Blog Archive

cauta in blog

December 22, 2013

daca nu erau ei erau ele

Vasile Iancu – De la bolşevismul primitiv, criminal, la socialismul totalitar - link

vasile iancu „…Ana Rabinsohn-Pauker; Burăh Tescovici, zis Teohari Georgescu – ministru de Interne, zeţar; Jakob, Josef, Ioska Broitman, zis Iosif Kişinevski, evreu basarabean, agent N.K.V.D. – membru al Comitetului Central al P.C.R. între octombrie 1945 – iunie 1960, avansat de N.K.V.D. membru în Biroul Organizatoric al Comitetului Central şi secretar cu Propaganda şi Cultura, asasinul principal al intelectualităţii interbelice şi autorul holocaustului culturii naţionale; Grünberg Boris, zis Alexandru Nikolski, evreu basarabean fugit peste Nistru după alipirea Basarabiei la România, agent N.K.V.D., trimis cu misiuni de spionaj în ţară, arestat şi întemniţat, eliberat în 1944, numit director general maior, şef al Brigăzii Mobile din Siguranţa Generală, organ de represiune a naţionalului, sucursală a N.K.V.D., în 1948 director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (ce batjocură să numeşti o infamă instituţie a poporului!), apoi, secretar general în Ministerul Afacerilor Interne cu gradul de general lt. Personajul bestial răspunzător direct de etnocidul în care au pierit peste 500.000 de români din cei peste 1.200.000 de întemniţaţi, autorul metodelor de reeducare gen Piteşti (…), fericit să-şi admire, la peste 70 de ani, ginerele, zisul Theodor Brateş, pentru criminala lui dezinformare prin intermediul televiziunii, în zilele decembriadei, dovedind că lecţiile socrului au fost pilduitoare…”
„Comandou strategic” la care se adaugă Bodnarenco Pantelei-Pantiuşa, nume rusificat, mai exact, ucrainizat, zis Pintilie Gheorghe, evreu din Transnistria, agent N.K.V.D., cu misiuni de spionaj în România interbelică, arestat şi întemniţat, eliberat la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc, numit de Moscova şeful tuturor reţelelor N.K.V.D. din România, director general al Direcţiei Generale a Securităţii, pînă în anul 1961, prim-adjunct al ministrului de Interne, general (de paie, ca şi alţi generali bolşevici), Luka Laszlo, zis Vasile Luca, revoluţionar în Ungaria lui Bela Kun, pe care l-a slujit cu devotament, devenit cetăţean sovietic, deputat în Ucraina Sovietică (ajuns ministru de Finanţe, colaborator foarte apropiat al Anei Pauker, încă din perioada traiului lor moscovit, de kominternişti), căsătorit cu o evreică, aşadar, „cinci evrei şi un secui au iudaizat şi maghiarizat aparatul de stat, declanşînd Teroarea Roşie”.
Sînt citate şi informaţii extrase din lucrarea lui Radu Theodoru: România, românii şi comunismul (Ed. Lucman, Bucureşti, 346 p.). Cu date şi cifre, autorul (comandor aviator, veteran de război, făcînd parte din trei generaţii de Theodori ofiţeri superiori şi generali care au participat la toate războaiele făuritoare de Românie independentă şi modernă, începînd cu 1877, „lichidat profesional şi social în 1951, iar ca scriitor, în 1958, cînd i s-a luat dreptul la semnătură, fiind trimis la munca de jos”) demonstrează că domenii esenţiale ale României bolşevizate au fost dominate de evrei, mulţi dintre ei, cu nume românizate, şi în bună parte de maghiari, mai cu seamă pînă în anul 1952, cînd a debutat procesul de „valahizare” a structurilor de putere în partidul- stat.
