Criza educaţiei umaniste - un articol lung dar interesant

Circula in spatiul intelectualilor vorbele lui John Adams, al doilea presedinte al SUA: eu fac razboi ca sa le dau posibilitatea copiilor mei sa studieze matematica si stiintele pentru ca urmasii lor sa studieze artele si frumosul (am vazut si eu filmul - oribila telenovela) . 

Ciudat e ca aceasta idee e exprimata de oameni de "dreapta", crestini de dreapta. Dupa mine aceasta idee contine scopul final al utopiei social-iste (comuniste): viata traita in climax estetic. Ar fi amuzant daca nu ar fi murit cateva sute de milioane de oameni in acest context progresist. Pentru ca eu cred ca posibilitatea de a trai frumosul nu implica debarasarea de "gunoiul natural" (asta vine din reforma protestanta cu radacini in Fericitul Augustin). Eu cred ca frumusetea TREBUIE traita purtand in spate slabiciunile aproapelui. Sf Pavel spune sa ne purtam greutatile unii altora. 

Oricum, articolul de jos imi pare o noua vaicareala catastrofica a unor INTELECTUALI carora le cam fuge pamantul de sub picioare. Un "extremism sovin" s-ar putea ivi de aici. Nu sunt social-ist, nicidecum. Sper, cu teama mereu prezenta, in daruri specifice. Cumva sunt mecanicist, nu relativist (stiinta moderna este, pentru mine, o teologie cu tot ce tine de ea: cosmologie, soteriologie, ritual expiator, etc - ma uit la canalele de stiinta ca la posturi religioase - Grosmann: fizica teoretica este  mistica talmudica ).

Exista o criza a stiintelor umaniste?! Cred ca de la facerea omului exista o criza a umanismului  ("rezolvata de Intrupare"). Da putem spune ca exista o criza a stiintelor umaniste. Dar nu se poate rezolva prin incremenirea in proiect. Pentru ca Umanismul este inca Iluminist iar acest proiect si-a aratat limitele. Nu poate! Si daca nu poate...

Istoria intelectuală şi criza ştiinţelor umaniste

autor: Dana Jalobeanu
Cu aproape 100 de participanţi din toată lumea şi organizată printr-o exemplară colaborare internaţională între indivizi, societăţi profesionale şi instituţii, a 11-a Conferinţă a Societăţii Internaţionale de Istorie Intelectuală, de la sfîrşitul lunii mai, a fost unul dintre cele mai mari evenimente de acest gen desfăşurate la Bucureşti în ultimii 20 de ani. Titlul oficial al conferinţei a fost „Minţi pasionate: raţiune şi emoţii în istoria intelectuală“. Tema neoficială, însă, a fost Istoria intelectuală în faţa crizei ştiinţelor umaniste. Se întîmplă rareori ca într-o conferinţă ştiinţifică să se ajungă la opinii comune asupra vreunui subiect. De data aceasta, însă, într-o surprinzătoare unanimitate, profesori de la Oxford, Copenhaga, Helsinki, Praga, Atena sau Bucureşti au spus, pe tonuri diferite, acelaşi lucru. Ne aflăm în faţa unui moment de criză fără precedent în istoria Europei: un moment al redefinirii Universităţii prin restrîngerea sau chiar anihilarea multora dintre domeniile sale tradiţionale, grupate generic sub numele de ştiinţe umaniste.

Într-o mare competiţie pentru fonduri din ce în ce mai puţine, multor guverne le e tot mai neclar de ce avem nevoie de luxul studiilor clasice, al filozofiei, al istoriei... La ce folosesc ştiinţele umaniste? Ce beneficiu imediat aduc societăţii?  În încercarea de a răspunde la aceste întrebări, s-au angajat instituţii de prestigiu din toată lumea. S-au agregat think tank-uri, s-au scris cărţi şi articole importante. Există iniţiative de acţiune politică. Discuţii publice formulează întrebări fundamentale cu privire la politicile educaţionale şi la rolul Universităţii în lumea modernă. Istoricul ideilor se află într-o poziţie specială în această dezbatere pentru că are toate instrumentele necesare să ne arate că nici criza, nici redefinirea modelelor educaţionale nu sînt noi, ci au o lungă şi dramatică istorie. Politicile educaţionale au schimbat adesea istoria unor naţiuni întregi.
Grupajul s-a născut în parte din discuţiile celei de-a 11-a Conferinţe a ISIH, în parte din ecourile acesteia. I-am provocat pe unii dintre participanţi să ne spună dacă în ţara lor există manifestări ale crizei ştiinţelor umaniste şi cum văd rolul istoricului ideilor în acest context. Societatea Internaţională pentru Istorie Intelectuală a decis ca următoarea conferinţă, din 2012, să aibă loc la Oxford şi să fie dedicată unei serioase discuţii academice în jurul temelor care sînt creionate şi în acest dosar. Conferinţa de la Bucureşti s-a desfăşurat cu sprijinul financiar şi logistic al Universităţii din Bucureşti, al Institutului Cultural Român şi al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“.

