sfantul andrei

credinta mea 1

banalitati 3

Comunismul este o taina.  Ăsta e motivul. Mi-am adus aminte de ce a spus odata parintele Galeriu, cred. Zicea ca raul este o taina iar incercarea unora de a-l reduce prin mecanisme sociologice-filosofice-morale este o copilarie. In plus mi-am dat seama ca religiozitatea este una dintre cele mai mari nenorociri ale umanitatii. Omul religios este foarte departe de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob. Omul religios este departe de Iisus Hristos si de Biserica. Probabil ca cea mai mare calamitate ce va urma va fi transformarea crestinismului intr-o religie perfecta.
Sunt un om religios, stiu ce zic.
Trebuie sa ne departam de religie cu orice pret.
Imi amintesc de zicala lui Malraux care zicea cum ca "secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc". Oare cum citim asta?
Comunismul este o taina.  Ăsta e motivul. Si viitorul omenirii.

banalitati 2

avem față/prezență de dumnezei. e inflație de dumnezei.
in autobuzul 381 intră cam 25 de dumnezei pe scaune si vreo 50 in picioare.
22 de dumnezei joaca fotbal. mai sunt 3 dumnezei care fac legea in teren (de curand au mai bagat 2 dumnezei, 3 erau insuficienti).
nu glumesc. la mine pe scara un dumnezeu da cu matura in fiecare dimineata. spala pe jos si face curat la ghena. tot dimineata vine o masina condusa de un dumnezeu si ia gunoiul blocului facut de 200 de dumnezei.
la micul magazin din colt e un dumnezeu care are un spray paralizant si apara magazinul de posibili dumnezei care ar pleca fara sa plateasca. e un dumnezeu banuitor.
ma cert mai mereu cu diferiti dumnezei, ma irita ceea ce fac ei uneori. iar alteori vorbesc lucruri interesante cu dumnezei simpatici care, cred, ma simpatizeaza putin pentru ca si eu sunt un dumnezeu. si am scris asta pentru a fi citit de voi, dumnezeilor.
oricum, altcineva decat un dumnezeu nici nu poate citi.
 

banalitati 1

Intr-o lume goala, singura spiritualitate posibila: comunismul nationalist revolutionar. In mijlocul singuraticelor bucurii si tristeti cetatenesti, revolutia e (nu pare) fascinanta .

non-retard

ceva bun. chrislabrooy

   

Iarba verde de acasa

recent, am vazut un film-xanax. e vorba de iarba verde de acasa a lui stere gulea. un paradis comunist/umanist aproape perfect. sa-mi fie iertate vorbele dar daca mori in timpul filmului , mori fericit si te duci in liniste alaturi de Maestru si Margareta lui (e vorba de liniste vs lumina din Bulgakov).

mantuirea neamului, de la chenzina la IP-ul dinamic

traim vremuri de mari impliniri. poporul roman isi face singur istoria. la 1600 a pus prima piatra a constructiei ce se vede savarsita in aceste timpuri. dupa sute de ani putem spune apasat ca unirea lui Mihai Viteazu' n-a fost degeaba. reintregirea salariului desavarseste calea spre mantuirea neamului.
si ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns o dublam prin unirea digitala a provinciilor istorice ale Romaniei.
la trecutu-ti mare, mare viitor

Video. Michael Fieger si Wilhelm Tauwinkl despre nevoia unei noi versiuni a Bibliei Vulgata

o discutie buna despre sens si interpretare.

cloace socialiste

te intrebi unde se odihnesc social-istii. CriticAtac, Ideea... cloace. elitiste. mai mult Ideea. dar gasim cloace social-iste populare. nu facebook-ul; asta e nationalist pur.
exemplu, sapte seri.
cateva maini de oameni scriu si judeca si inalta stachete morale de te ia cu dardaiala. fac compuneri peste compuneri si strang pixul intre degete cu toata puterea ce  le e data de sandwich-ul mancat in metrou.
oana dorobantu, Unu si cu Unu fac Noi: "O voce e prea mică, dar vocea aia răsună puternic lângă alte zeci, sute de mii, milioane de voci. Unde sunt celelalte voci indignate? De ce nu strigă lângă mine? Nu și-au dat încă seama că ei sunt singura lor salvare?" - clasa muncitoare nu e constienta inca de chemarea ei istorica. asa se zice, oana.
mitos micleusanu, Hey, boss, se aude la balcon?: " Avem soluții, alternative? Da, avem! Să ieșim, să vorbim despre asta, să ne gândim la asta și să avem răbdare, fiindcă mai sunt (doar) câteva decenii până la implementarea unui sistem descentralizat de conducre, bazat pe asumare și responsabilizare generală. Sună utopic? Mergeți la CERN. Oricum, chiar dacă nu vom găsi noi o soluție, ne va rezolva Internetul, când va căpăta și el un pic de independență sinaptică. " - statul savant va rezolva aproape toate tristetile mele. asa zicea Huxley, mitos
cel mai mult imi place lucian georgesc, publicitarul/ regizor/ scriitor/ scriitor/ scriitor/ artist/ Intunericul se lasa peste tara: "Starea economică a țării este rezultatul dezastrului din educație..." - unii zic ca e invers, adica educatia e proasta ca nu sunt bani

ce cred eu? eu cred ca scoala, educatia publica e pentru cei - singuri, fara iubitori  -  ce altceva nu pot sa faca; e pentru cei ce vor sa intre in ceva de undeva si daca nu le place sa iasa si sa intre in alta parte. e vanzoleala patologica. scoala e pentru cei ce vor sa scrie in sapte seri. pentru cei ce vor sa scrie in general. pentru cei ce vor sa ma innebuneasca pe mine.
adica sa spunem pe sleau: de ce-ti trimiti copilul la scoala? pentru ca tu n-ai timp de el, ca n-ai ce sa-l inveti si mai exact nici n-ai chef sa-l inveti ceva.
sloganul mileniului III?
sa faca cineva ceva!

Copiii noştri au nevoie să ştie că-i iubim mai ales când greşesc

un prieten mi-a semnalat acest articol in urma unei discutii in fuga. exceptional. insa lucrurile sunt mult mai complexe chiar decat ne (poate) spune psihologul american Alfie Kohn : “Copiii noştri au nevoie să ştie că-i iubim mai ales când greşesc”

Într-un interviu în exclusivitate pentru Gândul, psihologul american Alfie Kohn vorbeşte despre importanţa iubirii necondiţionate, despre efectul pe care presiunea notelor îl are asupra unui copil şi despre cât de dăunătoare pot fi uneori ambiţiile părinţilor.

Alfie Kohn este cel care a pus sub semnul întrebării eficienţa felului în care se face educaţie astăzi, beneficiile pedepselor şi recompenselor în creşterea copiilor şi utilitatea notelor, a temelor pentru acasă şi a testelor standardizate în sistemul şcolar. Kohn se află în acest week-end la Bucureşti, pentru a le vorbi părinţilor români în cadrul a două conferinţe organizate de TOTUL DESPRE MAME, "Parenting necondiţionat" şi "Şcolile pe care le merită copii noştri", care se vor defăşura pe 16 noiembrie, la hotelul Intercontinental.


Trebuie să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt

Dacă întrebi orice părinte responsabil, acesta îţi va răspunde că îşi iubeşte copilul necondiţionat. Însă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, este de părere Alfie Kohn, autorul mai multor volume de parenting, printre care "Parenting necondiţionat", apărut recent în limba română. „Ce contează nu este mesajul pe care presupunem că îl trimitem ci mesajul pe care îl recepţionează de fapt copiii noştri. Şi din toţi indicatorii, mulţi dintre copii trag concluzia că trebuie să se comporte bine sau să impresioneze, la şcoală sau la sport, pentru a beneficia de aprobarea noastră, de atenţia noastră, de entuziasmul nostru. De fapt, mulţi specialişti în parenting spun în mod explicit să recompensăm comportamentul bun sau să îi izolam forţat pe copii atunci când nu ne place cum se comportă. Copiii au nevoie să ştie că îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. De fapt, au nevoie să ştie asta mai ales atunci când greşesc”, spune Alfie Kohn pentru gândul.

Ce greşeli fac părinţii

În experienţa sa, a văzut că trei sunt greşelile pe care le fac cel mai des părinţii de pretutindeni. „O greşeală este să ne concentrăm pe comportamentul copiilor, lucrul de la suprafaţă, care poate fi văzut şi măsurat, în loc să ne concentrăm pe motivele şi valorile care stau la baza acestuia. O altă greşeală este să te întrebi „Cum pot să-mi fac copilul să facă ceea ce spun”, în loc să te întrebi „Care sunt nevoile copilului meu şi cum pot să ies în întâmpinarea acestor nevoi?”. O a treia este să ignorăm scopurile pe care le avem pe termen lung pentru copiii noştri, din cauza presiunii pe care o simţim câteodată de a obţine o conformare pe termen scurt”, este de părere psihologul, care crede că prima lecţie pe care ar trebui să o înveţe un părinte este să vorbească mai puţin şi să asculte mai mult.

Sistemul de învăţământ ucide curiozitatea copiilor

Pentru el, sistemul românesc de învăţământ, bazat pe nenumărate teme, standarde foarte ridicate la nivel formal şi atotputernicia notei, este „o modalitate excelentă de a ucide curiozitatea unui copil”. La fel şi spiritul de competiţie al părinţilor, care vor întotdeauna să vadă cum copilul lor a luat o notă mai mare decât colegul său de bancă. „Este un fel de a-i stârni unul împotriva altuia într-o cursă contraproductivă pentru recunoaşterea artificială, le creezi un stres nesănătos. Este ceva rău în toate privinţele, în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală, relaţiile, sănătatea psihică”, spune Alfie Kohn. Chiar dacă, în acest fel, cel mic obţine note mari este o viziune „extrem de mărginită să crezi că rezultatul a meritat preţul”.

"Cât de mult rău suntem dispuşi să le facem copiilor noştri pentru a-i învăţa să vâneze notele?"

Întrebat de gândul ce se întâmplă cu un copil ai cărui părinţi hotărăsc brusc că nu mai sunt interesaţi de note, într-un sistem bazat doar pe acest criteriu de evaluare, psihologul a răspuns: „Chiar dacă un copil pierde anumiţi indicatori de succes, el va sfârşi prin a fi mai sănătos, mai fericit şi prin a gândi mai bine. De fapt, aş întoarce întrebarea: "Cât de mult rău suntem dispuşi să le facem copiilor noştri pentru a-i învăţa să vâneze note şi să încerce să-şi învingă prietenii?"”, întreabă Alfie Kohn.

El crede că părinţii nu ar trebui să încurajeze competiţia între copii: „Comparaţia poate fi naturală, dar competiţia nu este. Ne etichetăm copiii şi îi încurajăm să îi învingă pe alţii, în loc să îi încurajăm să lucreze şi să înveţe unul cu celălalt. Cel mai probabil, rezultatul e că îi facem să se simtă prost în legătură cu ei înşişi, cu ceilalţi, cu ceea ce fac. Cu cât cineva este mai preocupat să fie mai bun decât ceilalţi, cu atât mai puţin probabil este să se concentreze la sarcina în sine. De exemplu, sorganizarea de olimpiade de ştiinţă, istorie sau artă tinde să îi facă pe copii mai puţin entuziasmaţi în legătură cu istoria, ştiinţa sau arta. Iar aste este valabil şi pentru învingători, şi pentru învinşi”.

Alfie Kohn spune că este imposibil să motivezi o altă persoană, chiar dacă este vorba despre propriul tău copil. „Oamenii care încearcă să facă asta, cu pedepse sau recompense, inclusiv recompense verbale, încearcă în realitate să-şi exercite controlul, iar efectul este devastator în mai multe planuri, chiar dacă pe moment reuşeşte să cumpere un comportament. Trebuie să trecem de la abordarea „să-l fac să” la cea „să lucrez cu”, dacă vrem să susţinem motivaţia autentică a copilului”, adaugă psihologul.

bolsevism

remarcabil vs cu adevarat remarcabil
bun vs cu adevarat bun
moral vs cu adevarat moral 
artisti vs adevaratii artisti
crestin vs crestinul adevarat
istorie vs adevarata istorie

s.a.m.d vs vom cerceta si vom raporta

retard tehnologic

de straja patriei

ce bine ca exista www.visualkontakt.ro. un tanar de nadejde cat 7 tineri mai slabi. un proiect ne-natural, civic, vigilent, agil.
traiam in umbre si-n minciuni. in timp ce citeam mo yan si thomas mann, in timp ce terminam breat easton ellis, BOR ma sapa. ma incastra in neant. nimic din ceea ce mi-a dezvaluit www.visualkontakt.ro nu am gasit in scrierile lui Péter Nádas si ale lui Cartarescu (si acestia probabil vanduti fiarei din varful dealului).
imi pare rau ca nici CS Lewis, nici Evelyn Waugh si nici Kolakowski nu au avut decenta de a-mi atrage atentia asupra marelui joc al BOR.  Big Game, zicea George Constantza.
ce sa mai vorbim despre vasili grossman si maria sa soljenitin. niste nimicuri ce-mi vor sufletul.


www.visualkontakt.ro,
multumesc ca existi

ce vrea comunismul?

o scriere, ce trebuie citita,  a unui socialist de marca, G. M. Tamás. in Ideea
ce vrea comunismul?! sa starpeasca dualismul, adica gnosticismul , adica comunismul...

... comunismul este cel care doreşte să pună capăt unui întreg sistem complex de separaţii:

– separaţiei dintre producători şi mijloacele de producţie,

– separaţiei dintre proprietari şi cei fără proprietate,

– diferenţei dintre cetăţeni şi necetăţeni,

– diferenţei dintre bărbaţi şi femei,

– dintre adulţi şi copii,

– dintre hetero- şi homosexuali,

– dintre oamenii sănătoşi şi cei bolnavi,

– dintre forţa de muncă manuală şi cea intelectuală,

– dintre conducători şi conduşi,

– dintre exploatatori şi exploataţi,

– dintre opresori şi oprimaţi,

– dintre bogaţi şi săraci,

– dintre proletari şi burghezi,

– dintre cei de culoare şi albi,

– dintre „stat“ şi „societatea civilă“

– dintre ştiinţă şi religie,

– dintre teorie şi practică,

– dintre mintea „sănătoasă“ şi cea „nesănătoasă“,

– dintre autoritate şi subversiune,

– dintre muncă şi destindere,

– dintre producător şi consumator,

– dintre cunoaştere şi ignoranţă,

– dintre învăţători şi cei pe care aceştia-i învaţă,

– dintre suflet şi corp,

– dintre artă şi viaţă,

– dintre oraş şi sat,

– dintre curtoazie şi bunătate,

– dintre dorinţă şi iubire,

– dintre comunitate şi individualitate,

– dintre acţiune şi reflecţie,

– dintre natură şi artificiu,

– dintre frumos şi urît,

– dintre lege şi morală,

– dintre tradiţie şi inovaţie,

– dintre memorie şi uitare,

– dintre identitate şi diferenţă,

– dintre preot şi laic,

– dintre cel puternic şi cel fără de putere,

– dintre norocos şi nenorocit,

– dintre puternic şi slab,

– dintre înarmat şi neînarmat,

– dintre tîlhar şi victimă,

– dintre expert şi amator,

– dintre artă şi public,

– dintre cel plin de succes şi cel fără succes,

– dintre textul şi rostirea (închise) şi scriere şi vorbire,

– dintre prieten şi duşman,

– dintre „public“ şi „privat“,

– dintre oaspete şi gazdă,

– dintre acasă şi în străinătate,

– dintre ciudat şi familiar,

– dintre lăuntric şi exterior.

Completez si va invit la dans (incercati si voi):

– dintre Lolek si Bolek

– dintre Stan si Bran

– dintre mama si tata

– dintre 1 si 2

– dintre a si b

– dintre cunnilingus si fellatio

– dintre Rapid si Steaua +Dinamo

– dintre mere si pere 

– dintre plafon si podea 

mosu' Nectarie vindecatorul

 mosu' Nectarie, sfantul, a iesit sa vindece nenorocirile oamenilor. bolile si supararile. la Radu Voda in deal.

nu scapam de judecata

 

nota.

prefer sa o fotografiez cu telefonul (deci slab) pentru a pastra nedumerirea in ceea ce o priveste. 

consider ca intre o lucrare si fotografia ei nu exista NICIO legatura.

