texte social-iste

am gasit acum cativa ani un site social-ist, comunist: IDEEA
texte scrise cu acrivie gimnaziala si avant adolescentin. revigorant.
e bine de citit pentru ca cei ce nu vor sa fie socialisti sa se dezbare de limbajul si de structurile de gandire proprii elevului premiant, elev ce are ca ideal in viata propasirea sociala.
pun un text. e lung dar deliciile sunt pe masura. o sarbatoare a inocentei, a tineretii. tot ce spune e drept. drept si subtire. ca o traiectorie matematica. nu reala. matematica.

Cele trei ecologii


Felix Guattari

Lui Sacha Goldman

Aşa cum există o ecologie a ierburilor rele, există şi o ecologie a ideilor rele.
Gregory Bateson¹

Planeta Terra trece printr-o perioadă de intense transformări tehnico-ştiințifice, care provoacă, în replică, fenomene de dezechilibru ecologic ce amenință, în timp, dacă nu li se va găsi remediu, însăşi implantarea vieții pe suprafața ei. În paralel cu aceste mutații, modurile umane de viață, individuale şi colective, alunecă pe panta unei deteriorări din ce în ce mai pronunțate. Rețelele de rudenie tind să fie reduse la maximum, viața domestică e cangrenată de consumul mass-mediatic, viața conjugală şi familială este „osificată“ frecvent printr-un fel de standardizare a comportamentelor, relațiile de vecinătate sînt reduse, în general, la expresia lor cea mai săracă etc. Compromis, în felul acesta, printr-un fel de mişcare generală de implozie şi de infantilizare regresivă, e raportul dintre subiectivitate şi exterioritatea ei, fie ea socială, animală, vegetală sau cosmică. Alteritatea tinde să-şi piardă orice asperitate. Turismul, de exemplu, se rezumă cel mai adesea la o călătorie pe loc în sînul aceloraşi redundanțe imagistice şi comportamentale.
Formațiunile politice şi instanțele executive par total incapabile să surprindă această problematică în ansamblul implicațiilor ei. Chiar dacă au început, recent, să devină parțial conştiente de pericolele cele mai evidente care amenință mediul natural al societăților noastre, ele se mulțumesc, în general, să abordeze domeniul prejudiciilor industriale exclusiv dintr-o perspectivă tehnocratică, cînd este clar că doar o articulare etico-politică – pe care eu o numesc ecosofie – a celor trei registre ecologice – al mediului, al relațiilor sociale şi al subiectivității umane – ar putea să clarifice aşa cum se cuvine aceste probleme.
Despre modul de a trăi de-acum înainte pe această planetă, în contextul accelerării mutațiilor tehnico-ştiințifice şi al considerabilei creşteri demografice, este vorba. Forțele productive, ca urmare a neîntreruptei dezvoltări a muncii maşinice, amplificată de revoluția informatică, vor face ca tot mai mult timp dedicat unei activități umane potențiale să devină disponibil.² În ce scop însă? Pentru şomaj, marginalitate opresivă, solitudine, inutilitate, angoasă, nevroză sau pentru cultură, creație, cercetare, reinventarea mediului înconjurător, îmbogățirea modurilor de viață şi de simțire? În Lumea a Treia, la fel ca şi în lumea dezvoltată, porțiuni întregi ale subiectivității colective se prăbuşesc sau se chircesc în jurul unor arhaisme, aşa cum se întîmplă, de pildă, în cazul redutabilei exacerbări a fenomenelor de integrism religios.
Crizei ecologice nu i se va putea da un răspuns pe măsură decît la scară planetară şi doar cu condiția operării unei revoluții politice, sociale şi culturale capabile să reorienteze obiectivele producției de bunuri materiale şi imateriale. Această revoluție nu va trebui, aşadar, să privească doar raporturile de forțe vizibile la scară mare, ci şi domenii moleculare ale sensibilității, inteligenței şi dorinței. O finalizare a muncii sociale reglementată univoc de o economie a profitului şi de relații de putere n-ar mai putea să conducă, în momentul de față, decît la nişte impasuri dramatice. Lucrul e evident în cazul absurdității tutelelor economice care apasă asupra Lumii a Treia, împingînd unele dintre zonele ei spre o pauperizare absolută şi ireversibilă. Cum la fel de evident este şi în cazul unor țări precum Franța, în care proliferarea centralelor nucleare expune o mare parte a Europei riscului posibilelor urmări ale unor accidente de tip Cernobîl. Ca să nu mai vorbim de caracterul aproape delirant al stocării a mii de focoase nucleare, care la cea mai mică disfuncționalitate tehnică sau umană ar putea conduce în mod mecanic la o exterminare colectivă. Prin fiecare dintre aceste exemple regăsim aceeaşi punere la îndoială a modurilor dominante de valorificare a activităților umane, şi anume: 1) acela al dominației unei piețe mondiale care reduce şi îngustează sistemele particulare de valoare, aşezînd pe un acelaşi plan de echivalență bunurile materiale, bunurile culturale, siturile naturale etc.; 2) acela care plasează ansamblul relațiilor sociale şi al relațiilor internaționale sub dominația maşinilor polițieneşti şi militare. Prinse în acest cleşte dublu, statele îşi văd rolul tradițional de mediere reducîndu-se din ce în ce mai mult şi se pun, cel mai adesea, în serviciul conjugat al instanțelor pieței mondiale şi al complexelor militaro-industriale.
Această situație este cu atît mai paradoxală cu cît vremurile cînd lumea se afla plasată sub egida unui antagonism Est–Vest, proiecție amplu imaginară a opozițiilor clasă muncitoare-burghezie din țările capitaliste, sînt pe cale de a fi depăşite. Să însemne însă aceasta că mizele multipolare ale celor trei ecologii vor înlocui pur şi simplu vechile lupte de clasă şi miturile lor de referință? Evident că o astfel de înlocuire nu se va produce atît de mecanic! Pare, cu toate acestea, foarte probabil că aceste mize, ce corespund unei extreme complexificări a contextelor sociale, economice şi internaționale, vor tinde să treacă din ce în ce mai mult pe primul plan.
Antagonismele de clasă moştenite din secolul al XIX-lea au contribuit inițial la crearea unor cîmpuri omogene bipolarizate de subiectivitate. Apoi, în a doua jumătate a secolului XX, prin societatea de consum, welfare, media etc., subiectivitatea muncitorească pură şi dură s-a dezagregat. Chiar dacă segregările şi ierarhiile n-au fost trăite nicicînd mai intens, o aceeaşi şapă imaginară se află, în momentul de față, placată peste toate pozițiile subiective. Un acelaşi sentiment difuz de apartenență socială a decrispat vechile conştiințe de clasă. (Las aici deoparte constituirea unor poli subiectivi violent de eterogeni în lumea musulmană.) La rîndul lor, țările aşa-zis socialiste au introiectat şi ele sistemele de valoare „unidimensionalizante“ ale Occidentului. Vechiul egalitarism de fațadă al lumii comuniste cedează locul serialismului mass-mediatic (acelaşi ideal de standing social, aceleaşi mode, acelaşi tip de muzică rock etc.).
În ceea ce priveşte axa Nord–Sud, e greu de imaginat că situația s-ar putea ameliora notabil. Desigur, cu timpul, se poate concepe că dezvoltarea tehnicilor agroalimentare va permite modificarea datelor teoretice ale dramei foamei în lume. Pe teren însă, pînă atunci, ar fi total iluzoriu să credem că ajutoarele internaționale, aşa cum sînt ele concepute şi puse în practică în momentul de față, ar putea reuşi să rezolve semnificativ vreo problemă! Instaurarea pe termen lung a unor imense zone de mizerie, de foamete şi de moarte pare a face, deja, parte integrantă din monstruosul sistem de „stimulare“ propriu Capitalismului Mondial Integrat. În orice caz, tocmai pe acest sistem se bazează implantarea Noilor Puteri Industriale, focare iradiante de hiperexploatare precum Hong Kongul, Taiwanul, Coreea de Sud etc.
În sînul țărilor dezvoltate, regăsim acelaşi principiu al tensiunii sociale şi al „stimulării“ prin disperare, în paralel cu instaurarea unor plaje cronice de şomaj şi cu marginalizarea unei părți din ce în ce mai mari a populațiilor tinere, a persoanelor vîrstnice, a lucrătorilor „parțializați“, devalorizați etc.
Astfel, oriîncontro ne-am întoarce privirea, regăsim acelaşi paradox chinuitor: pe de o parte, dezvoltarea neîntreruptă de noi mijloace tehnico-ştiințifice, susceptibile, potențial, să rezolve problematicile ecologice dominante şi reechilibrarea activității socialmente utile pe suprafața planetei, şi, pe de pe altă parte, incapacitatea forțelor sociale organizate şi a formațiunilor subiective constituite de a-şi însuşi aceste mijloace pentru a le face să devină operaționale.
Cu toate acestea, ne putem întreba dacă această fază paroxistică de laminare a subiectivităților, a bunurilor şi a mediilor nu e sortită să intre într-o fază de declin. Aproape peste tot încep să se facă auzite revendicări de singularitate; semnele cele mai manifeste, în această privință, vin din zona înmulțirii revendicărilor naționalitare, pînă mai ieri marginale, dar care încep să ocupe tot mai mult prim-planul scenelor politice. (Să subliniem, din Corsica pînă în țările baltice, conjuncția dintre revendicările ecologice şi cele autonomiste.) Cu timpul, această intensificare a chestiunilor naționalitare va ajunge, probabil, să modifice în profunzime relațiile Est–Vest, în special configurația Europei, al cărei centru de greutate ar putea să se deplaseze decisiv spre un Est neutralist.
Opozițiile dualiste tradiționale care au călăuzit gîndirea socială şi cartografiile geopolitice sînt depăşite. Conflictualitățile se mențin, dar angajează nişte sisteme multipolare incompatibile cu înregimentările sub stindarde ideologice maniheiste. De exemplu, opoziția dintre Lumea a Treia şi lumea dezvoltată dispare din toate punctele de vedere. Am văzut acest lucru prin apariția acelor Noi Puteri Industriale a căror productivitate o depăşeşte cu mult pe aceea a tradiționalelor bastioane industriale ale Vestului, dar acest fenomen este însoțit de un fel de „tiermondizare“ [tiers-mondisation] internă țărilor dezvoltate, dublată ea însăşi de o exacerbare a problemelor legate de imigrație şi de rasism. Să nu ne facem iluzii, tapajul iscat în jurul unificării economice a Comunității Europene nu va frîna cîtuşi de puțin această tiermondizare a unor vaste zone ale Europei.
Un alt antagonism transversal în raport cu cel al luptelor de clasă rămîne acela al relațiilor bărbat/femeie. La scară planetară, condiția feminină pare departe de a se fi ameliorat. Exploatarea muncii feminine, corelativă cu aceea a muncii copiilor, nu e cu nimic mai prejos decît cele mai negre perioade din secolul al XIX-lea! Cu toate acestea, o revoluție subiectivă anevoioasă n-a încetat să lucreze condiția feminină în ultimele două decenii. Chiar dacă independența sexuală a femeilor, legată de punerea la dispoziție a unor mijloace de contracepție şi avort, s-a dezvoltat extrem de inegal, chiar dacă înmulțirea şi intensificarea integrismelor religioase nu încetează să genereze o minorizare a stării lor, o serie de indicii ne fac să considerăm că nişte transformări de lungă durată – în sensul lui Fernand Braudel – se află efectiv în curs de desfăşurare (desemnarea unor femei ca şef de stat, revendicarea unei parități bărbat-femeie în cadrul instanțelor reprezentative etc.).
Tineretul, chiar dacă strivit în interiorul relațiilor economice dominante care îi conferă un loc din ce în ce mai precar şi manipulat mental de producția de subiectivitate colectivă a mass-mediei, îşi dezvoltă totuşi propriile lui distanțe de singularizare față de subiectivitatea normalizată. Din acest punct de vedere, caracterul transnațional al culturii rock este cît se poate de semnificativ, aceasta jucînd rolul unui fel de cult inițiatic capabil să confere o pseudoidentitate culturală unor mase considerabile de tineri şi permițîndu-le să-şi constituie un minimum de Teritorii existențiale.
Tocmai în aceste contexte de fărîmițare, de decentrare, de multiplicare a antagonismelor şi a proceselor de singularizare îşi fac apariția noile problematici ecologice. Să fim însă bine înțeleşi: nu pretind cîtuşi de puțin că ele ar fi chemate să joace rolul de „pălărie“ pentru celelalte linii de fracturi moleculare, dar mi se pare că ele cheamă o problematizare care le poate deveni tuturor transversală.
Dacă nu se mai pune problema, ca în perioadele anterioare de luptă de clasă şi de apărare a „patriei socialismului“, de a face o ideologie să funcționeze în mod univoc, ne putem imagina, dimpotrivă, că noua referință ecosofică ar putea să indice nişte linii de recompunere a praxisurilor umane în cele mai variate domenii. La toate scările individuale şi colective, în ceea ce priveşte atît viața cotidiană, cît şi reinventarea democrației, în registrul urbanismului, al creației artistice, al sportului etc., este vorba, de fiecare dată, de a ne apleca asupra a ceea ce ar putea să constituie nişte dispozitive de producere a subiectivității mergînd mai curînd în sensul unei re-singularizări individuale şi/sau colective decît în acela al unei prelucrări mass-mediatice sinonime cu suferința şi disperarea. Perspectivă care nu exclude în totalitate definirea unor obiective unificatoare precum lupta împotriva foamei în lume, oprirea despăduririlor sau proliferarea oarbă a industriilor nucleare. Numai că acum nu va mai putea fi vorba de cuvinte de ordine stereotipe, reducționiste, care să exproprieze alte problematici mai singulare şi să implice promovarea unor lideri charismatici.
O aceeaşi preocupare etico-politică traversează probleme precum cele ale rasismului, falocentrismului, dezastrelor lăsate moştenire de un urbanism care s-a vrut modern, ale unei creații artistice eliberate de sistemul pieței, ale unei pedagogii capabile să inventeze mediatori sociali etc. Această problematică, pînă la urmă, este aceea a producerii de existență umană în noile contexte istorice.
Ecosofia socială va consta deci în a dezvolta nişte practici specifice avînd tendința de a modifica şi de a reinventa modurile de a fi în interiorul cuplului, al familiei, al contextului urban, al muncii etc. Fireşte, ar fi de neconceput să avem pretenția de a întoarce la nişte formule anterioare, corespunzătoare unor perioade în care, în acelaşi timp, densitatea demografică era mai slabă şi densitatea relațiilor sociale era mai puternică decît azi. Problema care se pune va fi, efectiv, aceea de a reconstrui ansamblul modalităților de a-fi-în-grup. Şi asta nu numai prin intervenții „comunicaționale“, ci şi prin mutații existențiale referitoare la însăşi esența subiectivității. În acest domeniu, nu vom rămîne la recomandări generale, ci vom pune în operă practici efective de experimentare atît la niveluri microsociale, cît şi la scări instituționale mai mari.
La rîndul ei, ecosofia mentală va trebui să reinventeze relația subiectului cu corpul, cu fantasma, cu timpul care trece, cu „misterele“ vieții şi ale morții. Ea va trebui să caute antidoturi la uniformizarea mass-mediatică şi telematică, la conformismul modelor, la manipularea opiniei prin intermediul publicității, al sondajelor etc. Modul ei de a proceda se va apropia mai mult de cel al artistului decît de cel al profesioniştilor „psi“, în continuare obsedați de un ideal desuet de ştiințificitate.