Ministerul de Externe, condus de Ana Pauker, care era, întîi de toate, secretară a Comitetului Central şi, după arhive, adevărata conducătoare a partidului vreme de aproape un an, imediat după ce a debarcat din tancurile sovietice, avea în componenţa sa decizională peste 120 de evrei, scrie dl Theodoru. În principal, trei evreice au săvîrşit iudaizarea acestui important minister: fireşte, Ana Rabinsohn-Pauker (după alţi autori, Hanna Rabinovici, de loc din Codăieşti-Vaslui), în graţiile lui Stalin, cu rol major în Comintern, Ghizela Vass, şefa Secţiei Externe a Comitetului Central (trebuie să menţionăm că a fost în această funcţie, numai că postul se numea şefa Secţiei Internaţionale a C.C., şi în timpul dictatorului Ceauşescu), şi Ida Felix, subalterna Anei Pauker, în calitate de prim-adjunctă, şefă de cabinet, dar şi, neoficial, „furnizoare de soţii evreice la cerere, fie impuse”. Evident, pentru tovarăşii activişti români cu funcţii importante. Prima misiune: lichidarea diplomaţilor de carieră şi a specialiştilor incomozi, acuzaţi, sub lozinca luptei de clasă, de reacţionarism, fascism etc. „Duşmani de clasă”, sigur. Pentru a-şi acoperi manevra iudaizării, Ana Pauker şi-a numit doi adjuncţi români, Grigore Preoteasa şi Nicolae Cioran, căsătoriţi, însă, cu evreice şi „flancaţi” de Eduard Mezinger, pentru uzul public, Eduard Mezincescu, „evreu din Bacău”, secretar general al ministerului. Directorii erau majoritari evrei (99%): „un Burăh Lazarovich, zis N. Lăzărescu, apoi, trimis la ambasada din Paris, pseudonimele Mircea Bălănescu, Bazil Şerban, Clara Ardeleanu, Ermin Weinberg, zis Erwin Voiculescu, şeful Departamentului pentru paşapoarte (punct cheie pentru sionişti), Emmerick Stoffel, evreu ungur, ambasador în Elveţia, Saul Brukner, zis Silviu Brucan, ambasador la Washington, Hersh Feiner, zis Harry Făinaru, şef de delegaţie în SUA, Ida Szillagy, ochiul ministresei la ambasada din Londra, jurisconsultul ministerului, un Zeider, alt pomelnic de pseudonime, precum Ana Toma (Grossman), şefa de cabinet a Anei Pauker, soţia călăului şef al României, omul forte al N.K.V.D.-ului, şeful Securităţii, Bodnarenco-Pantiuşa, zis Pintilie, Petre Iosif, ambasador la Roma…” Ş.a.m.d.
Ministerul de Interne (M.A.I.), Securitatea, conduse de Bodnarenco-Pantiuşa/ Pintilie, de Grünberg/  Nikolski nu puteau să scape de acelaşi proces. Cea mai însemnată, indispensabilă pentru torţionarii neamului, şi eficientă direcţie, de Anchete Penale, numele mascat al anchetelor politice, avea în componenţa sa personaje ca acestea: „colonelul” Dülberger Mişu, zis Dulgheru Mihai, pe care colivari de presă slujind la temple străine tip Sörös îl citează ca anchetator sadic la Canal doar cu numele românesc, fost director în Direcţia Generală a Securităţii, arestat, s-au exercitat presiuni să fie eliberat, emigrînd în Israel”, anchetatori instruiţi de Dülberger, ipochimeni cu pumni vîrtoşi şi fără Dumnezeu, Aritonovici Samuel, zis Antoniu Sami, Mathuseevici Nathan, zis Andreescu Matusei, Sergiu Răzvan, emigrat în Israel, Fisher Simon, Ziegler Simon, Ceaslavski (frizerul Anei Pauker), Neidman Gingol, băiat cu carte, ajuns profesor la Şcoala de Securitate de la Băneasa, emigrat în SUA, Davidovici Leon, zis