La începutul lunii octombrie cultura
română a avut parte de un eveniment de excepție : vizita în România a
filosofului și academicianului francez Jean-Luc Marion, ocazie cu care i
s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Al. I.
Cuza” din Iași și al Universității din București. Dezbaterile și
conferințele organizate cu acest prilej au fost numeroase, întinzându-se
pe perioada unei săptămâni întregi. Cu ocazia oferirii titlului de la
București, Marion a susținut o conferință intitulată „Universalitatea
Universității”.
După
cum putem înțelege din titlu, conferința discută despre rolul și
menirea Universității, principala instituție de învățământ superior din
Europa. J.-L. Marion sesizează cum o dată cu modernitatea, în special
după Revoluția Franceză, Universitatea se specializează și
profesionalizează, devenind azi similară unei școli profesionale. Tot
acum, în Franța se face distincția între educație și instrucție, rolul
școlii publice fiind acela de a instrui, în timp ce educația cade în
sarcina familiei și a tradiției. Această separare este consonantă cu
separarea modernă dintre spațiul public și spațiul privat, cu
neutralitatea statului în materie de valori, o dată cu despărțirea
politicii de religie.
Dacă inițial, specializarea corespunde
cunoașterii speciilor definite de Aristotel, o dată cu avansul pe care
dispozitivul tehnic și economic îl câștigă în modernitate, și cu
rapiditatea tot mai accentuată a evoluției tehnologice, specializarea
devine tot mai inconsistentă : „ni se tot repetă că meseriile pe care le
vom face peste zece ani nu există încă; să adăugăm și reversul:
majoritatea meseriilor pe care le practicăm astăzi nu vor mai exista
peste zece ani, poate chiar mai puțin. De unde concluzia că e aproape
imposibil să te dedici definitiv vreunei specializări pentru că nicio
specializare nu va dura o viață, un ciclu de învățare sau de ucenicie”.
De aceea, scăparea de inconsistența specializării poate fi găsită în
vocația universală pe care Universitatea o are prin definiție : „Trebuie
să luăm prin urmare în considerare un altfel de învățământ superior,
care ar presupune ipoteza inversă: aceea a unei științe universale.”
Scopul științei universale este, pe lângă furnizarea cunoștințelor
proprii unui câmp de cunoaștere, și conștientizarea întregului câmp al
cunoașterii și a ignoranței noastre în raport cu el. Cu alte cuvinte,
știința universală trebuie să ne educe, învățându-ne care ne sunt
propriile limite, făcându-ne să reflectăm asupra adevărului și a
valorilor cu adevărat importante pentru noi: „E vorba, așadar, de a
educa omul pentru propriul bine, pentru binele însuși și pentru nimic
altceva – pentru sine și pentru binele alor săi, în loc de a preda
simple informații asupra a ceea ce nu îl privește direct pe om,
lucrurile lumii, chiar obiectele irealității imediate”. Știința
universală este esențial umanistă, similară artelor liberale din Evul
Mediu, care se numeau liberale tocmai pentru că erau „libere”, fiind
cultivate pentru ele însele și nu în vederea altui scop. În asta constă
deci vocația Universității, deschiderea universală pe care Universitatea
poate și trebuie s-o ofere.
Dar pentru conștientizarea limitelor
propriilor capacități de cunoaștere, a propriei ignoranțe,
conștientizare esențială procesului de educație, este nevoie de o
atitudine înțeleaptă și de o deschidere spre adevăr. Iar cel mai în
măsură să-l facă pe om conștient de propria finitudine, este infinitul
divinității. De aceea, pentru a-și urma vocația universală,
Universitatea are nevoie de studiul teologiei: „Iată de ce nici o
Universitate veritabilă nu se poate dispensa de teologie. Dacă nu există
cunoaștere, deci nici învățământ, nici educație, fără dragoste de
adevăr, nu există nici știință fără iubire. De unde, rolul esențial al
teologiei, care cel puțin în acest sens e regina științelor.
Universalitatea Universității cere ca teologia să își aibă propriul rol,
propria facultate.”
Acestei teze despre vocația
Universității susținute de Marion aș dori să-i adresez câteva întrebări.