Minți pasionate

- Muniţie pentru apărarea ştiinţelor umaniste -

autor: Howard Hotson

La precedenta conferinţă a Societăţii Internaţionale de Istorie Intelectuală (ISIH), în 2009, la Verona, aveam bune motive să credem că prăbuşirea sistemului financiar global va atrage după sine o profundă reconsiderare a presupoziţiilor economice, intelectuale, culturale şi etice, pe care tot acest sistem se sprijină. Doi ani mai tîrziu, vedem că ceea ce se petrece este exact opusul a ceea ce speram. În loc să se angajeze într-un proces de reflecţie serioasă, discuţie critică şi reconsiderare a sistemului, guvernele retrag – unul după altul şi într-un ritm alarmant – exact finanţarea instituţiilor care le-ar putea ajuta să întreprindă această reflecţie critică.
Iar acest lucru se întîmplă pe scară largă. Semnale de alarmă se aud din toate părţile. Prieteni de la Praga îmi scriu că bugetul Academiei de ştiinţe din Cehia se înjumătăţeşte; jumătatea rămasă va fi redirecţionată pentru acordarea la cerinţele pieţei. Colegii din Olanda ne atrag atenţia asupra reducerii substanţiale a finanţării pentru ştiinţele umaniste. Colaboratorul meu din Ungaria mi-a trimis recent un extras dintr-unul din ultimele acte care reglementează educaţia din ţara sa. „Principalul obiectiv al restructurării educaţiei universitare din Ungaria – se spune acolo – este creşterea competitivităţii, pentru a reflecta cerinţele economiei şi ale pieţei muncii, cu punerea accentului pe educaţia în ştiinţe şi tehnologie, în scopul îmbunătăţirii abilităţilor forţei de muncă şi cu scopul de a asigura rambursarea costurilor formării profesionale.“
În plus, aceste schimbări nu sînt restrînse la universităţile publice sau la sistemul de stat şi nu au loc doar în ţările lovite puternic de criza economică. Marta Nussbaum, de la Universitatea din Chicago, nu se sfieşte să numească situaţia ştiinţelor umaniste o „criză de mari proporţii, cu semnificaţie globală“ (Marta Nussbaum, Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities, Princeton, 2010, p.1). Şi mai îngrijorător mi se pare semnalul de alarmă tras cu mai bine de un an în urmă de preşedintele Universităţii Harvard, Drew Faust, care sublinia – în New York Review of Books – „declinul accentuat al numărului de absolvenţi în umanioare şi ştiinţe, acompaniat de creşterea numărului de absolvenţi ai programelor vocaţionale pregătitoare“.
Deşi posesoare a unuia dintre cele mai bune sisteme de educaţie din lume, Marea Britanie este pe punctul de a se îmbarca într-un experiment radical de reformă universitară cu efecte potenţial devastatoare, în special asupra ştiinţelor umaniste. Începînd cu anul viitor, va fi sistată orice finanţare publică către educaţia universitară în domeniul ştiinţelor umaniste şi al ştiinţelor sociale. 80% din învăţămîntul universitar urmează să fie finanţat direct din taxele studenţilor, care se ridică astfel de la aproximativ 3000 de lire pe an la aproximativ 9000 de lire pe an (în medie). Scopul declarat al acestei legislaţii este introducerea unui model de profit asemănător celui promovat de universităţile private americane, un model profund contestat şi criticat în Statele Unite. Efectele acestui model asupra educaţiei umaniste în universităţile engleze vor fi dramatice: recent, London Metropolitan University a anunţat desfiinţarea a 70% dintre cursurile oferite, începînd cu 2012. Este vorba despre cursuri (şi programe) de filozofie, istorie, limbi moderne, artele spectacolului. Ele vor dispărea, în încercarea disperată de a proteja cursurile şi programele de finanţe, management, ştiinţe economice şi computer sciences.
Din toate aceste exemple putem vedea un lucru simplu: vorbim de o tendinţă generală, şi nu de o simplă aplicare a unei agende politice sau economice a unui guvern sau altul. Vorbim, de asemenea, de mecanismul cererii şi ofertei, care afectează structura, compoziţia şi valorile intelectuale fundamentale pe care s-a construit, timp de sute de ani, civilizaţia occidentală. Nimeni nu ştie în momentul de faţă cît de mari vor fi consecinţele acestor schimbări. Mi se pare însă că sîntem în pragul unei transformări radicale a structurii sistemelor universitare în cele mai multe dintre ţările europene. Şi cred că vorbim despre o transformare radicală, cu consecinţe greu de măsurat, a întregii istorii intelectuale europene.
Diagnostic 
De ce se întîmplă asta? Şi, mai ales, de ce se întîmplă atît de repede? La ultima întrebare se răspunde de obicei invocînd impactul crizei economice globale din 2008 asupra finanţelor publice din întreaga Europă. Dacă statul ajunge la strîmtoare din punct de vedere financiar, este obligat să facă economii şi, evident, primele tăiate sînt bunurile, serviciile şi instituţiile considerate de lux. Ştiinţele umaniste sînt printre acestea din urmă.
Aceasta, însă, este o imagine deformată şi deformatoare. Tăierea de fonduri şi reducerea programelor universitare sau ştiinţifice consacrate ştiinţelor fundamentale sau ştiinţelor umaniste are loc cu o asemenea rapiditate pentru că presupoziţiile teoretice după care ea se produce şi structurile organizaţionale care o facilitează au fost construite înainte de începutul crizei economice. Pot argumenta această teză luînd exemplul Marii Britanii – un exemplu, probabil, paradigmatic.
Una dintre primele măsuri luate de Gordon Brown cînd a fost numit prim-ministru, în 2007, a fost să abolească Ministerul Educaţiei şi să-l înlocuiască cu Departamentul pentru inovaţie, universităţi şi abilităţi. Dacă petreceţi cîteva minute navigînd pe pagina de Internet a acestui Minister (http://www.bis.gov.uk), veţi vedea imediat că unul dintre scopurile sale pare să fie subordonarea universităţilor „realităţii economice“. Ni se spune, de pildă, că Departamentul pentru finanţe, inovaţie şi abilităţi al noului Minister dezvoltă o economie competitivă prin „crearea condiţiilor succesului economic, promovarea inovaţiei şi a ştiinţelor“ şi prin oferirea de „abilităţi şi oportunităţi“ de a accede la acest succes. Economia şi finanţele, cu alte cuvinte, propun obiectivele. Ştiinţa serveşte la atingerea lor. Abilităţile intelectuale şi oportunităţile sînt necesare pentru atingerea acestor obiective. Universităţile sînt necesare doar pentru că formează abilităţi. Cunoaşterea, prin urmare, nu mai este o valoare în sine. Educaţia nu mai este o contribuţie la binele general. Universităţile nici nu se mai ocupă de progresul cunoaşterii şi de educarea noilor generaţii, ci produc abilităţile necesare succesului în competiţia economică.
Iată un exemplu: un element-cheie în politica educaţională a guvernului britanic este introducerea universităţilor private antreprenoriale. Se argumentează că această măsură va dezvolta competiţia la nivel universitar, va scădea taxele şi va creşte calitatea. Ceea ce se vede cu ochiul liber este însă altceva. Universităţile private, ca şi universităţile mai mici şi mai noi, se specializează aproape exclusiv pe oferirea de cursuri vocaţionale – economie, finanţe, management, drept – pentru care există cerere imediată şi care, de asemenea, nu necesită investiţii importante în aparatură, biblioteci sau profesori. Evident, universităţile care nu vor oferi decît aceste cursuri şi nu vor finanţa alte activităţi îşi vor permite să le ofere la preţuri mai scăzute, atrăgîndu-i astfel pe studenţi. Prin urmare: impactul aproape imediat al introducerii universităţilor vocaţionale de tip antreprenorial va fi desfiinţarea cursurilor, a programelor şi departamentelor neprofitabile economic, cu scopul de a proteja un curriculum restrîns, vocaţional, imediat profitabil.
Rolul istoricului ideilor în formularea unui tratament 
Ce se poate face? Simplu spus, dacă nu luăm singuri apărarea valorilor esenţiale, a valorilor în care credem, nimeni n-o poate face pentru noi.
Pînă la urmă, cine este mai bine calificat să explice şi să apere valorile pe care s-a construit civilizaţia europeană, decît specialistul în ştiinţele umaniste? Istoricul ideilor, specialiştii în istorie intelectuală, filozofii, istoricii gîndirii occidentale sînt cei mai în măsură şi să înţeleagă ce se întîmplă, şi să explice care sînt potenţialele consecinţe, să ofere un diagnostic şi să dea o soluţie.
Artele liberale şi criza democraţiei 
Să ne gîndim la un exemplu: atenienii au inventat democraţia cam în acelaşi timp cu artele liberale. Şi de atunci, aceste două seturi de valori au evoluat împreună. Artele liberale reprezentau pur şi simplu educaţia adecvată pentru orice cetăţean, pentru orice om liber cu dreptul de a participa la viaţa politică a cetăţii. Ele includeau artele vorbirii (gramatica, retorica, dialectica), adică ceea ce permitea examinarea, formularea precisă şi exprimarea clară a gîndirii în arena publică, disciplinele filozofice ale eticii şi politicii, cele care oferă principiile acţiunii individuale sau colective necesare pentru buna funcţionare a cetăţii, precum şi istoria, înţeleasă ca o colecţie de exemple de comportament politic moral sau imoral. Educaţia liberală culmina cu literatura, prin care aceste lecţii de comportament politic moral erau transmise şi formalizate, constituind cultura comună: ceea ce ţinea, de fapt, cetatea împreună. Acesta a fost curriculum-ul transmis mai departe republicii romane. Iar cînd italienii au redescoperit (sau reinventat) republica civică, în secolele XIV-XV, spre această moştenire antică s-au uitat pentru a reînvia o educaţie umanistă care să-l modeleze şi să-l educe pe cetăţeanul noilor republici. Acest curriculum clasic umanist a reprezentat, pentru Europa modernă, baza educaţiei claselor conducătoare pînă la începutul secolului al XX-lea. Iar cînd, în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, Europa a redescoperit şi a încercat să impună democraţia, tot înspre educaţia clasică s-a uitat.
Idealul educaţional european al secolului al XX-lea poate fi exprimat foarte simplu: accesul universal la posibilitatea de a progresa individual, atît din punct de vedere intelectual cît şi financiar, dublat de credinţa că dezvoltarea individuală prin intermediul unei educaţii de bună calitate este absolut esenţială pentru existenţa unui electorat capabil să susţină şi să asigure funcţionarea democraţiei. Dacă privim însă lucrurile din această perspectivă, criza ştiinţelor umaniste nu este nici mai mult, nici mai puţin decît o criză a democraţiei. Şi atunci întrebarea fundamentală din spatele dezbaterii privitoare la finanţarea universităţilor poate fi reformulată. A întreba „Îşi permite statul să finanţeze o bună şi largă educaţie universitară de tip umanist în aceste timpuri de criză?“ este de fapt acelaşi lucru cu a întreba „Ne permitem luxul unei democraţii reale după crahul financiar din 2008?“. Există actori pe scena politică internaţională pentru care răspunsul la această întrebare e mai curînd negativ. Pentru toţi ceilalţi, însă, universitari sau simpli cetăţeni – care încă mai cred în valorile democratice şi nu vor să trăiască în noi şi neaşteptate forme de dictatură –, răspunsul este simplu, direct, şi extrem de important.
Howard Hotson este profesor de istorie intelectuală modernă la Universitatea Oxford şi preşedinte al Societăţii Internaţionale pentru Istorie Intelectuală. 
traducere de Dana Jalobeanu

