Sfintei Scripturi și a scoate din această răstălmăcire o învățătură greșită constituie erezie, să ne închipuim cât de înfricoșător este să ștergem și să respingem un întreg segment al dumnezeieștii Revelații, anume Vechiul Testament. De bună seamă, nu trebuie să fim nepăsători față de cele ce se aud chiar și în ziua de azi împotriva Vechiului Testament, dar, după pilda Sfinților noștri Părinți, să exprimăm și noi poziția prin cuvântul rostit și scris, cu privire la sfințenia Vechiului Testament, la utilitatea lui în Biserica noastră și la însemnătatea pe care o are în creșterea noastră duhovnicească.


Codicele Vechiului Testament

Să menționez în introducere și alt lucru care ne amărăște, anume că există până și creștini dintre cei care merg la Biserică, care nu au o înțelegere corectă a Vechiului Testament. Ceea ce este încă mai rău este că există și clerici și predicatori, care vorbesc despre un [singur] Dumnezeu în Vechiul Testament, Care tună și fulgeră, și despre un alt Dumnezeu în Noul Testament. Astfel, Vechiul Testament este combătut chiar și din interiorul Bisericii, din pricina ignoranței teologice a unora dintre clerici.

În continuare, printr-un cuvânt cât se poate de scurt, voi răspunde la cele mai importante acuzații, dintre cele care se fac auzite împotriva Vechiului Testament, și vom discuta în continuare și despre alte nedumeriri strâns legate de acestea.

Acuzațiile care se fac auzite împotriva Vechiului Testament

I

Primul cuvânt disprețuitor cu privire la Vechiul Testament, și pe care îl auzim din gura multora, afirmă că nu este necesar să îl citim, căci ne ajunge Noul Testament. Să învățăm Noul Testament și nu mai avem nevoie de Vechiul Testament.

(a) Cuvintele acestea trădează nu doar ignoranță față de Vechiul Testament, ci și față de cel Nou, dat fiind faptul că Noul Testament nu poate exista fără cel Vechi. Vechiul Testament este temeiul celui Nou. ”Vechiul Testament a precedat celui Nou, iar cel Nou l-a tâlcuit pe cel Vechi”, spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, de altfel, se numește Noul Testament, pentru că presupune existența Vechiului Testament.

(b) Vechiul Testament este ceea este și Noul Testament. Ce este Noul Testament? Este dosarul mărturiilor martorilor care L-au văzut pe Iisus Hristos și au auzit despre El. Martori care au văzut și au auzit sunt Sfinții Apostoli. Dar și Vechiul Testament este exact același lucru. Este și acesta un dosar al mărturiilor martorilor care L-au văzut pe Iisus Hristos și au auzit despre El. Martori care au văzut și au auzit în Vechiul Testament sunt Patriarhii și Prorocii. Subiectul comun al celor două Testamente este Persoana lui Hristos. După cum spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur, ”Vechiul Testament a precedat celui Nou, iar cel Nou l-a tâlcuit pe cel Vechi. Și de multe ori am spus că cele două Testamente sunt ca doi copilași și ca doi frați care pe Stăpânul Cel Unul Îl întâmpină. Domnul este vestit de Proroci în Vechiul Testament, iar în Noul Testament este propovăduit Hristos. Cele noi nu sunt noi, căci au precedat cele vechi. Nu au fost șterse cele vechi, căci sunt tâlcuite de cele noi”.

(c) Cu adevărat, subiectul Vechiului Testament este Persoana lui Hristos, a lui Mesia cel așteptat. Vechiul Testament este cartea dumnezeieștilor theofanii ale Fiului lui Dumnezeu Care era încă neîntrupat. Fiul lui Dumnezeu se grăbea cumva să se întrupeze și se arăta în chip de înger drepților Vechiului Testament. În Vechiul Testament citim despre ”Îngerul Domnului”, Μal’ ak Jahve, după cum se spune pe evreiește, o Persoană tainică, care Se prezintă ca Dumnezeu și Se numește explicit Iahve. Potrivit erminiei patristice, Îngerul Domnului din Vechiul Testament este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, încă neîntrupat și care se arată în chip de Înger. Este Cel pe care Prorocul Isaia (9:5) Îl numește ”Înger de mare sfat” sau Prorocul Maleahi (3:1) îi spune ”Îngerul legământului”. Este Iisus Hristos, care se numește Înger, pentru că ”ne vestește nouă voința Părintelui cu glasul tău”, după cum spune Teodorit. Pentru că timpul nu îmi permite, voi menționa doar pe scurt că în multe locuri din Vechiul Testament avem arătări-theofanii ale acestei dumnezeiești Ființe, a Îngerului Domnului, Mal’ ak Jahve.

