Postmodernismul refuză să-şi dea demisia, Felix Nicolau

Arca, Nr. 4-5-6 / 2011

Postmodernismul refuză să-şi dea demisia

 Felix Nicolau

DESPRE POSTMODERNISM s-a vorbit cu puţin înainte de „schisma" structuraliştilor care au „deviat" înspre poststructuralism. Opoziţiile binare, cum ar fi cea dintre subiect şi obiect, au fost contestate, la fel ca şi metodele filosofiei analitice. Modernismul şi structuralismul au fost atacate de Michel Foucault ca modalităţi de cunoaştere „subjugate", eurocentrice şi propagatoare ale canonului occidental.

Exact în acest sens anunţa şi Roland Barthes Moartea Autorului (1968), deschizând epoca gândirii postcoloniale. Moartea autorului coincidea cu „Naşterea cititorului", adică deschiderea textului înspre interpretări plurivoce. Această deschidere semnifica şi acceptarea pătrunderii pe scena culturală şi politică a naţiunilor şi etniilor marginalizate până atunci.

Între timp, multiculturalismul a înlocuit noţiunea de „melting pot" cu cea de „salad bowl", cu intenţia de a evidenţia convieţuirea culturală. Riscul este de a se aluneca într-o devălmăşie ce favorizează estetica rudimentară, comercială. Cine are forţa economică de a produce şi difuza aceste produse ready-made, va controla cererea mondială şi va crea o mentalitate colectivă globală. Rezultatul previzibil este manipularea şi confuzia valorilor. Din acest motiv, reacţia la postmodernism (postpostmodernismul, performatismul, Noua Sinceritate, Manifestul poeziei europene a lui Friedrich Michael ş.a.) s-a focalizat asuprea întoarcerii la mituri sau la o religie mai sensibilă la frumos, încurajând abordările afective holistice şi marginalizarea ironiei generatoare de scepticism axiologic şi consumism compensatoriu.

Contestarea teoretică a postmodernismului

În sensul criticii întreprinse de postpostmodernism, dar focalizată asupra limbajului şi a aspectelor morale postetice, intervine demersul eseistului Richard Millet care, în cartea lui din 2007, L’enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature, Gallimard, 2010, se arată preocupat de coşmarul literaturii. Richard Millet consideră că am alunecat într-o epocă postliterară în care limba franceză este contaminată de engleza americană hollywoodiană, ceea ce degradează scriitura din romane. Printre efectele negative semnalate sunt proliferarea obscenă a romanului, diminuarea autenticităţii şi invazia casandrinismului, deprimismului şi a declinismului. Această epocă a „prostituţiei mediatice" este susţinută de instrumentul de seducţie care este cinematografia. Inacceptabile sunt consumismul şi moralismul postetic americane, dar ofensa capitală adusă culturii este reducerea expresivităţii limbii. Agramaticalitatea şi limbajul tern sunt rezultate ale globalizării nivelatoare.

Este remarcabilă convergenţa mişcărilor post– şi anti-postmoderniste. Deşi manifestele noilor tendinţe au multe puncte în comun, totuşi ele rămân pulverizate, incapabile să impună un nou arc stilistic. Şi în cazul postpostmodernismului, eforturile de înnoire sunt concentrate asupra transcenderii ironiei postmoderniste cu ajutorul credinţei, încrederii, dialogului şi al sincerităţii. Arhitectul şi planificatorul urban Tom Turner a întreprins o critică a principiului postmodernist conform căruia „merge orice". În acelaşi timp, el solicită temperarea raţiunii prin credinţă.

În 1999, Mikhail Epstein propunea prefixul „trans" pentru a anunţa un alt tip de poezie, non-ironică, deci detaşată de abordarea postmodernistă. A fost începutul renaşterii conceptuale, în care vechile concepte au reapărut, redefinite, sub denumiri ca „trans-subiectivitate", „trans-idealism", „trans-utopianism", „trans-originalitate", „trans-lirism", „trans-sentimentalitate" etc. Tendinţa a fost reflectată în spaţiul literar românesc de cartea lui Theodor Codreanu, Transmodernismul, apărută la Editura „Junimea", în anul 2005.

Mai degrabă profeţii, decât teoretizări

În anul 2000, teoreticianul cultural american Eric Gans a introdus termenul de post-milenarism pentru a preciza coordonatele etice şi socio-politice ale epocii ce succede postmodernismului. În opinia lui Gans, postmodernismului îi este specifică o gândire victimizantă ce are la origine opoziţia etică non-negociabilă dintre agresor şi victimă, aşa cum a fost ea perpetuată după experienţele tragice de la Auschwitz şi Hiroshima. Rolul post-milenarismului, în consecinţă, ar fi să instituie un dialog non-victimizant, care să reducă resentimentul mondial.

O mişcare estetizantă subsumată post-postmodernismului este performatismul, propus de Raoul Eshelman în cartea The Performatism, or the End of Postmodernity, apărută în 2008. Miza acestui curent este încurajarea acelor opere care sunt structurate în aşa fel încât să genereze o experienţă unificată şi estetizată a transcendenţei. Noua operă de artă trebuie să-şi oblige admiratorii să se identifice cu personaje şi situaţii simple şi să acceseze frumuseţea, iubirea şi credinţa în condiţii speciale, stranii dar şi banale totodată. Exemple de opere performatiste sunt filmul American Beauty şi felul în care Sir Norman Foster a renovat clădirea Reichstagului din Berlin.

În 2006, omul de radio Jesse Thorn a publicat pe blogul personal „Manifestul pentru Noua Sinceritate". Formulările sunt categorice şi simple: opoziţia faţă de ironia postmodernă şi încurajarea unei bunedispoziţii generale. Un fel de gândire pozitivă care ar putea influenţa mersul lumii.

Conştient de naivitatea utopic-sentimentală a postpostmodernismului, cercetătorul britanic Alan Kirby a întreprins o evaluare socio-culturală pesimistă a curentului. Acuzele se îndreaptă împotriva superficialităţii cu care se practică cultura în mediile virtuale: internet, telefoane mobile, televiziune interactivă ş. a. Kirby a numit această stare asemănătoare unei transe şi caracterizată de ignoranţă, fanatism şi anxietate, pseudo-modernism.

Mai puţin pesimişti şi mai aproape de cerinţele performatismului sunt Timotheues Vermeulen şi Robin van den Akker. În 2010, aceştia au introdus în dezbaterea legată de trecerea de la postmodernism la postpostmodernism termenul de metamodernism. Propunerea gravitează şi ea în jurul sensibilităţii. Cealaltă axă de rotaţie este platoniciana metaxy, prin care se înţelege o continuă oscilaţie între poli. În cele din urmă, metamodernismul pendulează nostalgic între modernism şi postmodernism. Cerinţe ca decantarea adevărului unic dar şi negocierea lui relativistă, dorinţa de a atinge sensul suprem, dar şi negarea absolută a acestuia, precum şi ezitarea între cunoaştere şi naivitate, toate acestea indică bun-simţ şi flexibilitate metodologică, însă foarte puţină originalitate şi orientare inovatoare.

Postmodernismul se dovedeşte un arc stilistic obsedant, probabil şi datorită relaţiei de forţă cu modernismul. Dispariţia lui este anunţată de cel puţin un deceniu, fără ca până în momentul de faţă să se contureze o linie de evoluţie independentă. Ne aflăm încă în faza contestărilor. Nu va exista însă niciodată pericolul de a trece la post-postpostmodernism, întrucât postpostmodernismul este doar o etapă tranzitorie ce trebuie depăşită înspre un curent liber de încărcătura prefixului „post".