Criza știintelor umaniste?

autor: Sorin Costreie
Sînt ştiinţele umaniste în criză? Simplu spus: da şi nu. Da, pentru că nu iese fum fără foc; nu, pentru că ştiinţele umaniste sînt prin modul lor de a fi într-o criză perpetuă. Complex spus, da, sînt în criză, întrucît sînt date „obiective“ în acest sens, se scriu cărţi, se ţin prelegeri, se desfiinţează departamente şi facultăţi, studenţii universităţilor lumii migrînd în ultimii zeci de ani de la ştiinţele umaniste către ştiinţele sociale şi naturale. Este deja un locus classicus în viaţa academică internaţională această discuţie privind criza ştiinţelor umaniste. Pe de altă parte, ştiinţele umaniste par a fi permanent în criză, în sensul în care cultivînd cu precădere valori precum gîndirea critică, frumosul, binele, cunoaşterea de sine, creativitatea şi toleranţa, ele se autosupun permanent unei investigaţii critice, fiind ele însele un obiect de dispută şi investigaţie.
Dar pentru a caracteriza ceva, trebuie mai întîi să vedem ce este acest ceva. Prin ştiinţe umaniste azi, în lumea contemporană, nu se înţelege ceva unitar şi univoc. Nu avem parte în acest caz de un concept clar delimitat, cu o sferă de aplicabilitate unică şi omogenă. În această categorie sînt incluse în genere domenii precum literatura, lingvistica, comunicarea, jurnalismul, media, istoria artei, istoria, filozofia, studiile clasice sau culturale, limbile străine… etc. Istoria şi filozofia sînt însă de găsit uneori şi în categoria de ştiinţe sociale. De altfel, orice disciplină ştiinţifică îşi are istoria şi filozofia ei, deci un pic de umanism au şi cele mai „in-umane“ ştiinţe. Ce ar caracteriza totuşi ştiinţele umaniste? Cred că tot ce ne face mai umani; sîntem umanişti ori de cîte ori ne întoarcem gîndirea în mod critic asupra noastră, cînd reflectăm la trecutul şi destinul nostru, cînd ne întrebăm ce sîntem, de ce sîntem aşa şi cum vom evolua în continuare.
Dacă însă domeniul de aplicabilitate al ştiinţelor umaniste nu este clar delimitat în raport cu ce se consideră a fi ştiinţele sociale (sociologia, psihologia, antropologia…), fiind uneori văzute chiar împreună sub cupola de ştiinţe socioumane, delimitarea clară se vrea a fi faţă de ştiinţele naturii, unde avem parte de o gîndire pozitivă, cu rezultate obiective, cuantificabile, indentificabile experimental. Ştiinţa şi tehnologia ţin de aceste ştiinţe naturale sau ale naturii, după cum arta ţine de ştiinţele umaniste. Problema este că, în acest context, ştiinţele umaniste devin „umanioarele“, nucleul dur şi important al educaţiei şi cercetării fiind tocmai ştiinţele naturii precum biologia, fizica sau chimia. Or, tocmai această marginalizare a ştiinţelor umaniste ne pune în criză.
Argumentele pentru care sînt desconsiderate valorile umaniste, în raport cu cele ştiinţifice, sînt în genere bazate pe lipsa unei aplicabilităţi imediate. Dar ce ne poate spune cu exactitate că un chimist îşi va găsi mai repede un loc bun de lucru decît un traducător? De ce un biolog ar fi mai căutat decît un istoric şi de ce un fizician este mai de folos societăţii decît un filozof? Avem mai degrabă nevoie de ingineri decît de literaţi? De ce? De unde toate aceste stereotipii? Gîndind astfel, problema este prost pusă din două motive: mai întîi, dacă avem cu adevărat nevoie de ceva într-o societate normală, atunci acest ceva este dat de nevoia de a avea specialişti cît mai bine pregătiţi, indiferent de domeniul lor. Apoi, de unde şi pînă unde această dihotomie lobotomizantă între umanioare şi restul lumii?
Să facem următorul experiment mental: să eliminăm din viaţa noastră tot ce ţine de umanioare. Ce vom avea? O lume fără romane, fără piese de teatru, fără filme, fără muzică; o lume fără istorie şi fără conştiinţă critică; o lume fără muzee, biblioteci, institute de cultură. O lume în definitiv chiar fără ziare şi mass-media. O lume exactă, fără subînţelesuri, dar fără comunicare. O lume fără traducători şi lingvişti. Rezultatul? Un fel de Turn Babel fără sens şi fără destin. E foarte bine că am descoperit puterea de a stăpîni energia nucleară, dar este oare de dorit să o folosim pentru a ne ucide semenii? Foarte bine că ne putem juca genetic cu natura, protejîndu-ne de boli şi prelungindu-ne viaţa, dar vrem ca toate acestea să fie folosite pentru a ne distruge specia? Putem să ne considerăm astfel oameni întregi doar avînd parte de beneficiile tehnicii şi tehnologiei, fără să avem parte de valori morale şi estetice? Fără a deveni patetic, nu cred că putem ocoli dragostea şi sentimentele, buna nebunie a creaţiei şi realele beneficii ale imaginaţiei. Or, toate acestea sînt cu precădere la ele acasă ca obiect de studiu în ştiinţele umaniste. Mai mult, democraţia şi toleranţa nu se învaţă la cursuri de chimie, după cum în nici un caz nu avem parte de cultivarea altruismului la prelegeri de selecţie naturală. Ne învaţă fizica cum să fim mai buni, cum să ne respectăm semenii? Şi o ultimă întrebare: Ultima criză economică mondială a fost cumva generată de umanişti?
Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.

Agenda cinică a guvernului britanic

autor: Laurent Milesi
Pentru a înţelege impactul noilor dezvoltări asupra învăţămîntului superior britanic, trebuie observat că în timp ce guvernul Marii Britanii tăia cheltuielile publice într-un mod drastic şi fără precedent, „forţînd“ universităţile să crească taxele studenţilor chiar şi peste nivelul recomandat (şi astfel să mărească presiunea asupra profesorilor de a oferi predare „excepţională“ pentru ca astfel de creşteri scandaloase să apară justificate), fostul organism de evaluare a cercetării din Marea Britanie (RAE) se transforma în REF (Research Excellence Framework – Cadrul pentru excelenţă în cercetare), al cărui scop (pentru a o spune pe scurt) este de a face astfel încît universitarilor să le devină din ce în ce mai greu să se angajeze în cercetare inovatoare în domenii mai puţin vizibile, de nişă, precum şi să-şi dezvolte studiul prin activităţi de cercetare (precum conferinţele ori workshop-urile) indiferent de gradul de „prestigiu“ al locurilor unde ele se desfăşoară.
Consecinţa acestei nefericite coincidenţe este apariţia unei agende cinice – implicite, dar nu inconştiente – ce se face mai ales simţită în rîndurile înghesuite ale umanioarelor şi care se poate descifra în felul următor: „Nu e nevoie să vă obosiţi prea tare să faceţi aşa de multă cercetare – faceţi doar din cea «excelentă» –, dar ce puteţi face e să predaţi mai mult, ca să justificăm costurile, să răspundem cererilor societăţii etc.“ La Şcoala de Engleză, Comunicare şi Filozofie de la Universitatea Cardiff, adaptarea la aceste consecinţe a fost imediată şi a luat forma deciziei (cvasiunilaterale) a directorului şcolii în conformitate cu care, pentru a atinge un nivel bun de satisfacere a studentului în NSS (National Student Surveys – Statisticile studenţeşti naţionale), începînd cu anul academic următor va trebui să ne dublăm norma de predare de seminar, fiind în acelaşi timp mai strict monitorizaţi cu privire la rezultatele cercetării noastre. Drept consecinţă, cîţiva colegi au optat fie pentru pensionare prematură (3 la număr), fie pentru plecare către un alt loc de muncă în instituţii mai „deştepte“ sau în străinătate (2 pînă în momentul de faţă), de vreme ce modelul academic britanic se dovedeşte din ce în ce mai neatractiv pentru talentele intelectuale.
Totuşi, Cardiff, fiind capitala Ţării Galilor, ar trebui să se simtă oarecum protejată, date fiind constrîngerile geografice ale politicilor academice (chiar dacă acestea nu sînt exprimate explicit): „peste drum“, în Swansea, se vorbeşte despre disponibilizarea întregului personal academic din departamentele de Limbi Moderne, care ar urma să concureze din nou pe două treimi din posturile existente actual, iar celor care nu vor reuşi li se „promite“ că vor fi ţinuţi în poziţii administrative în alte zone ale Universităţii…
În fine (dar doar pentru că lipsa de spaţiu nu permite mai multe exemple), Howard Hotson menţiona cazul Universităţii Metropolitane din Londra, unde s-a decis tăierea a 70% din curriculum-ul umanist; dar să ne amintim şi de ce s-a întîmplat cu micul, dar prestigiosul Departament de Filozofie al Universităţii Middlesex, care a fost închis peste noapte şi fără prea multe discuţii anul trecut, doar pentru că prorectorul universităţii, în superioara-i înţelepciune (şi incontestabilă putere), a considerat că filozofia nu este un domeniu de studiu viabil (citeşte „profitabil“)…
Laurent Milesi este profesor la Şcoala de Engleză, Comunicare şi Filozofie de la Universitatea Cardiff.
traducere de Sorana Corneanu

