manastirea si pestera sfantului ioan casian

fotografii de telefon. palestina mea. ce atos, ce meteore... glia strabuna.

apare manastirea

pe aici a trecut Hristos. predica.

aici pescuiau

impotriva demonilor

vedere din interiorul pesterii. asta vedea sfantul

si asta

lumea

aici s-au inmultit paine si pestii

taborul

Cuviosul Teofan tamaduitor de schizofrenie si epilepsie

Cuviosul Teofan s-a născut în Ioánnina, din părinți evlavioși. Când a mai înaintat în vârstă, a plecat în Sfântul Munte și a devenit monah în mănăstirea Dochiariu. După o vreme, pentru virtuțile lui, a fost ales stareț. În mănăstire „a ajuns la cel mai înalt nivel al culmii și, cu toată dăruirea și prin tot felul de canoane de nevoință, i-a îmbărbătat pe monahii aflați sub cârmuirea sa spre un mod de viață cu totul plăcut lui Dumnezeu, insuflându-le și lor râvna sa înflăcărată spre cele dumnezeiești”.

Mai târziu, nevoile l-au condus în afara Sfântului Munte. Împreună cu nepotul lui a mers în Veria, unde a construit o mănăstire în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, „Care adună mulți următori ai vieții celei îngerești”. Când această mănăstire a început să înainteze în viața duhovnicească, l-a lăsat pe nepotul său să o conducă, iar el a plecat în Náousa, unde a întemeiat o altă mănăstire, închinată Sfinților Arhangheli. S-au adunat și aici mulți monahi, cărora le-a fost stareț „multă vreme”. De asemena, mulți creștini se refugiau la cuviosul pentru mângâiere și sprijin.

După o vreme, s-a întors la Veria, unde a adormit și a fost înmormântat, prevăzându-și mai dinainte sfârșitul. În schit se află o parte din cinstitele sale moaște. Capul său făcător de minuni se păstrează în Biserica Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Náusa, iar în mănăstirea Dochiariu se găsește „cârja” cuviosului.



Cuviosul Teofan, atât în timpul vieții, cât și după adormirea sa cu pace, a săvârșit multe minuni. Dintre acestea, amintim prefacerea apei de mare în apă potabilă, potolirea unei furtuni puternice de pe mare, vindecarea unui bolnav de lepră, tămăduirea unor bolnavi de schizofrenie și a unor femei cu scurgere de sânge și epilepsie, iar în Náousa i-a izbăvit pe locuitori de ciumă și secetă.

Viața și slujba cuviosului Teofan au fost editate pentru prima oară la Veneția, în anul 1764. Cea mai recentă slujbă a fost alcătuită de monahul Gherasim Mikragiannanitis.

Pomenirea sa se săvârșește pe 19 august.

Sursa

tarani si nu numai

pe tvr3 la postul local Timisoara 4 batrani tarani, un barbat si 3 femei, despre viata lor lunga. aveau peste 95 ani. intreaba reporterul care e secretul vietii indelungate. o taranca ii raspunde : daca lucri, nu mori! ca daca staaai asa...
nu mori, zice taranca. nu zice ce sa faci pentru a ajunge la 97 ani. ii zice ce sa faci ca sa nu mori.
idealul omului contemporan este sa ajunga intelectual. daca nu el atunci macar copiii lui. daca nu toti macar unul. daca niciunul atunci macar nepotii. intelectual, adica  sa frece idei. sa stea. sa stea si sa se afecteze, sa se simta bine (nu numai in concediu, idealul concediului este a fi la, nu in, concediu si la munca; la munca aia care-l va duce spre intelectualism pe el si pe copiii lui).
asta e idealul comunismului, incendiul anarhiei finale. doar intelectualul poate fi anarhist. toti pot fi anarhisti in acelasi timp. spre deosebire de muncitor ( cel ce face ceva, nu neaparat imgb-istul; si imgb-istul este un intelectual, citeste si viseaza). munca, lucrarea este interdependenta. intelectul nu. poate fi autonom (vezi spitalui 9, si nu numai). idealul comunistului este intelectualul dornic de arta, si creator de arta. sfarsitul istoriei a adus cu sine transformarea oricarei manifestari umane in arta. orice e arta. absolut orice poate fi pus in expozitie cu o singura conditie. doua de fapt. banii si prietenia cu cei carora le place sa se frece unul de altul. cu intelectualii de stanga, adica.
inchei monstruos. intr-o istorie a religiilor, sper ca Eliade, am gasit idealul omului contemporan, modern (asa se crede el, modern; eu cred ca primul modern a fost Iisus Hristos dar sa ma iertati daca sunt prea subtil). ce zicea acolo? inainte de moarte omul egiptean de mijloc, in functie de venituri, comanda statuete pe care le incarca cu programe. le ducea la specialist si acesta le vorbea in ureche si le programa pentru diverse servicii: agricultura, bucatarie, tesatorie, croitorie, etc. le instala software-uri, adica. pentru ca egipteanul, care credea ca dupa moarte viata va continua aidoma, sa stea cu burta la soare in timp ce aia, statuetele, sa munceasca pentru el.
asta e idealul tehnologiei fara de care intelectualul este mort. adica nu el este mort ci aia care inca trebuie sa munceasca pentru ca el sa frece idei.
cum Statul/ Scoala i-a promis omului ca va scoate intelectual din boul lui nimic nu-l opreste pe cetatean sa investeasca fara numar in dascali si sa taca chitic daca cumva dascalul se vadeste a fi mai tampit ca tampitii sau daca devine violent. pentru ca vezi draga, daca ii pune oprelisti in calea visului omenesc: a deveni intelectual si a aparea la televizor intre 19.30 si 21.45.

