Primatul apostolului Petru în epilogul la Evanghelia după sfântul Ioan "Un altul te va conduce acolo unde nu vei voi"
Şi Petru a mers la Roma
De Vittorio Lanzani
Referitor la ultimele evenimente ale vieţii lui Cristos, amintirile personale ale lui Ioan evanghelistul, "discipolul pe care-l iubea Isus" (In 13,23), devin mai intense şi amintesc de mai multe ori în paralel figura lui Petru, aproape voind să stabilească o comparaţie a celor doi faţă de Învăţătorul. "Cel Preaiubit", apostolul care rămâne în viaţă, iubit şi venerat de comunităţile din Asia Mică, atestă în mod deschis apropierea sa privilegiată şi intuiţia sa spirituală faţă de persoana lui Cristos, ca un dar special pe care Învăţătorul i-a rezervat-o.
Toate acestea sunt scoase în evidenţă în câteva momente deosebite. La ultima cină, Ioan devine interpret al lui Petru şi se adresează Domnului "aplecându-se pe pieptul lui Isus" pentru a-l întreba cine era trădătorul (In 13,35). Tot Ioan vorbeşte pentru ca Petru să fie lăsat să intre în curtea marelui preot (In 18,16), unde apoi cel dintâi dintre apostoli va nega că-l cunoaşte pe Isus. El, discipolul preaiubit, care stă cu Maria sub crucea lui Isus şi-l vede murind şi observă soldatul care-i străpunge inima, în timp ce Petru este departe de eveniment (In 19,24-25 şi 34-35). În afară de asta, în dimineaţa Paştelui, Petru şi Ioan "alergau amândoi împreună" la mormânt (In20,4). Discipolul preaiubit aleargă mai repede şi ajunge primul, dar îl lasă pe Petru să intre. Totuşi tot el este cel "care a văzut şi a crezut" (In 20,9).
În ultima parte din evanghelie, capitolul 21, considerat de cei mai mulţi ca o completare matură a evanghelistului sau a cercului său, de acum la sfârşitul primului secol, este prezentată o confruntare decisivă între Petru şi Ioan, în lumina prezenţei glorioase a Celui Înviat, care urmează să părăsească pământul şi priveşte la viitorul "turmei sale".
După învierea lui Isus, în timpul pescuirii nocturne şi fără rezultat pe lacul Galileii, tot discipolul preaiubit intuieşte în lumina zorilor prezenţa Domnului pe mal: "E Domnul!". La acest glas, Petru se aruncă în apă ca să meargă spre Isus (In 21,7).
În întâlnirea care urmează Cristos îi cere lui Petru de trei ori o iubire necondiţionată şi apostolul răspunde tot de atâtea ori: "te iubesc". După fiecare declaraţie, Cristos îi încredinţează lui Petru misiunea de a paşte turma "sa" (In 21,15-17). Apoi este exprimat faţă de Petru un cuvânt unic şi decisiv. Lui Petru îi este dăruit un "primat" şi o carismă unică de către Cristos însuşi: aceea de "a paşte turma sa, oile sale". Toată comunitatea lui Ioan recunoaşte şi manifestă clar darul conferit numai lui Petru, misiunea specială faţă de toată turma. Nu numai atât, dar pagina evanghelică atestă şi urmarea desăvârşită a celor doi apostoli până la moarte. Lui Petru i se spune: "cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu" (In 21,19). Se atestă în mod implicit şi sfârşitul lui Ioan: "Isus nu-i spusese că nu va muri" (In 21,23).
Este semnificativ faptul că evanghelistul Ioan aminteşte din partea lui Isus nu numai prezicerea trădării lui Petru, ci şi promisiunea că apostolul îl va urma mai târziu, spunându-i: "Unde merg eu, tu nu mă poţi urma acum, dar mă vei urma după aceea" (In 13,36). Această temă a urmării finale a lui Petru este dezvoltată şi clarificată chiar în capitolul final al evangheliei a patra.
Deja sfântul Augustin, din punctul de vedere al înţelegerii teologice a acestui ultim capitol al lui Ioan, introducea comentariul său, plecând chiar de la relatarea pescuirii minunate, subliniind importanţa misterelor care mai trebuie descoperite şi rezervate de către apostol pentru pagina finală: "Acesta este un mare mister (magnum sacramentum) în evanghelia după Ioan şi pentru a scoate mai bine în evidenţă asta, evanghelistul a plasat-o la încheiere" (In Ioannem, Omilia 122, 6).