Mureşan, emigrat în SUA, Franco Sandu, Lenobel Sandu, Mahler Wiliam, plecaţi în Israel, anchetatoarele Segal Luiza, Gersohn Clara, Hebert Estera, Winkler Viorica… ş.a.m.d. La serviciile Cifru, Tehnic, la Cadre, la direcţiile I şi a II-a, la regiuni şi raioane, şefi se găseau: Demeter Sandor, Butika Francisc, Szabo Eugen, Goncearuk Piotr, Schmerler, Fux Beria, Weiss Isidor, Kohn Bernard, Ştrul Mauriciu, Ijak Adalbert, Kaluseck Koloman, acesta din urmă, de găsit în memoriile unor foşti deţinuţi politici din regiunea Braşov, în sintagma funestă „moara lui Kaluseck”, o metodă de schingiuire a puşcăriaşilor. Un caz de poveste stranie: la Serviciul Tehnic, de interceptare a convorbirilor telefonice şi de folosire a mijloacelor electronice de ascultare, a fost „maiorul” Hirsch, zis Haiducu, care l-a avut fiu pe un alt Hirsch-Haiducu, şi el ofiţer de Securitate, dezertat în Franţa, în anii ceauşismului, unde a devenit Forestier, agent al contraspionajului francez.
„Arma nocivă a pseudonimelor sau valahizarea patronimelor (…) ţine istoriceşte, notează autorul nostru, de războiul atipic dus de iudaism împotriva creştinismului şi de Ocultă împotriva statelor naţionale, lucrarea îndeplinindu-se pretutindeni unde au migrat şi s-au sedentarizat evreii. În Rusia, Leon Bronstein s-a numit Troţky, Appelbaum şi-a zis Zinoviev, Rosenfeld-Kamenev, în Ungaria bolşevizată, Aron Kohn şi-a zis Bela Kun, Gruennhaum-Garhai, Rosenstenzk-Ronai (este lesne de înţeles că numesc vîrfuri ale puterii criminale bolşevice); le „Journal Officiel” din 8 octombrie 1939 notează că domnul Emil Herzog cere autorizaţia de a-şi schimba numele în André Maurois, scriitor francez şi academician pe deasupra, un Karfunkelstein devine în Franţa Léon Blum, ba şi preşedinte de guvern în 1938, avînd drept miniştri şi ataşaţi de cabinet vreo 53 de pseudonime. Rezultatul s-a văzut peste 2 ani, cînd armatei germane i-au trebuit doar două săptămîni spre a defila pe sub Arcul de Triumf din Paris”.
În cartea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, politologul Vladimir Tismăneanu (numit constant de dl Radu Theodoru cu numele Tismineţki) recunoaşte că „Atît în sectorul operativ (tehnic), cît şi în cel de propagandă, aparatul de partid era dominat de transilvăneni şi basarabeni neromâni, în majoritate de origine evreiască”. Şi oferă şi o explicaţie: „Prezenţa evreiască semnificativă în cadrul grupurilor radicale de stînga din Europa Centrală şi de Est era legată de iluzia, întreţinută de mulţi evrei, că URSS reprezenta întruchiparea umanismului marxist. (…) ei s-au lăsat furaţi de fantasme despre o revoluţie comunistă mondială…”
Luka Laszlo/ Vasile Luca, secuiul internaţionalist-kominternist, s-a ocupat, în principal, pe lîngă falimentarea finanţelor României şi a Băncii Naţionale, de asasinarea uniţilor şi a prelaţilor greco-catolici din Transilvania. Şi a primit, într-un fel, şi o răsplată de la Stalin: crearea Regiunii Autonome Maghiare, „hibridul stalinist creat de acest bolşevic secui sovietizat şi de liderul bolşevic maghiar Mathyas Rakoczi, ambii, cu ordin de la Tătucul dintre zidurile Kremlinului”. Zona otrăvită a României comunizate, nostalgia obsesivă a unor minţi înfierbîntate din maghiarime şi-n zilele noastre.