un iconar - federico josé xamist

sa mai re-castigam ceva din savoarea ortodoxiei. limba de lemn poate fi infranta. sa ascultam vorbindu-se despre ortodoxie intr-o limba pe care nu o stim. asa putem scapa din vartejul deja-stiutului, din mizeria examenelor date si luate cu brio.

www.xamist.com

judecatori si preoti

ceva despre dreptate si spiritualitate(?)

Judecatoarea Veronica Cirstoiu si fiul acesteia, arestati pentru 29 de zile / Magistratul, acuzat ca a primit mita de peste 1 milion de euro; suma uriasa i-ar fi fost data de Dinel Staicu

dar

Preotul Florin Cergan, fiul judecatoarei, a fost suspendat de Biserică pentru ca a omorat 3 persoane in 2011

 recomand filmul L'adversaire (2002). despre cat de dezinteresati pot fi oamenii cu cei din jurul lor in timp ce acestia comit crime, mint, dizolva stari. un film despre Lenin. un film despre cat de prezent este bolsevismul in sufletele noastre

realitatea---legea---increderea---simpatia---dragostea

Aspecte ale teoriei anarhismului în Rusia secolului al XIX-lea

Teoria anarhismului (a socialismului revoluţionar) constituie un capitol special în istoria gândirii filosofice ruse. Din punct de vedere metodologic, N. Berdiaev (1874-1948) propune a se face deosebirea între anarhism şi anarhie, atunci când spune că «anarhismul nu se opune ordinii, structurii societăţii, bunei rânduieli, ci autorităţii, forţei, constrângerii, împărăţiei Cezarului. Anarhia, în schimb, este neorânduială şi discordanţă, urâţenie» (Vezi D. Baltás, Filosofi ruşi, secolele 19 şi 20, Editura Savválas, Atena 2002, p. 112).

Dincolo de această diferenţiere – cu care poate sau poate să nu fie cineva de acord – este de notat faptul că marii teoreticieni ai teoriilor anarhismului au fost principii ruşi Mihaíl Bakunin (1814-1876) şi Piotr Kropotkin (1842-1921), ale căror concepţii prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri.

Probabil că nu se cunoaşte, în general, dar Bakunin, printre altele, face diferenţa între patrie şi stat. În acest sens, el spune că «patria reprezintă dreptul sfânt şi de netăgăduit al fiecărui om, al fiecărui grup de oameni, uniunilor, comunităţilor, regiunilor, naţiunilor, de a simţi, a gândi şi de a acţiona în modul lor specific» (H. Arvon, Bakunin , trad. P. Ghékas, Editura Pléthron, Atena, 2009, p.112).

Fără doar şi poate, caracterul opresiv al statului, care îi provoacă repulsie lui Bakunin, poate fi pus în legătură şi cu alte instituţii care funcţionează în acelaşi mod, cum ar fi justiţia şi religia. Trebuie precizat faptul că Bakunin respinge etatizarea, teorie ce reiese din scrierile lui Karl Marx (1818-1883). S-a spus că «încă din 1866 Bakunin prevedea că statul dictatorial pe care comunismul vrea să îl creeze va da naştere unei clase exploatatoare şi privilegiate, şi anume, birocraţia» (H. Arvon, op. cit., p. 101).

Un alt punct important în teoria lui Bakunin este ateismul militant, care se formează treptat în gândirea lui şi este descris pe larg şi în lucrarea lui, «Dumnezeu şi Stat». Deşi, iniţial, el spune: «Nu negăm necesitatea istorică a religiei» (H. Arvon, op. cit., p. 130), în continuare aduce critici dure creştinismului istoric, negând, în acelaşi timp, existenţa lui Dumnezeu drept Creator. Cu siguranţă, argumentele lui Bakunin conţin un sâmbure de adevăr, din punct de vedere istoric, sau, cel puţin, sunt argumente logice. Totuşi, enunţuri ale lui Bakunin , precum, «de vreme ce Dumnezeu este adevărul, dreptatea, binele, omul este minciuna, nedreptatea, răul», (H. Arvon, op. cit., p. 132) sunt evident arbitrare.

Suflet neliniştit, având predispoziţie spre negativism şi o fire revoluţionară, Bakunin a stârnit interesul dar şi disensiuni în rândul contemporanilor săi (Prudon, Marx ş. a.). Interesant este faptul că Ivan Turghéniev a prezentat figura lui Bakunin în opera sa literară «Rudin», unde, protagonistul cu acelaşi nume moare pe baricadele Parisului (traducere în greacă de Z. Násioutzik, Pléthron, Atena, 1982, p. 148-149).