Nimic, în aceste domenii, nu este jucat în numele istoriei ori al unor determinisme infrastructurale! Implozia barbară nu este cîtuşi de puțin exclusă. Şi fără o astfel de reluare ecosofică (indiferent de numele pe care vom dori să i-l dăm), fără o rearticulare a celor trei registre fundamentale ale ecologiei, se poate, din păcate, anticipa o intensificare a tuturor pericolelor: ale rasismului, ale fanatismului religios, ale schismelor naționalitare basculînd în închideri reacționare, ale exploatării muncii copiilor, ale oprimării femeilor etc.

*

Să încercăm acum să analizăm ceva mai de aproape implicațiile unei astfel de perspective ecosofice asupra conceperii subiectivității.
Subiectul nu este ceva de la sine înțeles; nu este de-ajuns să gîndeşti ca să fii, aşa cum proclama Descartes, pentru că tot felul de alte moduri de a fi se instaurează în afara conştiinței în vreme ce se întîmplă ca, atunci cînd gîndirea se încăpățînează să se surprindă pe ea însăşi, ea să înceapă să se învîrtă asemeni unei sfîrleze nebune, neprinzînd însă nimic din Teritoriile reale ale existenței, care, la rîndul lor, intră în derivă unele față de altele, asemeni unor plăci tectonice sub scoarța continentelor. Mai curînd însă decît de subiect, cel mai nimerit ar fi să vorbim de componente de subiectivare lucrînd, fiecare, mai mult sau mai puțin pe cont propriu. Ceea ce ar conduce, inevitabil, la o reexaminare a raportului dintre individ şi subiectivitate şi, înainte de toate, la o netă separare a conceptelor lor. Aceşti vectori de subiectivare nu trec neapărat prin individ; care, de fapt, se găseşte într-o poziție de „terminal“ față de nişte procese care implică grupuri umane, ansambluri socioeconomice, maşini informaționale etc. În felul acesta, interioritatea ajunge să se instaureze la intersecția multor componente relativ autonome unele față de altele şi chiar, la nevoie, clar discordante.
Ştiu că o astfel de argumentație întîmpină încă dificultăți în a se face auzită; mai ales în nişte contexte în care continuă să domnească o suspiciune, dacă nu chiar o respingere de principiu față de orice referire specifică la subiectivitate. Indiferent dacă în numele unui primat al infrastructurilor, al structurilor sau al sistemelor, subiectivitatea nu are presă bună, iar cei care au de-a face cu ea, în practică sau în teorie, nu o abordează, de obicei, decît cu penseta, cu infinite precauții, avînd grijă să n-o îndepărteze niciodată prea mult de nişte paradigme pseudoştiințifice împrumutate, de preferință, din ştiințele tari: termodinamică, topologie, teoria informației, teoria sistemelor, lingvistică etc. E ca şi cum un Supraeu scientist ar cere reificarea entităților psihice, impunînd ca ele să nu fie surprinse decît prin intermediul unor coordonate extrinsece. În atari condiții, nu trebuie să ne mirăm că ştiințele umane şi ştiințele sociale s-au condamnat singure să rateze dimensiunile intrinsec evolutive, creatoare, autopoziționante ale proceselor de subiectivare. Mi se pare, în orice caz, urgent să ne debarasăm de toate referințele şi metaforele scientiste, pentru a crea noi paradigme, care vor fi însă mai curînd de inspirație etico-estetică. De altfel, cele mai bune cartografieri ale psihicului sau, dacă vreți, cele mai bune psihanalize n-au fost ele mai curînd opera lui Goethe, Proust, Joyce, Artaud şi Beckett decît a lui Freud, Jung şi Lacan? Partea literară a operei celor din urmă constituie, de altfel, tot ce este mai bun (Traumdeutung³ a lui Freud poate fi, de altfel, considerată un extraordinar roman modern!).
Punerea la îndoială, de către noi, a psihanalizei, pornind de la creația estetică şi de la implicații etice, nu presupune însă, neapărat, o „reabilitare“ a analizei fenomenologice, care, din perspectiva noastră, este handicapată de un „reducționism“ sistematic care o împinge să-şi restrîngă obiectele la o pură transparență intențională. În ceea ce mă priveşte, am ajuns să consider că abordarea unui fapt psihic nu poate fi separată de Asamblajul de enunțare [Agencement d’énonciation] care îl face să prindă corp, ca fapt şi ca proces expresiv. Între surprinderea obiectului şi surprinderea subiectului se stabileşte un fel de relație de incertitudine care ne impune ca, pentru a le articula, să nu putem evita un ocol pseudonarativ, prin intermediul unor mituri de referință, al unor ritualuri de orice natură, al unor descrieri cu pretenții ştiințifice care vor avea, toate, ca finalitate elaborarea unei puneri în scenă dis-poziționale, a unei puneri în existență care să permită, în „al doilea“ rînd, o inteligibilitate discursivă. Nu este vorba, aici, de o reluare a distincției pascaliene dintre „spiritul de geometrie“ şi „spiritul de finețe“. Aceste două moduri de abordare – fie prin concept, fie prin afect şi percept – sînt, într-adevăr, absolut complementare. Prin acest ocol pseudonarativ nu este vorba decît de a desfăşura o repetiție-suport de existență prin intermediul unor ritmuri şi al unor ritornele de o infinită varietate. Discursul, sau orice verigă discursivă, devine astfel purtătorul unei nondiscursivități care, asemeni unei dîre stroboscopice, anulează jocurile unor opoziții distinctive atît la nivelul conținutului, cît şi la cel al formei expresiei. Numai în felul acesta pot fi generate şi regenerate Universurile de referință incorporale [Univers de référence incorporels] care punctează cu evenimente singulare derularea istoricității individuale şi colective.
Aşa cum, în alte epoci, teatrul grec, amorul curtenesc şi romanul cavaleresc s-au impus ca modele sau, mai curînd, ca module de subiectivare, freudismul, astăzi, continuă să bîntuie modurile noastre de a susține existența sexualității, a copilăriei, a nevrozei etc. Nu avem deci de gînd, în momentul de față, să „depăşim“ sau să tragem o linie definitivă peste faptul freudian, ci să-i reorientăm conceptele şi practicile pentru a le putea întrebuința în alt mod, rupîndu-le legăturile prestructuraliste cu o subiectivitate total ancorată în trecutul individual şi colectiv. De-acum înainte, la ordinea zilei se va afla degajarea unor cîmpuri de virtualitate „futuriste“ şi „constructiviste“. Inconştientul nu rămîne cramponat în nişte fixații arhaice decît în măsura în care niciun angajament nu-l face să se încordeze spre viitor. Această încordare existențială se va realiza prin intermediul unor temporalități umane şi nonumane. Prin acestea din urmă, înțeleg desfăşurarea sau, dacă vreți, deplierea unor deveniri animale, a unor deveniri vegetale, cosmice, ca şi a unor deveniri maşinice, corelative accelerării revoluțiilor tehnologice şi informatice (aşa se face că vedem înflorind sub ochii noştri prodigioasa expansiune a unei subiectivități asistate de computer). La toate acestea, să adăugăm că nu trebuie să uităm dimensiunile instituționale şi de clasă socială care prezidează la formarea şi „teleghidarea“ indivizilor şi a grupurilor umane.
Pe scurt, amăgirile fantasmatice şi mitice ale psihanalizei trebuie să fie jucate şi dejucate, nu cultivate şi întreținute ca nişte grădini franțuzeşti! Din păcate, psihanaliştii, astăzi mai mult chiar decît cei de ieri, se retranşează în spatele a ceea ce am putea numi o „structuralizare“ a complexelor inconştiente. În teoretizarea lor, asta conduce la o uscăciune şi la un dogmatism insuportabile, iar în practica lor, la o sărăcire a intervențiilor, la stereotipuri care îi fac să devină impermeabili la alteritatea singulară a pacienților lor.
Invocînd nişte paradigme etice, aş vrea, în principal, să atrag atenția asupra responsabilității şi a necesarului „angajament“ nu numai al operatorilor „psi“, ci şi, dincolo de aceştia, al tuturor celor aflați în poziția de a interveni asupra instanțelor psihice individuale şi colective (prin educație, sănătate, cultură, sport, artă, media, modă etc.). Este intolerabil, din punct de vedere etic, să te ascunzi, aşa cum fac, atît de des, aceşti operatori, în spatele unei neutralități transferențiale pretins bazate pe o dominare a inconştientului şi pe un corpus ştiințific. Căci, în realitate, ansamblul domeniilor „psi“ se instaurează în prelungirea şi în interfață cu domeniile estetice.
Insistînd asupra paradigmelor estetice, aş vrea să atrag atenția asupra faptului că, în special în registrul practicilor „psi“, totul ar trebui să fie, în permanență, reinventat, luat de la capăt, în caz contrar procesele fixîndu-se într-o repetiție de moarte. Condiția prealabilă oricărei relansări a analizei – de exemplu, schizanaliza – constă în a admite că, de regulă, şi dacă îți dai osteneala să le lucrezi, Asamblajele subiective individuale şi colective sînt apte, potențial, să se dezvolte şi să prolifereze departe de echilibrele lor obişnuite. Cartografierile lor analitice depăşesc deci, prin însăşi esența lor, Teritoriile existențiale cărora le sînt afectate. Tocmai de aceea, în cazul acestor cartografieri, lucrurile ar trebui să se petreacă la fel ca în pictură sau în literatură, domenii în care fiecare performanță concretă are vocația de a evolua, de a inova, de a inaugura deschideri prospective fără ca autorii lor să se poată baza pe nişte temeiuri teoretice garantate ori pe autoritatea unui grup, a unei şcoli, a unui conservator sau a unei academii. Work in progress! Sfîrşit al catehismelor psihanalitice, comportamentaliste sau sistematiste. Poporul „psi“, pentru a putea să conveargă, din această perspectivă, cu lumea artei, trebuie să renunțe la cămăşile sale albe, începînd cu acelea, invizibile, pe care le poartă în cap, în limbaj şi în felurile lui de a fi (idealul unui pictor nu este să repete la nesfîrşit aceeaşi operă – cu excepția lui Titorelli, din Procesul lui Kafka, care pictează mereu şi la fel acelaşi judecător!). La fel, fiecare instituție de îngrijire, de educare, fiecare cură individuală ar trebui să se preocupe de evoluția permanentă atît a propriei practici, cît şi a propriului eşafodaj teoretic.
Paradoxal, poate că tocmai din partea ştiințelor „tari“ se cuvine să sperăm răsturnările cele mai spectaculoase în raport cu procesele de subiectivare. Nu este semnificativ, de exemplu, că, în ultima lor carte, Prigogine şi Stengers invocă necesitatea introducerii în fizică a unui „element narativ“, indispensabil, după ei, pentru a teoretiza evoluția în termeni de ireversibilitate?⁴ Dacă aşa stau lucrurile, am convingerea că problema enunțării colective se va pune din ce în ce mai mult pe măsură ce se vor dezvolta maşinile producătoare de semne, de imagini, de sintaxă, de inteligență artificială etc. Este vorba de o recompunere a practicilor sociale şi individuale pe care eu o repartizez în trei rubrici complementare: ecologia socială, ecologia mentală şi ecologia mediului, toate sub egida etico-estetică a unei ecosofii.
Relațiile umanității cu sociusul, cu psihismul şi cu „natura“ tind, într-adevăr, să se deterioreze din ce în ce mai mult, şi nu numai din pricina daunelor şi a poluărilor obiective, ci şi ca urmare a unei ignoranțe şi a unei pasivități fataliste a indivizilor şi a puterilor față de aceste probleme privite în ansamblul lor. Catastrofale sau nu, evoluțiile negative sînt accepate aşa cum sînt. Structuralismul, urmat de postmodernism, ne-a obişnuit cu o viziune asupra lumii care elimină pertinența intervențiilor umane incarnate în politici sau micropolitici concrete. Explicarea acestei dispariții a praxisurilor sociale prin moartea ideologiilor şi întoarcerea la valorile universale mi se pare puțin satisfăcătoare. De fapt, ceea ce se cuvine în principal să incriminăm este inadaptarea praxisurilor sociale şi psihologice, ca şi o orbire în privința caracterului înşelător al compartimentării unui anumit număr de domenii ale realului. Nu este corect să separi acțiunea asupra psihismului, asupra sociusului şi asupra mediului. Refuzul de a privi în față degradarea acestor trei domenii, aşa cum este el întreținut de către media, ne închide într-un demers de infantilizare a opiniei şi de neutralizare distructivă a democrației. Pentru a ne dezintoxica de discursul sedativ pe care îl distilează în special televiziunile, ar trebui ca de-acum înainte să începem să privim lumea prin cele trei lentile interşanjabile pe care le constituie cele trei puncte de vedere ecologice ale noastre.