Cum strîngem rîndurile

autor: Lia Yoka
În mod ciudat, atacul asupra Universităţii în belicoasa Grecie nu a fost greu de instrumentat. Nu a fost nevoie de prea multă retorică populistă: parodia unui „dialog public“, urmată de o condamnare generală a corupţiei, a fost mai mult decît suficientă pentru a zgîndări complexul de inferioritate al instituţiilor academice periferice şi pentru a coopta reacţii în favoarea excelenţei şi meritocraţiei. Două decade de „creştere“, distrugerea sectorului manufacturier şi a agriculturii şi permiterea unui comportament inuman faţă de imigranţi au pregătit terenul, psiho-politic şi economic, pentru introducerea de terapii de şoc marca FMI împotriva micilor întreprinderi, a serviciilor sociale, a sănătăţii publice şi a educaţiei. Ca să nu mai vorbim de cercetare.
Sistemul nostru public de învăţămînt, semiautonom, numărînd 24 de universităţi şi 16 şcoli tehnice, care oferă acces la educaţie universitară unuia din doi absolvenţi de liceu, va fi radical restructurat. Un comitet director (format din profesori şi din „personalităţi importante“, încă nespecificate) va fi introdus curînd, iar finanţarea va depinde în mod mai direct de competiţia de piaţă, oficializînd astfel cooperarea cu companiile şi limitînd numărul studenţilor. (De asemenea, se va aboli participarea studenţilor în administrarea universităţii, iar statutul de „azil“ al universităţii, prin care se restricţionează drepturile de intervenţie ale poliţiei, va fi desfiinţat.)
Principiul de bază este următorul: în epoca patentelor pe formele de viaţă, educaţia trebuie vîndută celui care licitează mai mult. Cunoaşterea, echivalată acum cu biţi de infotainment, trebuie pusă în slujba salvării pieţelor prăbuşite.
Notă: Predau la o universitate fondată în 1925, care numără 45 de şcoli şi peste 95.000 de studenţi – cel mai mare număr din ţară. Anul viitor, departamentul de istorie al Şcolii de Arhitectură va oferi doar 21 din cele 30 de cursuri pe care le-a oferit în ultimii ani. Departamentul este deja considerat, chiar şi de către colegii cei mai binevoitori, ca fiind ultimul ce ar putea fi salvat, de vreme ce Şcoala în întregimea ei va avea de înfruntat o reducere bugetară de 60%. Pensionarii nu vor fi înlocuiţi. În ultimele 6 luni, profesorii şi-au plătit din bani proprii tonerele şi hîrtia folosite. Cheltuielile de bibliotecă (incluzînd achiziţia de carte) nu au mai fost acoperite de un an şi jumătate. Totuşi, reţelele independente de cunoaştere din întreaga lume – fie că folosesc biblioteci şi arhive închise, fie că se bazează pe tehnologii open-source – pun sub semnul întrebării valorile culturii de piaţă. Pericolele fatale ale tehno-ştiinţei bazate pe profit sînt astăzi dureros de evidente. Argumentele criticilor comodificării cunoaşterii sînt acum mai puternice şi mai îndreptăţite ca oricînd.
Istoricii ideilor pot aduce în prim-plan principiul istoric (şi politic) după care cunoaşterea nu este proprietate privată. Aşa cum Platon arăta, în apărarea învăţăturii sale împotriva costisitoarelor tutoriale de „deprinderi aplicate“ oferite de sofişti (mai ales în Sofistul), cunoaşterea e un bun comun care nu poate fi cuantificat şi comodificat. Timp de două milenii, Biserica şi Statul au îmbrăţişat deopotrivă această premisă. (Pentru o prezentare şi dezvoltare a temei, v. George Caffentzis, A Critique of Commodified Education and Knowledge (from Africa to Maine), A Russell Scholar Lecture, University of Southern Maine, February 12, 2008, www.commoner.org.uk/wp-content/.../caffentzis_critiqueeducation.pdf.)
Practic vorbind, istoricii ideilor din universităţi ar putea încuraja crearea de reţele de cunoaştere nonprofit, care să pună în legătură instituţiile academice (care sînt încă majoritar instituţii non-profit şi astfel permit anumite tipuri de iniţiative de deschidere) cu structuri de cercetare şi dezbatere din afara universităţii. Împărtăşirea cunoaşterii nu va putea probabil garanta democratizarea imediată a structurilor de decizie politică; este însă un sine qua non al speranţei pe care o mai putem avea că gîndirea liberă şi justiţia socială rămîn posibile.
Lia Yoka este profesor de istoria artelor la Şcoala de Arhitectură de la Universitatea „Aristotel“ din Thessaloniki. 
traducere de Sorana Corneanu

Vițelul de aur

autor: Alexander Baumgarten
Vreau să lucrez cu o definiţie simplă a intelectualului, pentru a mă întreba dacă există o sursă a crizei conştiinţei intelectuale în lumea pe care o trăiesc în fiecare zi. Ea este: îl numesc intelectual pe cel care produce ficţiune pentru a exprima, fără să aducă în fapt, condiţia de posibilitate a tuturor faptelor. De exemplu, Platon este intelectual cînd spune „Haide, dar, să întemeiem cu mintea o cetate...“. La fel de intelectual este şi Aristotel cînd spune că, pentru a întemeia cetăţi, trebuie să pleci de la realitatea dată şi să pricepi că poţi întemeia în foarte multe feluri, tocmai pentru că cetatea ca principiu este pretutindeni în ocurenţele ei, dar nicăieri în sine. La fel de intelectual este Averroes cînd spune că intelectul tuturor este comun pentru toţi oamenii şi că, gîndind, noi ipostaziem acest intelect fără să îl consumăm niciodată. Augustin e intelectual cînd spune că ştie ce este timpul, doar dacă nu este întrebat, şi Arhimede e intelectual cînd spune că numai obiectele intramundane pot fi ridicate cu o pîrghie. Există două note comune ale acestor intelectuali: ei pun problema posibilităţii fără să o actualizeze şi ei afirmă natura infinită a obiectului acestui efort.