În acest punct – înainte de a mă referi la cel de-al doilea important teoretician al anarhismului în Rusia – voi remarca faptul că Bakunin nu a acceptat niciodată viziunea machiavelică a lui S. Neţaiev (1847-1882), pe care generaţiile următoare de anarhişti îl vor invoca uneori în timpul manifestărilor lor violente. Este un lucru ştiut, însă, că marele romancier rus F. Dostoievski (1821-1881) a descris literar figura lui Neţaiev prin intermediul personajului Piotr Berhovénski în romanul Demonii. Se pare, într-adevăr, că Dostoievski deţinea multe informaţii despre Neţaiev şi despre organizaţia sa radicală, deoarece, pe elevul Ivánov, pe care Neţaiev însuşi îl executase, îl cunoscuse personal cumnatul romancierului rus (vezi M. Brown, Dostoievki. Viaţa lui din prisma operei sale, traducere N. M. Skouterópoulos, Editura Ekkremés, Atena 2008, p. 283).

Al doilea mare anarhist rus este Piotr Kropotkin. Pe când Bakunin consideră că dizolvarea statului este o condiţie sine-qua-non pentru reorganizarea societăţii (H. Arvon, op., cit., p. 177), Kropotkin susţine incompatibilitatea dintre stat şi revoluţie.

Dintr-un anumit punct de vedere, Kropotkin «vedea ca punct de plecare pentru eliberarea societăţii, ajutorul reciproc (într-ajutorarea) ce exista în societăţile precapitaliste şi care mai supravieţuia încă în societatea rusească tradiţional-ţărănească» (Ol. Clement, Duhul lui Soljeniţân, traducere de E. Dalabíra, librăria Vatra, Atena, p. 314). În mod evident, această perspectivă a lui Kropotkin a stat la baza cărţii sale «Într-ajutorarea», unde, într-adevăr, anarhistul rus menţionează despre încercările de a transforma proprietăţile particulare în proprietăţi comune (traducere în greacă de E. Stefanopoúlou, Editura Kastanióti, Atena, 2009, p. 209-210).

Printre cele mai interesante puncte ale teoriei lui Kropotkin este şi numita morală anarhistă, aşa cum a fost formulată în broşura «Etica anarhică», precum şi în lucrarea sa amplă «Etica». În prima dintre lucrări el se exprimă astfel: «Fă celorlalţi ceea ce ai fi vrut să facă şi ei pentru tine în aceleaşi împrejurări» (Etica anarhică, trad. N. Aleksíou, ed. Eléftheros Týpos, Atena, 2000, p. 45). Pe de altă parte, lucrarea mai amplă a lui Kropotkin, «Etica» este, în esenţă, o prezentare istorico-critică a teoriilor eticii începând cu epoca primitivă şi ajungând până în secolul al 19-lea. Mai exact, Kropotkin consideră că ajutorul reciproc şi echitatea constituie baza teoriei eticii naturale formulată de el (vezi «Morala», trad. V. Tomanás, ed. Nisídes, p. 36-37). Kropotkin respinge morala creştină întrucât, după cum el apreciază, vede «neconcordanţa dintre poruncile morale ale religiei creştine şi viaţa comunităţilor care se autoproclamă creştine» («Etica», op. cit., p. 31). Credem, însă, că neaplicarea preceptelor evanghelice de către unii dintre creştini nu trebuie să ne facă să tragem concluzia că toată morala creştină este de lepădat.

Trăsăturile teoriei anarhismului – aşa cum sunt prezentate în operele ideologilor ruşi M. Bakunin şi P. Kropotkin – au provocat îndeosebi reacţia reprezentanţilor curentului «socialismului ştiinţific». Astfel, aceste puncte de vedere au fost aspru criticate atât de către K. Marx, dar şi de către V. I. Lenin (1870-1924), care s-au dezis de ele atât în teorie, cât şi în mod practic. Se ştie că Bakunin şi susţinătorii lui au fost excluşi încă din 1872 din «Internaţională». Mai târziu, când bolşevici au preluat puterea în Rusia, Kropotkin, care, în prima fază salutase triumful revoluţiei din 1917, a exercitat o critică vehementă faţă de Lenin, lucru care a dus la îndepartarea sa. În acelaşi timp, în perioada aceea, anarhiştii au fost arestaţi şi întemniţaţi de către conducerea sovietică (vezi detaliat la E. Goldman, Dezamăgirea mea în Rusia, trad. D. Kerevándis, G. Valoúrdos, edit. Apópira, Atena, 2009, p. 88, p. 128). Se consideră că ultima manifestaţie unde s-au adunat adepţii anarhismului şi unde au fluturat pentru ultima dată steagurile negre a fost înmormantarea lui P. Kropotkin. Referindu-se la înmormântarea lui Kropotkin, E. Goldman scrie că «atunci când procesiunea trecea prin faţa muzeului «Tolstoi», steagurile au fost coborâte în semn de respect pentru un alt mare fiu al Rusiei. Un grup de simpatizanţi ai lui Tolstoi cântau pe treptele muzeului Marşul Fenebru al lui Chopin, exprimându-şi astfel dragostea şi respectul pentru Kropotkin» (Dezamăgirea mea în Rusia, op., cit., p. 205).