Cernobîlul şi SIDA ne-au dezvăluit cu brutalitate limitele puterilor tehnico-ştiințifice ale umanității şi „răsucirile de manivelă“ pe care poate să ni le rezerve „natura“. În mod evident, o asumare şi o gestionare mai colective se impun pentru a orienta ştiințele şi tehnicile spre finalități mai umane. Nu ne putem lăsa, orbeşte, pe mîna tehnocraților din aparatele de stat pentru a controla evoluțiile şi a preîntîmpina riscurile în aceste domenii, guvernate, în cea mai mare parte, de principiile economiei profitului. Ar fi, desigur, absurd să vrem să ne întoarcem în urmă pentru a încerca să reconstituim vechile moduri de viață. După revoluțiile informatice, robotice, după înflorirea geniului genetic şi după mondializarea tuturor piețelor, niciodată munca umană şi habitatul nu vor redeveni ceea ce încă mai erau cu cîteva decenii în urmă. Accelerarea vitezelor de transport şi de comunicare şi interdependența centrelor urbane, studiate de Paul Virilio, constituie, şi ele, o stare de fapt ireversibilă, pe care, în primul rînd, ar trebui s-o reorientăm. Într-un anumit fel, trebuie să admitem că va trebui să „lucrăm cu“ această situație de fapt. Dar această lucrare implică o recompunere a obiectivelor şi a metodelor ansamblului mişcării sociale în condițiile de azi. Pentru a simboliza această problematică, va fi suficient să evoc experiența pe care a făcut-o, la un moment dat, Alain Bombard la televiziune, prezentînd două vase mari de sticlă: unul umplut cu apă poluată, aşa cum se poate recolta din portul Marsilia, şi în care evolua o caracatiță cît se poate de vioaie, animată parcă de nişte mişcări de dans, celălalt umplut cu apă de mare curată, total nepoluată. Cînd a luat caracatița şi a mutat-o în apa „normală“, după numai cîteva secunde, s-a chircit, s-a muiat şi a murit.
Mai puțin ca oricînd, natura nu poate fi separată de cultură şi trebuie să învățăm să gîndim „transversal“ interacțiunile dintre ecosisteme, mecanosferă şi Universurile de referință sociale şi individuale. Aşa cum algele mutante şi monstruoase invadează laguna Veneției, şi ecranele de televiziune sînt saturate de o populație de imagini şi de enunțuri „degenerate“. O altă specie de alge ținînd, de această dată, de ecologia socială constă în această libertate de proliferare care le este lăsată unor oameni precum Donald Trump, care pune stăpînire pe cartiere întregi din New York, Atlantic City etc. pentru a le „renova“, mărind chiriile şi expulzînd, prin chiar acest fapt, zeci de mii de familii sărace, majoritatea dintre ele fiind condamnate să devină „homeless“, echivalentul peştilor morți din ecologia „naturală“. La fel ar trebui să vorbim şi despre deteritorializarea sălbatică a Lumii a Treia, care afectează în acelaşi timp textura culturală a populațiilor, habitatul, sistemele imunitare, clima etc. Alt dezastru al ecologiei sociale: folosirea copiilor pentru muncă, mai extinsă chiar decît în secolul al XIX-lea! Cum am putea să redobîndim controlul asupra unei atari situații care ne împinge constant pînă în pragul unor catastrofe de autodistrugere? Organizațiile internaționale nu pot controla decît în foarte mică măsură aceste fenomene, care necesită o schimbare fundamentală a mentalităților. Solidaritatea internațională nu mai e asumată decît de asociații umanitare, cînd pînă nu demult ea privea în primul rînd sindicatele şi partidele de stînga. Şi discursul marxist, la rîndul său, s-a devalorizat. (Nu şi textul lui Marx, care îşi păstrează o foarte mare valoare.) Şi le revine protagoniştilor eliberării sociale datoria de a crea noi referințe teoretice capabile să lumineze o cale de rezolvare a istoriei, mai coşmareşti ca oricînd, pe care o trăim. Nu numai speciile dispar, ci şi cuvintele, frazele şi gesturile de solidaritate umană. Toate mijloacele sînt utilizate pentru a strivi sub o şapă de tăcere luptele de emancipare ale femeilor şi ale noilor proletari care sînt şomerii, „marginalizații“, imigranții etc.
Dacă este important, pentru cele trei ecologii, să renunțe, în stabilirea reperelor lor cartografice, la paradigmele pseudoştiințifice e nu numai din pricina gradului de complexitate al entităților avute în vedere, ci, mai profund, ca urmare a faptului că este implicată o logică diferită de cea care guvernează comunicarea curentă dintre vorbitori şi ascultători şi, în felul acesta, inteligibilitatea ansamblurilor discursive şi încastrarea nesfîrşită a cîmpurilor de semnificație. Această logică a intensităților, care se aplică Asamblajelor existențiale autoreferențiale [Agencements existentiels autoréférés] şi angajează durate ireversibile, nu priveşte doar subiecții umani constituiți în corpuri totalizate, ci şi toate obiectele parțiale, în sens psihanalitic, obiectele tranziționale, în sensul lui Winnicott, obiectele instituționale („grupurile-subiect“), fețele, peisajele etc. În timp ce logica ansamblurilor discursive îşi propune să-şi circumscrie cît mai precis obiectele, logica intensităților, sau eco-logica, nu ține seama decît de mişcare, de intensitatea proceselor evolutive. Procesul, pe care îl opun aici sistemului şi structurii, vizează existența pe cale, în acelaşi timp, de a se constitui, de a se defini şi de a se deteritorializa. Aceste procese de „punere în ființă“ [mise à l’être] nu privesc decît anumite subansambluri expresive care s-au rupt din încastrarea lor totalizantă, începînd să lucreze pe cont propriu şi subordonîndu-şi ansamblurile referențiale pentru a se manifesta cu titlu de indici existențiali, de linii de fugă procesuale.
Pentru fiecare focar existențial parțial, praxisurile ecologice se vor strădui să repereze vectorii potențiali de subiectivare şi de singularizare. Este vorba, în general, de ceva care începe să meargă în răspăr față de ordinea „normală“ a lucrurilor, o repetiție contrariantă, un element intensiv care cheamă alte intensități pentru a compune împreună cu ele alte configurații existențiale. Aceşti vectori disidenți sînt deposedați, relativ, de funcțiile lor de denotare şi de semnificare, începînd să lucreze ca materiale existențiale decorporeizate. Dar fiecare dintre aceste tentative de suspendare a sensului reprezintă un risc, acela al unei deteritorializări prea brutale, capabile să distrugă Asamblajul de subiectivare [Agencement de subjectivation] (exemplu, implozia mişcării sociale din Italia, la începutul anilor ’80). Din contră, o deteritorializare blîndă poate face Asamblajele să evolueze într-un mod procesual constructiv. Aici este miezul tuturor practicilor ecologice: rupturile asemnificante, catalizatorii existențiali se află la îndemînă, dar în lipsa unui Asamblaj de enunțare care să le ofere un suport expresiv, ele rămîn pasive şi amenință să-şi piardă consistența (pe această latură va trebui să căutăm rădăcinile angoasei, ale vinovăției şi, în general, ale tuturor reiterărilor psihopatologice). În cazul Asamblajelor procesuale, ruptura expresivă asemnificantă necesită o repetiție creatoare capabilă să producă nişte obiecte impersonale, nişte Maşini abstracte şi nişte Universuri de valoare impunîndu-se ca existînd dintotdeauna deja, chiar dacă sînt total tributare evenimentului existențial care le scoate la lumină.
Pe de altă parte, aceste segmente catalitice existențiale pot continua să fie purtătoare de denotație şi de semnificație. De unde ambiguitatea, de pildă, a unui text poetic care, în acelaşi timp, poate să transmită un mesaj, să denoteze un referent, continuînd să funcționeze în principal prin redundanțe de expresie şi de conținut. Proust a analizat foarte bine funcționarea acestor ritornele existențiale ca focar catalitic de subiectivare („mica frază“ a lui Vinteuil, mişcarea clopotnițelor din Martinville, gustul madlenei etc.). Ceea ce trebuie subliniat aici e că această muncă de reperare a ritornelelor existențiale nu priveşte doar literatura şi artele. Această eco-logică poate fi regăsită la lucru şi în viața de zi cu zi, la diversele etaje ale vieții sociale şi, în general, ori de cîte ori este vorba de constituirea unui Teritoriu existențial. Să mai adăugăm că aceste Teritorii pot fi oricît de deteritorializate vrem să ne imaginăm (ele se pot incarna în Ierusalimul ceresc, într-o problermatică a binelui şi a răului, într-un angajament etico-politic etc.). Singurul punct comun al acestor diverse trăsături existențiale îl constitue susținerea producției de existenți singulari sau resingularizarea ansamblurilor serializate.
Pretutindeni şi întotdeauna, arta şi religia au fost refugiul cartografierilor existențiale bazate pe o asumare a anumitor rupturi de sens „existențializante“. Epoca actuală însă, exacerbînd producția de bunuri materiale şi imateriale în detrimentul consistenței Teritoriilor existențiale individuale şi de grup, a produs un imens gol în subiectivitate, care tinde să devină din ce în ce mai absurdă şi fără recurs. Nu numai că nu se constată nicio relație de la cauză la efect între creşterea resurselor tehnico-ştiințifice şi dezvoltarea progreselor sociale şi culturale, dar pare, chiar, evident că asistăm la o degradare ireversibilă a operatorilor tradiționali în materie de reglare socială. Chiar dacă este artificial ca, în fața unui astfel de fenomen, să mizezi pe o întoarcere în trecut, pe o recompunere a modurilor de a fi ale strămoşilor noştri, tocmai asta e ceea ce încearcă să facă, în felul lor, formațiunile capitaliste cele mai „moderniste“. Vedem, de exemplu, că anumite structuri ierarhice care şi-au pierdut o parte importantă din eficiența lor funcțională (ca urmare, în special, a noilor mijloace informaționale şi de coordonare prin intermediul computerelor) fac obiectul, nu numai din partea păturilor conducătoare, ci şi din partea eşaloanelor inferioare, a unei suprainvestiții imaginare care ajunge, uneori, ca în Japonia, pînă la o devoțiune religioasă. În aceeaşi ordine de idei, asistăm la o intensificare a atitudinilor segregative față de imigranți, femei, tineri şi chiar persoane în vîrstă. Un astfel de reviriment a ceea ce am putea numi un conservatism subiectiv nu trebuie imputat doar înăspririi represiunii sociale; el se datorează şi unui fel de crispare existențială care implică ansamblul actorilor sociali. Capitalismul postindustrial, pe care, în ceea ce mă priveşte, prefer să-l calific drept Capitalism Mondial Integrat (CMI), tinde din ce în ce mai mult să-şi decentreze focarele de putere dinspre structurile de producție de bunuri şi servicii spre structurile producătoare de semne, sintaxă şi subiectivitate, în special prin intermediul controlului pe care-l exercită asupra mass-mediei, publicității, sondajelor de opinie etc.
Există, aici, o evoluție care ar trebuie să ne facă să medităm asupra a ceea ce au fost, din acest punct de vedere, formele anterioare ale capitalismului, deoarece nici ele nu erau scutite de o astfel de propensiune de a capitaliza putere subiectivă, atît în rîndurile elitelor, cît şi în cele ale proletarilor lor. Totuşi, această propensiune nu-şi arătase încă pe deplin adevărata importanță, astfel încît nu a putut fi apreciată aşa cum trebuie de teoreticienii mişcării muncitoreşti.
Propun să grupăm în patru principale regimuri semiotice instrumentele pe care se bazează CMI:

– semioticile economice(instrumente monetare, financiare, contabile, decizionale etc.);

– semioticile juridice(titluri de proprietate, legislație şi reglementări diverse etc.);

– semioticile tehnico-ştiințifice (planuri, diagrame, programe, studii, cercetări etc.);

– ‑semioticile de subiectivare, dintre care unele se intersectează cu cele pe care tocmai le-am enumerat, dar cărora se impune să le adăugăm multe altele, precum cele legate de arhitectură, urbanism, echipamentele colective etc.

Trebuie să recunoaştem că modelele care aveau pretenția că pot stabili o ierarhie cauzală între aceste regimuri semiotice sînt pe cale de a-şi pierde orice legătură cu realitatea. Devine din ce în ce mai dificil să susții, de exemplu, că semioticile economice şi cele care participă la producția de bunuri materiale ocupă o poziție infrastructurală în raport cu semioticile juridice şi ideologice, aşa cum postula marxismul. Obiectul CMI este, în prezent, printr-o aceeeaşi mişcare, productiv-economic-subiectiv. Şi, pentru a reveni la vechi categorizări scolastice, am putea spune că el rezultă în acelaşi timp din cauze materiale, formale, finale şi eficiente.
Una dintre problemele analitice cheie pe care ecologia socială şi ecologia mentală vor trebui să le înfrunte o reprezintă introiectarea puterii represive de către oprimați. Marea dificultate constă, aici, în faptul că sindicatele şi partidele, care luptă, în principiu, pentru a apăra interesele muncitorilor şi ale celor oprimați, reproduc în rîndul acestora aceleaşi modele patogene care împiedică, în interiorul lor, orice libertate de expresie şi de înnoire. Va mai fi, poate, nevoie de o perioadă importantă de timp pentru ca mişcarea muncitorească să recunoască că activitățile de circulație, distribuție, comunicare, încadrare etc. constituie nişte vectori economico-ecologici care se situează strict pe acelaşi plan, din punct de vedere al creării de plusvaloare, cu munca direct încorporată în producția de bunuri materiale. O ignoranță dogmatică a fost întreținută, în această privință, de foarte mulți teoreticieni, consolidînd un uvrierism şi un corporatism care au denaturat şi au handicapat în profunzime mişcările de emancipare anticapitaliste din ultimele decenii.
Să sperăm că o recompunere şi o recadrare a finalităților luptelor de eliberare vor deveni, cît mai curînd cu putință, corelative dezvoltării celor trei tipuri de praxis eco-logic amintite aici. Şi să sperăm, de asemenea, că, în contextul noilor „date“ ale relației dintre capital şi activitatea umană, prizele de conştiință ecologice, feministe, antirasiste etc. vor fi mai prompte în a-şi stabili drept țintă, ca obiectiv major, modurile de producere a subiectivității, adică de cunoaştere, de cultură, de sensibilitate şi de sociabilitate ținînd de nişte sisteme de valoare incorporală aflate, acum, la rădăcina noilor Asamblaje productive.
Ecologia socială va trebui să muncească la reconstruirea relațiilor umane la toate nivelurile sociusului. Ea va trebui să nu piardă niciun moment din vedere că puterea capitalistă s-a delocalizat, s-a deteritorializat, în acelaşi timp în extensiune, extinzîndu-şi dominația asupra ansamblului vieții sociale, economice şi culturale a planetei, şi în „intensiune“, infiltrîndu-se în straturile subiective cele mai inconştiente. Dacă aşa stau lucrurile, nu mai e posibil să avem pretenția de a i ne opune doar din afară, prin practicile sindicale şi politice tradiționale. A devenit la fel de imperativ să-i înfruntăm şi efectele din domeniul ecologiei mentale la nivelul vieții cotidiene individuale, domestice, conjugale, de vecinătate, de creație şi de etică personală. În loc să mai căutăm un consens îndobitocitor şi infantilizant, pe viitor va trebui să cultivăm disensul şi producția singulară de existență. Subiectivitatea capitalistă, aşa cum e ea produsă de operatori de toate soiurile şi de toate dimensiunile, e fabricată în aşa fel încît să apere existența de pătrunderea oricăror evenimente susceptibile să deranjeze şi să perturbe opinia. După ea, orice singularitate ar trebui fie evitată, fie trecută prin grila unor echipamente şi cadre de referință specializate. Astfel, ea se străduieşte să gestioneze lumea copilăriei, a iubirii, a artei, la fel ca şi tot ce ține de angoasă, de nebunie, de durere, de moarte, de sentimentul că sîntem pierduți în cosmos etc. Plecînd tocmai de la datele existențiale cele mai personale – ar trebui să spunem, chiar, infrapersonale – îşi construieşte CMI agregatele sale subiective masive, cramponate de rasă, de națiune, de corpul profesional, de competiția sportivă, de virilitatea dominatoare, de starul mass-mediatic etc. Asigurîndu-şi puterea asupra unui maximum de ritornele existențiale pentru a le controla şi neutraliza, subiectivitatea capitalistă se îmbată, se anesteziază singură, într-un sentiment colectiv de pseudoeternitate.
Pe toate aceste fronturi întrepătrunse şi eterogene va trebui, după părerea mea, să se articuleze noile practici ecologice, obiectivul lor fiind de a face să devină procesual active singularități izolate, refulate, învîrtindu-se în cerc în jurul lor însele. (Exemplu: o clasă de elevi în care sînt aplicate principiile Şcolii Freinet⁵, care constau în a singulariza funcționarea globală – sistem cooperativ, şedințe de evaluare, jurnal, libertate acordată elevilor de a-şi organiza munca individual sau în grup etc.)
Din această perspectivă, simptomele şi incidentele care ies din normă vor trebui privite ca nişte indicii ale unei potențiale munci de subiectivare. Mi se pare esențial să se organizeze, astfel, noi practici micropolitice şi micro-sociale, noi solidarități, o nouă blîndețe, în paralel cu noi practici estetice şi noi practici analitice ale formațiunilor inconştientului. Mi se pare că aceasta este singura cale posibilă pentru ca practicile sociale şi politice să iasă din impas, vreau să spun să lucreze pentru umanitate, nu pentru simpla reechilibare permanentă a Universului semioticilor capitaliste. Mi s-ar putea obiecta că luptele la scară mare nu se află obligatoriu în sincronie cu praxisurile ecologice şi cu micropoliticile dorinței. Dar tocmai asta-i problema: diferitele niveluri de practică nu numai că nu trebuie să fie omogenizate, racordate unele la altele sub o tutelă transcendentă, ci chiar este de preferat ca ele să fie implicate în procese de heterogeneză. Nicicînd feministele nu vor fi suficient de implicate într-o devenire-femeie şi nu există niciun motiv să le cerem imigranților să renunțe la trăsăturile culturale cu care se identifică sau la apartenența națională. Trebuie să lăsăm culturile particulare să se desfăşoare, inventînd, în acelaşi timp, alte contracte de cetățenie. Trebuie să facem în aşa fel ca singularitatea, excepția, raritatea să poată merge mînă în mînă cu o ordine statală cît mai puțin apăsătoare.
Eco-logica nu mai impune „rezolvarea“ contrariilor, aşa cum voiau dialectica hegeliană şi cea marxistă. În special în domeniul ecologiei sociale, vor exista perioade de luptă, în care toți şi toate vor fi îndrumați să-şi stabilească obiective comune şi să se poarte „ca nişte buni soldați“ – vreau să spun, ca nişte buni militanți –, dar şi perioade de resingularizare în care subiectivitățile individuale şi colective se vor „retrage din afacere“, cea care va prima fiind expresivitatea creatoare ca atare, fără nicio grijă pentru finalitățile colective. Această nouă logică ecosofică, subliniez, e înrudită cu cea a artistului, care poate ajunge să-şi remanieze opera plecînd de la pătrunderea unui detaliu accidental, a unui eveniment-incident care dintr-odată face ca proiectul inițial să-şi schimbe direcția, antrenîndu-l departe de perspectivele lui anterioare cele mai sigure. Un proverb spune că „excepția confirmă regula“, dar ea poate foarte bine şi s-o devieze sau s-o re-creeze.
Ecologia mediului, aşa cum există ea astăzi, nu a făcut, după părerea mea, decît să declanşeze şi să prefigureze ecologia generalizată pe care o preconizez aici şi care va avea scopul de a decentra radical luptele sociale şi modurile de a ne asuma propriul psihic. Mişcările ecologice actuale au, desigur, multe merite, dar, de fapt, consider că problema ecosofică globală e mult prea importantă pentru a fi lăsată în voia unora dintre curentele ei arhaizante şi folclorizante, care optează uneori în mod deliberat pentru respingerea oricărui angajament la scară mare. Conotația ecologiei ar trebui să înceteze să mai aibă vreo legătură cu imaginea unei mici minorități de iubitori ai naturii sau de specialişti cu diplome academice. Ea pune în cauză ansamblul subiectivității şi al formațiunilor de putere capitaliste, care nu sînt deloc sigure că vor continua să triumfe, aşa cum s-a întîmplat de-a lungul ultimului deceniu.
Criza permanentă actuală, financiară şi economică, poate conduce la importante răsturnări ale statu-quoului social şi ale imaginarului mass-mediatic care îl subîntinde, iar anumite teme vehiculate de neoliberalism, precum flexibilitatea muncii, dereglementările etc., pot foarte bine să se întoarcă împotriva lui.
Insist, această alegere nu este doar între o fixație oarbă pe vechile tutele statal-birocratice, un welfare generalizat şi o lăsare disperată sau cinică în voia ideologiei „yuppie“. Totul ne îndeamnă să credem că plusurile de productivitate generate de actualele revoluții tehnologice se vor înscrie pe o curbă de creştere logaritmică. Problema este, atunci, dacă noi operatori ecologici şi noi Asamblaje de enunțare ecosofică vor reuşi, sau nu, să le orienteze pe căi mai puțin absurde, mai puțin în impas decît cele ale CMI.

*

Principiul comun celor trei ecologii constă, aşadar, în aceea că Teritoriile existențiale cu care ele ne confruntă nu se oferă ca un în-sine, închis în el însuşi, ci ca un pentru-sine precar, finit, finitizat, singular, singularizat, capabil să se bifurce fie spre reiterări stratificate şi ucigătoare, fie spre o deschidere procesuală, plecînd de la praxisuri capabile să-l facă „locuibil“ printr-un proiect uman. Tocmai această deschidere praxică constituie esența acestei arte „eco“ care subsumează toate modurile de a domestici⁶ Teritoriile existențiale, indiferent dacă acestea privesc moduri de a fi intime, corpul, mediul înconjurător sau mari ansambluri contextuale referitoare la etnie, națiune şi chiar drepturile generale ale umanității. Cu toate acestea, să precizăm că pentru noi nu este vorba de a impune nişte reguli universale, cu titlu de ghid al acestor practici, ci, dimpotrivă, de a degaja antinomiile principiale dintre nivelurile ecosofice sau, dacă vreți, dintre cele trei viziuni ecologice, dintre cele trei lentile discriminante despre care este vorba aici.
Principiul specific ecologiei mentale constă în aceea că modul ei de a aborda Teritoriile existențiale ține de o logică pre-obiectală şi pre-personală, amintind de ceea ce Freud descria ca fiind un „proces primar“. Logică pe care am putea-o numi a „terțului inclus“, în care albul şi negrul sînt indistincte, în care frumosul coexistă cu urîtul, interiorul cu exteriorul, obiectul „bun“ cu cel „rău“ etc. În cazul particular al ecologiei fantasmei este nevoie, la fiecare încercare de realizare a unui releveu cartografic, de elaborarea unui suport expresiv singular sau, mai exact, singularizat. Gregory Bateson a subliniat cît se poate de clar că ceea ce el numeşte „ecologia ideilor“ nu poate fi redus la psihologia indivizilor, ci se organizează în nişte sisteme sau „spirite“ (minds) ale căror granițe nu mai coincid cu indivizii care participă.⁷ Încetăm însă să mai fim de acord cu el atunci cînd el face din acțiune şi din enunțare simple părți ale subsistemului ecologic numit „context“. În ceea ce mă priveşte, consider că „luarea de context“ [prise de contexte] existențial ține întotdeauna de un praxis, instaurîndu-se printr-o ruptură față de „pretextul“ sistemic. Nu există nicio ierarhie ansamblistă pentru a fixa şi localiza la un nivel dat componentele de enunțare. Acestea sînt compuse din elemente eterogene care dobîndesc consistență şi persistență comună cu ocazia trecerilor pragurilor constitutive ale unei lumi în detrimentul alteia. Operatorii acestei cristalizări sînt fragmente ale unor lanțuri discursive asemnificante pe care Schlegel le asimila unor opere de artă („asemenea unei mici opere de artă, un fragment trebuie să fie total desprins de lumea înconjurătoare şi închis asupra lui însuşi asemenea unui arici“⁸).
Pretutindeni şi în orice moment, problema ecologiei mentale poate să izbucnească, dincolo de ansamblurile bine constituite, în ordine individuală sau colectivă. Pentru a putea să surprindă aceste fragmente catalizatoare de bifurcări existențiale, Freud a inventat ritualurile şedinței, al asociației libere, al interpretării, în funcție de nişte mituri de referință ale psihanalizei. Astăzi, anumite curente postsistemiste ale terapiei familiale caută să elaboreze alte scene şi alte referințe. Toate bune şi frumoase! Dar în toate aceste cazuri nu este vorba decît de nişte eşafodaje conceptuale incapabile să dea seama de producțiile de subiectivitate „primară“, aşa cum se desfăşoară acestea la scară cu adevărat industrială, plecînd în special de la mass-media şi de la echipamentele colective. Ansamblul corpusurilor teoretice de acest tip prezintă neajunsul de a fi închis față de o eventuală proliferare creatoare. Mit sau teorie cu pretenții ştiințifice, pertinența modelelor în materie de ecologie mentală ar trebui judecată în funcție: 1) de capacitatea lor de a circumscrie verigile discursive aflate în ruptură de sens; 2) de punerea la bătaie a unor concepte care să permită o autoconstructibilitate teoretică şi practică: freudismul satisface, de bine, de rău, prima cerință, dar nu şi pe a doua; invers, postsistemismul ar avea tendința de a satisface mai curînd a doua cerință, subestimînd-o în schimb pe prima, în timp ce, în cîmpul politico-social, mediile „alternative“ ignoră, în general, totalitatea problematicilor ținînd de ecologia mentală.
În ceea ce ne priveşte, intenționăm să regîndim pe o altă direcție atît diferitele încercări de modelizare „psi“, cît şi practicile religioase ori „romanele de familie“ nevrotice şi delirurile psihotice. Va fi vorba de a analiza aceste practici nu atît în termeni de adevăr ştiințific, cît în funcție de eficacitatea lor estetico-existențială. Ce anume acționează în ele? Ce scene existențiale sînt, de bine, de rău, organizate? Obiectivul crucial îl reprezintă surprinderea punctelor de ruptură asemnificante – în ruptură de denotație, de conotație şi de semnificație – plecînd de la care un anumit număr de verigi semiotice vor începe să lucreze pentru producerea unui efect de autorefențialitate existențială. Simptomul repetitiv, rugăciunea, ritualul „şedinței“, cuvîntul de ordine, emblema, ritornela, cristalizarea facializatoare a starului etc. declanşează producerea unei subiectivități parțiale. Se poate spune că sînt sediul unei protosubiectivități. Deja freudienii detectaseră existența unor vectori de subiectivare care scăpau controlului Eului; subiectivitate parțială, complexuală, urzindu-se în jurul unor obiecte aflate în ruptură de sens precum sînul matern, excrementele, sexul etc. Dar ei concepuseră aceste obiecte generatoare de subiectivitate „disidentă“ ca rămînînd primordial adiacente față de pulsiunile instinctuale şi față de un imaginar corporeizat. Şi alte obiecte instituționale, arhitecturale, economice, cosmice susțin cu drept deplin o astfel de funcție de producție existențială.