Cele două note comune sînt independente: prima notă spune că intelectualii sînt un fel de magicieni, căci ei îţi arată lucruri care sînt, dar fără să fie ceva anume, deşi doar ele asigură condiţia de a fi a tuturor lucrurilor care sînt ceva şi care au, astfel, o finitudine. A doua notă spune că intelectualii sînt foarte enervanţi pentru toţi cei care îi ascultă, deoarece ei nu pot convinge societatea finanţatoare de progresul muncii lor, de utilitatea şi de definirea clară şi definitivă a muncii lor, de vreme ce susţin că infinitatea întrebărilor puse de ei ţine loc de toate răspunsurile finite pe care doar le ocazionează. Lumea pe care o trăiesc în fiecare zi îmi oferă un spectacol lung şi delicios al apariţiei unei fiinţe hibride, care nu e nici ficţiunea de mai sus, nu e nici realitatea a cărei condiţie de posibilitate o discută cea dintîi. Dar rolul meu e modest şi revine la a face lista elementelor acestui spectacol şi a dovedi: 1) că între ele este o legătură; 2) că legătura lor dinamitează funcţia intelectualului. Iată descrierea conceptului şi iată elementele lui. În lumea pe care o trăiesc am cunoscut o fiinţă hibridă, inserată discret şi pervers între realitate şi ficţiune, cu pretenţii dominatoare şi discurs care intimidează. O fiinţă care denunţă ficţiunea sub acuza inadecvării la realitate şi care mînjeşte realitatea sub acuza etichetelor care rămîn cînd ficţiunea a fost înlăturată. O fiinţă pe care, dacă vrei să o indici ca realitate, spune că ea e mai mult ficţiune pentru că gîndeşte posibilităţi, iar cînd vrei să îi denunţi falsa pretenţie de ficţiune, pentru că pierde tocmai infinitatea obiectelor ei, spune că ea e mai mult realitate.
Iată exemplele ei, toate contemporane şi toate supuse descripţiei de mai sus. Un prim caz este literatura motivaţională. „Cum să...“ e un gen care se inserează hibrid între realitate şi ficţiune, iar autorii lui nu sînt intelectuali pentru că au lăsat deoparte natura infinită a obiectului lor pentru a spera la un acces la real nemediat pe care, tocmai din acest motiv, îl pierd. Acest gen de texte are în spate o epistemologie care scoate din scenă definiţia intelectualului, surpîndu-i obiectul. Al doilea caz: povestea de succes. Miza acestui gen cade pe substituţia universalului care nu este atins deliberat cu exemplul cazului particular ilustrativ. Propriul său este la nivelul conţinutului, în sensul în care povestea de succes rupe obiectul intelectual de infinitatea lui, de vreme ce prescrie în termeni finiţi ce trebuie să vrei, în general. Al treilea caz: reality show. Alăturarea cuvintelor e cum nu se poate mai fericită, e poate cazul regal al teoriei noastre: ce apare într-un reality show? Realitatea? Dar ea e un caz particular deja dat ca universal, deci pare o ficţiune. Ficţiunea? Nu, căci stările de fapt sînt filmate ca şi cum ar rămîne stări de fapt. Al patrulea caz: telenovela. Sub pretenţia accesării unui cerc foarte larg de privitori, ea a redus pretenţiile de artă cinematografică, proporţional cu speranţa de a spune „povestiri adevărate“. Al cincilea: conceptul „bunelor practici“. Limbajul programelor de finanţare europene conţine etern această rubrică: ea este implementarea unui mod de gîndire care încearcă să raţioneze prin substituţia universalului cu un cumul al poveştilor de succes. Al şaselea exemplu: blogul, spaţiu al scriiturii nici public, nici privat, reglat de o suspendare a efortului expresiei estetice în care tipul de „vizare“ a realităţii este comun, unde orice se poate spune în numele confuziei dintre public şi privat.
Fireşte că toate acestea sînt categorii de subcultură. Dar legătura dintre ele ţine de un hibrid între ficţiune şi realitate, ca în faţa unui zeu blocat la propria statuie care nu trimite nicăieri, pe care un alt intelectual cu tematizări infinite l-a recunoscut într-un viţel de aur, turnat în grabă, cît timp el lipsea.
Alexander Baumgarten este cancelar al Facultăţii de Istorie şi Filozofie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Proteste de stradă și umor la Praga

autor: Vladimir Urbanek
Nu cred că putem vorbi de o criză a umanioarelor în Republica Cehă. Mai degrabă avem de-a face cu o profundă criză a reprezentării politice, care ameninţă să limiteze sfera publică în domeniile educaţiei, ştiinţei, umanioarelor şi culturii. În vara anului 2009, guvernul plănuia să reducă bugetul pentru cercetarea fundamentală la Academia cehă de ştiinţe cu 50% şi, în schimb, să finanţeze aşa-numita cercetare aplicată şi dezvoltarea tehnologică în sectorul privat. Proiectul a provocat proteste, în special din partea tinerilor academici, care au organizat cu succes evenimente de stradă în Praga, au obţinut interesul mediei şi au reuşit să iniţieze negocieri între academici şi guvern. Tinerii cercetători ai Academiei, reprezentînd ştiinţele şi umanioarele deopotrivă, au fondat asociaţia civică Forum Science is Alive!, care a organizat nu doar demonstraţii şi happening-uri, dar şi dezbateri publice cu privire la rolul cercetării în societate şi la evaluarea şi finanţarea cercetării. Împreună cu alţi colaboratori, Forumul a organizat campania împotriva proiectelor guvernamentale de reformă a învăţămîntului superior. Petiţia „Pentru o reformă responsabilă“ a fost semnată de în jur de 3000 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Academie şi din universităţi.
Recent, guvernul a pregătit noi proiecte, care pot avea consecinţe fatale pentru calitatea învăţămîntului superior din Republica Cehă, în special pentru libertatea academică şi independenţa universităţilor. În acelaşi timp, guvernul intenţionează să introducă un TVA de 20% pentru cărţi, ceea ce ar fi echivalent cu un dezastru pentru literatura non-comercială, inclusiv pentru o parte semnificativă din literatura de specialitate, manualele pentru studenţi etc. şi ar afecta profund societatea cehă în ansamblul ei.
Rolul istoricului ideilor în acest context trebuie să fie acela al unui intelectual critic care să analizeze şi să expună interesele lobby-urilor politice şi de business aflate în spatele aşa-ziselor reforme ale cercetării şi învăţămîntului superior. Va trebui să apărăm viitorul umanioarelor, ştiinţelor şi culturii în general, înainte ca totul să fie privatizat şi vîndut.
În Boemia şi Moravia, nu uităm nici faptul că umorul e o armă puternică împotriva oricărui tip de societate orwelliană şi că prin umor vom reuşi mai bine să creăm solidaritate şi susţinere socială. Iată de ce Forumul a mizat atît de mult pe happening-uri teatrale intitulate, de pildă, „Execuţia unui cercetător“ sau „Măsurarea ştiinţei“. În faţa situaţiei critice din universităţi, ştiinţe şi umanioare în multe ţări europene, istoricul ideilor va trebui să reacţioneze cu seriozitate, dar nu trebuie să uite nici faptul că rîsul are un enorm potenţial subversiv.
Notă: În Praga am fondat cu doi ani în urmă iniţiativa „Veda zije!“ sau „Ştiinţa e vie!“ (http://www.vedazije.cz/) ca reacţie împotriva proiectelor guvernamentale de reducere drastică a bugetului cercetării fundamentale, care ar afecta nu doar umanioarele, dar şi ştiinţele naturale şi infrastructura academică de bază din ţara noastră.
Vladimír Urbánek este cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei de Ştiinţe din Republica Cehă.
traducere de Sorana Corneanu