Evanghelia dupa BNR

BNR a decis marti sa taie din rata dobanzii de politica monetara la nivelul de 4% pe an de la 4,25%  incepand cu data de 6 noiembrie 2013 si sa mentina nivelurile actuale ale ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor in lei si in valuta ale bancilor.
Vestea buna (in greaca ευαγγέλιον - evanghelie, care înseamnă Veste Bună) e ca BNR le arata bancilor pisica.

Biserica și Bioetica: spre ce se îndreaptă lumea de astăzi?

Joi, 31 octombrie 2013, Studenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi s-au bucurat de vizita Înaltpreasfinţitului Nikolaos, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii, venit la Iaşi la invitaţia Înaltpreasfinţitului Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Astfel, de la ora 12, în sala „Studium” a Facultăţii de Teologie, IPS Nicolae a susţinut în faţa studenţilor o conferinţă pe tema problemelor bioetice contemporane. Vă prezentăm în continuare textul cuvântării ținute de Mitropolitul Nikolaos.
Din cele ce ați auzit până acum, probabil că vă așteptați să vă țin o lecție și să vă pregătiți să vă deschideți mintea ca să vă amintiți lucrurile pe care vi le voi spune. Nu vreau să fac această greșeală. Prefer să vă deschideți dumneavoastră inimile, iar eu să vă spun câteva lucruri despre problemele contemporane ale Bisericii. Mă gândisem inițial – îi spuneam și domnului Croitoru – să vin să vă vorbesc despre taina preoției, despre darurile vocației monahale, despre trăirea participativă la slujbele Bisericii. Și nu știu dacă-mi amintesc exact, dar cred că domnul Croitoru mi-a răspuns că lucrurile acestea sunt cunoscute și mi-a spus să vă vorbesc mai degrabă despre bioetică. Am primit, deci, cu bucurie să vin să vă spun câteva lucruri despre ce anume reprezintă bioetica și ce așteptăm noi, din partea Bisericii Ortodoxe, să ne spună despre acest subiect.

Baza a ceea ce urmează să vă spun o reprezintă experiența Bisericii, a Comisiei de Bioetică a Bisericii Greciei. Cred că înțelegeți toți ce înseamnă cuvântul bioetică. Trăim într-o perioadă istorică în care se înregistrează o dezvoltare explozivă a științelor. Avem o evoluție extraordinară a fizicii, care, încet, încet a condus la tehnologia materialelor, iar de aici au început să se dezvolte tehnologiile, în general. În paralel s-au dezvoltat așa numitele matematici analitice, pentru a rezolva anumite probleme, iar apoi s-a dat un imbold informaticii. În paralel a existat, de asemenea, o nevoie de ameliorare a sectorului sănătății umane și așa ajungem la o situație în care există o medicină care este însoțită de înalta tehnologie, de tehnologia informatică și de tehnologia biologică. Toate acestea înseamnă companii, implică bani, comerț etc.

Succesele oamenilor de știință sunt cu adevărat impresionante, nimeni nu contestă acest lucru, dar pe măsură ce acestea sunt puse în aplicare asupra oamenilor și asupra societății, ele schimbă și omul și societatea. Cine și-ar fi imaginat până în urmă cu câțiva ani, că ar fi cu putință ca, să dau un exemplu, fecundare [cea artificială] să aibă loc în afara trupului, ca omul să ia ființă în condițiile în care părinții lui nu sunt de față, cine și-ar fi putut imagina că, în urma ajutorului tehnologiei, vom primi organe de la un om și le vom transplanta într-altul, cine și-ar fi putut imagina că vom ajunge să avem fecundare fără spermatozoizi. Toate acestea au fost înfăptuite cam în ultimii 40 de ani și ne-au schimbat foarte mult viața, într-o așa măsură încât astăzi, cred, au creat mai multe probleme decât au rezolvat. Știința aleargă foarte repede, iar societatea, din urmă, nu reușește să găsească modurile de administrare a reușitelor științei. Știința e ca un automobil de mare viteză, dar are nevoie de un volan foarte precis pentru a fi condusă acolo unde trebuie, are nevoie de cauciucuri și de suspensii pe măsură atunci când dă în gropi, etc. Acestea sunt bioetica, controlul asupra cuceririlor științifice și tehnologice din domeniul sănătății. Nu putem nega faptul că aceste [cuceriri] sunt și mari și utile și foarte bune, în general, pentru viața omului; pe de altă parte cum să negăm faptul că există probleme care trebuie să le abordăm și, într-un fel sau altul, să le rezolvăm.

Astfel a luat naștere știința bioeticii, o știință destul de recentă, care a prins formă la sfârșitul anilor ’70, a început să se dezvolte încet în anii ’80 și să pătrundă exploziv în societate în decursul și după anii ’90, adică în ultimii 25 de ani. Au început să apară unele comisii care să ofere consultanță pe această temă, au fost înființate anumite centre de cercetare și a apărut o ramură a dreptului care a transpus în limbaj juridic cadrul de aplicare practică a acestor descoperiri. Una din abordările întâlnite este aceea de a considera etic tot ce este în interesul companiilor medicale, alta consideră etic tot ceea ce ajută la progresul și dezvoltarea cunoașterii [științifice], alta consideră criteriu suprem sănătatea, iar tot ce ajută la îmbunătățirea stării de sănătate este considerat etic. Altă abordare consideră omul drept criteriul suprem, iar etic este tot ceea ce îmbunătățește viața de zi cu zi a omului, alta pune primul loc societatea și caută să găsească modalitățile prin care să mențină coeziunea socială.

Așadar, bioetica laică încearcă să găsească un consens, un acord între aceste tendințe diverse, ca să creeze un cadru de aplicare al descoperirilor tehnologice contemporane. Cred că înțelegem cu toții că problemele la care m-am referit mai înainte sunt serioase, pentru că știința actuală și extrem penetrantă și de invazivă. Cu siguranță ați întâlnit în societate sau cu ocazia educației primite, cele despre care vă vorbesc: știința și tehnologia sunt invazive, pentru că intră și schimbă aspectul genetic al celulei, putând să aducă anumite caracteristici genetice [noi] sau să vindece genetic, chiar se numește terapie genetică. De asemenea, putem alege sexul copilului care se va naște, putem, după cum am mai spus, să transplantăm organe preluate de la oameni morți sau vii la alți oameni, care, în lipsa acestora, nu ar mai avea vreo speranță de viață. Acest lucru creează oameni care „împart” același organ sau copii cu mai mulți de doi părinți. Desigur, toate astea le știți și nu e nevoie să intru și mai mult în detalii.



În afară de societate, acum vine și Biserica să spună și ea ceva. De ce are Biserica ceva de spus, acum? Mai întâi, pentru că i-o cere chiar societatea. În al doilea rând sunt credincioșii care nu știu cum să aplice în viața lor [cuceririle științei] și se îndreaptă spre Biserică cu neliniște și dorință. În al treilea și ultimul rând, pentru că toate acestea influențează omul aflat în dialog cu Biserica. Astfel se ajunge la exprimarea necesității existenței unei echipe care să poată să judece din perspectivă ortodoxă aplicarea reușitelor [științifice]. Noi, în Biserica Greciei, în urmă cu 15 ani, Arhiepiscopul și Sinodul de atunci au hotărât să alcătuiască cea dintâi comisie de bioetică. Din această comisie făceau parte trei profesori de medicină, trei de teologie, unul de genetică sau de biologie și un profesor de drept, cu specializare în dreptul medical. Imediat în perioada următoare, vorbesc de anii 1998, 1999 și 2000, societatea a dorit să alcătuiască legi noi, cadre legale care urmau să modifice cu totul dreptul familiei, și a fost cerută părerea Bisericii.

Această comisie a început să lucreze sub conducerea unui cleric, la început am fost eu, și încet, încet au început să fie studiate aceste chestiuni, din punct de vedere științific, social, teologic și pastoral. Activitatea pastorală a Bisericii trebuie să se bazeze pe punctul de vedere teologic. Astfel, și noi am încercat, pe cât am putut, pentru că pe atunci nu existau comisii similare, să facem ce era mai bine. Nu am vrut să imităm ceea ce spun celelalte confesiuni creștine, nici nu voiam să ne preseze comisiile de stat și să ne silească să ne punem de acord [cu ele] sau să ne combatem [unii pe alții] cu înverșunare. Voiam să studiem chestiunile și apoi să vedem, din punct de vedere teologic, ce anume am putea noi să oferim Trupului Bisericii, o orientare de viață. Se manifesta interes și din partea altor Biserici, precum cea a Ciprului, a României, a Cretei, a anumitor nuclee bisericești din America, dar și a Bisericii Rusiei. Am considerat că ar fi foarte bine dacă ar exista un acord și o înțelegere pan-ortodoxă asupra acestor chestiuni, de aceea, comisia noastră, după procesarea în decurs de doi, trei ani, a fiecărei chestiuni, a trimis câte un text final Sinodului nostru spre aprobare, urmând ca Sinodul să-l trimită și celorlalte Biserici, ca să vedem ce zic celelalte Biserici. Așa a ieșit un mic volum despre chestiunea eutanasiei, un altul despre transplanturi, unul despre tehnologiile de fecundare artificială, fiind traduse în patru limbi, engleză, franceză, greacă și rusă, iar acum recent, am scos câteva texte cu privire la demență, și lucrăm asupra altora despre chestiunile ingineriei genetice și a bolilor neurologice. Vă mărturisesc că sunt frumoase toate astea, mai ales din punct de vedere științific, și provocatoare din punct de vedere teologic.

Ce anume este sufletul de care vorbește Biserica și teologia și ce legătură are cu psihicul psihologiei? Cum trebuie Biserica să-l respecte omul aflat la capătul vieții sale? Spunem că moartea este trecerea binecuvântată în viața cea adevărată: cum putem atunci prelungi viața [aceasta], nu cumva uneori împiedicăm moartea? Dacă scopul nostru este să cinstim darul vieții, atunci când vine momentul morții și Dumnezeu deschide poarta să treacă omul la viața cea veșnică, noi o putem închide? Vă asigur că nu este simplu să răspundem la aceste întrebări, mai ales când criteriul după care răspunde Biserica este cel duhovnicesc și nu are de-a face cu cele despre care am vorbit mai înainte: interesele, știința, sănătatea ca bun suprem, omul ca unitate biologică. Biserica îl vede pe om ca plăsmuit după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu, iar acest lucru caută să-l protejeze cu orice preț, astfel ca drumul spre Dumnezeu să nu fie obturat, ci deschis, să nu fie fabricați oameni care să nu aibă înlăuntrul lor nevoia de Dumnezeu, să fie fabricați oameni care să nu aibă libertate interioară, manipulați prin determinism, lipsiți de liberul arbitru, ci să fie lăsată deschisă perspectiva veșniciei, ca fiecare om să nu fie doar puține zile pe acest pământ, în această viață, ci să fie o ființă (ὧν) cu perspective veșniciei, să nu-i fie tulburat echilibrul psihosomatic, pentru că omul este o împreunare de trup și suflet întru armonie. Acestea patru, nevoia de Dumnezeu, perspectiva veșniciei, liberul arbitru, armonia psihosomatică, care cu ușurință pot fi tulburate de cele care se petrec astăzi, păzesc tezaurul care se cheamă după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu din fiecare om, asigurându-i posibilitatea mântuirii. Să vă dau câteva exemple, pentru a vedea cum putem să le abordăm.

Astăzi să făurește o epocă ce are două caracteristici: cea dintâi este eugenia, iar cea de-a doua, eutanasia. Ce înseamnă asta? Anume că noi alegem cine va trăi [se va naște] și când va muri. Primul lucru îl fac tehnicile de reproducere [artificială]. Să vă spun câteva lucruri din care reiese cum ne putem pierde orientarea: conceperea oricărui om începe din momentul întâlnirii unui ovul cu un spermatozoid. Dar dacă un cuplu nu face copii, putem prelua ovulul de la mamă și un spermatozoid oarecare și să le fecundăm. Dacă facem acest lucru în laborator, putem vedea și rezultatul. Se poate ca mama să obțină fecundarea ovulului cu spermatozoizi din altă sursă. Iar dacă femeia are probleme cu pântecele, se poate ca ovulul fecundat să-l poarte altă femeie. Astfel, în cele din urmă, al cui va fi copilul acela?
Dau și un mic exemplu, pentru a înțelege lucrurile mai bine: în urmă cu câțiva ani, au venit la mine doi tineri căsătoriți, bucuroși că după mai mulți ani, femeia rămăsese însărcinată prin inseminare artificială. Ei voiau binecuvântarea mea. Eu, ce să fac, le-am spus: Copii, Dumnezeu să vă binecuvânteze, să aveți și voi un copil! După doi ani și jumătate, timp în care nu i-am mai văzut, într-o dimineață a venit bărbatul și m-a căutat: Părinte, neapărat trebuie să vă văd. Copilul pe care-l avem, în loc să ne aducă unitate și bucurie în familie, ne-a adus probleme, pentru că, nu v-am spus atunci, fecundarea a avut loc cu spermatozoizi de la clinică, pentru că eu am probleme. În cele din urmă, am ajuns la tribunal, cerând dreptul de a vedea și eu copilul. Mama s-a ridicat și mi-a spus: “N-ai nici un drept să vezi acest copil, iar interdicția de a-l vedea provine din faptul că nu ești înrudit genetic cu el. Și să nu spui că nu vei plăti pensie alimentară, pentru că obligația de a o plăti provine din acordul tău de a dobândi acest copil. Deși nu vei vedea copilul, îi vei plăti pensie alimentară”. Bună femeie să o iei de nevastă… Judecătorul nu mai știa ce să zică. Nu exista lege, societatea nu apucase să legifereze [aceste chestiuni] și în cele din urmă nu au fost acceptate cererile femeii, ci s-a luat o decizie de mijloc. Dar să expunem și un alt aspect, atunci când o femeie poate dobândi un copil din spermatozoizii soțului decedat. De exemplu, atunci când soțul se îmbolnăvește grav, urmează să facă radioterapie și, ca să nu se deterioreze materialul genetic, i se recoltează spermatozoizi. Într-o insulă din Grecia am avut o pereche, bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer la organele genitale, ei deja aveau trei fetițe, iar el voia tare mult un băiat. Femeia nu prea voia ce zicea el, că dacă va muri, ea să facă inseminare artificială cu spermatozoizii lui [conservați]. Dacă copilul ar fi urmat să fie băiat, el ar fi primit numele tatălui și drepturi de moștenire. Dar pentru că soția nu a fost de acord, el a lăsat materialul seminal moștenire mamei și surorii lui. Din nefericire, bărbatul a murit, iar soacra și cumnata au presat-o pe văduvă să se insemineze artificial cu sămânța bărbatului decedat, dar ea nu voia deloc. Și în loc să-l plângă pe cel mort, ele se certau între ele pe chestia asta. La un moment dat, soacra a căutat o femeie care să accepte să fie fecundată cu sămânța celui mort. Astfel, un copil născut de o femeie ar fi ajuns să aibă drepturi de moștenire într-o altă familie. Iar dacă nu vă obosesc, vă mai dau încă un exemplu, pentru că sunt de folos ca să înțelegem. O pereche în care femeia avea 37 de ani și nu aveau copii. Erau oameni bogați și trăiau în California. Dar pentru că legea americană nu îngăduia să dobândească un copil prin fecundarea mai multor ovule, s-au hotărât să meargă în Australia, pentru că legea australiană permitea acest lucru. Așa că au luat două ovule de la femeie, le-au fecundat și au inseminat-o pe mamă cu unul dintre ele. Nu a mers, așa că au așteptat să vină vremea pentru cel de-al doilea. Între timp, au decis să facă o călătorie în America de Sud. Erau bogați, aveau propriul avion. În Amazonia, însă, avionul s-a prăbușit și ei au murit. Desigur, a început apoi disputa între rude pentru averea lor. Atunci când se părea că o partidă avea să ia cea mai mare parte a averii, cei care erau pe punctul de a pierde s-au gândit la următorul lucru: moștenitorul averii trebuie să fie embrionul ce așteaptă în Australia. Au ajuns la tribunal, fiecare parte căutând să obțină embrionul. Ei, cetățeni californieni, iar embrionul în banca biologică din Australia, accidentul a avut loc în Brazilia, unde-și aveau afacerile, așadar, nu se mai știa unde trebuie să se judece și cărei țări aparține acel embrion. Embrionul era „cetățean” american, australian sau brazilian, iar procesul va fi judecat conform dreptului californian, australian sau brazilian? Tribunalele vremii noastre sunt pline de astfel de probleme, acestea nu sunt cazuri extreme, ci consecințe ale intensei intervenții ale omului.