(d) Trebuie însă să arătăm aici care este marea diferență dintre noi, ortodocșii, și franco-latinii papistași: anume că, în timp ce noi, ortodocșii, urmând învățătura Sfinților Părinți, tâlcuim corect și propovăduim la sfintele noastre slujbe că arătările Îngerului Domnului în Vechiul Testament sunt arătări ale Fiului încă neîntrupat al lui Dumnezeu, romano-catolicii, urmând învățăturii Fericitului Augustin, tâlcuiesc greșit că Îngerul Domnului în Vechiul Testament (Mal’ ak Jahve) nu este Fiul Cel necreat și Cuvântul lui Dumnezeu, ci un înger creat. Această învățătură eretică au introdus-o romano-catolicii în teologia lor și astfel la ei a fost desconsiderat Vechiul Testament. Pentru că, prin această învățătură a lor, repet, eretică și printr-o altă învățătură a lor, tot eretică, a nediferențierii între esență și energie în Dumnezeu, Vechiul Testament nu este înfățișat ca o carte a dumnezeieștilor arătări (theofanii), ci ca una a arătărilor unui înger creat și a arătărilor simbolurilor create. Așadar, desconsiderarea Vechiului Testament, care a ajuns să predomine și la noi, are origine papistașă, este un rod al Apusului! Ca o digresiune, aș dori să spun despre Fericitul Augustin că, da!, este Sfânt, pentru că astfel îl acceptă Biserica, căci el și-a spălat sufletul cu lacrimile pocăinței și era smerit și ducea o viață de nevoință. Însă marea lipsă a Fericitului Augustin este că nu cunoștea limba greacă, ci doar limba latină. Și de vreme ce nu cunoștea limba greacă, nu cunoștea nici teologia Marilor Părinți ai Bisericii noastre. Știm, de altfel, că tâlcuirea corectă a Sfintei Scripturi se face pe baza tâlcuirii Sfinților Părinți.

Prin cele spuse mai sus, ca răspuns la afirmația că nu ar fi necesar studiul Vechiului Testament, ci doar al Noului Testament, vreau să spun că Vechiul Testament se cuvine tâlcuit hristologic. Iar tâlcuirea aceasta hristologică a Vechiului Testament a dat-o Noul Testament, Iisus Hristos și Apostolii. Și pe baza acestei tâlcuiri au teologhisit și Sfinții Părinți.

II

O altă acuzație împotriva Vechiului Testament este cuvântul care se face adesea auzit, cum că nu este de folos citirea acestuia, întrucât conține relatări smintitoare: despre Avraam și Sara în Egipt (Facere12:10-20) și în Gherara (Facere 20:1-18), despre Isaac și femeia lui în Gherara (Facere 26:1-14) sau despre rușinea sodomiților (Facere 19 și urm.), despre istoria cu adevărat scandaloasă a lui Iuda și a Tamarei (Facere 38:1-30) și altele.

Înțelegem aceste obiecții ale celor care contestă valabilitatea Vechiului Testament, dar răspunsul la ele este doar teologic. Cu această ocazie spun că Vechiul Testament trebuie tâlcuit teologic și mai ales hristologic, așa cum am arătat în paragraful anterior. Dacă nu tâlcuim teologic Vechiul Testament, până și eu sunt de acord că lectura acestuia este de-a dreptul smintitoare și nu ar trebui să îl citim. Ca răspuns teologic la obiecția de mai sus am de spus următoarele:

(a)Vechiul Testament îl înfățișează pe omul căzut în păcat. Și prin relatările scandaloase de mai sus și prin altele asemenea, îi vorbește omului pe limba lui, ca să îl ridice treptat din căderea sa. ”Deci cele spuse atunci erau din pricina neputinței celor ce primeau legile”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la subiectul despre care vorbim. Și continuă spunând: ”Vedem de pildă în Vechiul Testament că Dumnezeu este adorat prin fumul jertfelor; această jertfă este foarte nevrednică de Dumnezeu, dar El S-a pogorât la nedesăvârșirea oamenilor din acele timpuri…”. Căderea pe care au suferit-o cei întâi zidiți l-a adus pe om la o stare împotriva firii, și de la această stare împotriva firii Vechiul Testament vrea să îl aducă la starea după fire, ca să îl preia apoi din această stare Noul Testament și să îl ducă la starea mai presus de fire. Astfel, la început, Vechiul Testament îl prezintă pe Dumnezeu îngăduind căsătoria chiar și între frați, pentru că nu se putea altfel. Dar în continuare Vechiul Testament interzice incestul, permite însă poligamia, însă doar cu femei străine de familie. Și astfel îl vedem pe Avraam, potrivit practicilor vremii, că zămislește din Agar, roaba femeii sale, Sara, (Facere 16:4), iar mai târziu, după moartea Sarei, își mai ia o femeie, pe Chetura, din care naște șase copii (Facere 25:1-20). De la poligamie însă Vechiul Testament trece la monogamie și de la monogamie la înfrânarea în căsătorie (Înțelepciunea lui Isus Sirah 23:6). Și apoi de la această pregătire prin înfrânare trece la feciorie, care se descoperă mai ales în Noul Testament. Iar fecioria este cu adevărat o stare mai presus de fire.

Așadar, la întrebarea de ce există atâtea istorisiri smintitoare în Vechiul Testament răspundem mai întâi, general, că Vechiul Testament vorbește despre cădere (vezi Facere 3) și despre roadele dureroase ale acesteia. Păcatul omului a devenit foarte păcătos, ca să mă exprim așa, a devenit ”peste măsură de păcătos” (Romani 7:13), și pentru că Vechiul Testament se referă la această stare păcătoasă a omului, de aceea și citim în el despre lucruri păcătoase și smintitoare. Vechiul Testament urmărește însă ridicarea omului din starea lui căzută și tocmai de aceea menționează aspectele smintitoare ale stării lui căzute.

(b) Un alt răspuns teologic cu privire la lucrurile ”scandaloase” relatate în Vechiul Testament este și următorul: În Vechiul Testament distingem două linii, două generații, două neamuri de oameni, pe cel bun și pe cel rău. Încă de la început vedem distincția aceasta: neamul bun care îl are ca începător pe Abel și neamul rău care îl are ca începător pe Cain. Iar cele două neamuri se află în conflict unul cu altul (vezi Facere 3:15). Când s-au amestecat cele două neamuri (Facere 6) a avut loc cumplitul potop, căci Dumnezeu vrea ca oamenii neamului bun să se păstreze curați, să nu aibă comuniune cu oamenii neamului rău. Vrea ca mica sa grădină să rămână curată, pentru că din această grădină va ieși rodul cel bun, Preasfânta Fecioară Maria, din care se va naște Mesia. Pe temeiul acestui fapt spunem acum că din această pricină în Vechiul Testament se menționează relatările considerate scandaloase în care se povestește despre scăparea Sarei de la desfrânare în Egipt sau apoi a Sarei și Rebecăi, tot de la desfrânare, la Gherara: ca să se arate grija lui Dumnezeu pentru păstrarea curăției maicii poporului din care se va naște Mesia. De aceea cananeanca Tamara s-a primejduit cu multe sacrificii să zămislească din Iuda și să dobândească prunc de la el (Facere 38:1-30): ca să intre și ea în neamul binecuvântat al lui Avraam, căruia i s-au dat făgăduințele despre nașterea lui Mesia (Facere, capitolele 15, 17, 19, 21). Și ca să fie stigmatizat neamul cel rău, de aceea Vechiul Testament face referire la relatările scandaloase cu privire la originea rușinoasă a moabiților și a amoniților, adică prin incestul lui Lot cu fiicele sale (Facere 19:30-38); sau amintește nelegiuirile lui Isav (Facere 25:29-34, 26:34-35), ca să arate și să sublinieze că pe drept sunt eliminați aceștia din linia cea bună, din care Se va naște Mesia.

III

Un alt lucru pe care grecii arheolatri îl susțin cu tărie împotriva Vechiului Testament este că acesta pare să fie exclusiv o istorie a poporului evreu și se pare că Dumnezeu s-ar identifica cu poporul lui Israil și nu s-ar interesa de alte neamuri. Este nedemn, așadar, spun aceștia, pentru urmașii slăviților eroi greci, să considere drept sfânt Vechiul Testament, care prezintă pe Israil ca popor ales al lui Dumnezeu. Și este nedemn, iarăși, spun ei, pentru un grec, pentru discipolul lui Platon și al lui Aristotel, să îi numească pe Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov drept ”strămoși ai săi”! Cu alte cuvinte, din motive naționaliste, Vechiul Testament este respins în țara noastră și în zilele noastre.