Folosul umanioarelor și al științei teoretice

autor: Constance Blackwell
Moţiunea de neîncredere iniţiată de Universitatea Oxford împreună cu alte cîteva universităţi împotriva guvernului de coaliţie din Marea Britanie a fost întru totul îndreptăţită. A venit însă vremea să facem mai mult decît să spunem „Nu“. Cum ar putea fi formulată o moţiune de neîncredere care să acumuleze nu dezamăgire, ci energia pozitivă a universităţilor? Cum ar putea ea avea impact real asupra ştiinţelor umaniste?
Cheia problemei britanice: în mod tradiţional, guvernele văd finanţarea învăţămîntului superior ca pe o investiţie. Guvernanţii se cred prin urmare îndreptăţiţi să decidă ce anume trebuie să înveţe studenţii. Autoritarismul acestei poziţii nu mai trebuie subliniat. Iar acum, cînd dorinţa de a avea o educaţie universitară este tot mai des răspîndită, guvernul ne spune că nu-i poate susţine pe toţi studenţii doritori de studii superioare. Şi atunci ce facem, spunem pur şi simplu că guvernul – ori ţara – nu-şi mai poate permite acest lucru?
Dar dacă am alege să privim această dorinţă de studii superioare ca pe o minunată resursă naţională, şi nu ca pe o povară? Aici putem învăţa de la oamenii de afaceri. Cînd vor să înceapă o afacere, ei iau un împrumut pe care îl vor returna ulterior, reţinînd costurile rambursării din taxele pe care le au de plătit. Acelaşi aranjament ar putea fi folosit pentru studenţi, iar tinerii ar putea fi încurajaţi să urmeze studii superioare prin redefinirea datoriei studenţeşti ca împrumut de afaceri. Aşa cum este definită acum, datoria studenţească este nedreaptă; un individ care vrea să deschidă un butic se bucură de o mai bună logică a taxelor decît un student. În felul acesta, un student ar putea să-şi aleagă domeniul de studiu preferat, fie el în ştiinţe umaniste, arte ori ştiinţe abstracte, fără să se simtă constrîns să urmeze neapărat un program de finanţe-bănci.
E oare nevoie să încercăm să limităm numărul studenţilor la cei care au reuşit să atingă un anumit nivel la vîrsta de 18 ani? Rezultatele unui studiu pe care l-am realizat cu finanţare de la Fundaţia Carnegie arată că participarea la cursuri pregătitoare între vîrstele de 17 şi 20 de ani poate îmbunătăţi radical capacitatea tînărului de a gîndi şi scrie.
Diferenţa s-a dovedit a fi dramatică între studenţii care nu au urmat cursuri pregătitoare, a căror rată de promovare a fost de 2%, şi studenţii care au urmat astfel de cursuri, a căror rată de succes a fost de 60%.
Mai e de adăugat aici un lucru important: nu e deloc util să împărţim studenţii, pentru tot restul vieţii lor, în absolvenţi de cursuri aşa-zis vocaţionale şi absolvenţi ai aşa-ziselor cursuri de arte liberale şi ştiinţe. Cei care urmează o şcoală vocaţională nu trebuie să pornească de la ideea că vor avea o singură „vocaţie“ toată viaţa lor; de altfel, e posibil să se trezească la un moment dat că meseria pentru care s-au pregătit a dispărut de-a binelea. Cînd predam la City University din New York, am avut studenţi care urmaseră cursuri de asistente medicale şi care acum, la 40 de ani, doreau să devină cercetători în domeniul sănătăţii, ori electricieni care, în jurul aceleiaşi vîrste, deciseseră să devină avocaţi în domeniul construcţiilor. Acestor oameni trebuie să li se permită să îşi continue şi să îşi diversifice studiile, dacă vrem ca vîrsta medie de retragere din muncă să ajungă la 70.
Pînă acum am pus, în acest eseu, în primul rînd problema banilor – care este şi grija prioritară a guvernului britanic în momentul de faţă; consecinţa aceste griji este ideea după care artele liberale nu ar mai trebui finanţate de guvernul central şi că ele sînt practic inutile pentru economie. A gîndi că limbile străine, istoria ori ştiinţele abstracte nu trebuie dezvoltate şi că numărul studenţilor în aceste domenii trebuie să scadă e o eroare de proporţii gigantice. Acum, cînd ştim ce ne-a oferit trecutul şi vedem ce ne promite prezentul, o crescută abilitate de a studia şi înţelege istoria altor ţări nu e un lux, ci o necesitate. În mijlocul marilor schimbări pe care le trăim, vom avea nevoie ca ştiinţele şi umanioarele să colaboreze pentru a ne ajuta să înţelegem această lume în accelerată expansiune. Extremismul înfloreşte acolo unde schimbările survenite sînt prea puţin înţelese şi devin astfel înfricoşătoare. Doar o atentă reflecţie asupra moştenirii noastre intelectuale şi a schimbărilor ce ne aşteaptă vor putea transmite mai departe o cultură în care să putem trăi, paşnic, cu toţii.


Constance Blackwell este Preşedinte al Fundaţiei pentru Istorie Intelectuală şi cercetător la Birkbeck College, Londra.
traducere de Sorana Corneanu

Repetiție versus creativitate

autor: Vlad Alexandrescu
De cîtăva vreme asistăm la o adevărată jelanie a profesorilor din Universităţi, sub motiv că sînt covîrşiţi de exigenţele reformei pe care o introduce Legea Educaţiei Naţionale. Viitorul incert, procedurile neclare, exigenţele internaţionaliste sînt tot atîtea cuvinte de ordine sub care dascălii noştri universitari îşi ascund nesiguranţa şi teama de sine. Desigur, standardele au crescut, mizele au devenit mai importante, la uşă se află generaţii moralmente pregătite să ia locul vechii elite universitare, care a făcut legea în facultăţi în ultimii douăzeci de ani. Asistăm probabil la un schimb de generaţie de aceeaşi importanţă ca cel pe care l-am trăit în 1990 şi nu ne poate fi indiferent felul în care acest schimb se produce.

Dacă însă atunci ruptura era cuvîntul magic, schimbarea pe care un popor întreg a dorit-o şi pe care unii dintre noi am aşteptat-o, pînă în 1996, în toate straturile societăţii, acum vom asista probabil la un exerciţiu de continuitate, în care tinerii vor lua locul celor care i-au format, ducînd mai departe, în principiu, ceea ce ultimii le-au încredinţat în atîţia ani de coexistenţă la Catedră şi în cercetarea ştiinţifică. Un profesor este dator, la urma urmei, nu numai să pregătească studenţii pentru examene, ci să formeze ucenici mai tineri şi să creeze în jurul lui un mediu ştiinţific în care aceştia să se simtă liberi şi să ia la rîndul lor iniţiativa, responsabilă şi hotărîtoare, a ducerii mai departe a stindardului şcolii în care s-au format. Acesta este sensul propriu al tradiţiei, a ceea ce oamenii îşi trec unul altuia atunci cînd trec ei înşişi, laolaltă cu acel foc sacru pe care l-am simţit noi înşine la marii noştri profesori. Dacă şcoală e, ea este doar atunci cînd aceste condiţii sînt pe deplin reunite şi cînd ele fac să pară ridicole orice constrîngeri exterioare, pur formale, pentru că bogăţia spirituală a comunicării unei discipline nu se poate cuantifica într-un număr precis de articole sau de antologii pentru uz didactic. Demonul lui Socrate era, neîndoielnic, doar o mască a libertăţii sale, pe care a transmis-o întregii sale şcoli şi, prin aceasta, armăturii înseşi a Universităţii europene.
Sînt însă catedre în Universitate în care această libertate a lipsit în ultimii ani, avînd drept consecinţă vizibilă sterilitatea intelectuală, vidul de valoare, practicarea mecanică a meseriei, de-a lungul unei zile care seamănă uimitor de tare cu ziua precedentă şi care ar trebui să consacre, printr-un narcisism iconic autoprogramat, figura aceluiaşi, îmbălsămată de exerciţiul puterii şi de aroma abia înăbuşită a adulaţiei. Universităţile sînt grupuri de oameni în care ispita cea mai prezentă este aceea a puterii, pe care marii lor păcătoşi o sorb în fiecare zi cu nesaţ, aşteptînd de fiecare dată un prilej nou de a-şi oferi deliciul supunerii celorlalţi.
Reforma actualei Legi a Educaţiei pare îndreptată împotriva acestei categorii de oameni. Tiranul, se ştie, nu suportă variaţia. Iubeşte, în schimb, repetiţia. A văzut-o foarte limpede Camus în Caligula.
Simulacrele trebuie să-i oglindească aceeaşi figură, dacă se poate chiar a lui însuşi. Tot astfel, micul satrap universitar nu suportă să fie contrazis. În liniştea anxioasă a reducţiei lui fenomenologice, el cultivă idolul calendarului universitar: fiecare moment al anului aduce cu sine aceleaşi evenimente, de la admitere la licenţă, de la examene de an la comisii de doctorat, de la întocmirea normelor la statele „plăţii cu ora“, de la lista subiectelor lucrărilor de licenţă la întocmirea comisiilor pentru concursurile pentru posturi vacante. O repetiţie egală a fiecărui moment, prilej de întărire a administrativului, în detrimentul înnoirii de sine.
Desigur, în Universitate, ritualul îşi are importanţa sa netăgăduită. Ne-o reamintesc ceremoniile marilor Universităţi, care ştiu să acorde toată însemnătatea trecerii unui prag, de la graduation day la doctoratul honoris causa. Dar ce libertate se ascunde acolo, în pelerinele satinate şi în tocile tari ale profesorilor! Ce foc de artificii al minţii izbucneşte din marile aule înţesate de studenţi eminenţi! Creativitatea este felul în care şcoala de astăzi a ales să transpună libertatea socratică în revenirea implacabilă a aceluiaşi. Se vor ridica dascălii noştri la înălţimea pe care le-o cere propriul lor statut? Vor izbuti ei să resoarbă condiţionările exterioare ale reformei în creativitatea academică de care ar trebui să dea dovadă? Va putea corpul nostru de elită să arate, o dată în plus, că tradiţia lui fondatoare urcă pînă la Platon şi nu se opreşte la figura vreunui sinistru dictator?
Universitatea românească, împărţită între o anumită sete de arhaic şi o certă indigenţă spirituală, se află la mare ananghie!
Vlad Alexandrescu este profesor la Catedra de Franceză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi director al Centrului de Cercetare „Fundamentele Modernităţii Europene“ a Universităţii din Bucureşti.

