Tatal...Tatal nostru...

Noi, oamenii, suntem copii. Ne purtam ca copii. Eu, la 37 ani, sunt acelasi ca la 6 ani, ca la 14 ani, ca la 20 ani. Vreau aceleasi lucruri. Puterile mele sunt altele, bineinteles. Cunostintele mele sunt mai multe, bineinteles. Dar la nivel profund sunt acelasi. Si voi fi acelasi si pe patul de moarte. Noi suntem copii. Felul in care ne purtam, felul in care cerem, felul in care ne bucuram sau ne intristam este identic cu cel al copilului ce am fost. La "maturitate" omul face ceea ce a vrut, ce a visat in copilarie; acum are cu ce. Omul nu se poate transforma in resortul sau interior. S-ar schimba ca specie. Oamenii nu sunt o specie anume printre alte specii. Bogdan este o specie, Vlad este o specie, Ioana este o specie ( desi cu femeile lucrurile stau altfel, mult mai complex).
Biserica nu este o specie existentiala/ culturala sau mai stiu eu cum. Biserica este o propunere. Este propunerea Sfintei Treimi catre creatie. Dumnezeu Treime a facut totul din dragoste, din preaplinul dragostei Sale, si a chemat aceasta facere la Ospatul Sau, la masa sa. Aceasta chemare a facut-o Bisericii. Eu cred ca Biserica e ceea ce a creat Dumnezeul nostru. Creatia este Biserica. Altfel nu pot intelege facerea, creatia.

Una din marile nenorociri ale istoriei omului a fost/ este/ va fi neputinta de a ne observa copii. Daca am fi atenti la ei in timp am observa lucrurile aste, ca sunt acceasi ca totdeauna. Si ne-am lumina asupra noastra.
O mama, la 80 ani, isi numeste copilul tot "puiul mamei" desi acesta poate fi, si chiar este, un voinic de 100kg. De ce? Literatura iluziei a dezvoltat "duiosenia mamei" folosindu-se de femei intr-un spirit marsav. Mama il vede pe domnul dezvoltat tot "puiul mamei" din cauza ca el este acelasi, este tot copilul pe care l-a nascut. Mama fiind aceea care sta cel mai mult cu copilul, mic fiind, vede ceea ce barbatii, prinsi in chinurile muncii si ale palavragelilor, nu pot vedea. Tocmai ei, care ar trebui sa vada.
Suntem copii, eu asta cred. Dar copii cui? Ai naturii? Ai intamplarii? Firesc este ca starea de copil sa reclame un parinte. Un parinte viu. Biserica il numeste Tata. Tatal nostru.
Ar trebui sa ne recunoastem firea de copil si realitatea Tatalui nu ne-ar mai fi atat de straina. Pentru asta trebuie sa fim atenti la copii nostri si sa invatam de la ei ce inseamna sa fi copil, ce descrie aceasta stare. Care sunt determinantele acestei fiintari? Cand se rupe "vraja" copilariei? Cand simtim ca nu mai putem citi povesti? Cand incepem sa vedem crengile copacului din fata casei nemaiputandu-ne speria de ghearele Babei-Cloanta? Ce primim prin scoala si ce pierdem prin facerea temelor?
Cate intrebari... Cate tristeti...
Cand vom afla/ recunoaste ca suntem copii, si asta cere multa sinceritate si multe cedari (smerenie se spune), vom sta in fata realului Tata in mod natural. Daca ne mai aburim ca putem, ca stim, ca progresam (spre ce?) vom sfarsi tragic in nimic. Una dintre cele mai grotesti imagini care, in general, ne cutremura este imaginea unui copil purtandu-se ca un om mare: sa conduca o masina, sa bea, sa fumeze, sa faca lucruri rusinoase, sa bata o fata cu bestialitate, sa ucida programatic (Imparatul Mustelor si altele). Toate aceste manifestari sunt ale omului "matur". Puse in viata copilului sunt absurde (cum absurde sunt si in viata voinicului responsabil). Dar noi avem o morala, care ne absolva sau ne condamna, pe cand copii nu au.
Ei, copii, sunt cei mai apropiati de FIINTA. Noi, urdurosii, suntem fiintarile. Cu cat inaintezi in viata cu atat "fiintezi" mai tehnic. Filosofii au ignorat starea copilariei lasand-o la cheremul psihologiei ( ea insasi ca filosofie"practica/ experta" fiind pusa in sprijinul politicii).
Puterea ratiunii copilului, puterea iubirii copilului, puterea urii copilului (exista?, doar la fete exista asta o stiu de la femei sincere), puterea de a ierta a copilului. Si cate...
Suntem copii. Si avem un Tata. Altfel nu se explica nimic. Eu asa cred.