„Obiectivul principal în ofensiva declanşată împotriva Culturii Naţionale de către comandoul iudeo-maghiaro-kominternist a fost Istoria Românilor”, scrie autorul volumului România, românii şi comunismul. Este de înţeles. Ca să distrugi memoria unei naţiuni îi falsifici istoria. Şi, în acest fel, poporul acelei naţiuni se depersonalizează, poate fi manipulat cum doreşte sistemul cîrmuitor dictatorial. Devine, vorba poetei, „un popor vegetal”. Ca să-şi ducă la bun sfîrşit misiunile ticăloase, Iosif Kişinevski-Broitman (în alte lucrări, Roitman – n.n.), care-l patronase şi pe Necălai Moraru, în opera acestuia de a evreiza Ministerul Culturii”, la Secţia de Istorie a partidului este numit Mihail Roller, „evreu din România, agent K.G.B., trimis înainte de război cu misiuni în Statele Unite, venit de la Moscova în septembrie 1944 cu misiunea de a rescrie istoria Românilor şi a anula şcoala naţională ilustrată de Xenopol, Pârvan, Iorga, Lupaş, G.I. Brătianu, N. Stoicescu, P.P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Victor Papacostea, o enumerare săracă şi sărăcitoare…” De altminteri, mulţi dintre aceşti savanţi au fost încarceraţi, au făcut ani grei de puşcărie politică, iar cîţiva dintre ei au sfîrşit între ziduri (G.I. Brătianu). Şi sîntem convinşi că, dacă Iorga n-ar fi fost ucis de legionari, ar fi fost terminat de comunişti. (Maculatura numită Istorie a României, scrisă de Roller, ne-a fost şi nouă manual de studiu la liceu. Ani buni după aceea am tot citit istorii autentice, studii din reviste de specialitate pentru a ajunge la adevărurile, atîtea cîte ne sînt cunoscute, ale istoriei noastre, pentru a şterge din memorie toate minciunile din acest cărţoi pervers, mizerabil.)
Într-un subcapitol (Culturnici asasini, bande de veleitari), Radu Theodoru se ocupă de evreizarea culturii, presei, sectoare în care „un comando de demascatori, grafomani evrei mediocri sau submediocri ca Isac Ludo, Saul Bruckner, zis Silviu Brucan, Froite Adelstein, zis Felix Aderca, în care se înrolează un fel de ţigani revendicativi, precum Miron Radu Paraschivescu şi Gh. Rădulescu-Gogu, căsătorit cu Dorina Radish, cu veleităţi de poetă şi patroană de cenaclu literar, adusă de prin Uniunea Sovietică”, dar şi alt comando ideologic, în care aflăm „99% evrei de varii profesii, reciclaţi rapid întru marxism-leninism sau mai vechi comunişti, plagiatori ai articolelor din presa sovietică, în special din «Pravda» şi «Literaturnaia Gazeta», avîndu-i corifei pe I. Vitner, dentist, pseudonimul imposibil Ov.S. Crohmălniceanu, Iacob Popper, Necălai Moraru, Mihai Novicov, Paul Georgescu, N. Tertulian, Ileana Vrancea, Paul Cornea…” Etc. Cînd vorbeşte de „stindardul lor de luptă”, fireşte ideologică, Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul e în eroare: nu tatăl, Konstantin Katz, zis Dobrogeanu-Gherea, a fost lichidat de Stalin, ci fiul acestuia, Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea, membru fondator al Partidului Comunist din România, emigrat în URSS în anul 1932 şi ucis în 1938.