În scurta noastră referire la reprezentanţii teoriei anarhismului în gândirea rusă, am încercat să schiţăm doar câteva caracteristici, mai mult sau mai puţin cunoscute, ale acestui curent.

În 2014 se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Mihaíl Bakunin . Această aniversare este o bună ocazie pentru a fi reeditate (într-o traducere îmbunătăţită) şi a fi citite lucrările sale. Fiindcă, considerăm că, în toţi anii aceştia care au trecut, cei care au îmbrăţişat ideile acestor mari teoreticieni ai anarhismului, au recurs foarte puţin la operele lor. -


See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/08/aspecte-ale-teoriei-anarhismului-in-rusia-secolului-al-xix-lea/#sthash.UUMf7JTR.dpuf

un mare scriitor

Bret Easton Ellis
autorul lui American Psycho (2005). s-a facut si filmul cu Bale in rolul principal.
Lunar Park (2006)
Glamorama (2008)
Less Than Zero o ecranizare a primului roman. bun.
e ceva pornografie prin romanele lui. dau asta deoparte.
este, parerea mea, un scriitor de calibru mare.
merita citit

calendar - august

Book of Hours, workshop of Simon Bening, Netherlands (Bruges), c. 1540

martiriu

Pentru că martiriu nu este doar vărsarea sângelui pentru dragostea și credința lui Hristos, ci și să primească creștinul, cu tot sufletul, cu mulțumire și dorință de a-L slăvi pe Dumnezeu, orice încercare îngăduie Domnul să petreacă prin această vale a plângerii: nenorociri, necazuri, boli, să fii orfan, să îți moară persoanele dragi și altele. Orice lucru adică, care îl face mort lumii acesteia, orice cruce care, dacă este primită, oricum ar fi ea, ca cercetare și dar al lui Dumnezeu spre mântuirea nemuritorului nostru suflet, îl face pe om părtaș Patimilor lui Hristos, dar și Învierii Lui.




www.pemptousia.ro

decadentism - DEX

DECADENTÍSM s. n. Denumire generică dată tendințelor unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX de către propriii protagoniști, care opun realității o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică

DECADENTÍSM n. Curent în literatura și arta de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, caracterizat prin misticism, formalism, individualism excesiv și prin cosmopolitism

DECADENTÍSM s.n. 1. Denumire generală pentru curentele antirealiste apărute în literatura și arta claselor pe cale de dispariție, caracterizate prin involuție, regres sau disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, născut în Franța la sfârșitul sec. XIX, care se supune rigidităților școlii parnasiene și în bună măsură naturalismului, apropiat ca formulă artistică de simbolism, în care, până la urmă, se va dizolva. 

DECADENTÍSM s. n. 1. denumire dată unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX, caracterizate prin disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. mișcare literar-artistică europeană, caracterizată prin revolta împotriva rigidităților școlii parnasiene, cultivarea brutală a inovațiilor formale și a senzațiilor tari, prin rafinament stilistic ajuns la apogeu care se va dizolva în simbolism. 

Ca sa stim si noi. 

dumnezei

un cuvant de la Spinoza: "Intrucat sunt deja ateu sunt dator macar sa traiesc asemenea unui sfant"


Rasofor
Fotografie de Prokopios Ierodiaconul, Karyés, începutul sec. XX.

Multe s-au scris despre rasele şi bărbile clericilor. Cea mai mare parte a celor care nu le suferă sunt cei ce vor să se arate spirite moderne şi libere. Toţi aceştia sunt oameni “practici” , care judecă religia după mintea lor practică şi prozaică, ori religia creştină nu prea are nimic de-a face cu minţile practice, fiind cea mai profundă poezie, abisul poeziei. Neşansa Bisericii noastre îşi are obârşia, după părerea mea, în faptul că îi lipsesc tocmai sufletele poetice, poetice în sensul cel mai pragmatic al cuvântului, şi s-a umplut de “oameni practici”, adică de uscăciune.

Staţi şi judecaţi cu mintea voastră şi întrebaţi-vă ce treabă au aceşti “oameni practici şi pozitivi”, aşa zişi mintoşi şi deştepţi, cu Hristos, Cel care a rostit următoarele cuvinte: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3); Iar voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi (Lc. 12, 29); Eu însă vă spun vouă: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 39); Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11); Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Lc. 6, 27, Mt. 5, 44); Nu vă adunaţi comori pe pământ (Mt. 6, 19); Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află (Mt. 7, 13); Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Lc. 9, 60, Mt. 8, 22); N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34); Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se zoresc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12).