Vedeți, pentru că mulți dintre voi veți deveni preoți și vă vor întreba oamenii, este nevoie de multă atenție. La Universitatea din Atena este un profesor, îl cunosc și eu, care voia, împreună cu soția, să aibă un copil. Și pentru că nu puteau, s-au hotărât să facă fecundare artificială. După 10 ani de încercări, femeia a rămas însărcinată, cu gemeni. În cele din urmă s-au născut amândoi, orbi, retardați mental, iar unul și cu probleme genetice. Părinții au căzut într-o adâncă depresie, nu știau ce să mai facă. Nu spun că acest lucru se întâmplă întotdeauna [în cazul fecundării artificiale], dar uite ce se poate întâmpla atunci când cineva caută să-l silească voia lui Dumnezeu. Eu vreau să dau mărturie ca duhovnic: există și o fecundare duhovnicească, copii pe care îi dă Dumnezeu, nu știința medicală, eprubeta. Să credeți aceasta, ca membrii ai clerului, vă stă în putere până și să dați copii oamenilor într-o măsură mai mare decât dau clinicile de fertilizare artificială. Să învățăm să ne rugăm, preotul pentru turma lui, să facem Maslu, să facem 40 de Liturghii. Eu am încercat și am spus oamenilor să facă 40 de Liturghii care, fie să înceapă, fie să se încheie de praznicul Zămislirii Cinstitului Înaintemergător Ioan, pe 23 septembrie, sau a Zămislirii Maicii Domnului, pe 9 decembrie sau Zămislirea Domnului (Bunavestire), pe 25 martie. Nu mi-e rușine să vă mărturisesc, din experiența mea de duhovnic de dinainte de a deveni episcop, s-au născut 56 de copii prin moduri duhovnicești, deși medicii spuneau contrariul.

Uneori sunt întrebat: de ce din om de știință ați ajuns cleric? Pentru că puterile pe care le are preotul în mâinile lui sunt mai tari decât puterea științei. Știu un copil care s-a născut firesc după o perioadă de sterpiciune de 22 de ani. Altă pereche, din Patra, după 10 ani de încercări de dobândire a unui copil, deși nu erau oameni de biserică, dar erau smeriți și credincioși fără să meargă la biserică, dintr-o binecuvântare au avut tripleți. Prin toate aceste [exemple], vreau să spun că logica Bisericii este alta. În loc ca noi, clericii, să gândim după rațiunea lumească, e nevoie să ne întărim credința. Dumnezeu Își știe treaba mai bine decât noi, dar societatea [de azi] vine și încearcă să controleze nașterile, copilul care este sănătos îl ținem, pe cel care nu ne place, îl aruncăm. S-a făcut un sondaj în Denver, Colorado, punându-se întrebarea: dacă copilul ar avea vreo malformație genetică, de exemplu, obezitate, veți face avort sau nu? 13% au răspuns că ar avorta copilul pentru obezitate. Acest lucru este teribil, acest lucru este civilizația apuseană, civilizația Vestului Europei în care vreți să intrați și în care noi am intrat. Numărul global al avorturilor declarate era de 53 de milioane anual. Ca și cum, în fiecare an, ar muri câte o Italie, și nu pentru că copiii ar avea ceva probleme, ci pentru că nu sunt doriți.

La fel se întâmplă și spre sfârșitul vieții. În Olanda, unde euthanasia este legală, una din 32 de morți survine prin euthanasiere. Dacă legea din Olanda ar fi valabilă în Grecia, unde avem într-un an 100 000 de decese, 3000 ar fi prin euthanasiere. În România, care are o populație de două ori mai numeroasă, presupun că ar fi 6000 pe an, un sat, adică, ar fi terminat prin euthanasie. Iar aceste lucruri vor deveni legale, iar noi vom spune, ei, ce să-i faci… Asta este civilizația contemporană…

Dar să trecem și la un alt capitol, la stabilirea sexului unei persoane indiferent de fiziologia și fizionomia sa. Cu o săptămână înaintea ultimelor alegeri din Statele Unite, primarul din New York a făcut următoarea declarație: Eu sunt republican de tradiție, dar la aceste alegeri îl voi vota pe Obama din două motive: pentru legalizarea federală a avorturilor și pentru ridicarea conviețuirii dintre homosexuali la același nivel cu căsătoria. Au fost votate mai multe legi care permit avorturile, în opt țări euthanasia este legalizată și multe alte țări acum se legalizează „căsătoriile” între homosexuali. Alaltăieri, Biserica Anglicană a decis să se alcătuiască slujba pentru „cununia” homosexualilor. În urmă cu un an, dacă nu greșesc, Episcopul lutheran de Stockholm, a slujit la căsătoria fiicei sale cu o altă femeie. Iar noi zicem ce să-i faci, astea-s drepturile omului, sunt liberi… În adâncul nostru, credem că oamenii sunt predispuși genetic spre așa ceva, poate destui dintre voi cred asta. Este vremea în care se legalizează eroarea și păcatul. Dacă homosexualitatea ar avea cauze genetice, poate la fel au și pederastia și pedofilia… Nu se dă, însă răspuns [la ceastă întrebare]. Vedeți, încetul cu încetul, se ajunge ca familia să fie spartă, să se desființeze, să se desacralizeze faptul de a avea sexul dat, chiar și printre ortodocși circulă opinia teologică că scopul căsătoriei este dragostea, desăvârșirea dragostei dintre soți, de unde reiese că și doi oameni de același sex care se iubesc pot întemeia o familie, pot cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul căsătoriei și al relației dintre soți este și nașterea de copii, lucru ce consolidează căsătoria de tip heterosexual. Iar dacă o pereche nu poate dobândi copii, asta nu este o dovadă a faptului că, oarecum, căsătoria nu ar avea de a face cu nașterea de prunci.

Vedeți, există astfel de probleme care ne ating foarte tare și înțeleg că și în România, Biserica duce o puternică luptă de rezistență. Să știți că societatea și forurile seculare se vor opune, sunt lucruri impuse de punctul de vedere global, dar să știți că Biserica nu trebuie să adapteze lor. Scopul Bisericii nu este să oprească lucrarea Diavolului, ci să se țină de Adevăr și să-L mărturisească lumii. Din acest motiv este necesară abordarea problemelor bioetice din punct de vedere duhovnicesc.

Cred că în acest punct e mai bine să închei, spunându-vă numai acest lucru: ca Biserică, trebuie să oferim modelul de antropologie ortodoxă, a ceea ce este omul, într-o societate care vrea să facă din om, animal. La școală, la biologie, nu știu dacă ne învață că dorim să fim precum animalele. În Vechiul Testament spune „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). Vin la noi copii în vizită și vor să mă convingă de teoria evoluției, cum că am fi animale. Noi, în Biserică, dăm de înțeles omului nu că ne înrudim cu animalele, ci că ne înrudim cu Dumnezeu. Ce frumoasă este genealogia de la Luca, unde zice că Hristos S-a născut din cutare și din cutare, [iar la urmă,] din Adam, fiul lui Dumnezeu (Luca 3, 38). Iar Apostolul Pavel zice că ai Lui neam şi suntem (Fapte 17, 28). Nu este acest lucru minunat? […] Am ajuns, însă, să nu mai vrem să fim ai lui Dumnezeu, ci să vrem să fim înrudiți cu animalele. Avem nevoie de transplant de creier. În această proces de înnebunire, iubiți studenți, viitori preoți, teologi, este nemaipomenit ca cineva să poarte această mărturie a lui Hristos și a Ortodoxiei în lumea contemporană. În orice epocă, mare cinste era ca cineva să fie cleric sau să-L mărturisească pe Hristos, iar acum, în secolul al XXI-lea, să mărturisești este o cinste și mai mare. Vă doresc să deveniți preoți cu adevărat, să purtați mărturia lui Hristos în epoca contemporană, dar și să deveniți preoți adevărați, nu preoți slujitori, slujbași cu meseria de preot, ci să-L aduceți pe Hristos în această luăm și să-L semănați în inimile poporului credincios. Iar aceia dintre voi care nu veți deveni preoți, [să știți că] nimeni nu vă va interzice, să vă împiedice să dați, prin viața voastră, mărturie despre Adevărul creștin, despre Adevărul ortodox.

Pentru că văd aici și fete, cred că și ele pot foarte bine să devină modele ale unei astfel de mărturisiri, în cel bun sens, pentru că Biserica o țin femeile. La Patimile [Mântuitorului], cu două excepții, erau numai femei în jur. Ucenicii erau ascunși, ucenițele au fost cele care au văzut Învierea. Și aici, [la voi,] femeile sunt cele care au ținut Biserica în anii grei ai comunismului. Anii care vin vor fi mai dificili decât cei din perioada comunistă pentru credința autentică. Biserica va avea libertate la vedere și, pe ascuns, prigoană. Și pentru că femeile sunt mai bune decât bărbații și mai credincioase, vă doresc și nădăjduiesc ca voi să ne sprijiniți la modul cel mai bun.

Toți împreună, fie că suntem români ortodocși, fie că suntem greci, fie ruși, orice am fi, să păstrăm această comoară, nu trebuie deloc să pierdem această ocazie. Cel mai mare bizantinolog al secolului trecut, Steven Runciman, zicea că secolul al XXI-lea va fi secolul Ortodoxiei, celelalte denominațiuni creștine vor dispărea, singura care va rezista în vijelia globalizării va fi Ortodoxia, pentru că ea crede și trăiește Taina. Așadar, nu este alt lucru mai frumos decât să păstrăm Taina și să ne hrănim din ea.

Așa să dea Dumnezeu, vă mulțumesc mult! - See more at:

judecata continua

compunere cu tema

 va plac compunerile? eu le urasc din clasa a 5-a. poftim de! e plina lumea de compuneri. am ajuns sa judec orice text din prisma asta: e sau nu e compunere. 

ca si criteriul meu de a judeca filmul - daca in timp ce ma uit la ecran realizez ca in spatele sticlei se afla minimum 50 de persoane nu ma mai uit decat daca am alta motivatie decat aceea de a privi - criteriul compunerii face parte din arsenalul propriu cu ajutorul caruia imi camuflez invidia.

 

 7  Noiembrie – 5 Decembrie 2013

expoziţie cu vânzare la Sala ,,Constantin Brâncuşi” Palatului Parlamentului

,,Galeria Vibraţiilor Tinere” este o manifestare concepută pentru a promova artiştii contemporani români care demonstrează talent şi pasiune în domeniile artelor aplicate şi decorative. Expoziţia este un fel de bazar elegant al tinerilor unde fiecare îşi aduce particică de suflet; bazar fiindcă este o expoziţie cu vânzare unde se prezintă lucrări din diferite domenii artistice: pictură, fotografie, sculptură mică,  design de produs şi vestimentar, bijuterii, acesorii, grafică, ilustraţie, creaţii din sticlă/metal/lemn, ceramică.

         Expoziţia are ca temă viziunea artistului faţă de România ,,remember Romania”/,,ţine minte România”, cu scopul de a trezii creativitatea ancestrală. Tradiţionalismul nu este mort, s-a transformat şi pentru că o altă credinţă a noastră este creativul-liber-conştient fiecare artist expune lucrări din portofoliul personal.  Ne străduim să transformăm un şablon mental de tipul ,artiştii ăştia!”; într-un altul poate mai pozitiv şi poate mai încrezător pentru că talentul şi munca bună la sfarşit se adună.

 

Curator expoziţie:  dr. Radu Gheroghe Serafim

texte social-iste

am gasit acum cativa ani un site social-ist, comunist: IDEEA
texte scrise cu acrivie gimnaziala si avant adolescentin. revigorant.
e bine de citit pentru ca cei ce nu vor sa fie socialisti sa se dezbare de limbajul si de structurile de gandire proprii elevului premiant, elev ce are ca ideal in viata propasirea sociala.
pun un text. e lung dar deliciile sunt pe masura. o sarbatoare a inocentei, a tineretii. tot ce spune e drept. drept si subtire. ca o traiectorie matematica. nu reala. matematica.

Cele trei ecologii


Felix Guattari

Lui Sacha Goldman

Aşa cum există o ecologie a ierburilor rele, există şi o ecologie a ideilor rele.
Gregory Bateson¹