Scenariul românesc

autor: Arleen Ionescu
După anii 2000, România a intrat într-un proces de restructurare a educaţiei şi a cercetării, prin intermediul instituţiilor care asigură cercetarea de excelenţă (CNCSIS, iar începînd cu 2011, CNCS), promovarea calităţii pentru învăţămîntul superior, cercetare, dezvoltare şi inovare (UEFSCDI). Se încearcă atingerea unor standarde asemănătoare celor din statele Uniunii Europene şi SUA, în condiţiile în care cercetătorii sînt de 8-10 ori mai prost plătiţi decît colegii lor europeni şi au resurse de cercetare şi posibilităţi de diseminare a rezultatelor infinit mai puţine. Noţiunea de sabbatical este intraductibilă în limba română, deoarece în această ţară nu se poate obţine decît concediu fără plată pentru aplecarea exclusivă asupra cercetării; universitarii care au obţinut o dată în viaţă o mobilitate pentru cercetare se pot considera printre cei mai norocoşi.
Domeniul umanist este sugrumat de o nefirească obsesie metrologică prin care umaniştii sînt evaluaţi cu unităţi de măsură aplicabile doar domeniilor exacte. Criteriile de selecţie a revistelor reprezentative pentru domeniul umanist, stabilite de CNCS pentru anul 2012, aflate la momentul actual încă în dezbatere publică, sînt mai restrictive decît cele aplicate în alte state din Uniunea Europeană şi, aşa cum sînt formulate în această fază (sperăm intermediară), induc o discriminare a culturii naţionale. Ca să amintim doar un singur exemplu: revistele pot obţine un punctaj mare doar cu un colectiv de redacţie format din peste 75% străini.
După tăierea drastică cu 25% a finanţării educaţiei şi cercetării în 2010 din cauza crizei economice (în condiţiile în care acestea erau oricum subfinanţate), la momentul în care cuvîntul de ordine pentru cei care ne evaluează este ISI, cercetătorii din domeniile tehnice (mult mai bine finanţate, datorită impactului cercetării lor  în industrie/economie) au la dispoziţie aproximativ 8000 de reviste de specialitate, în timp ce umaniştii au la dispoziţie de aproximativ patru ori mai puţine şanse, revistele cotate în Arts and Humanities fiind sub 2000 în lume. În ciuda acestei discrepanţe, standardele de calitate sînt aceleaşi pentru toate domeniile.
Proiectele de finanţare a cercetării la nivel european (la nivel naţional din ce în ce mai puţine şi mai restrictive) sînt destinate cu preponderenţă oricăror altor domenii decît celor umaniste. Prefixoidul prezentului a devenit nano-: domenii precum nano-ştiinţă, nano-medicină, nano-tehnologie sînt cele finanţate la nivel mondial. La sugestia lui Nicholas Royle, ne întrebăm cum am putea să aplicăm prin „nano-gîndire“ (nanothinking, Quilt, 2010) operaţii de ajustare a literaturii, transformînd-o într-o reality literature. Majoritatea proiectelor din domeniul umanist converg către formarea deprinderilor de comunicare, achiziţiei de limbi străine, teoriilor globalizării, în timp ce domeniile studiilor culturale, istoriei intelectuale, filozofiei şi literaturii sînt aproape insesizabile într-un ocean de nano-ştiinţe.
Arleen Ionescu este profesor la Departamentul de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Ploieşti.

„Rentabilizarea” și „eficientizarea” științelor umaniste

autor: Raluca Alexandrescu
Au trecut aproape 21 de ani de la sfîrşitul unui regim care, în plan cultural, îşi fixase ca ţintă distrugerea totală, sistematică şi durabilă a umanioarelor, a ştiinţelor „inexacte“, „speculative“, care lucrează suspect cu un material difuz, greu de definit şi evanescent: cuvîntul şi ideile care-i sînt asociate. Regimul comunist îşi îndeplinea planul la hectarele învăţămîntului de masă şi ale alfabetizării cincinale, multiplicînd pînă la saţietate promoţiile de ingineri la Politehnică, trecuţi în prealabil prin zecile, sutele de licee industriale ale patriei. Cei mai norocoşi şi mai învăţaţi reuşeau să intre la clasele de matematică-fizică, socotite deja treapta supremă a rafinării intelectuale a adolescenţilor. Chiar şi aceste clase deveneau păsări din ce în ce mai rare, pe măsură ce politica de culpabilizare a „intelectualilor“ devenea o afacere de masă din ce în ce mai gălăgioasă. Cît despre rarele clase de filologie-istorie, ele erau tolerate de obicei în licee cu specializare paralelă (de bază, dacă te uitai la numărul claselor de profil): industrie uşoară. Aşa s-a ajuns ca în Bucureşti, de pildă, în anul 1989, cînd am dat examenul de treapta I la fostul „Zoia Kosmodemianskaia“, actuala Şcoală Centrală, liceul pentru care optasem să fie unul dintre cele două de profil umanist din Capitală.
Iar alegerea mea, sprijinită de părinţi, stîrnise deja valuri de uimire printre cunoştinţe, printre profesorii de la gimnaziu şi chiar în familie: toţi ne priveau ca pe nişte curioase exemplare socialmente suicidare. Ce vă trebuie literatură, limbi străine sau – culmea excentricităţii într-o lume care detesta orice ieşea din rînduri – latina? Nu-i frîngeţi copilului viitorul, daţi-l la matematică-fizică, apoi trimiteţi-l la Politehnică. Să ajungă om întreg.
A venit decembrie 1989 şi cu el speranţa schimbării. Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“ s-a numit, pentru cîteva luni, în timpul ministeriatului lui Mihai Şora, Liceul „Constantin Noica“. Apoi s-a profilat pe franceză şi s-a numit Şcoala Centrală „Jules Michelet“, astfel că onomastica bătrînei „Şcoli de fete“ bucureştene a început să vorbească despre straturile de istorie, mai vechi sau mai recente, care au trecut peste noi. Odată cu ele, se profila şi o reconsiderare a învăţămîntului umanist, iar pentru scurt timp, pasionaţii de filozofie, de limbi clasice, de istorie, de literatură nu au mai fost socialmente suspecţi – decît, poate, la mineriade.
Nu a durat mult. Iar strategiile naţionale – şi europene – ale zilelor noastre amintesc îngrijorător de mult de politica antiumanistă a ultimilor ani Ceauşescu. Nu atît printr-o practică făţişă de descurajare a ştiinţelor umaniste, cît printr-un discurs care valorizează, din primul an de facultate şi chiar mai devreme, pînă la responsabilii cei mai bine plasaţi să fixeze direcţiile de dezvoltare ale învăţămîntului mediu şi superior, criteriile direct cuantificabile, economice, inginereşti. Cît produce un curs de anul I de istoria ideilor? Cît valorează şi ce impact economic are un curs despre modernitatea timpurie a secolului al XVII-lea? Prin ce studiu de fezabilitate ne putem da seama de eficacitatea economică a unui seminar despre Machiavelli? Cît mai valorează astăzi o cercetare postdoctorală despre ideile politice ale veacului al XIX-lea? Răspunsurile le primim – că sîntem cadre universitare sau cercetători – în maniere dintre cele mai surprinzătoare, brutale şi directe. Un moment „privilegiat“ este cel al sesiunii de examene, cînd realizezi că agresiunea inculturii, a agramatismului „fier de l’être“ şi a privirii condescendente către obstinaţia noastră, a cîtorva, de a mai crede în puterea ideilor sînt majoritare printre studenţi. Un alt moment este confruntarea cu atacul birocraţiei româneşti, acum ajunsă la faza de simbioză vicioasă cu birocraţia europeană. Universităţile şi institutele de cercetare s-au transformat în fabrici de rapoarte, destinate unor planuri din ce în ce mai ample de evaluare. Criteriile introduse sînt modificate din mers şi au, la origine, gîndirea şi instrumentele de măsură inginereşti. Eşti evaluat la metru sau la hectar, iar conţinutul contează din ce în ce mai puţin.
Dacă ai ghinionul să fii şi fericitul posesor al unei burse de tip POSDRU, lucrurile devin şi mai interesante. Eşti obligat, prin contract, să asişti la seminarii suprarealiste de „formare transversală“, unde 10-20 de cercetători postdoctorali, în istorie sau ştiinţe politice, cu sute de ore de predare în amfiteatru şi zeci de conferinţe sau comunicări, sînt puşi în situaţia umilitoare de a înghiţi peroraţiile inepte ale unui „formator“ care îi învaţă cum să comunice, explicîndu-le (exemplul e real) că orice discurs „trebuie, indiferent de conţinutul subiectului prezentat, să lase impresia de nou, original şi proaspăt“. Ca detergentul Bonux.
Iar exemplele ar putea continua. Din analiza lor ar putea ieşi o carte despre efectele devastatoare ale anihilării simţului ridicolului la „comunicatorii“ contemporani. Pînă la urmă, concluzia este însă una singură: recăderea ştiinţelor umaniste într-o zonă tolerată şi aşa-zis dusă în spate de disciplinele „rentabile“ va continua să producă generaţii de tineri marcaţi de lipsa reperelor culturale, a spiritului critic şi a discernămîntului. O armată de indivizi conformişti, mărginiţi şi autosuficienţi, ale căror performanţe le putem deja remarca adesea în spaţiul public românesc.
Raluca Alexandrescu este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti.