Ce legătură ar putea să aibă aceste lucruri şi încă multe altele pe care le-a zis Hristos, cu mintea practică ? Mintea practică caută să afle care este interesul şi utilitatea pentru viaţa materială şi pentru siguranţa proprie. Ea nu poate zbura liberă acolo unde-o cheamă Hristos. O religie care predică nişte lucruri care sunt cu totul anapoda faţă de ceea ce simte mintea practică, poate fi ea pentru oameni practici ? Cum să poată admite omul practic că nu îi este deloc de folos să dobândească chiar şi lumea întreagă ? Cum ar putea acest om pozitiv să jertfească toate cele palpabile ale lumii acesteia pentru a vâna nălucile vieţii viitoare ? Cei ce se zoresc pun mâna pe Împărăţia cerurilor, zice Hristos (cf. Mt. 11, 12). Poate să fie zorit omul practic, care pe toate le cântăreşte şi nu se aruncă în primejdie ? Oameni practici au fost fariseii, romanii, chiar şi Iuda, care avea atâta grijă de băierile pungii. Omul practic nu poate să nu fie suspicios, viclean, iar Hristos le-a spus-o iudeilor: „cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi ?” (Mt. 12, 34); samarineanca nu înţelegea ce-i zicea Hristos pentru că mintea ei era practică; atunci când îi vorbea de „apa cea vie, curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 11, 14) ea înţelegea apa firească, şi era interesată „să nu mai înseteze, nici să mai vină aici să scoată [cu găleata]” (cf. In. 4, 15).

Practici erau şi evreii Vechiului Testament, dedicaţi interesului lumesc, de aceea au şi priceput „făgăduinţele” ca fiind materiale, conforme cu cugetarea lor materială…

Astfel, oamenii practici, care sunt şi frivoli, văd şi judecă chestiunile religioase prin prisma utilitarismului în care funcţionează mintea lor. Astfel, aceştia iubesc inovaţiile în cult şi în toate aspectele bisericeşti. Ei vor scurtarea slujbelor, acordă o deosebită importanţă scaunelor din biserică, ordinii exterioare şi curăţeniei, caută sincronizarea cultului cu muzica europeană, cu pictura naturalistă, urmăresc schimbarea a orişice este bazat pe tradiţie, abrogarea rânduielilor etc., ajungând până la schimbarea înfăţişării exterioare a clericilor. După părerea lor, rasa trebuie să dispară, iar preotul să poarte pantaloni şi sacou, la fel ca toţi bărbaţii, să-şi tundă pletele şi barba şi să-şi radă musteţele, ca să fie „curaţi”. Vedeţi, oamenii practici poartă mare grijă, după cum am mai spus, „de partea cea dinafară a paharului şi a blidului” (cf. Mt. 23, 25-26). Aşadar, după indicaţiile lor înţelepte şi adânci, nu ar trebui să fie delăsători şi soioşi ca Sfântul Ioan, ca Sfântul Antonie, ca Sfântul Ioan Hrisostom, ca Sfântul Cosma Etolianul, ci ar trebui să-şi facă baia regulat, să se bărbierească des şi să se parfumeze, la fel ca cetăţenii contemporani, ca gangsterii, ca escrocii, ca cei ce umblă pe la party-uri, pe la curse ori pe plajă.

Am scris de mai multe ori despre „îmbrăcămintea clericilor” şi despre înfăţişarea lor exterioară, îndeosebi din cauza acelora care, moderni şi „practici”, nu prea se dau în vând după „îmbrăcămintea anacronică şi barbară” şi după „urâţenia pletelor şi bărbilor” (câtă sensibilitate şi bun gust !). Nu vreau să mai scriu iarăşi cele ce le-am scris odată, luaând apărarea înfăţişării exterioare a clericilor noştri din punct de vedere al tradiţiei. Numai atât aş vrea să mai spun acum, în legătură cu tradiţia vestimentară a clerului: gândiţi-vă dacă va mai rămâne ceva grecesc în momentul în care preotul îşi va face apariţia în sat în sacou şi pantaloni, cu cravată şi pălărie de fetru, bărbierit şi chelit, aşa cum sunt mulţi dintre cei care se întorc din străinătate; ba se vor scârbi să vadă cefe rase, bărbii precum ouăle, guşi, expresii de bancher sau de operatori de cinematograf, gesturi şi voci de la piaţă etc.

Vreau să spun numai câteva cuvinte despre rasă şi despre barbă, „din punct de vedere estetic” după cum spun esteticienii, pentru că modernii care tună şi fulgeră împotriva acestora spun că sunt scârbiţi de urâţenia rasei şi a bărbii şi că toate câte le spun ei, le zic în numele „bunului gust.”

Mai întâi de toate care este bunul gust în privinţa celor bisericeşti şi religioase ? Întru acestea nu există un „bun gust” plăcut lumii, ci este bun şi frumos ceea ce este decent şi respectabil, ceea ce este cuviincios din punct de vedere al valorii duhovniceşti a preotului. La fel după cum forma celorlalte lucruri care au legătură cu biserica, clădiri, icoane, cântări, vase, cărţi, sunt făcute în aşa fel încât să înalţe mintea şi inima credinciosului spre lumea duhovnicească, ca şi cum ar fi sfinte simboluri şi aduceri aminte de cuvântul lui Dumnezeu, „ridicătoare” de la lumea materială şi stricăcioasă spre lumea duhovnicească şi nestricăcioasă a împărăţiei cerurilor, la fel şi îmbrăcămintea şi înfăţişarea preoţilor trebuie să-şi aibă valoarea lor duhovnicească. Încă din antichitate, dinainte de Hristos, oracolele, profetesele aveau îmbrăcăminte deosebită, iar bărbaţii aveau barbă şi plete, tocmai pentru a întări prin înfăţişare autoritatea spirituală. Grecii antici apreciau această înfăţişare şi arătau o atenţie deosebită pentru cele pe care creştinii libertini şi practici, în gândirea lor pozitivă, le consideră „fără importanţă şi secundare”. Totuşi, nu cred ei că dacă ar lua un leu, în starea lui naturală, pe care Dumnezeu l-a împodobit cu mândreţe de coamă, şi l-ar tunde, n-ar ajunge precum o javră de câine ? Nici măcar un astfel de exemplu practic nu iau în seamă aceşti domni „practici” ? Astfel de capete nu pricep nici dacă le-ar da cineva o mie de exemple pe aceeaşi temă.