Planeta Terra trece printr-o perioadă de intense transformări tehnico-ştiințifice, care provoacă, în replică, fenomene de dezechilibru ecologic ce amenință, în timp, dacă nu li se va găsi remediu, însăşi implantarea vieții pe suprafața ei. În paralel cu aceste mutații, modurile umane de viață, individuale şi colective, alunecă pe panta unei deteriorări din ce în ce mai pronunțate. Rețelele de rudenie tind să fie reduse la maximum, viața domestică e cangrenată de consumul mass-mediatic, viața conjugală şi familială este „osificată“ frecvent printr-un fel de standardizare a comportamentelor, relațiile de vecinătate sînt reduse, în general, la expresia lor cea mai săracă etc. Compromis, în felul acesta, printr-un fel de mişcare generală de implozie şi de infantilizare regresivă, e raportul dintre subiectivitate şi exterioritatea ei, fie ea socială, animală, vegetală sau cosmică. Alteritatea tinde să-şi piardă orice asperitate. Turismul, de exemplu, se rezumă cel mai adesea la o călătorie pe loc în sînul aceloraşi redundanțe imagistice şi comportamentale.
Formațiunile politice şi instanțele executive par total incapabile să surprindă această problematică în ansamblul implicațiilor ei. Chiar dacă au început, recent, să devină parțial conştiente de pericolele cele mai evidente care amenință mediul natural al societăților noastre, ele se mulțumesc, în general, să abordeze domeniul prejudiciilor industriale exclusiv dintr-o perspectivă tehnocratică, cînd este clar că doar o articulare etico-politică – pe care eu o numesc ecosofie – a celor trei registre ecologice – al mediului, al relațiilor sociale şi al subiectivității umane – ar putea să clarifice aşa cum se cuvine aceste probleme.
Despre modul de a trăi de-acum înainte pe această planetă, în contextul accelerării mutațiilor tehnico-ştiințifice şi al considerabilei creşteri demografice, este vorba. Forțele productive, ca urmare a neîntreruptei dezvoltări a muncii maşinice, amplificată de revoluția informatică, vor face ca tot mai mult timp dedicat unei activități umane potențiale să devină disponibil.² În ce scop însă? Pentru şomaj, marginalitate opresivă, solitudine, inutilitate, angoasă, nevroză sau pentru cultură, creație, cercetare, reinventarea mediului înconjurător, îmbogățirea modurilor de viață şi de simțire? În Lumea a Treia, la fel ca şi în lumea dezvoltată, porțiuni întregi ale subiectivității colective se prăbuşesc sau se chircesc în jurul unor arhaisme, aşa cum se întîmplă, de pildă, în cazul redutabilei exacerbări a fenomenelor de integrism religios.
Crizei ecologice nu i se va putea da un răspuns pe măsură decît la scară planetară şi doar cu condiția operării unei revoluții politice, sociale şi culturale capabile să reorienteze obiectivele producției de bunuri materiale şi imateriale. Această revoluție nu va trebui, aşadar, să privească doar raporturile de forțe vizibile la scară mare, ci şi domenii moleculare ale sensibilității, inteligenței şi dorinței. O finalizare a muncii sociale reglementată univoc de o economie a profitului şi de relații de putere n-ar mai putea să conducă, în momentul de față, decît la nişte impasuri dramatice. Lucrul e evident în cazul absurdității tutelelor economice care apasă asupra Lumii a Treia, împingînd unele dintre zonele ei spre o pauperizare absolută şi ireversibilă. Cum la fel de evident este şi în cazul unor țări precum Franța, în care proliferarea centralelor nucleare expune o mare parte a Europei riscului posibilelor urmări ale unor accidente de tip Cernobîl. Ca să nu mai vorbim de caracterul aproape delirant al stocării a mii de focoase nucleare, care la cea mai mică disfuncționalitate tehnică sau umană ar putea conduce în mod mecanic la o exterminare colectivă. Prin fiecare dintre aceste exemple regăsim aceeaşi punere la îndoială a modurilor dominante de valorificare a activităților umane, şi anume: 1) acela al dominației unei piețe mondiale care reduce şi îngustează sistemele particulare de valoare, aşezînd pe un acelaşi plan de echivalență bunurile materiale, bunurile culturale, siturile naturale etc.; 2) acela care plasează ansamblul relațiilor sociale şi al relațiilor internaționale sub dominația maşinilor polițieneşti şi militare. Prinse în acest cleşte dublu, statele îşi văd rolul tradițional de mediere reducîndu-se din ce în ce mai mult şi se pun, cel mai adesea, în serviciul conjugat al instanțelor pieței mondiale şi al complexelor militaro-industriale.
Această situație este cu atît mai paradoxală cu cît vremurile cînd lumea se afla plasată sub egida unui antagonism Est–Vest, proiecție amplu imaginară a opozițiilor clasă muncitoare-burghezie din țările capitaliste, sînt pe cale de a fi depăşite. Să însemne însă aceasta că mizele multipolare ale celor trei ecologii vor înlocui pur şi simplu vechile lupte de clasă şi miturile lor de referință? Evident că o astfel de înlocuire nu se va produce atît de mecanic! Pare, cu toate acestea, foarte probabil că aceste mize, ce corespund unei extreme complexificări a contextelor sociale, economice şi internaționale, vor tinde să treacă din ce în ce mai mult pe primul plan.
Antagonismele de clasă moştenite din secolul al XIX-lea au contribuit inițial la crearea unor cîmpuri omogene bipolarizate de subiectivitate. Apoi, în a doua jumătate a secolului XX, prin societatea de consum, welfare, media etc., subiectivitatea muncitorească pură şi dură s-a dezagregat. Chiar dacă segregările şi ierarhiile n-au fost trăite nicicînd mai intens, o aceeaşi şapă imaginară se află, în momentul de față, placată peste toate pozițiile subiective. Un acelaşi sentiment difuz de apartenență socială a decrispat vechile conştiințe de clasă. (Las aici deoparte constituirea unor poli subiectivi violent de eterogeni în lumea musulmană.) La rîndul lor, țările aşa-zis socialiste au introiectat şi ele sistemele de valoare „unidimensionalizante“ ale Occidentului. Vechiul egalitarism de fațadă al lumii comuniste cedează locul serialismului mass-mediatic (acelaşi ideal de standing social, aceleaşi mode, acelaşi tip de muzică rock etc.).
În ceea ce priveşte axa Nord–Sud, e greu de imaginat că situația s-ar putea ameliora notabil. Desigur, cu timpul, se poate concepe că dezvoltarea tehnicilor agroalimentare va permite modificarea datelor teoretice ale dramei foamei în lume. Pe teren însă, pînă atunci, ar fi total iluzoriu să credem că ajutoarele internaționale, aşa cum sînt ele concepute şi puse în practică în momentul de față, ar putea reuşi să rezolve semnificativ vreo problemă! Instaurarea pe termen lung a unor imense zone de mizerie, de foamete şi de moarte pare a face, deja, parte integrantă din monstruosul sistem de „stimulare“ propriu Capitalismului Mondial Integrat. În orice caz, tocmai pe acest sistem se bazează implantarea Noilor Puteri Industriale, focare iradiante de hiperexploatare precum Hong Kongul, Taiwanul, Coreea de Sud etc.
În sînul țărilor dezvoltate, regăsim acelaşi principiu al tensiunii sociale şi al „stimulării“ prin disperare, în paralel cu instaurarea unor plaje cronice de şomaj şi cu marginalizarea unei părți din ce în ce mai mari a populațiilor tinere, a persoanelor vîrstnice, a lucrătorilor „parțializați“, devalorizați etc.
Astfel, oriîncontro ne-am întoarce privirea, regăsim acelaşi paradox chinuitor: pe de o parte, dezvoltarea neîntreruptă de noi mijloace tehnico-ştiințifice, susceptibile, potențial, să rezolve problematicile ecologice dominante şi reechilibrarea activității socialmente utile pe suprafața planetei, şi, pe de pe altă parte, incapacitatea forțelor sociale organizate şi a formațiunilor subiective constituite de a-şi însuşi aceste mijloace pentru a le face să devină operaționale.
Cu toate acestea, ne putem întreba dacă această fază paroxistică de laminare a subiectivităților, a bunurilor şi a mediilor nu e sortită să intre într-o fază de declin. Aproape peste tot încep să se facă auzite revendicări de singularitate; semnele cele mai manifeste, în această privință, vin din zona înmulțirii revendicărilor naționalitare, pînă mai ieri marginale, dar care încep să ocupe tot mai mult prim-planul scenelor politice. (Să subliniem, din Corsica pînă în țările baltice, conjuncția dintre revendicările ecologice şi cele autonomiste.) Cu timpul, această intensificare a chestiunilor naționalitare va ajunge, probabil, să modifice în profunzime relațiile Est–Vest, în special configurația Europei, al cărei centru de greutate ar putea să se deplaseze decisiv spre un Est neutralist.
Opozițiile dualiste tradiționale care au călăuzit gîndirea socială şi cartografiile geopolitice sînt depăşite. Conflictualitățile se mențin, dar angajează nişte sisteme multipolare incompatibile cu înregimentările sub stindarde ideologice maniheiste. De exemplu, opoziția dintre Lumea a Treia şi lumea dezvoltată dispare din toate punctele de vedere. Am văzut acest lucru prin apariția acelor Noi Puteri Industriale a căror productivitate o depăşeşte cu mult pe aceea a tradiționalelor bastioane industriale ale Vestului, dar acest fenomen este însoțit de un fel de „tiermondizare“ [tiers-mondisation] internă țărilor dezvoltate, dublată ea însăşi de o exacerbare a problemelor legate de imigrație şi de rasism. Să nu ne facem iluzii, tapajul iscat în jurul unificării economice a Comunității Europene nu va frîna cîtuşi de puțin această tiermondizare a unor vaste zone ale Europei.
Un alt antagonism transversal în raport cu cel al luptelor de clasă rămîne acela al relațiilor bărbat/femeie. La scară planetară, condiția feminină pare departe de a se fi ameliorat. Exploatarea muncii feminine, corelativă cu aceea a muncii copiilor, nu e cu nimic mai prejos decît cele mai negre perioade din secolul al XIX-lea! Cu toate acestea, o revoluție subiectivă anevoioasă n-a încetat să lucreze condiția feminină în ultimele două decenii. Chiar dacă independența sexuală a femeilor, legată de punerea la dispoziție a unor mijloace de contracepție şi avort, s-a dezvoltat extrem de inegal, chiar dacă înmulțirea şi intensificarea integrismelor religioase nu încetează să genereze o minorizare a stării lor, o serie de indicii ne fac să considerăm că nişte transformări de lungă durată – în sensul lui Fernand Braudel – se află efectiv în curs de desfăşurare (desemnarea unor femei ca şef de stat, revendicarea unei parități bărbat-femeie în cadrul instanțelor reprezentative etc.).
Tineretul, chiar dacă strivit în interiorul relațiilor economice dominante care îi conferă un loc din ce în ce mai precar şi manipulat mental de producția de subiectivitate colectivă a mass-mediei, îşi dezvoltă totuşi propriile lui distanțe de singularizare față de subiectivitatea normalizată. Din acest punct de vedere, caracterul transnațional al culturii rock este cît se poate de semnificativ, aceasta jucînd rolul unui fel de cult inițiatic capabil să confere o pseudoidentitate culturală unor mase considerabile de tineri şi permițîndu-le să-şi constituie un minimum de Teritorii existențiale.
Tocmai în aceste contexte de fărîmițare, de decentrare, de multiplicare a antagonismelor şi a proceselor de singularizare îşi fac apariția noile problematici ecologice. Să fim însă bine înțeleşi: nu pretind cîtuşi de puțin că ele ar fi chemate să joace rolul de „pălărie“ pentru celelalte linii de fracturi moleculare, dar mi se pare că ele cheamă o problematizare care le poate deveni tuturor transversală.
Dacă nu se mai pune problema, ca în perioadele anterioare de luptă de clasă şi de apărare a „patriei socialismului“, de a face o ideologie să funcționeze în mod univoc, ne putem imagina, dimpotrivă, că noua referință ecosofică ar putea să indice nişte linii de recompunere a praxisurilor umane în cele mai variate domenii. La toate scările individuale şi colective, în ceea ce priveşte atît viața cotidiană, cît şi reinventarea democrației, în registrul urbanismului, al creației artistice, al sportului etc., este vorba, de fiecare dată, de a ne apleca asupra a ceea ce ar putea să constituie nişte dispozitive de producere a subiectivității mergînd mai curînd în sensul unei re-singularizări individuale şi/sau colective decît în acela al unei prelucrări mass-mediatice sinonime cu suferința şi disperarea. Perspectivă care nu exclude în totalitate definirea unor obiective unificatoare precum lupta împotriva foamei în lume, oprirea despăduririlor sau proliferarea oarbă a industriilor nucleare. Numai că acum nu va mai putea fi vorba de cuvinte de ordine stereotipe, reducționiste, care să exproprieze alte problematici mai singulare şi să implice promovarea unor lideri charismatici.
O aceeaşi preocupare etico-politică traversează probleme precum cele ale rasismului, falocentrismului, dezastrelor lăsate moştenire de un urbanism care s-a vrut modern, ale unei creații artistice eliberate de sistemul pieței, ale unei pedagogii capabile să inventeze mediatori sociali etc. Această problematică, pînă la urmă, este aceea a producerii de existență umană în noile contexte istorice.
Ecosofia socială va consta deci în a dezvolta nişte practici specifice avînd tendința de a modifica şi de a reinventa modurile de a fi în interiorul cuplului, al familiei, al contextului urban, al muncii etc. Fireşte, ar fi de neconceput să avem pretenția de a întoarce la nişte formule anterioare, corespunzătoare unor perioade în care, în acelaşi timp, densitatea demografică era mai slabă şi densitatea relațiilor sociale era mai puternică decît azi. Problema care se pune va fi, efectiv, aceea de a reconstrui ansamblul modalităților de a-fi-în-grup. Şi asta nu numai prin intervenții „comunicaționale“, ci şi prin mutații existențiale referitoare la însăşi esența subiectivității. În acest domeniu, nu vom rămîne la recomandări generale, ci vom pune în operă practici efective de experimentare atît la niveluri microsociale, cît şi la scări instituționale mai mari.
La rîndul ei, ecosofia mentală va trebui să reinventeze relația subiectului cu corpul, cu fantasma, cu timpul care trece, cu „misterele“ vieții şi ale morții. Ea va trebui să caute antidoturi la uniformizarea mass-mediatică şi telematică, la conformismul modelor, la manipularea opiniei prin intermediul publicității, al sondajelor etc. Modul ei de a proceda se va apropia mai mult de cel al artistului decît de cel al profesioniştilor „psi“, în continuare obsedați de un ideal desuet de ştiințificitate.

Nimic, în aceste domenii, nu este jucat în numele istoriei ori al unor determinisme infrastructurale! Implozia barbară nu este cîtuşi de puțin exclusă. Şi fără o astfel de reluare ecosofică (indiferent de numele pe care vom dori să i-l dăm), fără o rearticulare a celor trei registre fundamentale ale ecologiei, se poate, din păcate, anticipa o intensificare a tuturor pericolelor: ale rasismului, ale fanatismului religios, ale schismelor naționalitare basculînd în închideri reacționare, ale exploatării muncii copiilor, ale oprimării femeilor etc.