Dacă această puzderie de inşi reprobabili, în fruntea bucatelor (torţionari, ordonatori de execuţii, asasini ai istoriei şi culturii naţionale, demascatori, grafomani, carierişti abjecţi, căţărători nemiloşi în funcţii nemeritate etc.), au făcut enorm de mult rău poporului român, nu trebuie să uităm nici o clipă – am săvîrşi o mare nedreptate, aidoma bolşevicilor – şi o altă realitate. Au fost şi atunci, în anii tragici ai bolşevizării României regale, cu nenumărate crime politice, cetăţeni români de etnie evreiască sau cu origini pe jumătate iudaice care au fost oneşti, ataşaţi valorilor noastre, slujindu-le cu modestie şi competenţă. Au fost cărturari eminenţi, buni literaţi, meseriaşi, medici, funcţionari, intelectuali de calitate morală, neînregimentaţi sistemului represiv, care au stat deoparte şi nu şi-au terfelit onoarea, aburcîndu-se pe valul favorabil. Uneori, poate, unii s-au lăsat manipulaţi. Sau au fost manipulaţi. Din ignoranţă, din prea-plinul instinctului de conservare, din prudenţă ancestrală… Cine ştie. Foarte mulţi, scîrbiţi de ticăloşiile şi mizeriile sistemului comunist, în forul lor interior, ruşinaţi pesemne de ceea ce făceau coreligionarii lor bolşevici din structurile Securităţii şi ale partidului comunist (lasă că destui evrei bolşevici erau atei, cum a declarat deschis şi criminalul Nikolski), au cerut să plece în lumea largă, în primul rînd, în noul stat Israel. Şi de acolo, din Ţara lor Sfîntă, n-au uitat România natală, destui, cu har, au scos ziare şi reviste româneşti, iar copiii şi nepoţii lor se mîndresc şi acum cu rădăcinile natale. Sigur, nu-i avem în vedere pe „evreii neevrei” (cum îi numeşte istoricul Isaac Deutscher, altfel, un marxist incorigibil), care, asemenea lui Kişinevski (Roitman) şi Leonte Răutu (Lev Oigenstein), şi-au renegat evreitatea, din oportunism greţos, în dorinţa lor feroce de a sluji răul. Nu trebuie să-i amestecăm pe cetăţenii români de naţionalitate iudaică, leali ţării noastre, cu puzderia detestabilă şi condamnabilă.
După cum, în anii discriminărilor dramatice din regimul Antonescu, au fost mulţi români care s-au alăturat evreilor prigoniţi, ajutîndu-i cum au putut. Cel mai grăitor – pilduitor exemplu: Regina mamă Elena, onorată, de altminteri, de statul Israel cu înaltă distincţie. Pentru cei drepţi între popoare.
Sînt foarte multe pagini interesante în acest op, unele, parcă de roman-document. Se vede, desigur, pana prozatorului, a autorului de romane istorice, cu ataşament faţă de valoarea adevărurilor înscrise în arhive, se observă vasta sa experienţă de viaţă, implicit, aceea de martor la evenimente cruciale din istoria contemporană a României, dar şi puterea de a sintetiza o foarte bogată documentare. În cele cinci capitole ale lucrării, dense, incitante, cititorul ia act de procesul bolşevizării României. Perioada anilor de dictatură ceauşistă e tratată ceva mai sumar, cu unele sublinieri pozitive. Reţinem un pasaj semnificativ: „Certificînd, şi în cazul României, că regimurile de tip totalitar care au cernit Europa secolului XX generează organic, legic, cultul personalităţii conducătorului, împingîndu-l spre dictatură. Binomul dictator-camarilă se vitalizează reciproc sub specia unui elefantiazis politic, massele jucînd rol de decor în ceremoniile publice ale puterii. După cum dictatura şi cultul personalităţii agită, pune premisele, coalizează în subteran opozanţii marginalizaţi ai nomenclaturii, conjuraţii urzind, în umbră, moartea dictatorului”.
În final, ceva mai senin, dar atent la primejdii, dl Radu Theodoru crede că „Sistemul democratic oferă românilor şansa de a-şi valorifica zestrea ancestrală în competiţia valorilor pe plan naţional şi comunitar european; după cum la fel de bine poate impune nonvaloarea…”.
Post a Comment