După cum am spus şi mai sus, să cercetăm lucrurile şi din punctul de vedere „estetic”, pentru că acum, de curând moderniştii „practici” au adus chestiunea rasei şi a bărbii pe terenul esteticii, dar poate tocmai pentru că epoca noastră e caracterizată de prost gust, de aceea şi dă multă atenţie subiectului „esteticii” şi „bunului gust”.

Mi-ar place să scriu o carte care să aibă titlul „Prostul gust vorbind despre estetică”. Şi, bineînţeles, s-o scriu în katharévousa [limba greacă cultă, n. tr.], ca să fie acceptată de aceia care mi-au dat motiv să o scriu.



Întrebare: Cine sunt, aşadar, cei care au oroare de rasă şi de preoţii purtători de barbă, în numele esteticii ? Răspuns: De regulă, sunt oamenii cu cel mai prost gust, care n-au nici o legătură cu arta, nici cu obişnuitul bun simţ estetic. Intraţi în casele şi în birourilor lor şi o să vă ia groaza. Arhitectură, mobilă, icoane, cărţi, vaze, candelabre, toate te îndeamnă să ieşi afară. Cea mai puternică impresie îţi face câte un tablou mizerabil, având o ramă şi mai mizerabilă, agăţat fie deasupra biroului, fie deasupra patului, având drept subiect pe Dulcele Iisus plin de zaharină, cu acel surâs pe care fotografii îl cer clienţilor lor aflaţi cu reflectorul în ochi, cu părul de parcă ar fi fost pus pe bigudiuri la coafor şi cu atitudine de cinema etc. Idealul lor este reprezentat de o litografie de doi bani, ce cunoaşte o mare circulaţie, care-l prezintă pe Hristos ca pe un „star” de Hollywood, sau de o altă şandrama plastică, Hristos cu copiii, vrednică de gusturile unei doici, precum şi altele asemenea, ce se găsesc atârnate prin magazinele de rame. În ciuda acestei situaţii vrednice de milă, au curajul de a face pe profesorii de estetică şi de a se plânge de urâţenia bărbilor, în numele înaltei estetici.

***

Oriunde mi se-ntâmplă să întâlnesc vreun părinte, mai ales dacă are o bună înfăţişare, mă opresc şi îl admir pentru măreţia lui, pentru autoritatea [ce-o inspiră], precum şi pentru buna cuviinţă pe care o are înfăţişarea lui, dar şi pentru încrederea şi prestanţa îmbrăcămintei. Sfânt chip ! Şi ce pitorească este această înfăţişare. Sunt pictor, ochiul meu exersat să caute frumosul şi nu numai că nu-i găseşte vreo meteahnă, dar o şi admiră. Dar gândiţi-vă că există unii , pe deasupra şi teologi, dintre cei care-şi rad mutrele, care o găsesc „inestetică”. Inestetic erau şi Homer, magul Tiresias, Mentor, Ahile cel cu părul negru şi creţ, Temistokle, Sfântul Vasile, Sfântul Lucian – pe care văzându-l, durul Diocleţian şi-a pierdut cumpătul –, Sfântul Nicolae, Constantin Paleologul, Athanasie Diacul, Papafléssa, Isaia din Salona, iar în cele din urmă, cred că şi leul cu coamă naturală este, de fapt, inestetic; poate că frumos înseamnă să fii chel, la fel ca berbecul tuns şi de nerecunoscut, cu picioare strâmbe şi gât de găină, numai bărbiţa a rămas de el. Doamne fereşte de mai rău ! Unde nu poate ajunge omul din aroganţa de a părea europenizat. Noi, care mai ştim ceva artă, avem acest sentiment, în vreme ce neciopliţii fără gusturi „deplâng aspectul şleampăt şi barbar al clericilor”! Tocmai ei, ai căror ochi vor să le vadă pe toate „tunse, rase şi frezate” !

Dar şi urât de-ar fi preotul, de se-mbracă în rasa lui se înfăţişează cuviincios, nu ca atunci când ar purta sacou şi pantaloni: barba şi pletele ascund părţile urâte ale capului, guşa, ceafa, buzele, fălcile grase. Şi-şi mai pune şi camilafca, care este un acoperământ minunat, ba încă şi acoperământul de peste camilafcă… Astfel, dacă trupul clericului are cusururi, acestea sunt ascunse şi transformate de rasă: burta, picioarele strâmbe, mâinile lungi, gârbovirea etc. Toate se îmbracă întru cuviinţă şi nobleţe duhovnicească, nu precum în hainele strâmte şi strânse pe talie ale catolicilor, cloş sau plisate. Preoţii noştri sunt ca nişte nobili duhovniceşti. Slavă Ţie, Doamne, că încă mai vedem astfel de figuri biblice, în acest veac al monotoniei, al uniformităţii şi al platitudinilor anti-duhovniceşti ! Pe de altă parte, şi noi care nu dispreţuim pletele şi rasa, adesea vorbim cu un entuziasm copilăresc de anumite „figuri biblice”.