Cuvintele evanghelistului Ioan referitoare la martiriul apostolului Petru, pe care vrem să le recitim direct, au prospeţimea şi curăţia apei care se bea la izvor, care este cel al Evangheliei. Cuvinte care, reascultate în teritoriul Vatican unde a murit apostolul şi mai mult în Bazilica în care se află veneratul său mormânt, au capacitatea de a anula distanţa secolelor şi de a ne face să simţim viu şi real glasul lui Cristos care vorbeşte apostolului său. Acest text constituie în mod absolut mărturia prioritară a martiriului lui Petru la circa treizeci de ani distanţă de la acest eveniment. Spunem "prioritară", deoarece sunt înrădăcinate în însăşi prezicerea lui Cristos.
De fapt, dacă luăm în considerare tipologia cuvintelor lui Isus pe malul lacului Galileii, după înviere, ele sună înainte de toate ca o prezicere sau profeţie faţă de Petru, şi în general în această linie sunt citate şi amintite. Dar ele devin, în timpul în care sunt puse în scris în pagina evanghelică, şi prima atestare post factum, probabil prima amintire ca ajuns la noi şi o anamneză a jertfirii lui Petru pentru Cristos, pentru că acest martiriu devenise de acum un fapt cunoscut de comunităţile creştine primare, atât din Orient cât şi din Occident. Vestea poate să fie din aceeaşi vrem cu amintirea lui Petru şi Paul în Scrisoarea către corinteni a lui Clement Romanul.
A se observa înainte de toate modalitatea cuvintelor lui Cristos. El se adresează lui Petru cu tonul unei enunţări solemne şi importante, care încheie tripla afirmaţie de iubire a apostolului faţă de el. Oracolul sau logosul lui Cristos este introdus de formula declarativă unică adresată personal apostolului: "Adevăr, adevăr îţi spun"; formulă care se întâlneşte pe buzele lui Isus pentru a afirma câteva mesaje speciale de revelaţie. Aşadar, pentru Petru este vorba de o vestire adevărată şi de importanţă capitală pentru viaţa lui şi pentru viitoarea lui misiune faţă de turma pe care Cristos însuşi i-o încredinţa din acel moment.
La această prezicere a lui Isus face referinţă şi autorul Scrisorii a doua a lui Petru, transmiţând cuvinte specifice ale apostolului sau, dacă se ia în considerare redactarea mai târzie, sprijinindu-se poate direct pe acest text al lui Ioan. Petru spune: "Consider că este drept, cât timp sunt în acest trup, să vă ţin treji aducându-vi-le aminte, ştiind că despărţirea mea de trup va fi în curând după cum Domnul nostru Isus Cristos mi-a dezvăluit" (2Pt 1,13-14). Cuvinte care au o paralelă şi o analogie surprinzătoare cu cele scrise anterior de Paul discipolului Timotei, chiar de la Roma, la puţin timp înainte de martiriul său: "Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit (...). De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept" (2Tim 4,6.8).
Cât priveşte mărturia apostolului Ioan faţă de Petru, se poate afirma îndeosebi că atunci când a fost redactat textul, toţi ştiau despre cele trei date enunţate în mod aproape lapidar în textul evanghelic şi care au devenit, cu aportul altor ştiri ulterioare din alte surse, patrimoniu al tradiţiei creştine.