(a) Și iarăși, greșeala aici, ca și în cele două cazuri precedente, este teologică. În primul rând avem de spus că îndumnezeirea reprezintă totul pentru noi, oamenii, anume să Îl găsim în viața noastră pe Dumnezeu și să ne unim cu El. Și îndumnezeirea depășește firea și nu are nici o legătură cu șovinismul naționalist. Dumnezeu nu face geografie, ci se arată oricui Îl cere cu inima curată (vezi Fapte 2:9-21). Maica Domnului era o fiică a neamului evreu. Și pentru nașterea acestei evreice a lucrat întreaga perioadă dinainte de Hristos, ca să se nască adică femeia potrivită care va deveni Maica lui Mesia. Pe aceasta a ales-o Dumnezeu ca Maică a Fiului Său întrupat. Ce înseamnă asta, deci? Nu o vom accepta oare pe Preasfânta Fecioară, pentru că nu era grecoaică, ci evreică de neam? Și dacă ar fi fost grecoaică, nu s-ar fi cuvenit să o acepte ortodoxul francez, pentru că era grecoaică, iar nu franțuzoaică? Și Apostolul Pavel, la rândul lui, tot evreu era. Îl vom respinge, deci, și pe marele Apostol, pentru că nu era grec?

(b) În al doilea rând, avem de spus că în Vechiul Testament, Dumnezeu se prezintă ca universal și poartă de grijă pentru toată lumea, fără să aibă o preferință aparte față de poporul evreu. Prorocul Amos îi refuză lui Israil pretenția de a crede că se bucură de vreun privilegiu aparte din partea lui Dumnezeu, de aceea nici ieșirii lui din Egipt, pentru care atât de mult se laudă poporul evreu, prorocul nu îi dă o însemnătate aparte și o consideră similară cu ieșirea filistenilor din Caftor și a Arameilor din Chir. Prorocul îl înfățișează pe Dumnezeu spunându-le israiliților:

”Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israil, pentru Mine, ca și Cușiții?”, zice Domnul. ”Oare n-am scos Eu pe Israiliți din pământul Egiptului, pe Filisteni din Caftor și pe Sirieni din Chir?” (Amos 9:7).

Și privilegiul alegerii lui Israil nu înseamnă că neamul evreiesc are drepturi speciale, mai mult decât alte neamuri, ci înseamnă dimpotrivă că are îndatorirea specială de a săvârși binele; și pentru că acest lucru nu se întâmplă, de aceea va fi și pedepsit mai mult decât celelalte neamuri. Dumnezeu spune, din nou, israiliților:

”Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre” (Amos 3:2).

(c) Este adevărat că Israil a căzut în înșelarea de a-l confunda pe Iahve cu neamul său și de a crede că Dumnezeu se interesează doar de neamul evreiesc, fără a se preocupa de celelalte neamuri. Această înșelare au combătut-o cu foarte mare hotărâre Prorocii. Dar dintre toate cuvintele prorocești despre universalitatea lui Dumnezeu, cel mai puternic și mai cu forță, este acea frumoasă istorisire despre Prorocul Iona, scrisă de un scriitor anonim al școlii prorocești. În această relatare, sfântul scriitor Îl prezintă pe Dumnezeu ca interesându-se și de mântuirea ninivitenilor, care erau foarte departe de israiliteni și erau păgâni. Și istorisirea aceasta îl înfățișează pe acest Proroc Iona ca fiind tributar concepției că alte neamuri, în afară de Israil, sunt vrednice de dispreț și întinate și că Iahve este doar Dumnezeul lui Israil; de aceea se și împotrivește poruncii dumnezeiești și refuză să se ducă la Ninive. Dar istorisirea se încheie cu învățătura că păgânii niniviteni erau mai buni decât israiliții și ei au primit propovăduirea Prorocului Iona și s-au supus voii lui Dumnezeu și astfel s-au mântuit. Vechiul Testament Îl înfățișează pe Mesia ca personalitate universală, de aceea Îl și prezintă ca așteptare a tuturor neamurilor și ca adresându-se întregii lumi, până și celor din ostroavele cele mai îndepărtate (Facere 49:10, Isaia 42:4, 49:1).