Faptul că barba împodobeşte o faţă sfântă şi îi dă bună-cuviinţă şi valoare duhovnicească, este vădit, printre altele de statuia lui Moise a lui Michelangelo (scriu asta pentru occidentalizanţi). Dacă, după tradiţia veche, Moise era reprezentat spân, cu câteva fire rare pe bărbie, Michelangelo, artist catolic, ce vedea în jurul lui numai prelaţi bărbieriţi, îl reproduce cu barbă lungă şi încâlcită şi cu pleată creaţă, ca să dea un caracter supraomenesc şi ieratic, la fel ca altor figuri patriarhale ale Sfintei Scripturi.

Un preot, cunoscut de-al meu, călătorind acum câţiva ani în Siria şi în Liban, mi-a povestit despre un arhimandrit sirian care auzise de la Patriarhul Antiohiei ce-i spusese acestuia regele Abdullah: „Voi, ortodocşii, aveţi în înfăţişarea voastră ceva ce ne face, pe noi, musulmanii, să vă respectăm. Pe când preoţii franci ni se par nişte agenţi secreţi”. Dar chiar şi unii preoţi de-ai noştri care au călătorit în ţările creştine ale Europei şi Americii, purtând rasă şi barbă, după cum fac ruşii, au fost întâmpinaţi cu respect de localnici, pe când preoţilor tunşi şi îmbrăcaţi frânceşte nu le-au arătat nici un respect, precum unor oameni non-religioşi. Mulţi străini mi-au accentuat treaba asta, de aceea şi Biserica noastră ce trimite preoţi în parohiile apusene, a scăzut în ochii lor. Pe de altă parte, costumul şi cravata influenţează foarte mult ethosul clericilor noştri care le poartă.

Un preot cucernic, cunoscut de-al meu, îmi povestea că seara, atunci când îşi scoate rasa să se culce, mai că nu se recunoaşte pe sine, şi crede că dumnezeiescul har, pe care-l simte asupra lui atunci când o poartă, pleacă de la el.



Aşa cum ofiţerul sau poliţistul ce slujeşte autorităţii pământeşti poartă uniformă pentru a fi recunoscut, la fel şi clericul, ba chiar mai cu deosebire, pentru că slujeşte autoritatea cerească, trebuie să-şi poarte uniforma sa, iar nu să se ruşineze de ea, aşa cum fac cei care nu doresc rasa. Dacă le vom scoate preoţilor sfintele lor veşminte şi le vom da pe cele laice, veţi vedea ce bătaie de joc vor pătimi din partea celor neîmbisericiţi, mai ales la ţară, pentru că rasa le este ca un scut.

De aceea, cum, Doamne fereşte, să apară popa-n sat în pantaloni şi cravată, iar vara cu mâneci scurte ? Ce ne norocire ! Ce pierzanie ! Cum ar mai rezista Grecia atunci ? Toate se vor destrăma. Preotul de la ţară este un simbol religios şi naţional, chiar de-ar fi analfabet sau necioplit. Rasa aduce aminte poporului de istoria lui, de jertfele lui, de durerile lui, de bucuriile lui, de aceea rasa-l încălzeşte, îi dă minte, credinţă, încredere şi dragoste.

Mitropoliţi şi arhierei ai Patriarhiei Ecumenice îmbrăcaţi în propusa ţinută civilă:
1. Ep. Agathanghelos de Eleea
2. Mitr. Ghermanos de Sardes
3. Mitr. Dorotheos de Laodiceea
4. Pr. Symeon Pangalos
5. Arhim. Ghervasios
6. Mitr. Ghermanos de Avydos

Cei ce vor să interzică rasa şi să modernizeze înfăţişarea arhaică a preotului s-au gândit bine la ceea ce cer ? Să-i întrebe pe grecii emigraţi ce bucurie şi ce străpungere simt atunci când văd, în ţările în care văd, vreun preot de-al nostru cu barbă şi cu rasă. Scria un diacon evlavios undeva că a primit o scrisoare de la un cunoscut de-al său, preot tânăr, căsătorit, ce slujea în Tasmania, cu următoarele rânduri: „cel mai mulţumitor este faptul că am reuşit să-mi păstrez rasa şi barba, şi astfel primesc tot respectul şi multă cinste din partea conaţionalilor mei din Tasmania”.

Dar să ne reîntoarcem la aceia care nu pot să rabde rasa şi barba preoţilor, din cauza educaţiei lor „estetice”.