Prezicerea face aluzie la o scenă de constrângere, aproape în contrast cu gestul senin şi viguros al lui Petru în corabie, care imediat ce a auzit de la Ioan: "E Domnul!", imediat "s-a încins cu haina şi s-a aruncat în mare" (In 21,7) pentru a merge în întâmpinarea lui Isus. Şi poate că de la acest gest prompt şi respectuos faţă de Domnul, însuşi Isus trece prin alegorie la o imagine răsturnată, printr-un verb care indică a se încinge, a lega în jurul vieţii şi deci a-i spune lui Petru: "Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). Alegoria lui Cristos nu face aluzie doar la îmbrăcămintea unui tânăr şi la faptul de a fi îmbrăcat de unul mai în vârstă, ci totul se joacă pe raportul de semnificaţie dintre "a se încinge" şi "a fi încins", adică legat de un altul. Acest "altul", care rămâne un personaj nedefinit, manifestă imediat fizionomia nu a unui prieten, ci a unui adversar, a unui persecutor care acţionează împotriva lui Petru cu mijloace de constrângere. În spatele acestui misterios "altul" din prezicerea lui Isus, evanghelistul şi comunităţile creştine primare ştiu în realitate cine era ascuns: e vorba de un om al puterii, care a dat poruncă să-l "încingă", adică să-l captureze şi să-l ucidă pe Petru. Adversarul prin excelenţă al comunităţilor creştine de la începuturi este unul singur şi primele scrieri apocaliptice sau apologetice din acea perioadă îl amintesc des. Dacă citim înainte de toate acest text în contextul şi în perioada Apocalipsei lui Ioan, nu este greu să observăm sau să găsim o apropiere cu figura nefastă a unei persoane, cu funcţie colectivă, care este stigmatizată pentru că i-a persecutat pe martorii lui Isus: persoana simbolizată de imaginea "fiarei care se ridică din pământ" (Ap 13,11), fiara care o poartă pe femeia desfrânată (Roma) "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus" (Ap 17,6) şi care are un nume sau un număr care-o identifică (Ap 13,17), motiv pentru care vizionarul avertizează: "În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este şase sute şaizeci şi şase" (Ap 13,18).
Deja comentatorii din antichitate, între care sfântul Irineu din Lyon, care la rândul său face referinţă la alţii anteriori, nu au întârziat să descifreze în număr un nume păcătos, un anticrist nefast. Tentativa de descifrare pasionată a enigmei numărului 666 este continuată şi alţi cercetători mai recenţi au ajuns la ipoteza sugestivă a numelui împăratului Nero. Aşadar ar fi criptat de litere din alfabetul ebraic Neron Qesar (njrwn qjsr), cel care a fost primul care i-a persecutat în mod grandios şi oficial pe creştini. Pe de altă parte, evaluarea şi judecata exprimate de Apocalipsă faţă de puterea imperială romană sunt de condamnare şi văzute în cheie creştină.
Clement Romanul, prin anul 96-97, deşi nu numeşte autorul persecuţiei, mărturiseşte cu o amintire probabil personală, că Petru şi Paul a fost "atleţi generoşi aproape de noi şi din generaţia noastră". De aceea invită: "Să ţinem în faţa ochilor noştri pe apostolii valoroşi". Ei au fost "coloanele cele mai mari şi cele mai sfinte ale Bisericii, care au îndurat persecuţia şi au luptat până la moarte". Şi asta - spune el - a "avut loc printre noi", adică la Roma. "La aceşti oameni, maeştri de sfinţenie, s-a alăturat o mulţime foarte mare de aleşi" (Scrisoarea către corinteni, capitolele 5 şi 6,1).
Mărturia lui Clement este confirmată şi completată, pe de altă parte, de istoricul roman Tacitus care vorbeşte şi el de o mulţime foarte mare (multitudo ingens) de creştini torturaţi şi ucişi şi contextualizează aceste fapte: persecutor este împăratul Nero; comunitatea creştină devine ţapul ispăşitor pentru incendierea Romei din 19 iulie 64: "Pentru acest motiv Nero i-a prezentat responsabili şi i-a dat la chinurile cele mai rafinate pe oamenii odioşi datorită crimelor lor, oameni pe care poporul îi denumea "creştini". Cel de la care îşi luau numele, un anume Cristos, a fost executat sub Tiberiu de către procuratorul Ponţiu Pilat. Mai întâi reprimată, această superstiţie execrabilă a apărut din nou nu numai în Iudeea, leagănul acestui flagel, dar şi la Roma, unde se adună şi regurgitează ceea ce în altă parte este mai atroce şi ruşinos. Au fost arestaţi mai întâi cei care mărturiseau că sunt creştini, apoi, pe baza depoziţiei lor, o mulţime foarte mare, care nu mai era acuzată de incendiu cât mai ales pentru ura lor faţă de neamul omenesc". De aceea sincronia celor dintâi izvoare creştine şi păgâne între primul şi al doilea secol atestă, şi prin amintirea omului, martiriul apostolilor Petru şi Paul în timpul marii persecuţii a lui Nero şi cu privire la Petru este amintit îndeosebi felul de moarte spus de Isus: "îţi vei întinde mâinile". Şi Tertullian, la sfârşitul secolului al doilea, sintetizează în felul acesta tradiţia precedentă: "Să citim vieţile Cezarilor: cel dintâi Nero a persecutat credinţa care apăruse la Roma. Chiar atunci Petru a fost legat de un altul, când a fost pironit pe cruce" (Scorpiace, XV, 4).