Despre moartea ideilor

autor: Dana Jalobeanu
S-ar putea să vă fi întrebat adesea cum se naşte o idee – ce asociaţie spontană, proces de iluminare sau calcul analogic face ca un savant să ajungă la ideea din care se naşte o teorie care va schimba lumea. Un singuratic canonic din nordul Europei, matematician briliant şi astronom amator, are ideea genială de a „scoate“ Pămîntul din centrul Universului, unde-l plasaseră secole de tradiţie filozofică, şi de a face din el o planetă care se roteşte în jurul Soarelui. Un cărturar singuratic preocupat de optică şi alchimie „descoperă“ legea gravitaţiei universale şi reconstruieşte, în cîţiva ani, şi cu elegante formule matematice, „sistemul lumii“… şi fizica pe care încă o învăţăm astăzi la şcoală. Cum se nasc aceste idei?

Există însă şi o altă întrebare, la fel de importantă. Cum mor ideile? Ce se întîmplă cu acele idei care se pierd? Care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să se agrege într-o teorie care să schimbe faţa ştiinţei, sau faţa lumii? Sau, chiar dacă ajung să compună o teorie revoluţionară, aceasta se pierde pentru că autorul ei nu ajunge niciodată s-o publice? Sau o publică într-un moment nepotrivit? Sau – publicată, testată şi recunoscută – este înghiţită de vicisitudinile istoriei, pentru a fi descoperită apoi, cu stupoare, de istoricul ideilor, veacuri mai tîrziu. Am fost atît de învăţaţi să credem în forţa ideilor care schimbă lumea, încît sîntem mai puţin atenţi la fragilitatea lor. Şi totuşi, pentru fiecare Copernic şi Newton există atîţia alţi savanţi şi filozofi astăzi aproape necunoscuţi, deşi autori, la vremea lor, de idei şi teorii originale. Robert Hooke, contemporan şi adversar cu Newton, primul om care vede şi înţelege cum arată lumea microorganismelor văzute la microscop, inventează termenul de „celulă“ şi se apropie foarte tare de un nou mod de a descrie lumea vie, surprinzător de asemănător cu ceea ce va fi, secole mai tîrziu, biologia celulară. Într-o serie de prelegeri pe care nu ajunge să le publice în timpul vieţii, pune bazele teoriei clasice a elasticităţii – însă abia peste 200 de ani, după ce sînt redescoperite, legile care guvernează oscilatorul armonic vor ajunge să-i poarte numele. Teoriile lui nu ajung să fie niciodată predate în universitate, publicate în manuale sau tratate, discutate de colegi. Cele mai multe rămîn în manuscris sau în cărţi care nu vor cunoaşte niciodată o a doua ediţie.  Istoricul ideilor descoperă adesea, în manuscrisele rămase de la savanţii trecutului, sau în cărţi care n-au fost niciodată republicate, idei geniale, teorii remarcabile, mult înaintea timpului lor. Pînă la urmă, aripa mecanică inventată de Leonardo da Vinci nu este foarte diferită de unele dintre aparatele de zburat fără motor ale secolului nostru, batiscaful improvizat în 1603 de Cornelius Drebbel, la Londra (un clopot/butoi răsturnat, cu ajutorul căruia inventatorul olandez reuşeşte să traverseze Tamisa… pe sub apă) nu este foarte diferit de clopotul scafandrului folosit pe scară largă în secolul al XIX-lea sau de batiscaful modern.
Doar că, pentru fiecare mare idee care s-a transformat într-o teorie sau într-o mare descoperire tehnologică, zeci, poate sute de alte idei s-au pierdut. Pierderea lor s-a datorat unor contingenţe istorice: filozofii au murit adesea tineri şi fără discipoli. N-a existat întotdeauna o şcoală care să preia ideile, o societate de producere şi prezervare a cunoaşterii care să le preia, să le păstreze şi să le difuzeze, o universitate care să se transforme în mediu educaţional prin care ideile să ajungă la noile generaţii. Într-un anume sens, toate instituţiile citate mai sus, în forma lor clasică sau modernă – universitatea, societatea ştiinţifică, jurnalul de specialitate, conferinţele publice înregistrate şi tipărite – sînt mijloace de apărare pe care societatea umană le-a inventat pentru a păstra şi transmite ideile geniale. Cuvîntul „instituţie“ e foarte important aici. Cînd occidentalii au inventat tiparul, mulţi s-au gîndit cu siguranţă că au descoperit mediul perfect de păstrare a tuturor ideilor valoroase. Istoricul ideilor ştie însă că există biblioteci întregi de idei uitate în milioanele de cărţi pe care nu le citeşte nimeni. Pentru ca să trăiască, ideile au nevoie de instituţii care să le înregistreze, organizeze şi transmită mai departe. Universitatea europeană modernă a funcţionat multă vreme ca un astfel de mediu. Nu fără sincope: în fond, revoluţia ştiinţifică şi apariţia ştiinţei moderne s-au petrecut în afara şi împotriva mediului universitar. Însă cu sincope şi crize, cu reforme succesive, universităţile au funcţionat ca instituţii de captare, prezervare şi transmitere a ideilor mari şi a teoriilor generate din ele.
Politicile educaţionale din ultimii ani (unii ar spune zeci de ani) se bazează pe o confuzie de roluri: ele cer instituţiilor construite pentru a prezerva şi transmite cunoaşterea, să producă cunoaştere. Să creeze idei – şi să facă acest lucru planificat, proiectat, respectînd planuri de lucru şi termene fixe. Nu trebuie să fii istoric al ştiinţei pentru a realiza rapid că această modalitate de cercetare ar fi scăpat printre degete sau ar fi omorît ideile mari şi originale. În sistemul actual de cercetare, Newton, Copernicus, Hooke sau Galileo nu şi-ar fi avut locul. Însă adevărata problemă nu este aceasta: în fond, cercetarea are astăzi un altfel de profil, şi un altfel de ritm. Problema e însă că instituţiile astfel obligate să se reinventeze nu-şi mai respectă misiunea de a primi, testa, păstra şi trimite mai departe marile idei sau teorii. Prăpastia dintre cercetarea „de ultimă oră“ şi ceea ce se predă sau transmite mai departe nu face decît să se lărgească de la un an la altul. Instituţiile construite ca interfaţă între savant şi generaţiile următoare, instituţiile imaginate ca tezaur al cunoaşterii şi şcoală de transmitere a ideilor sînt obligate să se reconstruiască şi să se reinventeze ca întreprinderi de producţie. Nu poţi să nu te gîndeşti, cu îngrijorare, cîte mari idei, cîte teorii noi, au murit astfel în ultimii ani?