*

Să încercăm acum să analizăm ceva mai de aproape implicațiile unei astfel de perspective ecosofice asupra conceperii subiectivității.
Subiectul nu este ceva de la sine înțeles; nu este de-ajuns să gîndeşti ca să fii, aşa cum proclama Descartes, pentru că tot felul de alte moduri de a fi se instaurează în afara conştiinței în vreme ce se întîmplă ca, atunci cînd gîndirea se încăpățînează să se surprindă pe ea însăşi, ea să înceapă să se învîrtă asemeni unei sfîrleze nebune, neprinzînd însă nimic din Teritoriile reale ale existenței, care, la rîndul lor, intră în derivă unele față de altele, asemeni unor plăci tectonice sub scoarța continentelor. Mai curînd însă decît de subiect, cel mai nimerit ar fi să vorbim de componente de subiectivare lucrînd, fiecare, mai mult sau mai puțin pe cont propriu. Ceea ce ar conduce, inevitabil, la o reexaminare a raportului dintre individ şi subiectivitate şi, înainte de toate, la o netă separare a conceptelor lor. Aceşti vectori de subiectivare nu trec neapărat prin individ; care, de fapt, se găseşte într-o poziție de „terminal“ față de nişte procese care implică grupuri umane, ansambluri socioeconomice, maşini informaționale etc. În felul acesta, interioritatea ajunge să se instaureze la intersecția multor componente relativ autonome unele față de altele şi chiar, la nevoie, clar discordante.
Ştiu că o astfel de argumentație întîmpină încă dificultăți în a se face auzită; mai ales în nişte contexte în care continuă să domnească o suspiciune, dacă nu chiar o respingere de principiu față de orice referire specifică la subiectivitate. Indiferent dacă în numele unui primat al infrastructurilor, al structurilor sau al sistemelor, subiectivitatea nu are presă bună, iar cei care au de-a face cu ea, în practică sau în teorie, nu o abordează, de obicei, decît cu penseta, cu infinite precauții, avînd grijă să n-o îndepărteze niciodată prea mult de nişte paradigme pseudoştiințifice împrumutate, de preferință, din ştiințele tari: termodinamică, topologie, teoria informației, teoria sistemelor, lingvistică etc. E ca şi cum un Supraeu scientist ar cere reificarea entităților psihice, impunînd ca ele să nu fie surprinse decît prin intermediul unor coordonate extrinsece. În atari condiții, nu trebuie să ne mirăm că ştiințele umane şi ştiințele sociale s-au condamnat singure să rateze dimensiunile intrinsec evolutive, creatoare, autopoziționante ale proceselor de subiectivare. Mi se pare, în orice caz, urgent să ne debarasăm de toate referințele şi metaforele scientiste, pentru a crea noi paradigme, care vor fi însă mai curînd de inspirație etico-estetică. De altfel, cele mai bune cartografieri ale psihicului sau, dacă vreți, cele mai bune psihanalize n-au fost ele mai curînd opera lui Goethe, Proust, Joyce, Artaud şi Beckett decît a lui Freud, Jung şi Lacan? Partea literară a operei celor din urmă constituie, de altfel, tot ce este mai bun (Traumdeutung³ a lui Freud poate fi, de altfel, considerată un extraordinar roman modern!).
Punerea la îndoială, de către noi, a psihanalizei, pornind de la creația estetică şi de la implicații etice, nu presupune însă, neapărat, o „reabilitare“ a analizei fenomenologice, care, din perspectiva noastră, este handicapată de un „reducționism“ sistematic care o împinge să-şi restrîngă obiectele la o pură transparență intențională. În ceea ce mă priveşte, am ajuns să consider că abordarea unui fapt psihic nu poate fi separată de Asamblajul de enunțare [Agencement d’énonciation] care îl face să prindă corp, ca fapt şi ca proces expresiv. Între surprinderea obiectului şi surprinderea subiectului se stabileşte un fel de relație de incertitudine care ne impune ca, pentru a le articula, să nu putem evita un ocol pseudonarativ, prin intermediul unor mituri de referință, al unor ritualuri de orice natură, al unor descrieri cu pretenții ştiințifice care vor avea, toate, ca finalitate elaborarea unei puneri în scenă dis-poziționale, a unei puneri în existență care să permită, în „al doilea“ rînd, o inteligibilitate discursivă. Nu este vorba, aici, de o reluare a distincției pascaliene dintre „spiritul de geometrie“ şi „spiritul de finețe“. Aceste două moduri de abordare – fie prin concept, fie prin afect şi percept – sînt, într-adevăr, absolut complementare. Prin acest ocol pseudonarativ nu este vorba decît de a desfăşura o repetiție-suport de existență prin intermediul unor ritmuri şi al unor ritornele de o infinită varietate. Discursul, sau orice verigă discursivă, devine astfel purtătorul unei nondiscursivități care, asemeni unei dîre stroboscopice, anulează jocurile unor opoziții distinctive atît la nivelul conținutului, cît şi la cel al formei expresiei. Numai în felul acesta pot fi generate şi regenerate Universurile de referință incorporale [Univers de référence incorporels] care punctează cu evenimente singulare derularea istoricității individuale şi colective.
Aşa cum, în alte epoci, teatrul grec, amorul curtenesc şi romanul cavaleresc s-au impus ca modele sau, mai curînd, ca module de subiectivare, freudismul, astăzi, continuă să bîntuie modurile noastre de a susține existența sexualității, a copilăriei, a nevrozei etc. Nu avem deci de gînd, în momentul de față, să „depăşim“ sau să tragem o linie definitivă peste faptul freudian, ci să-i reorientăm conceptele şi practicile pentru a le putea întrebuința în alt mod, rupîndu-le legăturile prestructuraliste cu o subiectivitate total ancorată în trecutul individual şi colectiv. De-acum înainte, la ordinea zilei se va afla degajarea unor cîmpuri de virtualitate „futuriste“ şi „constructiviste“. Inconştientul nu rămîne cramponat în nişte fixații arhaice decît în măsura în care niciun angajament nu-l face să se încordeze spre viitor. Această încordare existențială se va realiza prin intermediul unor temporalități umane şi nonumane. Prin acestea din urmă, înțeleg desfăşurarea sau, dacă vreți, deplierea unor deveniri animale, a unor deveniri vegetale, cosmice, ca şi a unor deveniri maşinice, corelative accelerării revoluțiilor tehnologice şi informatice (aşa se face că vedem înflorind sub ochii noştri prodigioasa expansiune a unei subiectivități asistate de computer). La toate acestea, să adăugăm că nu trebuie să uităm dimensiunile instituționale şi de clasă socială care prezidează la formarea şi „teleghidarea“ indivizilor şi a grupurilor umane.
Pe scurt, amăgirile fantasmatice şi mitice ale psihanalizei trebuie să fie jucate şi dejucate, nu cultivate şi întreținute ca nişte grădini franțuzeşti! Din păcate, psihanaliştii, astăzi mai mult chiar decît cei de ieri, se retranşează în spatele a ceea ce am putea numi o „structuralizare“ a complexelor inconştiente. În teoretizarea lor, asta conduce la o uscăciune şi la un dogmatism insuportabile, iar în practica lor, la o sărăcire a intervențiilor, la stereotipuri care îi fac să devină impermeabili la alteritatea singulară a pacienților lor.
Invocînd nişte paradigme etice, aş vrea, în principal, să atrag atenția asupra responsabilității şi a necesarului „angajament“ nu numai al operatorilor „psi“, ci şi, dincolo de aceştia, al tuturor celor aflați în poziția de a interveni asupra instanțelor psihice individuale şi colective (prin educație, sănătate, cultură, sport, artă, media, modă etc.). Este intolerabil, din punct de vedere etic, să te ascunzi, aşa cum fac, atît de des, aceşti operatori, în spatele unei neutralități transferențiale pretins bazate pe o dominare a inconştientului şi pe un corpus ştiințific. Căci, în realitate, ansamblul domeniilor „psi“ se instaurează în prelungirea şi în interfață cu domeniile estetice.
Insistînd asupra paradigmelor estetice, aş vrea să atrag atenția asupra faptului că, în special în registrul practicilor „psi“, totul ar trebui să fie, în permanență, reinventat, luat de la capăt, în caz contrar procesele fixîndu-se într-o repetiție de moarte. Condiția prealabilă oricărei relansări a analizei – de exemplu, schizanaliza – constă în a admite că, de regulă, şi dacă îți dai osteneala să le lucrezi, Asamblajele subiective individuale şi colective sînt apte, potențial, să se dezvolte şi să prolifereze departe de echilibrele lor obişnuite. Cartografierile lor analitice depăşesc deci, prin însăşi esența lor, Teritoriile existențiale cărora le sînt afectate. Tocmai de aceea, în cazul acestor cartografieri, lucrurile ar trebui să se petreacă la fel ca în pictură sau în literatură, domenii în care fiecare performanță concretă are vocația de a evolua, de a inova, de a inaugura deschideri prospective fără ca autorii lor să se poată baza pe nişte temeiuri teoretice garantate ori pe autoritatea unui grup, a unei şcoli, a unui conservator sau a unei academii. Work in progress! Sfîrşit al catehismelor psihanalitice, comportamentaliste sau sistematiste. Poporul „psi“, pentru a putea să conveargă, din această perspectivă, cu lumea artei, trebuie să renunțe la cămăşile sale albe, începînd cu acelea, invizibile, pe care le poartă în cap, în limbaj şi în felurile lui de a fi (idealul unui pictor nu este să repete la nesfîrşit aceeaşi operă – cu excepția lui Titorelli, din Procesul lui Kafka, care pictează mereu şi la fel acelaşi judecător!). La fel, fiecare instituție de îngrijire, de educare, fiecare cură individuală ar trebui să se preocupe de evoluția permanentă atît a propriei practici, cît şi a propriului eşafodaj teoretic.
Paradoxal, poate că tocmai din partea ştiințelor „tari“ se cuvine să sperăm răsturnările cele mai spectaculoase în raport cu procesele de subiectivare. Nu este semnificativ, de exemplu, că, în ultima lor carte, Prigogine şi Stengers invocă necesitatea introducerii în fizică a unui „element narativ“, indispensabil, după ei, pentru a teoretiza evoluția în termeni de ireversibilitate?⁴ Dacă aşa stau lucrurile, am convingerea că problema enunțării colective se va pune din ce în ce mai mult pe măsură ce se vor dezvolta maşinile producătoare de semne, de imagini, de sintaxă, de inteligență artificială etc. Este vorba de o recompunere a practicilor sociale şi individuale pe care eu o repartizez în trei rubrici complementare: ecologia socială, ecologia mentală şi ecologia mediului, toate sub egida etico-estetică a unei ecosofii.
Relațiile umanității cu sociusul, cu psihismul şi cu „natura“ tind, într-adevăr, să se deterioreze din ce în ce mai mult, şi nu numai din pricina daunelor şi a poluărilor obiective, ci şi ca urmare a unei ignoranțe şi a unei pasivități fataliste a indivizilor şi a puterilor față de aceste probleme privite în ansamblul lor. Catastrofale sau nu, evoluțiile negative sînt accepate aşa cum sînt. Structuralismul, urmat de postmodernism, ne-a obişnuit cu o viziune asupra lumii care elimină pertinența intervențiilor umane incarnate în politici sau micropolitici concrete. Explicarea acestei dispariții a praxisurilor sociale prin moartea ideologiilor şi întoarcerea la valorile universale mi se pare puțin satisfăcătoare. De fapt, ceea ce se cuvine în principal să incriminăm este inadaptarea praxisurilor sociale şi psihologice, ca şi o orbire în privința caracterului înşelător al compartimentării unui anumit număr de domenii ale realului. Nu este corect să separi acțiunea asupra psihismului, asupra sociusului şi asupra mediului. Refuzul de a privi în față degradarea acestor trei domenii, aşa cum este el întreținut de către media, ne închide într-un demers de infantilizare a opiniei şi de neutralizare distructivă a democrației. Pentru a ne dezintoxica de discursul sedativ pe care îl distilează în special televiziunile, ar trebui ca de-acum înainte să începem să privim lumea prin cele trei lentile interşanjabile pe care le constituie cele trei puncte de vedere ecologice ale noastre.
Cernobîlul şi SIDA ne-au dezvăluit cu brutalitate limitele puterilor tehnico-ştiințifice ale umanității şi „răsucirile de manivelă“ pe care poate să ni le rezerve „natura“. În mod evident, o asumare şi o gestionare mai colective se impun pentru a orienta ştiințele şi tehnicile spre finalități mai umane. Nu ne putem lăsa, orbeşte, pe mîna tehnocraților din aparatele de stat pentru a controla evoluțiile şi a preîntîmpina riscurile în aceste domenii, guvernate, în cea mai mare parte, de principiile economiei profitului. Ar fi, desigur, absurd să vrem să ne întoarcem în urmă pentru a încerca să reconstituim vechile moduri de viață. După revoluțiile informatice, robotice, după înflorirea geniului genetic şi după mondializarea tuturor piețelor, niciodată munca umană şi habitatul nu vor redeveni ceea ce încă mai erau cu cîteva decenii în urmă. Accelerarea vitezelor de transport şi de comunicare şi interdependența centrelor urbane, studiate de Paul Virilio, constituie, şi ele, o stare de fapt ireversibilă, pe care, în primul rînd, ar trebui s-o reorientăm. Într-un anumit fel, trebuie să admitem că va trebui să „lucrăm cu“ această situație de fapt. Dar această lucrare implică o recompunere a obiectivelor şi a metodelor ansamblului mişcării sociale în condițiile de azi. Pentru a simboliza această problematică, va fi suficient să evoc experiența pe care a făcut-o, la un moment dat, Alain Bombard la televiziune, prezentînd două vase mari de sticlă: unul umplut cu apă poluată, aşa cum se poate recolta din portul Marsilia, şi în care evolua o caracatiță cît se poate de vioaie, animată parcă de nişte mişcări de dans, celălalt umplut cu apă de mare curată, total nepoluată. Cînd a luat caracatița şi a mutat-o în apa „normală“, după numai cîteva secunde, s-a chircit, s-a muiat şi a murit.
Mai puțin ca oricînd, natura nu poate fi separată de cultură şi trebuie să învățăm să gîndim „transversal“ interacțiunile dintre ecosisteme, mecanosferă şi Universurile de referință sociale şi individuale. Aşa cum algele mutante şi monstruoase invadează laguna Veneției, şi ecranele de televiziune sînt saturate de o populație de imagini şi de enunțuri „degenerate“. O altă specie de alge ținînd, de această dată, de ecologia socială constă în această libertate de proliferare care le este lăsată unor oameni precum Donald Trump, care pune stăpînire pe cartiere întregi din New York, Atlantic City etc. pentru a le „renova“, mărind chiriile şi expulzînd, prin chiar acest fapt, zeci de mii de familii sărace, majoritatea dintre ele fiind condamnate să devină „homeless“, echivalentul peştilor morți din ecologia „naturală“. La fel ar trebui să vorbim şi despre deteritorializarea sălbatică a Lumii a Treia, care afectează în acelaşi timp textura culturală a populațiilor, habitatul, sistemele imunitare, clima etc. Alt dezastru al ecologiei sociale: folosirea copiilor pentru muncă, mai extinsă chiar decît în secolul al XIX-lea! Cum am putea să redobîndim controlul asupra unei atari situații care ne împinge constant pînă în pragul unor catastrofe de autodistrugere? Organizațiile internaționale nu pot controla decît în foarte mică măsură aceste fenomene, care necesită o schimbare fundamentală a mentalităților. Solidaritatea internațională nu mai e asumată decît de asociații umanitare, cînd pînă nu demult ea privea în primul rînd sindicatele şi partidele de stînga. Şi discursul marxist, la rîndul său, s-a devalorizat. (Nu şi textul lui Marx, care îşi păstrează o foarte mare valoare.) Şi le revine protagoniştilor eliberării sociale datoria de a crea noi referințe teoretice capabile să lumineze o cale de rezolvare a istoriei, mai coşmareşti ca oricînd, pe care o trăim. Nu numai speciile dispar, ci şi cuvintele, frazele şi gesturile de solidaritate umană. Toate mijloacele sînt utilizate pentru a strivi sub o şapă de tăcere luptele de emancipare ale femeilor şi ale noilor proletari care sînt şomerii, „marginalizații“, imigranții etc.
Dacă este important, pentru cele trei ecologii, să renunțe, în stabilirea reperelor lor cartografice, la paradigmele pseudoştiințifice e nu numai din pricina gradului de complexitate al entităților avute în vedere, ci, mai profund, ca urmare a faptului că este implicată o logică diferită de cea care guvernează comunicarea curentă dintre vorbitori şi ascultători şi, în felul acesta, inteligibilitatea ansamblurilor discursive şi încastrarea nesfîrşită a cîmpurilor de semnificație. Această logică a intensităților, care se aplică Asamblajelor existențiale autoreferențiale [Agencements existentiels autoréférés] şi angajează durate ireversibile, nu priveşte doar subiecții umani constituiți în corpuri totalizate, ci şi toate obiectele parțiale, în sens psihanalitic, obiectele tranziționale, în sensul lui Winnicott, obiectele instituționale („grupurile-subiect“), fețele, peisajele etc. În timp ce logica ansamblurilor discursive îşi propune să-şi circumscrie cît mai precis obiectele, logica intensităților, sau eco-logica, nu ține seama decît de mişcare, de intensitatea proceselor evolutive. Procesul, pe care îl opun aici sistemului şi structurii, vizează existența pe cale, în acelaşi timp, de a se constitui, de a se defini şi de a se deteritorializa. Aceste procese de „punere în ființă“ [mise à l’être] nu privesc decît anumite subansambluri expresive care s-au rupt din încastrarea lor totalizantă, începînd să lucreze pe cont propriu şi subordonîndu-şi ansamblurile referențiale pentru a se manifesta cu titlu de indici existențiali, de linii de fugă procesuale.
Pentru fiecare focar existențial parțial, praxisurile ecologice se vor strădui să repereze vectorii potențiali de subiectivare şi de singularizare. Este vorba, în general, de ceva care începe să meargă în răspăr față de ordinea „normală“ a lucrurilor, o repetiție contrariantă, un element intensiv care cheamă alte intensități pentru a compune împreună cu ele alte configurații existențiale. Aceşti vectori disidenți sînt deposedați, relativ, de funcțiile lor de denotare şi de semnificare, începînd să lucreze ca materiale existențiale decorporeizate. Dar fiecare dintre aceste tentative de suspendare a sensului reprezintă un risc, acela al unei deteritorializări prea brutale, capabile să distrugă Asamblajul de subiectivare [Agencement de subjectivation] (exemplu, implozia mişcării sociale din Italia, la începutul anilor ’80). Din contră, o deteritorializare blîndă poate face Asamblajele să evolueze într-un mod procesual constructiv. Aici este miezul tuturor practicilor ecologice: rupturile asemnificante, catalizatorii existențiali se află la îndemînă, dar în lipsa unui Asamblaj de enunțare care să le ofere un suport expresiv, ele rămîn pasive şi amenință să-şi piardă consistența (pe această latură va trebui să căutăm rădăcinile angoasei, ale vinovăției şi, în general, ale tuturor reiterărilor psihopatologice). În cazul Asamblajelor procesuale, ruptura expresivă asemnificantă necesită o repetiție creatoare capabilă să producă nişte obiecte impersonale, nişte Maşini abstracte şi nişte Universuri de valoare impunîndu-se ca existînd dintotdeauna deja, chiar dacă sînt total tributare evenimentului existențial care le scoate la lumină.
Pe de altă parte, aceste segmente catalitice existențiale pot continua să fie purtătoare de denotație şi de semnificație. De unde ambiguitatea, de pildă, a unui text poetic care, în acelaşi timp, poate să transmită un mesaj, să denoteze un referent, continuînd să funcționeze în principal prin redundanțe de expresie şi de conținut. Proust a analizat foarte bine funcționarea acestor ritornele existențiale ca focar catalitic de subiectivare („mica frază“ a lui Vinteuil, mişcarea clopotnițelor din Martinville, gustul madlenei etc.). Ceea ce trebuie subliniat aici e că această muncă de reperare a ritornelelor existențiale nu priveşte doar literatura şi artele. Această eco-logică poate fi regăsită la lucru şi în viața de zi cu zi, la diversele etaje ale vieții sociale şi, în general, ori de cîte ori este vorba de constituirea unui Teritoriu existențial. Să mai adăugăm că aceste Teritorii pot fi oricît de deteritorializate vrem să ne imaginăm (ele se pot incarna în Ierusalimul ceresc, într-o problermatică a binelui şi a răului, într-un angajament etico-politic etc.). Singurul punct comun al acestor diverse trăsături existențiale îl constitue susținerea producției de existenți singulari sau resingularizarea ansamblurilor serializate.
Pretutindeni şi întotdeauna, arta şi religia au fost refugiul cartografierilor existențiale bazate pe o asumare a anumitor rupturi de sens „existențializante“. Epoca actuală însă, exacerbînd producția de bunuri materiale şi imateriale în detrimentul consistenței Teritoriilor existențiale individuale şi de grup, a produs un imens gol în subiectivitate, care tinde să devină din ce în ce mai absurdă şi fără recurs. Nu numai că nu se constată nicio relație de la cauză la efect între creşterea resurselor tehnico-ştiințifice şi dezvoltarea progreselor sociale şi culturale, dar pare, chiar, evident că asistăm la o degradare ireversibilă a operatorilor tradiționali în materie de reglare socială. Chiar dacă este artificial ca, în fața unui astfel de fenomen, să mizezi pe o întoarcere în trecut, pe o recompunere a modurilor de a fi ale strămoşilor noştri, tocmai asta e ceea ce încearcă să facă, în felul lor, formațiunile capitaliste cele mai „moderniste“. Vedem, de exemplu, că anumite structuri ierarhice care şi-au pierdut o parte importantă din eficiența lor funcțională (ca urmare, în special, a noilor mijloace informaționale şi de coordonare prin intermediul computerelor) fac obiectul, nu numai din partea păturilor conducătoare, ci şi din partea eşaloanelor inferioare, a unei suprainvestiții imaginare care ajunge, uneori, ca în Japonia, pînă la o devoțiune religioasă. În aceeaşi ordine de idei, asistăm la o intensificare a atitudinilor segregative față de imigranți, femei, tineri şi chiar persoane în vîrstă. Un astfel de reviriment a ceea ce am putea numi un conservatism subiectiv nu trebuie imputat doar înăspririi represiunii sociale; el se datorează şi unui fel de crispare existențială care implică ansamblul actorilor sociali. Capitalismul postindustrial, pe care, în ceea ce mă priveşte, prefer să-l calific drept Capitalism Mondial Integrat (CMI), tinde din ce în ce mai mult să-şi decentreze focarele de putere dinspre structurile de producție de bunuri şi servicii spre structurile producătoare de semne, sintaxă şi subiectivitate, în special prin intermediul controlului pe care-l exercită asupra mass-mediei, publicității, sondajelor de opinie etc.
Există, aici, o evoluție care ar trebuie să ne facă să medităm asupra a ceea ce au fost, din acest punct de vedere, formele anterioare ale capitalismului, deoarece nici ele nu erau scutite de o astfel de propensiune de a capitaliza putere subiectivă, atît în rîndurile elitelor, cît şi în cele ale proletarilor lor. Totuşi, această propensiune nu-şi arătase încă pe deplin adevărata importanță, astfel încît nu a putut fi apreciată aşa cum trebuie de teoreticienii mişcării muncitoreşti.
Propun să grupăm în patru principale regimuri semiotice instrumentele pe care se bazează CMI:

– semioticile economice(instrumente monetare, financiare, contabile, decizionale etc.);

– semioticile juridice(titluri de proprietate, legislație şi reglementări diverse etc.);

– semioticile tehnico-ştiințifice (planuri, diagrame, programe, studii, cercetări etc.);

– ‑semioticile de subiectivare, dintre care unele se intersectează cu cele pe care tocmai le-am enumerat, dar cărora se impune să le adăugăm multe altele, precum cele legate de arhitectură, urbanism, echipamentele colective etc.

Trebuie să recunoaştem că modelele care aveau pretenția că pot stabili o ierarhie cauzală între aceste regimuri semiotice sînt pe cale de a-şi pierde orice legătură cu realitatea. Devine din ce în ce mai dificil să susții, de exemplu, că semioticile economice şi cele care participă la producția de bunuri materiale ocupă o poziție infrastructurală în raport cu semioticile juridice şi ideologice, aşa cum postula marxismul. Obiectul CMI este, în prezent, printr-o aceeeaşi mişcare, productiv-economic-subiectiv. Şi, pentru a reveni la vechi categorizări scolastice, am putea spune că el rezultă în acelaşi timp din cauze materiale, formale, finale şi eficiente.
Una dintre problemele analitice cheie pe care ecologia socială şi ecologia mentală vor trebui să le înfrunte o reprezintă introiectarea puterii represive de către oprimați. Marea dificultate constă, aici, în faptul că sindicatele şi partidele, care luptă, în principiu, pentru a apăra interesele muncitorilor şi ale celor oprimați, reproduc în rîndul acestora aceleaşi modele patogene care împiedică, în interiorul lor, orice libertate de expresie şi de înnoire. Va mai fi, poate, nevoie de o perioadă importantă de timp pentru ca mişcarea muncitorească să recunoască că activitățile de circulație, distribuție, comunicare, încadrare etc. constituie nişte vectori economico-ecologici care se situează strict pe acelaşi plan, din punct de vedere al creării de plusvaloare, cu munca direct încorporată în producția de bunuri materiale. O ignoranță dogmatică a fost întreținută, în această privință, de foarte mulți teoreticieni, consolidînd un uvrierism şi un corporatism care au denaturat şi au handicapat în profunzime mişcările de emancipare anticapitaliste din ultimele decenii.
Să sperăm că o recompunere şi o recadrare a finalităților luptelor de eliberare vor deveni, cît mai curînd cu putință, corelative dezvoltării celor trei tipuri de praxis eco-logic amintite aici. Şi să sperăm, de asemenea, că, în contextul noilor „date“ ale relației dintre capital şi activitatea umană, prizele de conştiință ecologice, feministe, antirasiste etc. vor fi mai prompte în a-şi stabili drept țintă, ca obiectiv major, modurile de producere a subiectivității, adică de cunoaştere, de cultură, de sensibilitate şi de sociabilitate ținînd de nişte sisteme de valoare incorporală aflate, acum, la rădăcina noilor Asamblaje productive.
Ecologia socială va trebui să muncească la reconstruirea relațiilor umane la toate nivelurile sociusului. Ea va trebui să nu piardă niciun moment din vedere că puterea capitalistă s-a delocalizat, s-a deteritorializat, în acelaşi timp în extensiune, extinzîndu-şi dominația asupra ansamblului vieții sociale, economice şi culturale a planetei, şi în „intensiune“, infiltrîndu-se în straturile subiective cele mai inconştiente. Dacă aşa stau lucrurile, nu mai e posibil să avem pretenția de a i ne opune doar din afară, prin practicile sindicale şi politice tradiționale. A devenit la fel de imperativ să-i înfruntăm şi efectele din domeniul ecologiei mentale la nivelul vieții cotidiene individuale, domestice, conjugale, de vecinătate, de creație şi de etică personală. În loc să mai căutăm un consens îndobitocitor şi infantilizant, pe viitor va trebui să cultivăm disensul şi producția singulară de existență. Subiectivitatea capitalistă, aşa cum e ea produsă de operatori de toate soiurile şi de toate dimensiunile, e fabricată în aşa fel încît să apere existența de pătrunderea oricăror evenimente susceptibile să deranjeze şi să perturbe opinia. După ea, orice singularitate ar trebui fie evitată, fie trecută prin grila unor echipamente şi cadre de referință specializate. Astfel, ea se străduieşte să gestioneze lumea copilăriei, a iubirii, a artei, la fel ca şi tot ce ține de angoasă, de nebunie, de durere, de moarte, de sentimentul că sîntem pierduți în cosmos etc. Plecînd tocmai de la datele existențiale cele mai personale – ar trebui să spunem, chiar, infrapersonale – îşi construieşte CMI agregatele sale subiective masive, cramponate de rasă, de națiune, de corpul profesional, de competiția sportivă, de virilitatea dominatoare, de starul mass-mediatic etc. Asigurîndu-şi puterea asupra unui maximum de ritornele existențiale pentru a le controla şi neutraliza, subiectivitatea capitalistă se îmbată, se anesteziază singură, într-un sentiment colectiv de pseudoeternitate.
Pe toate aceste fronturi întrepătrunse şi eterogene va trebui, după părerea mea, să se articuleze noile practici ecologice, obiectivul lor fiind de a face să devină procesual active singularități izolate, refulate, învîrtindu-se în cerc în jurul lor însele. (Exemplu: o clasă de elevi în care sînt aplicate principiile Şcolii Freinet⁵, care constau în a singulariza funcționarea globală – sistem cooperativ, şedințe de evaluare, jurnal, libertate acordată elevilor de a-şi organiza munca individual sau în grup etc.)
Din această perspectivă, simptomele şi incidentele care ies din normă vor trebui privite ca nişte indicii ale unei potențiale munci de subiectivare. Mi se pare esențial să se organizeze, astfel, noi practici micropolitice şi micro-sociale, noi solidarități, o nouă blîndețe, în paralel cu noi practici estetice şi noi practici analitice ale formațiunilor inconştientului. Mi se pare că aceasta este singura cale posibilă pentru ca practicile sociale şi politice să iasă din impas, vreau să spun să lucreze pentru umanitate, nu pentru simpla reechilibare permanentă a Universului semioticilor capitaliste. Mi s-ar putea obiecta că luptele la scară mare nu se află obligatoriu în sincronie cu praxisurile ecologice şi cu micropoliticile dorinței. Dar tocmai asta-i problema: diferitele niveluri de practică nu numai că nu trebuie să fie omogenizate, racordate unele la altele sub o tutelă transcendentă, ci chiar este de preferat ca ele să fie implicate în procese de heterogeneză. Nicicînd feministele nu vor fi suficient de implicate într-o devenire-femeie şi nu există niciun motiv să le cerem imigranților să renunțe la trăsăturile culturale cu care se identifică sau la apartenența națională. Trebuie să lăsăm culturile particulare să se desfăşoare, inventînd, în acelaşi timp, alte contracte de cetățenie. Trebuie să facem în aşa fel ca singularitatea, excepția, raritatea să poată merge mînă în mînă cu o ordine statală cît mai puțin apăsătoare.
Eco-logica nu mai impune „rezolvarea“ contrariilor, aşa cum voiau dialectica hegeliană şi cea marxistă. În special în domeniul ecologiei sociale, vor exista perioade de luptă, în care toți şi toate vor fi îndrumați să-şi stabilească obiective comune şi să se poarte „ca nişte buni soldați“ – vreau să spun, ca nişte buni militanți –, dar şi perioade de resingularizare în care subiectivitățile individuale şi colective se vor „retrage din afacere“, cea care va prima fiind expresivitatea creatoare ca atare, fără nicio grijă pentru finalitățile colective. Această nouă logică ecosofică, subliniez, e înrudită cu cea a artistului, care poate ajunge să-şi remanieze opera plecînd de la pătrunderea unui detaliu accidental, a unui eveniment-incident care dintr-odată face ca proiectul inițial să-şi schimbe direcția, antrenîndu-l departe de perspectivele lui anterioare cele mai sigure. Un proverb spune că „excepția confirmă regula“, dar ea poate foarte bine şi s-o devieze sau s-o re-creeze.
Ecologia mediului, aşa cum există ea astăzi, nu a făcut, după părerea mea, decît să declanşeze şi să prefigureze ecologia generalizată pe care o preconizez aici şi care va avea scopul de a decentra radical luptele sociale şi modurile de a ne asuma propriul psihic. Mişcările ecologice actuale au, desigur, multe merite, dar, de fapt, consider că problema ecosofică globală e mult prea importantă pentru a fi lăsată în voia unora dintre curentele ei arhaizante şi folclorizante, care optează uneori în mod deliberat pentru respingerea oricărui angajament la scară mare. Conotația ecologiei ar trebui să înceteze să mai aibă vreo legătură cu imaginea unei mici minorități de iubitori ai naturii sau de specialişti cu diplome academice. Ea pune în cauză ansamblul subiectivității şi al formațiunilor de putere capitaliste, care nu sînt deloc sigure că vor continua să triumfe, aşa cum s-a întîmplat de-a lungul ultimului deceniu.
Criza permanentă actuală, financiară şi economică, poate conduce la importante răsturnări ale statu-quoului social şi ale imaginarului mass-mediatic care îl subîntinde, iar anumite teme vehiculate de neoliberalism, precum flexibilitatea muncii, dereglementările etc., pot foarte bine să se întoarcă împotriva lui.
Insist, această alegere nu este doar între o fixație oarbă pe vechile tutele statal-birocratice, un welfare generalizat şi o lăsare disperată sau cinică în voia ideologiei „yuppie“. Totul ne îndeamnă să credem că plusurile de productivitate generate de actualele revoluții tehnologice se vor înscrie pe o curbă de creştere logaritmică. Problema este, atunci, dacă noi operatori ecologici şi noi Asamblaje de enunțare ecosofică vor reuşi, sau nu, să le orienteze pe căi mai puțin absurde, mai puțin în impas decît cele ale CMI.