"Te va duce acolo unde nu vei voi". Aici i se aminteşte lui Petru de un loc misterios şi nedefinit. Pentru Cristos care rostea aceste cuvinte era deja cunoscut acest "acolo", ca locul de apogeu al misiunii lui Petru. Şi vine imediat confruntarea cu profeţia cea mai explicită adresată de Isus lui Paul în timpul nopţii, indicându-i ţinta misiunii sale: "Curaj! (...) Trebuie să dai mărturie şi la Roma" (Fap 23,11).
Faptul că pentru Petru nu e vorba de o simplă referinţă alegorică la moarte este confirmat de însuşi adverbul de loc "unde" şi de verbul "a duce". În previziunea divină a lui Cristos era deja prezentă această Romă şi îndeosebi acest Vatican spre care Petru trebuia să fie dus. Pe de altă parte, cititorii ultimei evanghelii cunoşteau acest "unde", şi îndeosebi locul în care apostolul "stâncă a Bisericii" şi-a oferit viaţa şi a fost înmormântat a fost cu siguranţă păzit cu veneraţie încă de la prima generaţie creştină.
Trebuie adăugat că amintirea acelor horti Vaticani şi a circului, ca locuri de execuţie şi de tortură pentru numeroşi creştini din prima generaţie romană, era în amintirea colectivă şi istoricul Tacitus o confirmă cu naraţiunea scrisă: "Nero a oferit grădinile sale (hortos suos) pentru spectacol şi acolo a organizat jocuri de circ, amestecându-se cu mulţimea în haine obişnuite sau conducând un car de curse" (Annales, XV, 44). După aceste date topografice urmează foarte repede amintirea sigură a mormântului lui Petru în acest loc, în vestita informaţie a preotului Gaius: "Eu pot să-ţi arăt mormintele apostolilor. Dacă vei vrea să mergi la Vatican sau pe via Ostiense vei găsi trofeele întemeietorilor acestei Biserici" (în Eusebiu, Istoria ecleziastică, 1. II, c. 25, 7). În această privinţă, chiar împăratul Iulian Apostatul, voind să nege în mod fals, în opera sa Împotriva galileenilor, divinitatea lui Isus pornind chiar de la Evanghelii, face aluzie şi la venerarea primară a mormintelor lui Petru şi Paul în acest fel: "Acel Isus pe care nu au îndrăznit să-l numească Dumnezeu, nici Paul, nici Matei, nici Luca şi nici Marcu. Dar acel bun Ioan a fost primul care a îndrăznit o asemenea atribuire, pentru că auzise că o mulţime în cea mai mare parte din oraşele din Grecia şi din Italia fusese deja contagiată de această boală [credinţa], şi pentru că venise vestea, aşa cum cred, că şi mormintele lui Petru şi Paul, chiar dacă în mod clandestin, era însă venerate" (în Ciril din Alexandria, Adversus Iulianum, Patrologia Greca, 76, 1003-1004). Afirmaţia teologică lipsită de orice fundament este respinsă de sfântul Ciril, dar amintirea continuă a venerării mormintelor celor doi apostoli arată cât de profunde erau rădăcinile cultului lor printre creştinii din Roma şi din celelalte Biserici, aşa cum lasă să se presupună însăşi mărturia pe care evanghelistul Ioan o aduce pentru moartea lui Petru.