IV

Un alt cuvânt care se spune împotriva Vechiului Testament este că Îl înfățișează pe Dumnezeu ca conducător de război și chiar ca luptând pentru Israil. Răspunsul nostru este că acest lucru are următoarea tâlcuire simplă și firească: ne este cunoscut că Moise a fost chemat de Dumnezeu, ca să îl elibereze pe Israil din Egipt. Demersul acesta, de a însufleți un popor atât de oropsit de veacuri și de a-l convinge să plece din țara tiraniei sale și de a decide să parcurgă un drum lung și greu prin deșertul care se afla în mijlocul altor popoare puternice, pentru a se instala în țara sa, în țara părinților săi, în Canaan, demersul acesta, spun, nu era deloc ușor. Dar Moise s-a dovedit un foarte inteligent și capabil conducător al poporului și l-a convins pe acesta să îndrăznească să iasă din robie. Pe acest popor aflat în robie, care avea aceeași origine, dar era alcătuit din diferite seminții răslețe, a reușit Moise să îl reunească și să îi consolideze conștiința unității sale naționale prin credința în același Dumnezeu, în Dumnezeul părinților lui (Ieșire 3:6,13, 15-16), și prin Legea comună. Astfel, prin religie, Moise a reușit să unească neamul robit și să îl ridice la o luptă de eliberare. Pe acest Dumnezeu, pe Dumnezeul Iahve (Ieșire 3:14), pe Dumnezeul părinților lor, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov (Ieșire 3:6, 13, 15-16), dată fiind această necesitate istorică, anume de unire a poporului israilit aflat în robie și de dobândire a încrederii în propria eliberare, pe acest Dumnezeu, spun, Moise l-a propovăduit ca Dumnezeu al lui Israil. Și desigur că în mod neadecvat Iahve este numit ”Dumnezeul lui Israil”, iar Israil este numit ”poporul lui Dumnezeu” (Ieșire 3:6-7.10, 5,1.3. 6,7. 8, 12. 20,2 și altele). La fel și noi, din același motiv, în timpul luptelor noastre naționale de eliberare am numit-o pe Maica Domnului ”Apărătoare Doamnă”! Credința aceasta a lui Israil în Dumnezeul lui național, așa cum Îl considera acesta, îi insufla convingerea în biruința luptei lui de eliberare, pentru că acest Dumnezeu al lui, care i-a văzut necazul (Ieșire 3:7), este interpretat ca adevăratul conducător nevăzut al poporului (Ieșire 14:14). Astfel, în timpul epocii lui Moise, înțelegerea lui Dumnezeu a dobândit un caracter războinic, pe care nu îl avea în epoca patriarhală precedentă. Astfel, din nou, războaiele lui Israil sunt numite acum ”războaiele lui Iahve” (Numeri 2:14, I Regi 18:17), iar dușmanii lui Israil sunt caracterizați ca dușmani ai lui Iahve (I Regi 30:26). Acest lucru nu înseamnă că în mod real Dumnezeu poartă războaie și dușmănește oameni, pentru că Dumnezeu este dragoste și nu dușmănește nici un popor, ci aceste cuvinte trebuie înțelese din perspectiva lui Israil, ca expresie a mândriei lui naționale. Dumnezeu este considerat de Israil ca aflându-se în chip nevăzut alături de ei în lupte, de aceea Acestuia Îi atribuiau și biruința (Judecători 5:4). Mai mult încă, versetul Ieșire 15:3 Îl numește cu mândrie pe Iahve ”viteaz în luptă”, iar Ieșire 7:4 caracterizează oștirea Israiliteană ca ”oștirea lui Iahve” (varianta ebraică). Tocmai datorită faptului că evreii considerau că Iahve era prezent în lupte, se cuvenea ca și câmpul de luptă să fie curat de orice întinăciune (vezi Numeri 5.1 și urm.), dar și războinicii, la rândul lor, se supuneau ritualurilor de purificare (potrivit 1 Regi 14:2-4, lupta era precedată de post) și pe toată durata luptei evitau orice care i-ar fi putut întina (vezi 2 Regi 1:1.10-11).