*

Principiul comun celor trei ecologii constă, aşadar, în aceea că Teritoriile existențiale cu care ele ne confruntă nu se oferă ca un în-sine, închis în el însuşi, ci ca un pentru-sine precar, finit, finitizat, singular, singularizat, capabil să se bifurce fie spre reiterări stratificate şi ucigătoare, fie spre o deschidere procesuală, plecînd de la praxisuri capabile să-l facă „locuibil“ printr-un proiect uman. Tocmai această deschidere praxică constituie esența acestei arte „eco“ care subsumează toate modurile de a domestici⁶ Teritoriile existențiale, indiferent dacă acestea privesc moduri de a fi intime, corpul, mediul înconjurător sau mari ansambluri contextuale referitoare la etnie, națiune şi chiar drepturile generale ale umanității. Cu toate acestea, să precizăm că pentru noi nu este vorba de a impune nişte reguli universale, cu titlu de ghid al acestor practici, ci, dimpotrivă, de a degaja antinomiile principiale dintre nivelurile ecosofice sau, dacă vreți, dintre cele trei viziuni ecologice, dintre cele trei lentile discriminante despre care este vorba aici.
Principiul specific ecologiei mentale constă în aceea că modul ei de a aborda Teritoriile existențiale ține de o logică pre-obiectală şi pre-personală, amintind de ceea ce Freud descria ca fiind un „proces primar“. Logică pe care am putea-o numi a „terțului inclus“, în care albul şi negrul sînt indistincte, în care frumosul coexistă cu urîtul, interiorul cu exteriorul, obiectul „bun“ cu cel „rău“ etc. În cazul particular al ecologiei fantasmei este nevoie, la fiecare încercare de realizare a unui releveu cartografic, de elaborarea unui suport expresiv singular sau, mai exact, singularizat. Gregory Bateson a subliniat cît se poate de clar că ceea ce el numeşte „ecologia ideilor“ nu poate fi redus la psihologia indivizilor, ci se organizează în nişte sisteme sau „spirite“ (minds) ale căror granițe nu mai coincid cu indivizii care participă.⁷ Încetăm însă să mai fim de acord cu el atunci cînd el face din acțiune şi din enunțare simple părți ale subsistemului ecologic numit „context“. În ceea ce mă priveşte, consider că „luarea de context“ [prise de contexte] existențial ține întotdeauna de un praxis, instaurîndu-se printr-o ruptură față de „pretextul“ sistemic. Nu există nicio ierarhie ansamblistă pentru a fixa şi localiza la un nivel dat componentele de enunțare. Acestea sînt compuse din elemente eterogene care dobîndesc consistență şi persistență comună cu ocazia trecerilor pragurilor constitutive ale unei lumi în detrimentul alteia. Operatorii acestei cristalizări sînt fragmente ale unor lanțuri discursive asemnificante pe care Schlegel le asimila unor opere de artă („asemenea unei mici opere de artă, un fragment trebuie să fie total desprins de lumea înconjurătoare şi închis asupra lui însuşi asemenea unui arici“⁸).
Pretutindeni şi în orice moment, problema ecologiei mentale poate să izbucnească, dincolo de ansamblurile bine constituite, în ordine individuală sau colectivă. Pentru a putea să surprindă aceste fragmente catalizatoare de bifurcări existențiale, Freud a inventat ritualurile şedinței, al asociației libere, al interpretării, în funcție de nişte mituri de referință ale psihanalizei. Astăzi, anumite curente postsistemiste ale terapiei familiale caută să elaboreze alte scene şi alte referințe. Toate bune şi frumoase! Dar în toate aceste cazuri nu este vorba decît de nişte eşafodaje conceptuale incapabile să dea seama de producțiile de subiectivitate „primară“, aşa cum se desfăşoară acestea la scară cu adevărat industrială, plecînd în special de la mass-media şi de la echipamentele colective. Ansamblul corpusurilor teoretice de acest tip prezintă neajunsul de a fi închis față de o eventuală proliferare creatoare. Mit sau teorie cu pretenții ştiințifice, pertinența modelelor în materie de ecologie mentală ar trebui judecată în funcție: 1) de capacitatea lor de a circumscrie verigile discursive aflate în ruptură de sens; 2) de punerea la bătaie a unor concepte care să permită o autoconstructibilitate teoretică şi practică: freudismul satisface, de bine, de rău, prima cerință, dar nu şi pe a doua; invers, postsistemismul ar avea tendința de a satisface mai curînd a doua cerință, subestimînd-o în schimb pe prima, în timp ce, în cîmpul politico-social, mediile „alternative“ ignoră, în general, totalitatea problematicilor ținînd de ecologia mentală.
În ceea ce ne priveşte, intenționăm să regîndim pe o altă direcție atît diferitele încercări de modelizare „psi“, cît şi practicile religioase ori „romanele de familie“ nevrotice şi delirurile psihotice. Va fi vorba de a analiza aceste practici nu atît în termeni de adevăr ştiințific, cît în funcție de eficacitatea lor estetico-existențială. Ce anume acționează în ele? Ce scene existențiale sînt, de bine, de rău, organizate? Obiectivul crucial îl reprezintă surprinderea punctelor de ruptură asemnificante – în ruptură de denotație, de conotație şi de semnificație – plecînd de la care un anumit număr de verigi semiotice vor începe să lucreze pentru producerea unui efect de autorefențialitate existențială. Simptomul repetitiv, rugăciunea, ritualul „şedinței“, cuvîntul de ordine, emblema, ritornela, cristalizarea facializatoare a starului etc. declanşează producerea unei subiectivități parțiale. Se poate spune că sînt sediul unei protosubiectivități. Deja freudienii detectaseră existența unor vectori de subiectivare care scăpau controlului Eului; subiectivitate parțială, complexuală, urzindu-se în jurul unor obiecte aflate în ruptură de sens precum sînul matern, excrementele, sexul etc. Dar ei concepuseră aceste obiecte generatoare de subiectivitate „disidentă“ ca rămînînd primordial adiacente față de pulsiunile instinctuale şi față de un imaginar corporeizat. Şi alte obiecte instituționale, arhitecturale, economice, cosmice susțin cu drept deplin o astfel de funcție de producție existențială.

Repet, esențială, aici, este ruptura-bifurcare, imposibil de reprezentat ca atare, dar care, cu toate acestea, va secreta o întreagă fantasmatică a originilor (scena primitivă freudiană, privirea „înarmată“ a sistematicianului terapiei familiale, ceremonialuri de inițiere, de conjurare etc.). Pura autoreferențialitate creatoare este insuportabilă pentru aprehendarea caracteristică existenței obişnuite. Reprezentarea ei nu poate decît s-o mascheze, s-o travestească, s-o desfigureze, s-o facă să treacă prin mituri şi prin narațiuni de referință – ceea ce eu numesc o metamodelizare. Corolar: nu vom putea accede la astfel de focare de subiectivare creatoare în stare născîndă decît ocolind printr-o economie fantasmatică ce se desfăşoară într-o formă deturnată. Astfel, nimeni nu este scutit să joace jocul ecologiei imaginarului!
Nici în viața individuală, nici în cea colectivă, impactul unei ecologii mentale nu presupune importarea de concepte şi practici dintr-un domeniu „psi“ specializat. A înfrunta logica ambivalenței dezirante pretutindeni unde aceasta se profilează – în cultură, în viața de zi cu zi, în muncă, sport etc. –, a evalua finalitatea muncii şi a activităților umane în funcție de alte criterii decît cele ale randamentului şi profitului: aceste imperative ale ecologiei mentale necesită o mobilizare pe măsură a ansamblului indivizilor şi segmentelor sociale. Ce loc, de exemplu, se cuvine să acordăm fantasmelor de agresiune, de omor, de viol, de rasism din lumea copilăriei şi a adulteității [adultéité] regresive? În loc să continuăm să recurgem la nesfîrşit la proceduri de cenzură şi de stăpînire de sine în numele marilor principii morale, nu este oare mai nimerit să promovăm o veritabilă ecologie a fantasmei, privitoare la transferuri, translări, reconvertiri ale materiilor lor de expresie?⁹ Este, fireşte, legitim ca o represiune să se exercite față de „trecerile la act“! Dar, în amonte, e nevoie să fie amenajate moduri de expresie adecvate fantasmagoriilor negativiste şi distructive, în aşa fel încît acestea să poată, ca în tratamentul psihozei, să ab-reacționeze [ab-réagir] pentru a reuşi să readucă laolaltă Teritorii existențiale plutind în derivă. O atare „transversalizare“ a violenței implică să nu presupunem existența inevitabilă a unei pulsiuni de moarte intrapsihice, aflată mereu la pîndă, gata să distrugă totul în calea ei în clipa cînd Teritoriile Eului îşi pierd consistența şi vigilența. Violența şi negativitatea rezultă întotdeauna din nişte Asamblaje subiective complexe; ele nu se află înscrise intrinsec în esența speciei umane. Sînt construite şi întreținute de o multitudine de Asamblaje de enunțare. Sade şi Céline s-au străduit, cu mai mult sau mai puțin succes, să-şi facă aproape baroce fantasmele negative. Din acest punct de vedere, ar trebui considerați nişte autori-cheie pentru o ecologie mentală. Fără o toleranță şi o inventivitate permanente de a „imaginariza“ diferitele avataruri ale violenței, societatea riscă să le facă să cristalizeze în real.
Acest lucru poate fi observat astăzi, de pildă, în cazul exploatării comerciale intensive a benzilor desenate scatologice destinate copiilor.¹⁰ Dar, într-un mod şi mai neliniştitor, sub specia unui chior în acelaşi timp respingător şi fascinant care, mai bine ca oricine, ştie să impună implicitul rasist şi nazist al discursului său atît pe scena mass-media, cît şi în rîndul forțelor politice.¹¹ E preferabil să nu ne facem că nu vedem: forța acestui gen de personaje ține de faptul că ele reuşesc să devină interpretul unor montaje pulsionale care bîntuie, de fapt, ansamblul sociusului.
Nu sînt atît de naiv şi de utopic încît să pretind că ar exista o metodologie analitică garantată pentru a eradica în profunzime toate fantasmele ce conduc la reificarea femeii, a imigrantului, a nebunului etc. şi pentru a putea să renunțăm o dată pentru totdeauna la instituțiile penitenciare, psihiatrice etc. Sînt însă convins că o generalizare a experiențelor de analiză instituțională¹² (în spital, la şcoală, în mediul urban etc.) ar putea transforma din rădăcini datele acestei probleme. Este nevoie de o enormă reconstrucție a mecanismelor sociale pentru a putea face față pagubelor produse de CMI. Numai că o astfel de reconstrucție trece nu atît prin nişte reforme la vîrf – legi, decrete, programe birocratice –, cît prin promovarea de practici inovatoare, prin răspîndirea de experiențe alternative, centrate pe respectarea singularității şi pe o permanentă muncă de producere de subiectivitate, care se autonomizează şi, în acelaşi timp, se articulează convenabil la restul societății. A da curs deteritorializărilor brutale ale psihismului şi ale sociusului în care constau fantasmele de violență poate conduce nu la o sublimare miraculoasă, ci la reconvertiri ale unor Asamblaje care depăşesc din toate direcțiile limitele corpului, ale Eului, ale individului. Supraeul punitiv şi culpabilizarea ucigătoare nu pot fi atinse prin mijloacele obişnuite ale educației şi ale „ştiinței de a trăi“ [savoir vivre]. Cu excepția islamului, marile religii au tot mai puțină priză asupra psihismului, în timp ce aproape pretutindeni în lume se poate vedea înflorind un fel de revenire la totemism şi la animism. Comunitățile umane prinse în furtună au tendința de a se replia pe ele însele, lăsînd pe mîna politicienilor profesionişti grija de a guverna organizarea socială, în timp ce sindicatele sînt depăşite de mutațiile unei societăți aflate pretutindeni în criză latentă sau manifestă.¹³

*

Principiul ecologiei sociale se referă la promovarea unei investiții afective şi pragmatice în rîndul unor grupuri umane de diferite dimensiuni. Acest „Eros de grup“ nu se prezintă ca o cantitate abstractă, ci corespunde unei reconvertiri specifice, din punct de vedere calitativ, a subiectivității primare ținînd de ecologia mentală. Două opțiuni există aici: fie triangularea personologică a subiectivității după un model EU-TU-El, tată-mamă-copil etc., fie constituirea unor grupuri-subiect autoreferențiale, deschizîndu-se larg către socius şi cosmos. În primul caz, eul şi celălalt sînt construiți plecîndu-se de la un joc de identificări şi de imitații standard care conduc la nişte grupuri primare repliate pe tată, pe şef, pe starul mass-mediatic etc. Într-adevăr, tocmai în sensul unei astfel de psihologii a mulțimilor maleabile lucrează mediile de masă. În cel de-al doilea caz, în locul unor sisteme identificatorii sînt puse la lucru nişte trăsături de eficiență diagramatice. Aici, cel puțin parțial, semiologiile modelizării iconice sînt evitate în avantajul unor semiotici procesuale pe care mă voi feri să le numesc simbolice, pentru a nu cădea în vechile erori structuraliste. Ceea ce caracterizează o trăsătură diagramatică, în comparație cu un icon, e gradul ei de deteritorializare, capacitatea ei de a ieşi din ea însăşi pentru a constitui nişte lanțuri discursive în priză directă cu referentul. De exemplu, putem deosebi imitația identificatorie a unui pianist elev cu profesorul său de un transfer de stil susceptibil să se bifurce pe o direcție aparte. În general, vom deosebi agregatele imaginare de mulțimi de Asamblajele colective de enunțare, care implică atît trăsături pre-personale, cît şi sisteme sociale sau componente maşinice. (Vom opune, aici, maşinismele vii „autopoietice“¹⁴ mecanismelor de repetiție goală.)
Chiar şi aşa, opozițiile dintre aceste două modalități nu sînt atît de tranşante: într-o mulțime pot exista grupuri îndeplinind funcția de lideri de opinie, iar grupuri-subiect pot recădea într-o stare amorfă şi alienantă. Societățile capitaliste – expresie sub care aşez, pe lîngă puterile Vestului şi Japonia, țările aşa zicînd ale socialismului real şi Noile Puteri Industriale din Lumea a Treia – fabrică în momentul de față, pentru a şi le subordona, trei tipuri de subiectivitate: o subiectivitate serială corespunzătoare claselor salariate, o alta corespunzătoare imensei mase a „precarilor“ şi, în sfîrşit, o subiectivitate elitistă corespunzătoare claselor conducătoare. Mass-mediatizarea accelerată a ansamblului societăților tinde, astfel, să creeze o prăpastie din ce în ce mai adîncă între aceste diferite categorii de populație. În ceea ce priveşte elitele, avem de-a face cu o punere la dispoziție absolut îndestulătoare de bunuri materiale, de mijloace culturale, cu o practică minimală a lecturii şi a scrisului şi cu un sentiment de competență şi de legitimitate decizională. În ceea ce priveşte clasele aservite, avem de-a face, destul de constant, cu o abandonare în voia ordinii lucrurilor, cu o pierdere a speranței de a conferi un sens propriei vieți. Un punct programatic primordial al ecologiei sociale constă în a face ca aceste societăți capitaliste să treacă de la era mediatică spre o eră postmediatică; înțeleg prin aceasta o reapropriere a mediilor de către o multitudine de grupuri-subiecți, capabile să le gestioneze în direcția unei resingularizări. O astfel de perspectivă poate părea, astăzi, inimaginabilă. Dar situația actuală, aceea a unui optimum de alienare prin media, nu ține de nicio necesitate intrinsecă. În acest domeniu, viziunea fatalistă asupra lucrurilor mi se pare a decurge din necunoaşterea mai multor factori:

a) bruştele prize de conştiință ale maselor, care rămîn întotdeauna posibile;

b) ‑prăbuşirea progresivă a stalinismului şi a avatarurilor lui, care cedează locul altor Asamblaje de transformare a luptelor sociale;

c) ‑evoluția tehnologică a mediilor, în special miniaturizarea lor, scăderea costului lor, posibila lor utilizare în scopuri necapitaliste;

d) ‑recompunerea proceselor de muncă pe ruinele sistemelor de producție industriale de la începutul secolului, care impune o producție crescută

e) ‑de subiectivitate „creaționistă“, atît în plan individual, cît şi în plan colectiv. (Prin intermediul formării permanente, al extinderii şi înnoirii surselor de mînă de lucru, al transferurilor de competențe etc.)