Dar ce era acest loc, atunci când Cristos i-a spus lui Petru: "Unde nu vei voi" şi când Petru "şi-a întins mâinile" pe cruce? Peisajul Vatican de atunci poate fi schiţat din reminiscenţele autorilor păgâni ca o zonă rurală dincolo de Tibru, în afara Oraşului, cu ridicăturile sau colinele sale - montes Vaticani - un pic sălbatică şi nepotrivită pentru cultivaţii şi chiar nesănătoasă în zona care cobora spre fluviu. Titus Livius citează o zonă ubi sunt navalia (Historiae, III, 26, 8), unde se inunda cu apa Tibrului pentru jocurile navale, probabil locul numit apoi multă vreme Naumachia - unde sunt actualele Borghi. Cicero spune că Iulius Cezar avea în suflet proiectul ambiţios de a devia cursul Tibrului la nivelul Ponte Milvio, pentru a putea astfel uni grădina Vatican cu Campo Marzio a Oraşului: Vaticanum fieri quasi Martium campum (Cicero, Ad Atticum, XIII, 33, 4). Cât priveşte cultura modestă a viţei de vie Marţial ironizează: "Dacă bei din vinul Vaticanului, bei oţet" (Epigrammata, X, 45, 5). În schimb din coline era escavat lutul pentru olărit, încă din timpurile antice, aşa cum aminteşte Juvenal: "Oalele fragile de lut de la muntele Vatican: Vaticano de monte" (Satirae, VI, 344). În afară de asta, Tacitus, pentru anul 69 face referinţă "la locurile răufamate ale Vaticanului: infamibus Vaticani locis" (Historiae, II, 93).
Dar tocmai prin anii treizeci din primul secol, o femeie puternică şi întreprinzătoare, Agripina, numită Cea Mare, mama lui Caligula, viitor împărat şi bunică a viitorului Nero, transforma locul nefericit şi degradat al înălţimii vaticane, schimbând terenul în horti, vestitele grădini, şi construind o vilă somptuoasă pe colinele Gianicolo - unde este astăzi Curia Iezuiţilor şi Biserica Sfântului Duh in Sassia - cu porţi şi terasament ampli ce coboară spre Tibru. Fiul Caligula împăratul va aduce în anul 37-38 celebrul obelisc egiptean dedicat Soarelui, ca ornament pentru un circ de folosinţă privată, care făcea parte din marele domeniu imperial şi care apoi a avut o resistematizare şi din partea lui Nero, dar nu după mult timp a fost dărâmat. Obeliscul rămâne şi astăzi, deşi a fost transferat din locul său originar, singurul martor mut al martiriului lui Petru şi al acelei "multitudo ingens" de creştini.
Dacă Vaticanul este locul special al martiriului şi al mormântului lui Petru, oraşul Roma, capitală a marelui imperiu, este în sens mai larg acel "unde" apostolul a ajuns şi a dat fundament comunităţii creştine primare. Roma în acel timp, încoronată de idolii săi, arăta ostilitate faţă de noutatea creştinilor, pe care în schimb interpreta, după cum spune Tacitus, "odium humanae generis", adică o concepţie despre om aşa de distantă de cultura imperiului roman încât era considerată adversă. Roma figura ca Babilon, o putere ostilă lui Dumnezeu. Şi tradiţia lui Ioan din Apocalipsă pare să vadă în Roma, conform aceleiaşi asemănări care apărea atunci, un nou Babilon, "mama nelegiuirilor pământului", ce avea asemănarea unei femei "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus" (Ap 17,5-6).
Amintind acest context ostil, sfântul Leon cel Mare, într-o omilie a sa, se va adresa în mod familiar apostolului Petru, preamărind curajul său şi zelul său: "Ce oameni din diferite naţiuni nu locuiau atunci în Oraş? Sau ce neamuri erau străine în ceva ce Roma îşi asumase? Aici trebuiau să fie învinse modele filozofice, aici trebuiau să fie dizolvate vanităţile înţelepciunii pământeşti, aici trebuia reprimat cultul diavolilor, aici trebuia distrusă nelegiuirea tuturor sacrificiilor, chiar acolo unde se adunase cu superstiţie foarte subtilă tot ceea ce în diferite locuri fusese instituit cu multiple erori. Aşadar, în acest oraş tu, preafericite apostol Petru, nu te-ai temut să ajungi (...). O, Petru, nu te teme de Roma, dominatoarea lumii, tu care în casa lui Caiafa a fost înfricoşat de slujitoarea marelui preot. Poate că era de mai mică valoare puterea împăratului Claudiu sau cruzimea lui Nero, decât judecata lui Pilat sau perfidia iudeilor? Tu învingeai toate motivele de teamă cu forţa iubirii; nici nu considerai să-ţi fie frică de aceia pe care îi primiseşi pentru a iubi" (Sermo 82, pentru ziua martiriului apostolilor Petru şi Paul, capitolele III şi V).
"Îţi vei întinde mâinile". Această afirmaţie se află pe primul loc în profeţia lui Isus ca acţiune dominantă, care însă urmează în logica faptelor: vei fi încins, vei fi dus, îţi vei întinde mâinile.
