Blog Archive

cauta in blog

December 25, 2013

mostra de comunism

incrancenare inutila pentru "adevar". djuvara scrie frumos si etern. il cred. e un om bun (cred), plin de dragoste blanda pentru ceea ce face. de la primele propozitii ale interviului de mai jos am avut o senzatie de disconfort. 
hai sa dam mana cu mana si sa facem mai multe maini...si noi suntem... stim si noi cate ceva... nu e posibil asa ... sa ne strangem toti si sa dam o comunicare... nu-i putem lasa fara sa le aratam... lasa, o sa vedem noi cine...
domnul C si domnul O.S. (fac o paralela, acum are si stanga Observatorului Cultural istoricul ei de marca, cu doctorat la Paris si toate puse in rama; nu sunt nici ei fitecine de'acum) nu pricep ca reflexiile lui djuvara sunt pure, la fel cum e "greseala" tanarului. sunt pline de tot adevarul nu de adevarul dovezilor. sunt idei curajoase ce vor naste noi idei curajoase. atitudinea lui C si OS inchid frumusetea lumii si nasc doar carti ce stau necitite in biblioteci necitite.
"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat"

Interviu cu Matei Cazacu



Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu.



Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?
Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.

L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?
Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.
Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă

Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?
Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă. 

Basarab este o poreclă?
Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.

Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?
Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.

Cine v-a reproşat?
Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.
Numele de Basarab era o poreclă

Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?
Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.

Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?
Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.

Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?
Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.

Negru Vodă se suprapune cu Basarab?
Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.

Unde e complicaţia?
Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.

E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?
Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor.  Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure... Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă.  Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.
Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?

În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?
Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.

Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?
Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagină la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul,  colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal,  Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.

Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?
Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.

Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?
Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.
Mai sînt şi alte teorii elucubrante

Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?
Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.

Ce fel de modă?
Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.

Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?
Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?

Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?
Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.

Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon,  cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica  Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?
Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

Interviu realizat de Ovidiu Şimonca
Post a Comment