Aș dori să profit prin intermediul acestui demers de prezența printre
noi a filosofului francez, și să continui, pe plan local, dezbaterea
acestei teme lansate de domnia sa. Mi se pare că modelul Universității
prezentat în conferință se inspiră din modelul medieval, unde teologia
era într-adevăr „regina științelor”, încununarea supremă a studiilor
universitare fiind dată de titlul de doctor în teologie. Reiterarea azi a
unei astfel de teze cred că ar trebui făcută ținând seama de mediul
cultural în care ne situăm. Căci termenul de teologie are accepțiuni
diferite într-un mediu protestant, catolic sau ortodox. După cum se
știe, ortodoxia privilegiază calea contemplativă pentru cunoașterea lui
Dumnezeu și nu calea cunoașterii discursiv raționale, așa cum se
întâmpla în Universitățile din Evul Mediu Occidental. Cum s-ar împăca o
astfel de vocație contemplativ-teologică cu tabla disciplinelor
științifice moderne? Și apoi, ce înseamnă în acest context, că teologia
trebuie să aibă „un rol esențial” într-o Universitate? Bănuiesc că dl.
Marion nu avea în minte modelul medieval în care încununarea cunoașterii
era dată de studiul teologiei. E greu să ne imaginăm azi o astfel de
pretenție. Atunci, să fie vorba de faptul că Facultățile de Teologie
trebuie să se găsească pe lista Faculăților care fac parte dintr-o
Universitate publică, cum se întâmplă în România, dar nu se întâmplă în
Franța? Sau că unele Universități trebuie să trimită, prin denumirea
lor, în mod simbolic, la studiile religioase sau teologice, ca în SUA?
Sunt aceste lucruri suficiente pentru a vorbi despre un „rol esențial”
al teologiei în cadrul studiilor universitare? Nu rămâne, cu toate
astea, teologia o disciplină printre altele, cu propriile metode de
studiu și care produce propria specializare, una printre multe altele?
Apoi, dacă vorbim despre sistemul
universitar modern, e drept că din acest punct de vedere sistemul
francez este unul radical (prin separația dintre educație și instrucție
pe care o propune), însă el este radical deoarece el își propune să ducă
până la capăt distincția modernă între politică și valori (valorile
tradiției, adică cele religioase). El este perfect consonant cu modelul
neutru al statului modern care lasă societatea să-și producă valorile.
Dar această distincție are două consecințe majore: este esențială pentru
pluralismul democratic și, pe de altă parte, face ca valorile
transcendente (care devin private) să nu mai fie asumate de către stat
prin intermediul instituțiilor de educație. De aici abandonul „oficial”
al valorilor în epoca modernă și transformarea Universității într-o
instituție care produce specialiști, adică într-o școală profesională.
Cum ar fi deci posibilă azi vocația universală a Universității? Ar fi
posibilă „re-universalizarea” acesteia în afara contextului politic
modern despre care vorbim? Și dacă acest lucru nu se poate, trebuie
atunci să avem în vedere un proces istoric, de lungă durată, ale cărui
rezultate nu le putem nici măcar bănui?
În al treilea rând, dacă vorbim în sens
larg despre vocația Universității ca loc de reflecție asupra valorilor
fundamentale, atunci avem în vedere spectrul larg al disciplinelor
umaniste. Pentru a-și îndeplini vocația, Universitatea ar trebui să
devină acea școală a răgazului (schole) în care, prin disciplina
studiului și a reflecției personale, tinerii să fie antrenați să
conștientizeze ceea ce e cu adevărat important pentru viețile lor. Or,
după cum se știe, în urma reformei de la Bologna implementată în țările
Uniunii Europene, tocmai disciplinele umaniste au fost cele care au avut
în general de pierdut prin marginalizarea lor în programele de studiu.
În urma acestei reforme, Universitatea se transformă, dar nu în sensul
vocației sale universale, ci în direcția „eficientizării” activității
sale, adică în sensul presiunii pe care o exercită asupra sa
dispozitivul tehnico-economic modern. Oameni cât mai bine pregătiți,
care să facă față cu brio cerințelor de pe piața muncii, asta se cere
azi de la o Universitate. Or, dacă luăm în calcul abandonul valorilor
transcendente definitoriu pentru statul modern, cumulat cu presiunea
crescândă a factorului economic, atunci ne mai putem imagina azi o
Universitate, ca instituție publică, a cărei vocație să fie
universalitatea?
Consider că teza domnului Marion ar
trebui să răspundă acestor întrebări, pentru a putea fi susținută până
la capăt. Altfel, universalitatea Universității, deși este un ideal demn
de lumea noastră, s-ar putea să rămână, asemenei cetăților imaginare
ale medievalilor, fără prea mare legătură cu viețile noastre concrete.
No comments:
Post a Comment