Faptul că nu este vorba pur şi simplu de a întinde mâinile pentru a fi legat şi nici de o întindere a mâinilor pentru rugăciune, ceea ce nu ar avea nici o legătură cu profeţia lui Isus, îl exprimă foarte bine confruntarea terminologică: limbajul este desigur alegoric, dar în contextul de supliciu şi de moarte făcea aluzie fără îndoială la un mod de răstignire. E suficient să amintim un text din contemporanul Seneca, atunci când vorbeşte despre supliciul răstignirii rezervat sclavilor: "Văd acolo cruci, nu numai de un fel, ci construite în diferite moduri: unele au victimele lor cu capul în jos spre pământ; în altele măruntaiele lor sunt scoase; în altele braţele sunt întinse pe axa orizontală" (De consolatione ad Marciam, XX, 3). Tot în cadrul păgân filozoful Epictet (sfârşitul primului secol după Cristos), raţionând cu privire la temerile sărăciei, aseamănă cu un răstignit pe cel care este întins cu braţele deschise pentru a i se unge trupul: "Îţi este frică să nu ai (...) alţii care să te urmeze, pentru ca în baie, dezbrăcat şi întins complet ca acela care este răstignit, să ţi se facă masaj pe aici şi pe acolo" (Dezbaterile, III, c. 26, 22). Şi poetul latin Marcu Manilius - începutul primului secol - reinterpretând în versuri mitul lui Andromeda, scrie: "sunt întinse braţele (...) şi copila este pironită pentru a muri pe o cruce feciorelnică" (Astronomica, V, v. 550 şi 552).
Şi în ambientul creştin, Scrisoarea lui Barnaba, redactată prin anul 130, citeşte profeţia lui Isaia: "Toată ziua am întins mâinile mele spre un popor neascultător" ca o "pregustare cu privire la cruce şi la viitorul Răstignit" (c. 12).
Dar dacă asta n-ar fi suficient, aici este însuşi Ioan evanghelistul care declară în mod explicit această semnificaţie şi vrea să afirme în mod intenţionat cu o clarificare personală a cuvintelor lui Cristos acest tip de supliciu, pe care în felul acesta arată că-l cunoaşte: "Aceasta (Isus) a spus-o, arătând cu ce (fel de ) moarte îl va preamări pe Dumnezeu" (In 21,19).
Această este prima amintire în mod absolut a genului de jertfire a lui Petru imitându-l pe Învăţătorul său. Evanghelistul scrie pentru a confirma prezicerea Domnului, dar şi cu cuvinte încărcate de veneraţie faţă de sacrificiul cu care apostolul "l-a preamărit pe Dumnezeu". Ne vine să ne gândim la apostolii Petru şi Ioan care aleargă împreună spre mormântul lui Cristos în dimineaţa Paştelui. Aleargă spre gloria Celui Înviat, dar Petru este cel care intră primul.
În mod indirect, istoricul latin Tacitus confirmă posibilitatea reală a unui astfel de supliciu în horti Vaticani, atunci când descrie persecuţia creştinilor: "A fost adăugată la supliciu batjocura, cum ar fi acoperirea oamenilor cu piei de animale, pentru ca să fie sfâşiaţi de câini, sau pironirea lor pe cruci, sau destinarea lor pentru arderea pe rug ca nişte făclii care să lumineze întunericul la sfârşitul zilei" (Annales, XV, 44).
Conform mărturiei lui Seneca, citată mai sus, la Roma nu era neobişnuit nici modul de răstignire cu capul în jos, pe care Petru la rândul său a cerut-o pentru a fi supus Învăţătorului şi în moarte. Această amintire este destul de veche şi revine deja în apocrifele Faptele lui Petru, ce datează de pe la sfârşitul secolului al II-lea: "vă rog, o călăilor - spune apostolul - răstigniţi-mă cu capul în jos şi nu altfel. Motivul îl voi spune celor care m-au ascultat" (c. 37).
Sfântul Augustin comentează în mod foarte eficace: ""Îţi vei întinde mâinile", spune Domnul, adică vei fi răstignit... Mai întâi îi prezice faptul, apoi modul" (In Ioannem, omilia 123, 5).