Repet, esențială, aici, este ruptura-bifurcare, imposibil de reprezentat ca atare, dar care, cu toate acestea, va secreta o întreagă fantasmatică a originilor (scena primitivă freudiană, privirea „înarmată“ a sistematicianului terapiei familiale, ceremonialuri de inițiere, de conjurare etc.). Pura autoreferențialitate creatoare este insuportabilă pentru aprehendarea caracteristică existenței obişnuite. Reprezentarea ei nu poate decît s-o mascheze, s-o travestească, s-o desfigureze, s-o facă să treacă prin mituri şi prin narațiuni de referință – ceea ce eu numesc o metamodelizare. Corolar: nu vom putea accede la astfel de focare de subiectivare creatoare în stare născîndă decît ocolind printr-o economie fantasmatică ce se desfăşoară într-o formă deturnată. Astfel, nimeni nu este scutit să joace jocul ecologiei imaginarului!
Nici în viața individuală, nici în cea colectivă, impactul unei ecologii mentale nu presupune importarea de concepte şi practici dintr-un domeniu „psi“ specializat. A înfrunta logica ambivalenței dezirante pretutindeni unde aceasta se profilează – în cultură, în viața de zi cu zi, în muncă, sport etc. –, a evalua finalitatea muncii şi a activităților umane în funcție de alte criterii decît cele ale randamentului şi profitului: aceste imperative ale ecologiei mentale necesită o mobilizare pe măsură a ansamblului indivizilor şi segmentelor sociale. Ce loc, de exemplu, se cuvine să acordăm fantasmelor de agresiune, de omor, de viol, de rasism din lumea copilăriei şi a adulteității [adultéité] regresive? În loc să continuăm să recurgem la nesfîrşit la proceduri de cenzură şi de stăpînire de sine în numele marilor principii morale, nu este oare mai nimerit să promovăm o veritabilă ecologie a fantasmei, privitoare la transferuri, translări, reconvertiri ale materiilor lor de expresie?⁹ Este, fireşte, legitim ca o represiune să se exercite față de „trecerile la act“! Dar, în amonte, e nevoie să fie amenajate moduri de expresie adecvate fantasmagoriilor negativiste şi distructive, în aşa fel încît acestea să poată, ca în tratamentul psihozei, să ab-reacționeze [ab-réagir] pentru a reuşi să readucă laolaltă Teritorii existențiale plutind în derivă. O atare „transversalizare“ a violenței implică să nu presupunem existența inevitabilă a unei pulsiuni de moarte intrapsihice, aflată mereu la pîndă, gata să distrugă totul în calea ei în clipa cînd Teritoriile Eului îşi pierd consistența şi vigilența. Violența şi negativitatea rezultă întotdeauna din nişte Asamblaje subiective complexe; ele nu se află înscrise intrinsec în esența speciei umane. Sînt construite şi întreținute de o multitudine de Asamblaje de enunțare. Sade şi Céline s-au străduit, cu mai mult sau mai puțin succes, să-şi facă aproape baroce fantasmele negative. Din acest punct de vedere, ar trebui considerați nişte autori-cheie pentru o ecologie mentală. Fără o toleranță şi o inventivitate permanente de a „imaginariza“ diferitele avataruri ale violenței, societatea riscă să le facă să cristalizeze în real.
Acest lucru poate fi observat astăzi, de pildă, în cazul exploatării comerciale intensive a benzilor desenate scatologice destinate copiilor.¹⁰ Dar, într-un mod şi mai neliniştitor, sub specia unui chior în acelaşi timp respingător şi fascinant care, mai bine ca oricine, ştie să impună implicitul rasist şi nazist al discursului său atît pe scena mass-media, cît şi în rîndul forțelor politice.¹¹ E preferabil să nu ne facem că nu vedem: forța acestui gen de personaje ține de faptul că ele reuşesc să devină interpretul unor montaje pulsionale care bîntuie, de fapt, ansamblul sociusului.
Nu sînt atît de naiv şi de utopic încît să pretind că ar exista o metodologie analitică garantată pentru a eradica în profunzime toate fantasmele ce conduc la reificarea femeii, a imigrantului, a nebunului etc. şi pentru a putea să renunțăm o dată pentru totdeauna la instituțiile penitenciare, psihiatrice etc. Sînt însă convins că o generalizare a experiențelor de analiză instituțională¹² (în spital, la şcoală, în mediul urban etc.) ar putea transforma din rădăcini datele acestei probleme. Este nevoie de o enormă reconstrucție a mecanismelor sociale pentru a putea face față pagubelor produse de CMI. Numai că o astfel de reconstrucție trece nu atît prin nişte reforme la vîrf – legi, decrete, programe birocratice –, cît prin promovarea de practici inovatoare, prin răspîndirea de experiențe alternative, centrate pe respectarea singularității şi pe o permanentă muncă de producere de subiectivitate, care se autonomizează şi, în acelaşi timp, se articulează convenabil la restul societății. A da curs deteritorializărilor brutale ale psihismului şi ale sociusului în care constau fantasmele de violență poate conduce nu la o sublimare miraculoasă, ci la reconvertiri ale unor Asamblaje care depăşesc din toate direcțiile limitele corpului, ale Eului, ale individului. Supraeul punitiv şi culpabilizarea ucigătoare nu pot fi atinse prin mijloacele obişnuite ale educației şi ale „ştiinței de a trăi“ [savoir vivre]. Cu excepția islamului, marile religii au tot mai puțină priză asupra psihismului, în timp ce aproape pretutindeni în lume se poate vedea înflorind un fel de revenire la totemism şi la animism. Comunitățile umane prinse în furtună au tendința de a se replia pe ele însele, lăsînd pe mîna politicienilor profesionişti grija de a guverna organizarea socială, în timp ce sindicatele sînt depăşite de mutațiile unei societăți aflate pretutindeni în criză latentă sau manifestă.¹³