Misiunea de a lamina şi de a serializa subiectivitatea claselor muncitoare a revenit primelor forme de societate industrială. Astăzi, specializarea internațională a muncii a exportat metodele lucrului la bandă spre Lumea a Treia. În epoca revoluțiilor informatice, de înflorire a biotehnologiilor, a creației accelerate, a noi materiale şi a unei „maşinizări“ tot mai fine a timpului¹⁵, noi modalități de subiectivare sînt pe cale să-şi facă apariția. Se va apela tot mai mult la inteligență şi la inițiativă, în timp ce, în contrapondere, o atenție tot mai mare va fi acordată codării şi cotrolării vieții casnice a cuplului conjugal şi a familiei nucleare. Pe scurt, reteritorializîndu-se familia la scară mare (prin media, servicii de asistență, salarii indirecte etc.), se va încerca o cît mai profundă îmburghezire a subiectivității muncitoreşti.
Operațiunile de reindividuare şi de „familializare“ nu au acelaşi efect după cum se desfăşoară pe un teren al subiectivității colective devastat de era industrială a secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX sau pe nişte terenuri în interiorul cărora au fost păstrate anumite trăsături arhaice moştenite din era precapitalistă. Din acest punct de vedere, exemplul Japoniei şi cel al Italiei par semnificative, deoarece este vorba de nişte țări care au reuşit să grefeze industrii de vîrf pe o subiectivitate colectivă care păstrase anumite legături cu un trecut uneori foarte îndepărtat (mergînd, în cazul Japoniei, pînă la şinto-budism, iar în cazul Italiei, pînă în epocile patriarhale). În aceste două țări, reconversia postindustrială s-a efectuat prin tranziții relativ mai puțin brutale decît în Franța, de pildă, unde regiuni întregi au ieşit, pentru o lungă perioadă, din viața economică activă.
Şi într-o serie de țări din Lumea a Treia asistăm la suprapunerea dintre o subiectivitate medievală (raport de supunere față de clan, totală alienare a femeilor şi copiilor etc.) şi o subiectivitate postindustrială. Ne putem, de altfel, întreba dacă acest tip de Noi Puteri Industriale, localizate, pentru moment, în special pe țărmurile Mării Chinei, nu va începe să înflorească şi pe țărmurile Mediteranei şi pe cele ale Africii atlantice. Dacă lucrurile s-ar desfăşura în felul acesta, am vedea o serie întreagă de regiuni ale Europei supuse unor puternice tensiuni, ca urmare a unei totale puneri sub semnul întrebării a surselor lor de venit şi a statutului lor de apartenență la clubul marilor puteri albe.
În aceste diferite domenii, problematicile ecologice se întrepătrund. Lăsată în voia ei, înflorirea neoarhaismelor sociale şi mentale poate conduce deopotrivă la bine şi la rău! Trebuie să înfruntăm, aici, o problemă redutabilă: fascismul ayatollahilor, să nu uităm, nu s-a instaurat decît pe baza unei profunde revoluții populare în Iran. Recentele revolte ale tinerilor din Algeria au întreținut o dublă simbioză între modurile de a trăi occidentale şi diferitele nuanțe de integrism. Ecologia socială spontană lucrează la constituirea unor Teritorii existențiale capabile să suplinească, de bine, de rău, vechile controale rituale şi religioase ale sociusului. Pare evident că, în acest domeniu, atîta timp cît ştafeta nu va fi preluată de nişte praxisuri colective coerente politic, tot întreprinderile naționaliste reacționare, opresive pentru femei, copii, marginali şi ostile față de orice inovație vor fi cele care, pînă la urmă, vor triumfa. Aici nu este vorba de a propune un model de societate „la cheie“, ci doar o luare în considerare a ansamblului componentelor ecosofice, al cărei obiectiv va fi, în special, instituirea unor noi sisteme de valorizare.
Am subliniat, deja, că este din ce în ce mai puțin legitim ca recompensele financiare şi de prestigiu ale activităților umane social recunoscute să nu fie reglate decît de o piață întemeiată pe profit. Există multe alte sisteme de valoare de care ar trebui să se țină seama („rentabilitate“ socială, estetică, valorile dorinței etc.). Numai statul, pînă în prezent, s-a aflat în poziția de a arbitra între nişte domenii de valoare care nu depind de profitul capitalist (exemplu: aprecierea domeniului patrimoniului). Ni se pare necesar să insistăm asupra faptului că noi relee sociale, precum fundațiile recunoscute de utilitate socială, ar trebui să poată să elasticizeze şi să extindă finanțarea Sectorului Terțiar – nici privat, nici public –, care va ajunge să crească permanent, pe măsură ce munca umană va ceda locul muncii maşinice. Dincolo de un venit minim garantat pentru toți – recunoscut ca drept, nu cu titlu de contract aşa-numit de reinserție –, se profilează luarea în discuție a unei puneri la dispoziție a mijloacelor necesare pentru lansarea unor întreprinderi individuale şi colective mergînd în sensul unei ecologii a resingularizării. Căutarea unui Teritoriu sau a unei patrii existențiale nu trece neapărat prin aceea a unei țări natale ori a unei filiații cu origine îndepărtată. Mult prea adesea, mişcările naționalitare (de tip basc, irlandez), din cauza unor antagonisme exterioare, se repliază pe ele însele, lăsînd deoparte celelalte revoluții moleculare referitoare la eliberarea femeii, la ecologia mediului înconjurător etc. Tot felul de „naționalități“ deteritorializate pot fi imaginate, precum muzica, poezia etc. Ceea ce condamnă sistemul de valorizare capitalistă este tocmai caracterul lui de echivalent general, care striveşte toate celelalte moduri de valorizare, alienate de hegemonia exercitată de el. Acestui sistem ar trebui, dacă nu să-i opunem, cel puțin să-i suprapunem nişte instrumente de valorizare bazate pe producțiile existențiale, care nu pot fi determinate exclusiv nici în funcție de un timp de muncă abstract, nici în funcție de un profit capitalist scontat. Noi „burse“ de valoare, noi deliberări colective oferind şansa ce li se cuvine întreprinderilor celor mai individuale, celor mai singulare, celor mai disensuale sînt chemate să vadă lumina zilei – sprijinindu-se în special pe mijloace de coordonare telematice şi informatice. Noțiunea de interes colectiv va trebui extinsă la întreprinderi care, pe termen scurt, nu aduc „profit“ nimănui, dar care, pe termen lung, sînt aducătoare de îmbogățire procesuală pentru întreaga umanitate. Întregul viitor al cercetării fundamentale şi al artei se află, aici, pus în cauză.
Această promovare a unor valori existențiale şi a unor valori de dorință nu se va înfățişa, subliniez, ca o alternativă globală, gata constituită din creştet pînă la tălpi. Ea va rezulta dintr-o alunecare generalizată a actualelor sisteme de valori şi prin apariția unor noi poli de valorizare. În această privință, este semnificativ că, în ultima perioadă, cele mai spectaculoase schimbări sociale au ținut tocmai de acest tip de alunecare pe termen lung. În plan politic, de pildă, în Filipine sau Chile, sau, în plan naționalist, în URSS, unde mii de revoluții ale sistemului de valoare nu încetează să se infiltreze. Este de datoria noilor componente ecologice să le polarizeze şi să le afirme ponderea în raporturile de forță politice şi sociale.
Principiul ecologiei mediului înconjurător e că aici totul este posibil, atît cele mai nefaste catastrofe, cît şi evoluțiile cele mai suple.¹⁶ Din ce în ce mai mult, echilibrele naturale vor depinde de intervențiile umane. Va veni o vreme cînd imense programe vor trebui elaborate şi aplicate pentru a reglementa raporturile dintre oxigen, ozon şi gazul carbonic din atmosfera terestră. Ecologia mediului înconjurător ar putea fi, la fel de bine, calificată drept ecologie maşinică, deoarece, în ceea ce priveşte atît cosmosul, cît şi praxisurile umane, niciodată nu este vorba decît de maşini, şi aş îndrăzni, chiar, să spun, de maşini de război. Dintotdeauna, „natura“ s-a aflat într-un război împotriva vieții! Dar accelerarea „progreselor“ tehnico-ştiințifice, conjugate cu enorma creştere demografică, impune neîntîrziat inițierea unui fel de fugă înainte pentru a putea stăpîni mecanosfera.
Pe viitor, nu va mai fi vorba doar de o apărare a naturii, ci de o ofensivă pentru a repara plămînul amazonian sau pentru a face Sahara să înflorească din nou. Crearea de specii vii, vegetale şi animale, ne aşteaptă, ineluctabil, la orizont, impunînd ca urgentă nu numai adoptarea unei etici ecosofice adaptate acestei situații în acelaşi timp înspăimîntătoare şi fascinante, ci şi o politică focalizată pe soarta umanității.
Narațiunii genezei biblice sînt pe cale să-i ia locul noile narațiuni ale recreării permanente a lumii. N-am putea proceda, aici, mai bine decît să-l cităm pe Walter Benjamin condamnînd reducționismul corelativ primatului informației: „Atunci cînd informația se substituie vechii relatări, cînd, la rîndul său, este înlocuită de senzație, dublul proces reflectă degradarea crescîndă a experienței. Toate aceste forme, fiecare în felul ei, se deosebesc de povestire, care este una dintre cele mai vechi forme de comunicare. Ea nu caută să transmită întîmplarea ca atare (cum face informația), ci o încorporează în viața celui ce povesteşte, pentru a o comunica, drept proprie experiență, celui ce ascultă. Aşadar, povestirea poartă urma povestitorului, aşa cum vasul de pămînt poartă urmele mîinilor olarului“.¹⁷
A aduce la lumină alte lumi decît cele ale purei informații abstracte, a crea Universuri de referință şi Teritorii existențiale în care singularitatea şi finitudinea să fie luate în considerare de logica multivalentă a ecologiilor mentale şi de principiul Erosului de grup al ecologiei sociale, şi a înfrunta întîlnirea amețitoare cu Cosmosul pentru a o supune unei vieți posibile, iată care sînt căile întrepătrunse ale triplei viziuni ecologice.
O ecosofie de tip nou, în acelaşi timp practică şi speculativă, etico-politică şi estetică, mi se pare deci că trebuie să ia locul vechilor forme de angajament religios, politic, asociativ etc. Ea nu va fi nici o disciplină de repliere asupra interiorității, nici o simplă înnoire a vechilor forme de „militantism“. Va fi, mai curînd, vorba de o mişcare cu multiple fațete, care va cuprinde instanțe şi dispozitive în acelaşi timp analitice şi producătoare de subiectivitate. Subiectivitate deopotrivă individuală şi colectivă, depăşind din toate părțile limitele circumscripțiilor individuate, „înjghebate“ [moïsées], închise şi izolate pe identificări, şi deschizîndu-se spre toate zările atît pe latura sociusului, cît şi pe latura Filumurilor maşinice¹⁸, a Universurilor de referință tehnico-ştiințifice, a lumilor estetice, ca şi pe latura noilor aprehendări „pre-personale“ ale timpului, corpului, sexului etc. Subiectivitate a resingularizării capabilă să înfrunte întîlnirea cu finitudinea sub specia dorinței, a durerii, a morții etc. O întreagă rumoare îmi spune că nimic din toate acestea nu mai e ceva de la sine înțeles! Peste tot sînt impuse un fel de şape neuroleptice tocmai pentru a se evita orice singularitate intruzivă. Se impune să invocăm, o dată în plus, Istoria! Cel puțin pentru faptul că riscăm să nu mai existe istorie umană fără o radicală reasumare a umanității de către ea însăşi. Prin toate mijloacele posibile, trebuie să conjurăm extinderea entropică a subiectivității dominante. În loc să tot insistăm pe eficacitatea amăgitoare a „challenge“-urilor economice, se impune să ne reapropriem Universurile de valoare în interiorul cărora procesele de singularizare îşi vor putea redobîndi consistență. Noi practici sociale, noi practici estetice, noi practici ale sinelui în relația cu altul, cu străinul, cu straniul: un întreg program care va părea foarte îndepărtat de urgențele momentului! Şi totuşi, numai în funcție de articularea dintre:

– subiectivitatea în stare născîndă;

– sociusul în stare mutantă;

– mediul ajuns în punctul în care poate fi reinventat

se va juca ieşirea din crizele majore ale epocii noastre.
*

În concluzie, cele trei ecologii vor trebui concepute, dintr-o bucată, în acelaşi timp ca ținînd de o comună disciplină etico-estetică şi ca deosebindu-se unele de altele din punctul de vedere al practicilor ce le caracterizează. Registrele lor țin de ceea ce am numit o heterogeneză, adică de nişte procese continue de re-singularizare. Indivizii trebuie să devină în acelaşi timp solidari şi din ce în ce mai diferiți. (La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte şcolile, primăriile, urbanismul etc.)
Subiectivitatea, prin intermediul unor chei transversale, se instaurează concomitent în lumea mediului înconjurător, a marilor Asamblaje sociale şi instituționale şi, simetric, în peisajele şi fantasmele care locuiesc cele mai intime sfere ale individului. Recucerirea unui grad de autonomie creatoare într-un domeniu anume cheamă alte recuceriri, în alte domenii. Astfel, o întreagă cataliză a refacerii încrederii umanității în ea însăşi trebuie elaborată pas cu pas, pornind uneori chiar de la mijloacele cele mai mărunte. Precum eseul de față, care, oricît de puțin, ar vrea să îndiguiască cenuşiul şi pasivitatea înconjurătoare.¹⁹
Traducere de Bogdan Ghiu

Note:
  * ‑Drepturile cărții lui Félix Guattari,Les Trois Écologies, aparțin editurii pariziene Galilée, care a publicat-o în 1989, în colecția „L’espace critique“, coordonată de Paul Virilio. Editorii îi mulțumesc doamnei Joanna Delorme pentru acordarea drepturilor de realizare şi de publicare a prezentei versiuni româneşti. (N. ed.)
  1. ‑Gregory Bateson, Vers l’écologie de l’esprit, vol. II, Paris, Le Seuil, 1980.
  2. ‑În uzinele Fiat, de exemplu, în zece ani, mîna de lucru salariată a scăzut de la 140.000 de muncitori la 60.000, în vreme ce productivitatea a crescut cu 75%.
  3.‑Sigmund Freud, Die Traumdeutung (1900), Interpretarea viselor, Opere, vol. IX,traducere de Roxana Melnicu, Bucureşti, Trei, 2003. (N. tr.)
  4. ‑Entre le temps et l’éternité, Paris, Fayard, 1988, pp. 41, 61, 67.
  5. ‑Aşa-numita „pedagogie Freinet“ se bazează pe o serie de tehnici originale, în acelaşi timp stricte şi inovatoare, puse la punct de pedagogul francez Célestin Freinet (1896–1966), în special în şcoli experimentale din sudul Franței. Se bazează pe autoorganizarea cooperativă a muncii copiilor. (N. tr.)
  6. ‑Rădăcina eco este înțeleasă aici în accepțiunea ei elină originară: oikos, altfel spus: casă, bun domestic, locuință, mediu natural.
  7. ‑Vers l’écologie de l’esprit, op. cit., vol. II, pp. 93–94.
  8. ‑Citat de Philippe Lacoue-Labarthe şi Jean-Luc Nancy în L’Absolu littéraire, 1978, p. 126.
  9. ‑Exemplu strălucit al unei astfel de reconversii umoristice a pulsiunilor sadice, filmul lui Roland Topor, intitulat Marchizul [Le Marquis].
10. ‑Cf. ancheta din Libération, 17 martie 1989, intitulată „SOS Crados“.
11. ‑Aluzie transparentă la Jean-Marie Le Pen, om politic francez de extremă dreaptă, părintele fondator al Frontului Național, a cărui acțiune e continuată, azi, cu succes de fiica sa, Marine Le Pen, care şi-a anunțat deja candidatura la alegerile prezidențiale franceze din 2012. (N. tr.)
12. ‑Analiza instituțională, pe care psihiatrul Jean Oury o definea ca analiză permanentă a alienării noastre sociale, este revendicată şi dezvoltată în acelaşi timp de Guattari, fiind practicată, ca „schizanaliză“, în cadrul aşa-numitei psihoterapii instituționale dezvoltate la clinica experimentală de la La Borde, precum şi, în plan filosofic-universitar, de G. Lapassade şi R. Lorau, fiind dezvoltată ca „socianaliză“. (N. tr.)
13. ‑Un simptom al acestei stări de fapt îl constituie proliferarea de „coordonări“ spontane cu ocazia marilor mişcări sociale. Să subliniem faptul că ele recurg uneori de mesagerii telematice cu scopul de a lărgi expresia „bazei“ (de exemplu, numărul de Minitel 3515, Cod ALTER).
14. ‑În sensul lui Francisco Varela, Autonomie et connaissance, Paris, Le Seuil, 1989.
15. ‑Despre aceste patru direcții, aflate în plină mutație, vezi raportul lui Thierry Gaudin, „Rapport sur l’état de la technique“, CPE, Science et Technique (număr special).
16. ‑Gregory Bateson vorbea de un „buget al supleței“, comparînd sistemul ecologic cu un acrobat pe o frînghie (Vers une écologie de l’esprit, op. cit., p. 256).
17. ‑Walter Benjamin, Essais 2, trad. fr. Maurice de Gandillac, Paris, Denoël, 1983, p. 148. [Walter Benjamin, „Despre unele motive literare la Baudelaire“, in Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, Cluj, Idea Design & Print, 2000, p. 148.]
18. ‑În biologie, termenul de filum (fr. phylum) desemnează atît formele vegetale, cît şi pe cele animale înrudite; în legătură cu regnul animal, este sinonim cu încrengătură. Îl păstrez aici ca atare deoarece este un concept important în gîndirea comună a lui Guattari şi Deleuze, fiind utilizat în cărțile scrise împreună. (N. tr.)
19. ‑Din perspectiva unei „ecologii globale“, Jacques Robin, într-un raport intitulat „Penser à la fois l’écologie, la société et l’Europe“, abordează cu o rară competență, şi pe o cale paralelă cu a noastră, raporturile dintre ecologia ştiințifică, ecologia economică şi apariția implicațiilor lor etice („Groupe Écologie“, din „Europe 93“, 22, rue Dussoubs, 75002 Paris, anul 1989).