De ce pune evanghelistul Ioan, ca să spunem aşa, o memoria Petri ca ultimul cuvânt important al lui Cristos? Ce mister a avut inspiraţia de a manifesta şi de a transmite apostolul la încheierea Evangheliei sale? Această culme a amintirii petrine, propusă numai de evanghelistul Ioan, poate avea trei conotaţii interpretative: una eclezială, una sacrificală şi una istorică.
Înainte de toate se percepe o conotaţie eclezială: grija şi tandreţea lui Cristos faţă de "oile sale"; Cristos priveşte la viitoarea stabilitate a turmei şi creează un raport unic Petru-turmă. Evanghelistul reia şi completează ceea ce au lăsat aproape suspendat sinopticii cu privire la figura lui Petru care "a plâns amar" (Mt 26,75) datorită trădării, chiar dacă Marcu arată atenţia lui Cristos înviat faţă de Petru: "Mergeţi şi spuneţi discipolilor lui şi lui Petru că el merge înaintea voastră în Galileea" (Mc 16,7) şi numai Luca face aluzie la o apariţie a Celui Înviat lui Simon (cf. Lc 24,34), fără a comenta nimic. Şi toate acestea ne fac să înţelegem că, în pofida a toate, Cristos nu şi-a schimbat voinţa sa divină şi alegerea sa faţă de Petru.
Însă Ioan scoate în lumină deplină şi completă figura lui Petru, o lumină care anulează umbrele trădării, pentru că Isus i-a confirmat în mod măreţ fidelitatea sa, după ce apostolul de trei ori şi-a reînnoit iubirea sa necondiţionată faţă de Învăţător. Cristos îl întreabă pe Petru: "Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?". Ioan nu se teme să-l propună pe apostolul Petru cu o iubire care o depăşeşte pe aceea a celorlalţi apostoli: "Mai mult decât aceştia". Încredinţarea turmei este unică şi totală: este Biserica lui Cristos.
Din cuvintele lui Isus percepem cu claritate un aspect sacrifical, care este centrat pe moartea lui Petru. Urmarea lui Petru continuă să fie generoasă până la o moarte care-l face să se asemene şi fizic cu Învăţătorul său. Pentru Ioan, apostolul Petru s-a asemănat cu Cristos "bunul Păstor, care-şi dă viaţa pentru oile sale" (In 10,11). Jertfirea lui Petru este în sintonie perfectă cu aceea a lui Isus şi este rodul şi consecinţa iubirii sale profunde faţă de El. În ora întunecată din acea seară a ultimei cine, Isus îi spusese lui Petru: "Unde merg eu, tu nu mă poţi urma acum, dar mă vei urma după aceea" (In 13,36): tocmai ceea ce s-a întâmplat aici la Roma. În această linie şi conform acestui cuvânt de ordine este acest rămas bun al lui Isus spus apostolului şi prezicerea martiriului său, adică invitaţia: "Urmează-mă!" (In 21,19). La Roma Petru a dus la împlinire până la sfârşit urmarea lui Isus, începută din ziua în care a fost prezentat Domnului de către fratele său Andrei şi de când împreună cu ceilalţi însoţitori a părăsit mrejele şi barca pe lacul Galileii. Sacrificiul lui Petru pentru turma încredinţată lui este văzută în logica lui a paşte nu ca a avea, ci ca a dărui.
În sfârşit nu se poate neglija o dimensiune istorică ce parcurge în interior tot textul evanghelic. Transmiterea cuvântului şi a voinţei lui Cristos în privinţa lui Petru, la câţiva ani după martiriul lui, manifestă în mod sigur că evanghelistul nu a voit doar să transmită o amintire trecută a apostolului, ci şi să reafirme continuitatea şi actualitatea acestei misiuni în prezentul Bisericii. Dacă în nici un fel nu se găseşte, în relatare, vreo referinţă la succesiunea lui Petru, cu toate acestea, atunci când a fost redactată pagina evanghelică, deja era "post Petrum" şi misiunea şi conducerea lui Petru fuseseră încredinţate deja altora, ca moştenire unică în Biserică şi în locul în care apostolul şi-a oferit viaţa sa.
În această perspectivă se înţelege cum evanghelistul Ioan introduce cu titlu deplin martiriul lui Petru, epilog al întregii vieţi a apostolului, în istoria şi în vestirea kerigmatică a Evangheliei lui Isus.
(După L�Osservatore Romano, 28 iunie 2008)