*

Principiul ecologiei sociale se referă la promovarea unei investiții afective şi pragmatice în rîndul unor grupuri umane de diferite dimensiuni. Acest „Eros de grup“ nu se prezintă ca o cantitate abstractă, ci corespunde unei reconvertiri specifice, din punct de vedere calitativ, a subiectivității primare ținînd de ecologia mentală. Două opțiuni există aici: fie triangularea personologică a subiectivității după un model EU-TU-El, tată-mamă-copil etc., fie constituirea unor grupuri-subiect autoreferențiale, deschizîndu-se larg către socius şi cosmos. În primul caz, eul şi celălalt sînt construiți plecîndu-se de la un joc de identificări şi de imitații standard care conduc la nişte grupuri primare repliate pe tată, pe şef, pe starul mass-mediatic etc. Într-adevăr, tocmai în sensul unei astfel de psihologii a mulțimilor maleabile lucrează mediile de masă. În cel de-al doilea caz, în locul unor sisteme identificatorii sînt puse la lucru nişte trăsături de eficiență diagramatice. Aici, cel puțin parțial, semiologiile modelizării iconice sînt evitate în avantajul unor semiotici procesuale pe care mă voi feri să le numesc simbolice, pentru a nu cădea în vechile erori structuraliste. Ceea ce caracterizează o trăsătură diagramatică, în comparație cu un icon, e gradul ei de deteritorializare, capacitatea ei de a ieşi din ea însăşi pentru a constitui nişte lanțuri discursive în priză directă cu referentul. De exemplu, putem deosebi imitația identificatorie a unui pianist elev cu profesorul său de un transfer de stil susceptibil să se bifurce pe o direcție aparte. În general, vom deosebi agregatele imaginare de mulțimi de Asamblajele colective de enunțare, care implică atît trăsături pre-personale, cît şi sisteme sociale sau componente maşinice. (Vom opune, aici, maşinismele vii „autopoietice“¹⁴ mecanismelor de repetiție goală.)
Chiar şi aşa, opozițiile dintre aceste două modalități nu sînt atît de tranşante: într-o mulțime pot exista grupuri îndeplinind funcția de lideri de opinie, iar grupuri-subiect pot recădea într-o stare amorfă şi alienantă. Societățile capitaliste – expresie sub care aşez, pe lîngă puterile Vestului şi Japonia, țările aşa zicînd ale socialismului real şi Noile Puteri Industriale din Lumea a Treia – fabrică în momentul de față, pentru a şi le subordona, trei tipuri de subiectivitate: o subiectivitate serială corespunzătoare claselor salariate, o alta corespunzătoare imensei mase a „precarilor“ şi, în sfîrşit, o subiectivitate elitistă corespunzătoare claselor conducătoare. Mass-mediatizarea accelerată a ansamblului societăților tinde, astfel, să creeze o prăpastie din ce în ce mai adîncă între aceste diferite categorii de populație. În ceea ce priveşte elitele, avem de-a face cu o punere la dispoziție absolut îndestulătoare de bunuri materiale, de mijloace culturale, cu o practică minimală a lecturii şi a scrisului şi cu un sentiment de competență şi de legitimitate decizională. În ceea ce priveşte clasele aservite, avem de-a face, destul de constant, cu o abandonare în voia ordinii lucrurilor, cu o pierdere a speranței de a conferi un sens propriei vieți. Un punct programatic primordial al ecologiei sociale constă în a face ca aceste societăți capitaliste să treacă de la era mediatică spre o eră postmediatică; înțeleg prin aceasta o reapropriere a mediilor de către o multitudine de grupuri-subiecți, capabile să le gestioneze în direcția unei resingularizări. O astfel de perspectivă poate părea, astăzi, inimaginabilă. Dar situația actuală, aceea a unui optimum de alienare prin media, nu ține de nicio necesitate intrinsecă. În acest domeniu, viziunea fatalistă asupra lucrurilor mi se pare a decurge din necunoaşterea mai multor factori:

a) bruştele prize de conştiință ale maselor, care rămîn întotdeauna posibile;

b) ‑prăbuşirea progresivă a stalinismului şi a avatarurilor lui, care cedează locul altor Asamblaje de transformare a luptelor sociale;

c) ‑evoluția tehnologică a mediilor, în special miniaturizarea lor, scăderea costului lor, posibila lor utilizare în scopuri necapitaliste;

d) ‑recompunerea proceselor de muncă pe ruinele sistemelor de producție industriale de la începutul secolului, care impune o producție crescută

e) ‑de subiectivitate „creaționistă“, atît în plan individual, cît şi în plan colectiv. (Prin intermediul formării permanente, al extinderii şi înnoirii surselor de mînă de lucru, al transferurilor de competențe etc.)

Misiunea de a lamina şi de a serializa subiectivitatea claselor muncitoare a revenit primelor forme de societate industrială. Astăzi, specializarea internațională a muncii a exportat metodele lucrului la bandă spre Lumea a Treia. În epoca revoluțiilor informatice, de înflorire a biotehnologiilor, a creației accelerate, a noi materiale şi a unei „maşinizări“ tot mai fine a timpului¹⁵, noi modalități de subiectivare sînt pe cale să-şi facă apariția. Se va apela tot mai mult la inteligență şi la inițiativă, în timp ce, în contrapondere, o atenție tot mai mare va fi acordată codării şi cotrolării vieții casnice a cuplului conjugal şi a familiei nucleare. Pe scurt, reteritorializîndu-se familia la scară mare (prin media, servicii de asistență, salarii indirecte etc.), se va încerca o cît mai profundă îmburghezire a subiectivității muncitoreşti.
Operațiunile de reindividuare şi de „familializare“ nu au acelaşi efect după cum se desfăşoară pe un teren al subiectivității colective devastat de era industrială a secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX sau pe nişte terenuri în interiorul cărora au fost păstrate anumite trăsături arhaice moştenite din era precapitalistă. Din acest punct de vedere, exemplul Japoniei şi cel al Italiei par semnificative, deoarece este vorba de nişte țări care au reuşit să grefeze industrii de vîrf pe o subiectivitate colectivă care păstrase anumite legături cu un trecut uneori foarte îndepărtat (mergînd, în cazul Japoniei, pînă la şinto-budism, iar în cazul Italiei, pînă în epocile patriarhale). În aceste două țări, reconversia postindustrială s-a efectuat prin tranziții relativ mai puțin brutale decît în Franța, de pildă, unde regiuni întregi au ieşit, pentru o lungă perioadă, din viața economică activă.
Şi într-o serie de țări din Lumea a Treia asistăm la suprapunerea dintre o subiectivitate medievală (raport de supunere față de clan, totală alienare a femeilor şi copiilor etc.) şi o subiectivitate postindustrială. Ne putem, de altfel, întreba dacă acest tip de Noi Puteri Industriale, localizate, pentru moment, în special pe țărmurile Mării Chinei, nu va începe să înflorească şi pe țărmurile Mediteranei şi pe cele ale Africii atlantice. Dacă lucrurile s-ar desfăşura în felul acesta, am vedea o serie întreagă de regiuni ale Europei supuse unor puternice tensiuni, ca urmare a unei totale puneri sub semnul întrebării a surselor lor de venit şi a statutului lor de apartenență la clubul marilor puteri albe.
În aceste diferite domenii, problematicile ecologice se întrepătrund. Lăsată în voia ei, înflorirea neoarhaismelor sociale şi mentale poate conduce deopotrivă la bine şi la rău! Trebuie să înfruntăm, aici, o problemă redutabilă: fascismul ayatollahilor, să nu uităm, nu s-a instaurat decît pe baza unei profunde revoluții populare în Iran. Recentele revolte ale tinerilor din Algeria au întreținut o dublă simbioză între modurile de a trăi occidentale şi diferitele nuanțe de integrism. Ecologia socială spontană lucrează la constituirea unor Teritorii existențiale capabile să suplinească, de bine, de rău, vechile controale rituale şi religioase ale sociusului. Pare evident că, în acest domeniu, atîta timp cît ştafeta nu va fi preluată de nişte praxisuri colective coerente politic, tot întreprinderile naționaliste reacționare, opresive pentru femei, copii, marginali şi ostile față de orice inovație vor fi cele care, pînă la urmă, vor triumfa. Aici nu este vorba de a propune un model de societate „la cheie“, ci doar o luare în considerare a ansamblului componentelor ecosofice, al cărei obiectiv va fi, în special, instituirea unor noi sisteme de valorizare.