Epilog

(a) Dacă cei care disprețuiesc Vechiul Testament ar fi cunoscut conținutul minunat și profund al acestuia, nu ar mai fi ajuns să îl disprețuiască, dacă ar fi cunoscut teologia desfătătoare și frumoasele lui învățături. De aceea, și cei care vorbesc disprețuitor despre Vechiul Testament își trădează ignoranța în ce privește conținutul Vechiului Testament, trădează că nu l-au citit sau, dacă l-au citit, nu l-au înțeles. O asemenea învățătură înaltă, precum aceea pe care o găsim în sfintele pagini ale Vechiului Testament, nu vom găsi în nici un text nescripturistic, nici, desigur, în textele filosofilor greci. Și acest lucru, desigur, își are explicația sa: textele filosofilor sunt creații ale minții omenești, câtă vreme învățătura sfinților scriitori ai Vechiului Testament sunt Revelație a lui Dumnezeu, căci ”acestea zice Domnul”! De pildă, cum să explicăm teologia înaltă a Prorocului Amos, care era simplu cioban? Prin el însuși nu putem să explicăm cum un cioban evreu, care era și analfabet, predă o asemenea înțelepciune, o înțelepciune pe care nu o găsim nici la Socrate, nici la Platon. De asemenea, nu putem explica teologia lui Amos nici prin contextul epocii sale, pentru că în nici un text din afara lui Israil, din epoca respectivă, nu întâlnim o asemenea învățătură. Se impune de aceea să acceptăm că înțelepciunea prorocului vine din Descoperirea lui Dumnezeu.

(b) Ne-ar duce foarte departe cuvântul, dacă am vorbi aici, chiar și în linii foarte generale, despre frumoasa și înalta teologie a Vechiului Testament, pe care o ignoră cei care o nesocotesc; dacă am prezenta din perspectiva acestuia doar învățătura Vechiului Testament despre înmulțirea păcatului, și ar fi de ajuns, căci în această prea sfântă carte, care a ajuns să fie atât de desconsiderată, se arată planul mântuitor al lui Dumnezeu pentru mântuirea nu a doar a lui Israil, ci a întregii lumi, și astfel înțelegem acel cuvânt înfricoșător al Apostolului Pavel: ”Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca pe toți să îi miluiască” (Romani 11:32).

Îndeobște, referindu-ne la conținutul Vechiului Testament, spunem că este definit de aceste trei aspecte:

a) S-a realizat. Preînchipuirile și prorociile Vechiului Testament despre Mesia s-au realizat în Persoana lui Iisus Hristos prin întruparea Acestuia în lume.

b) A fost completat, împlinit. Hristos nu numai că nu a desființat învățătura acestuia despre credință și morală, ci ”a a întărit-o foarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a completat-o, a împlinit-o.

c) A fost transfigurat. Este vorba de desființarea sau mai bine spus transfigurarea riguroaselor prescripții ale Legii, care au fost date pentru poporul iudeu mai ales din pricina învârtoșării inimii lui, așa cum am văzut, pentru care însă trebuie să lăudăm Vechiul Testament, pentru că ”pe evrei, care căzuseră în răutate, a putut să îi slobozească din viclenie prin marea familiaritate pe care le-a arătat-o, să îi înmoaie și să îi facă ascultători prin har și să îi călăuzească către filosofia cea Nouă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, MPG 51, 287)

(d) Dorind în încheiere să prezint doar un aspect din înalta învățătură a Vechiului Testament, spre a vă trezi dorința de a-l studia, am ales pericopa Miheia 6:6-8. Oamenii din epoca Prorocului Miheia (secolul al VIII-lea î.Hr.) Îl căutau pe Dumnezeu, dar nu aveau o înțelegere corectă a Lui. Și credeau că Dumnezeu poate fi îmbunat prin jertfe grase de berbeci și de viței și prin ofrande de untdelemn sau – încă mult mai rău –, pentru iertarea păcatelor lor credeau că trebuie să își jertfească chiar propriul copil. Și îl întreabă, așadar, pe prorocul Miheia:

”Cu ce mă voi înfățișa înaintea Domnului și mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt? Înfățișa-mă-voi cu arderi de tot, cu viței de un an?

Dar oare Domnului Îi vor plăcea miile de berbeci, zecile de mii de râuri de untdelemn? Oare Îi voi da pe cel întâi-născut al meu ca preț pentru fărădelegea mea și rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu?” (Miheia 6:6-7).

La aceste întrebări care îi chinuiau pe oamenii epocii sale, despre cum să Îl găsească omul pe Dumnezeu și cum să dobândească bunăvoință înaintea Domnului, Prorocul Miheia răspunde:

”Ți s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire, și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6:8).