Am subliniat, deja, că este din ce în ce mai puțin legitim ca recompensele financiare şi de prestigiu ale activităților umane social recunoscute să nu fie reglate decît de o piață întemeiată pe profit. Există multe alte sisteme de valoare de care ar trebui să se țină seama („rentabilitate“ socială, estetică, valorile dorinței etc.). Numai statul, pînă în prezent, s-a aflat în poziția de a arbitra între nişte domenii de valoare care nu depind de profitul capitalist (exemplu: aprecierea domeniului patrimoniului). Ni se pare necesar să insistăm asupra faptului că noi relee sociale, precum fundațiile recunoscute de utilitate socială, ar trebui să poată să elasticizeze şi să extindă finanțarea Sectorului Terțiar – nici privat, nici public –, care va ajunge să crească permanent, pe măsură ce munca umană va ceda locul muncii maşinice. Dincolo de un venit minim garantat pentru toți – recunoscut ca drept, nu cu titlu de contract aşa-numit de reinserție –, se profilează luarea în discuție a unei puneri la dispoziție a mijloacelor necesare pentru lansarea unor întreprinderi individuale şi colective mergînd în sensul unei ecologii a resingularizării. Căutarea unui Teritoriu sau a unei patrii existențiale nu trece neapărat prin aceea a unei țări natale ori a unei filiații cu origine îndepărtată. Mult prea adesea, mişcările naționalitare (de tip basc, irlandez), din cauza unor antagonisme exterioare, se repliază pe ele însele, lăsînd deoparte celelalte revoluții moleculare referitoare la eliberarea femeii, la ecologia mediului înconjurător etc. Tot felul de „naționalități“ deteritorializate pot fi imaginate, precum muzica, poezia etc. Ceea ce condamnă sistemul de valorizare capitalistă este tocmai caracterul lui de echivalent general, care striveşte toate celelalte moduri de valorizare, alienate de hegemonia exercitată de el. Acestui sistem ar trebui, dacă nu să-i opunem, cel puțin să-i suprapunem nişte instrumente de valorizare bazate pe producțiile existențiale, care nu pot fi determinate exclusiv nici în funcție de un timp de muncă abstract, nici în funcție de un profit capitalist scontat. Noi „burse“ de valoare, noi deliberări colective oferind şansa ce li se cuvine întreprinderilor celor mai individuale, celor mai singulare, celor mai disensuale sînt chemate să vadă lumina zilei – sprijinindu-se în special pe mijloace de coordonare telematice şi informatice. Noțiunea de interes colectiv va trebui extinsă la întreprinderi care, pe termen scurt, nu aduc „profit“ nimănui, dar care, pe termen lung, sînt aducătoare de îmbogățire procesuală pentru întreaga umanitate. Întregul viitor al cercetării fundamentale şi al artei se află, aici, pus în cauză.
Această promovare a unor valori existențiale şi a unor valori de dorință nu se va înfățişa, subliniez, ca o alternativă globală, gata constituită din creştet pînă la tălpi. Ea va rezulta dintr-o alunecare generalizată a actualelor sisteme de valori şi prin apariția unor noi poli de valorizare. În această privință, este semnificativ că, în ultima perioadă, cele mai spectaculoase schimbări sociale au ținut tocmai de acest tip de alunecare pe termen lung. În plan politic, de pildă, în Filipine sau Chile, sau, în plan naționalist, în URSS, unde mii de revoluții ale sistemului de valoare nu încetează să se infiltreze. Este de datoria noilor componente ecologice să le polarizeze şi să le afirme ponderea în raporturile de forță politice şi sociale.
Principiul ecologiei mediului înconjurător e că aici totul este posibil, atît cele mai nefaste catastrofe, cît şi evoluțiile cele mai suple.¹⁶ Din ce în ce mai mult, echilibrele naturale vor depinde de intervențiile umane. Va veni o vreme cînd imense programe vor trebui elaborate şi aplicate pentru a reglementa raporturile dintre oxigen, ozon şi gazul carbonic din atmosfera terestră. Ecologia mediului înconjurător ar putea fi, la fel de bine, calificată drept ecologie maşinică, deoarece, în ceea ce priveşte atît cosmosul, cît şi praxisurile umane, niciodată nu este vorba decît de maşini, şi aş îndrăzni, chiar, să spun, de maşini de război. Dintotdeauna, „natura“ s-a aflat într-un război împotriva vieții! Dar accelerarea „progreselor“ tehnico-ştiințifice, conjugate cu enorma creştere demografică, impune neîntîrziat inițierea unui fel de fugă înainte pentru a putea stăpîni mecanosfera.
Pe viitor, nu va mai fi vorba doar de o apărare a naturii, ci de o ofensivă pentru a repara plămînul amazonian sau pentru a face Sahara să înflorească din nou. Crearea de specii vii, vegetale şi animale, ne aşteaptă, ineluctabil, la orizont, impunînd ca urgentă nu numai adoptarea unei etici ecosofice adaptate acestei situații în acelaşi timp înspăimîntătoare şi fascinante, ci şi o politică focalizată pe soarta umanității.
Narațiunii genezei biblice sînt pe cale să-i ia locul noile narațiuni ale recreării permanente a lumii. N-am putea proceda, aici, mai bine decît să-l cităm pe Walter Benjamin condamnînd reducționismul corelativ primatului informației: „Atunci cînd informația se substituie vechii relatări, cînd, la rîndul său, este înlocuită de senzație, dublul proces reflectă degradarea crescîndă a experienței. Toate aceste forme, fiecare în felul ei, se deosebesc de povestire, care este una dintre cele mai vechi forme de comunicare. Ea nu caută să transmită întîmplarea ca atare (cum face informația), ci o încorporează în viața celui ce povesteşte, pentru a o comunica, drept proprie experiență, celui ce ascultă. Aşadar, povestirea poartă urma povestitorului, aşa cum vasul de pămînt poartă urmele mîinilor olarului“.¹⁷
A aduce la lumină alte lumi decît cele ale purei informații abstracte, a crea Universuri de referință şi Teritorii existențiale în care singularitatea şi finitudinea să fie luate în considerare de logica multivalentă a ecologiilor mentale şi de principiul Erosului de grup al ecologiei sociale, şi a înfrunta întîlnirea amețitoare cu Cosmosul pentru a o supune unei vieți posibile, iată care sînt căile întrepătrunse ale triplei viziuni ecologice.
O ecosofie de tip nou, în acelaşi timp practică şi speculativă, etico-politică şi estetică, mi se pare deci că trebuie să ia locul vechilor forme de angajament religios, politic, asociativ etc. Ea nu va fi nici o disciplină de repliere asupra interiorității, nici o simplă înnoire a vechilor forme de „militantism“. Va fi, mai curînd, vorba de o mişcare cu multiple fațete, care va cuprinde instanțe şi dispozitive în acelaşi timp analitice şi producătoare de subiectivitate. Subiectivitate deopotrivă individuală şi colectivă, depăşind din toate părțile limitele circumscripțiilor individuate, „înjghebate“ [moïsées], închise şi izolate pe identificări, şi deschizîndu-se spre toate zările atît pe latura sociusului, cît şi pe latura Filumurilor maşinice¹⁸, a Universurilor de referință tehnico-ştiințifice, a lumilor estetice, ca şi pe latura noilor aprehendări „pre-personale“ ale timpului, corpului, sexului etc. Subiectivitate a resingularizării capabilă să înfrunte întîlnirea cu finitudinea sub specia dorinței, a durerii, a morții etc. O întreagă rumoare îmi spune că nimic din toate acestea nu mai e ceva de la sine înțeles! Peste tot sînt impuse un fel de şape neuroleptice tocmai pentru a se evita orice singularitate intruzivă. Se impune să invocăm, o dată în plus, Istoria! Cel puțin pentru faptul că riscăm să nu mai existe istorie umană fără o radicală reasumare a umanității de către ea însăşi. Prin toate mijloacele posibile, trebuie să conjurăm extinderea entropică a subiectivității dominante. În loc să tot insistăm pe eficacitatea amăgitoare a „challenge“-urilor economice, se impune să ne reapropriem Universurile de valoare în interiorul cărora procesele de singularizare îşi vor putea redobîndi consistență. Noi practici sociale, noi practici estetice, noi practici ale sinelui în relația cu altul, cu străinul, cu straniul: un întreg program care va părea foarte îndepărtat de urgențele momentului! Şi totuşi, numai în funcție de articularea dintre:

– subiectivitatea în stare născîndă;

– sociusul în stare mutantă;

– mediul ajuns în punctul în care poate fi reinventat

se va juca ieşirea din crizele majore ale epocii noastre.
*

În concluzie, cele trei ecologii vor trebui concepute, dintr-o bucată, în acelaşi timp ca ținînd de o comună disciplină etico-estetică şi ca deosebindu-se unele de altele din punctul de vedere al practicilor ce le caracterizează. Registrele lor țin de ceea ce am numit o heterogeneză, adică de nişte procese continue de re-singularizare. Indivizii trebuie să devină în acelaşi timp solidari şi din ce în ce mai diferiți. (La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte şcolile, primăriile, urbanismul etc.)
Subiectivitatea, prin intermediul unor chei transversale, se instaurează concomitent în lumea mediului înconjurător, a marilor Asamblaje sociale şi instituționale şi, simetric, în peisajele şi fantasmele care locuiesc cele mai intime sfere ale individului. Recucerirea unui grad de autonomie creatoare într-un domeniu anume cheamă alte recuceriri, în alte domenii. Astfel, o întreagă cataliză a refacerii încrederii umanității în ea însăşi trebuie elaborată pas cu pas, pornind uneori chiar de la mijloacele cele mai mărunte. Precum eseul de față, care, oricît de puțin, ar vrea să îndiguiască cenuşiul şi pasivitatea înconjurătoare.¹⁹
Traducere de Bogdan Ghiu

Note:
  * ‑Drepturile cărții lui Félix Guattari,Les Trois Écologies, aparțin editurii pariziene Galilée, care a publicat-o în 1989, în colecția „L’espace critique“, coordonată de Paul Virilio. Editorii îi mulțumesc doamnei Joanna Delorme pentru acordarea drepturilor de realizare şi de publicare a prezentei versiuni româneşti. (N. ed.)
  1. ‑Gregory Bateson, Vers l’écologie de l’esprit, vol. II, Paris, Le Seuil, 1980.
  2. ‑În uzinele Fiat, de exemplu, în zece ani, mîna de lucru salariată a scăzut de la 140.000 de muncitori la 60.000, în vreme ce productivitatea a crescut cu 75%.
  3.‑Sigmund Freud, Die Traumdeutung (1900), Interpretarea viselor, Opere, vol. IX,traducere de Roxana Melnicu, Bucureşti, Trei, 2003. (N. tr.)
  4. ‑Entre le temps et l’éternité, Paris, Fayard, 1988, pp. 41, 61, 67.
  5. ‑Aşa-numita „pedagogie Freinet“ se bazează pe o serie de tehnici originale, în acelaşi timp stricte şi inovatoare, puse la punct de pedagogul francez Célestin Freinet (1896–1966), în special în şcoli experimentale din sudul Franței. Se bazează pe autoorganizarea cooperativă a muncii copiilor. (N. tr.)
  6. ‑Rădăcina eco este înțeleasă aici în accepțiunea ei elină originară: oikos, altfel spus: casă, bun domestic, locuință, mediu natural.
  7. ‑Vers l’écologie de l’esprit, op. cit., vol. II, pp. 93–94.
  8. ‑Citat de Philippe Lacoue-Labarthe şi Jean-Luc Nancy în L’Absolu littéraire, 1978, p. 126.
  9. ‑Exemplu strălucit al unei astfel de reconversii umoristice a pulsiunilor sadice, filmul lui Roland Topor, intitulat Marchizul [Le Marquis].
10. ‑Cf. ancheta din Libération, 17 martie 1989, intitulată „SOS Crados“.
11. ‑Aluzie transparentă la Jean-Marie Le Pen, om politic francez de extremă dreaptă, părintele fondator al Frontului Național, a cărui acțiune e continuată, azi, cu succes de fiica sa, Marine Le Pen, care şi-a anunțat deja candidatura la alegerile prezidențiale franceze din 2012. (N. tr.)
12. ‑Analiza instituțională, pe care psihiatrul Jean Oury o definea ca analiză permanentă a alienării noastre sociale, este revendicată şi dezvoltată în acelaşi timp de Guattari, fiind practicată, ca „schizanaliză“, în cadrul aşa-numitei psihoterapii instituționale dezvoltate la clinica experimentală de la La Borde, precum şi, în plan filosofic-universitar, de G. Lapassade şi R. Lorau, fiind dezvoltată ca „socianaliză“. (N. tr.)
13. ‑Un simptom al acestei stări de fapt îl constituie proliferarea de „coordonări“ spontane cu ocazia marilor mişcări sociale. Să subliniem faptul că ele recurg uneori de mesagerii telematice cu scopul de a lărgi expresia „bazei“ (de exemplu, numărul de Minitel 3515, Cod ALTER).
14. ‑În sensul lui Francisco Varela, Autonomie et connaissance, Paris, Le Seuil, 1989.
15. ‑Despre aceste patru direcții, aflate în plină mutație, vezi raportul lui Thierry Gaudin, „Rapport sur l’état de la technique“, CPE, Science et Technique (număr special).
16. ‑Gregory Bateson vorbea de un „buget al supleței“, comparînd sistemul ecologic cu un acrobat pe o frînghie (Vers une écologie de l’esprit, op. cit., p. 256).
17. ‑Walter Benjamin, Essais 2, trad. fr. Maurice de Gandillac, Paris, Denoël, 1983, p. 148. [Walter Benjamin, „Despre unele motive literare la Baudelaire“, in Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, Cluj, Idea Design & Print, 2000, p. 148.]
18. ‑În biologie, termenul de filum (fr. phylum) desemnează atît formele vegetale, cît şi pe cele animale înrudite; în legătură cu regnul animal, este sinonim cu încrengătură. Îl păstrez aici ca atare deoarece este un concept important în gîndirea comună a lui Guattari şi Deleuze, fiind utilizat în cărțile scrise împreună. (N. tr.)
19. ‑Din perspectiva unei „ecologii globale“, Jacques Robin, într-un raport intitulat „Penser à la fois l’écologie, la société et l’Europe“, abordează cu o rară competență, şi pe o cale paralelă cu a noastră, raporturile dintre ecologia ştiințifică, ecologia economică şi apariția implicațiilor lor etice („Groupe Écologie“, din „Europe 93“, 22, rue Dussoubs, 75002 Paris, anul 1989).