Răspunsul acesta al prorocului Miheia este foarte înalt! Reprezintă esența religiei! Religie, potrivit acestui verset nemuritor al Vechiului Testament, Miheia 6:8, înseamnă acestea trei: a) Să fim drepți față de toți oamenii, b) să îi iubim pe toți și c) să ne purtăm cu evlavie față de Dumnezeul nostru.

Să luăm aminte că prorocul în răspunsul său a spus că: ”Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ceea ce Dumnezeu cere de la tine”. Cu adevărat acestea trei prin care prorocul răspunde aici celui care întreabă din popor, i le-au spus și prorocii dinainte, de aceea prorocul nostru spune ”ți s-a arătat, omule”. Înainte de prorocul Miheia, proroci care au lăsat texte scrise au fost mai întâi Prorocul Amos, care a insistat mult asupra dreptății (vezi Amos 2:6 și urm. 3:10, 4:1, 5:7.10-12.15), apoi îl avem pe prorocul Osea, care L-a propovăduit pe Dumnezeu ca dragoste și Îl înfățișează pe Dumnezeu spunând acel cuvânt nemuritor israilitenilor orbi ai epocii sale, care cereau și ei să Îl găsească pe Dumnezeu prin jertfe grase: ”Căci milă voiesc, iar nu jertfă, și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6:6), și după Osea avem în ordine cronologică pe Prorocul Isaia, care L-a propovăduit pe Dumnezeu ca ”Sfânt”, ebr. kadós, cu sensul de atotputernic, în fața căruia omul se cuvine să simtă teamă, smerenie și evlavie și să asculte de voia Lui (Isaia 2:10, 6:3.5, 8:11 și urm., 30:15 și altele). Prorocul Miheia se dovedește un bun ucenic al celor trei proroci predecesori, de la care a dobândit învățătură, și într-un cuvânt al său sintetizează învățătura lor esențială, anume în versetul 6:8 al cărții sale, care este cu adevărat uimitor. Dar, încheind aici cuvântul nostru neîndestulător despre Vechiul Testament, să îl ascultăm pe pururea-fericitul învățător al nostru, Vasilios Véllas, comentând versetul Miheia 6:8, anume acest cuvânt al prorocului arată că religia este definită de acestea trei: de dreptate, iubire și evlavie față de Dumnezeu:

”De bună seamă, aceste trei puncte nu reprezintă ceva nou. Prorocul însuși, prin expresia «ți s-a arătat», care se referă la vremurile dinainte și în chip vădit la învățătura prorocilor precedenți, sugerează că el nu spune ceva nou. Ceea ce este original însă, ceea ce este nou, constă în reunirea acestor trei puncte. Numai din această perspectivă poate fi considerat Miheia ca fiind cel mai mare dintre prorocii secolului al VIII-lea, pentru că sintetizează și concentrează învățătura tuturor prorocilor precedenți. Versetul acesta alcătuiește treapta cea mai înaltă a învățăturii profetice a secolului al VIII-lea. Se arată că o religie așezată pe temeiuri puternice este pur duhovnicească. Aici, cu adevărat, în miezul atmosferei duhovnicești și religioase sumbre și sufocante a universului lumii antice în care se afla Israil, omul respiră aerul dătător de viață al adevăratei religii și de pe aceste preaînalte culmi profetice întrezărește, scrutând cerul curat, calea către adevăratul Dumnezeu. În zadar căutăm în diferitele religii și în literatura religioasă a epocii vreun cuvânt care să fie chiar și într-o mică măsură similar acestui verset al lui Miheia. Versetul acesta rămâne unic și păstrează o frumusețe care nu poate fi alterată, o putere de neclintit și un prestigiu de neștirbit” (Personalități religioase ale Vechiului Testament, pp. 325-326)

Drept concluzie a smeritei mele comunicări redau următorul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Căci același Duh iconomisea și pe cele din Vechiul Testament, și pe cele din Noul Testament. Pentru aceasta și Pavel spunea «având același Duh al credinței» (II Corinteni 4:13)” (MPG 51,287).

Sursa: Comunicare la Congresul Teologic despre Vechiul Testament, organizat de Parohia Sfintei Parascheva în Attica, 12 februarie 2012). - See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/12/raspunsuri-la-acuzatiile-aduse-vechiului-testament/#sthash.nHRuQlhE.dpuf