Unul dintre aceştia, care acum a adormit, dar a fost mare profesor de teologie, m-a chemat la el acasă odată, ca să-mi arate „operele de artă” pe care le deţinea. Nu ştiam cum să plec mai repede de acolo, iar de cum am reuşit să scap, mi-am făcut cruce şi am tras aer adânc în piept, apoi am mulţumit Domnului că nu m-a-nvrednicit să ajung profesor înţelept. Deci, acel sărman, acel slăbănog duhovnicesc ce trecea drept înţelept, nu răbda nici rasa, nici iconografia bizantină, nici „barbara muzică bizantină, şi şi-a cheltuit puterile sufletului, până la moarte, ostenindu-se cu modernizarea artelor noastre bisericeşti”. Dumnezeu să-l ierte! -

www.pemptousia.ro

despre boala

În vremurile de odinioară, eremiţii obişnuiau să se trezească la miezul nopţii şi să săvârşească slujba de noapte. În continuare, dimineaţa, după ce se lumina de ziuă, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar şi acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineaţă, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei, preotul mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie.

„Imediat ce vă treziţi, spune Sfântul Antonie, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să cercetaţi pe cei bolnavi. Cel bolnav, pentru că trece printr-o situaţie deosebită, este împins mai lesne spre păcat, are ispite, întristare şi îi vin gânduri deşarte. Firea lui este mai neputincioasă, de aceea are nevoie de sprijin şi de mângâiere. Atunci când îl cercetezi de dimineaţă, va prinde curaj şi altfel va înfrunta greutăţile zilei”. Îndemnându-ne să îi vizităm pe cei suferinzi, Sfântul Antonie nu vrea să spună că trebuie să mergem şi să căutăm peste tot acolo unde există bolnavi, ci se referă doar la cei care se află în preajma noastră, aproape de noi. Aşadar, nu pune o sarcină peste puterile noastre, ci stabileşte o rânduială după care să ne orientăm. Sfântul rânduiește acest canon de a-i vizita dis-de-dimineaţă pe cei bolnavi doar celor sănătoşi, nu şi celor suferinzi. Bolnavul trebuie să ştie că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un bun prilej de desăvârşire. Boala înlocuieşte rugăciunea, pe care nu o putem face, ţine loc de participare la slujbe, la care nu putem merge, înlocuieşte faptele credinţei, ale luptelor duhovniceşti, postul, atunci când, bolnavi fiind, trebuie să mâncăm. Atunci când suntem bolnavi, cu puţină anafură ne „achităm” toate datoriile noastre faţă de Dumnezeu.



Diavolul, însă, pe toate ni le înfățișează anapoda şi ne pricinuieşte deznădejde. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea. Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă – mai ales atunci când boala survine pe neaşteptat –, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi.

Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor, care, nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor. Deasemenea, să fim adevăraţi atleţi ai postului. Să nu cerem uşor dezlegare ori mâncăruri alese pe care niciodată nu le-am gustat. Trebuie să fim foarte atenţi, ca nu cumva, în loc să ne sfinţim, să cădem în prăpastie şi să ieşim fără cununa biruinţei.

“Pe cei bolnavi dintre voi“

Dacă citim viaţa Sfântului Antonie vom vedea că, prin cuvântul „bolnavi” îi denumeşte pe cei care suferă de boli trupeşti, şi, mai înainte de toate, pe cei bolnavi psihic ori duhovniceşte, care nu pot să înfrunte încercările şi sănătatea lor şubredă. Boala nostră duhovnicească o reprezintă patimile, păcatele, gândurile deşarte, înşelările… Cel care are gânduri deşarte nu are echilibru sufletesc, are boli duhovniceşti. Iar cel care păcătuieşte nu este sănătos trupeşte. De aceea, cei suferinzi sunt, de obicei, cei mai protejaţi în rândul unei obşti, fie că suferă de o boală grea precum cancerul, fie de o simplă durere de dinţi. Bolnavul are nevoie de îngrijire specială şi nu putem să trăim fără el, fiindcă Dumnezeu ne-a făcut părtaşi suferinţei lui.

Obştea nu este ajutată atunci când cel aflat în suferinţă este tratat cu asprime şi nepăsare. Fiindcă bolnav nu este doar unul sau altul; în realitate, toţi suntem bolnavi. Poate că nu suntem bolnavi astăzi, dar mâine ori poimâine, vom suferi şi noi la rândul nostru. Aşadar, toţi suntem bolnavi şi avem nevoie de medic, după cum spune Domnul Însuşi. De aceea, o veche şi frumoasă tradiţie în rândul monahilor este aceea de a-i vizita dimineaţa pe fraţii aflaţi în suferinţă.

Însă, cercetarea celor bolnavi nu trebuie să se facă fără ştirea stareţului ori a personalului medical, fiindcă este posibil ca bolnavul să resimtă oboseala vizitelor noastre prea dese. Unitatea obştii, care este un singur trup, este foarte importantă. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul celuilalt, însă doar cât să ne sprijinim reciproc şi să nu mergem înspre mai rău. Atunci când fratele nostru devine dependent de prezenţa noastră zilnică, îi facem mai mult rău decât bine şi nu îl ajutăm să se ridice.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Viaţă mistică şi Reguli ascetice, Athena, Editura Indiktos, 2011, pp. 6-9. - See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/07/antonie-cel-mare-sculandu-va-dis-de-dimineata-cercetati-i-pe-cei-suferinzi-dintre-voi/#sthash.fXxnk2xA.dpuf

Friedrich Nietzsche in sfarsit

La începutul lui ianuarie 1889, cînd înnebunește, Friedrich Nietzsche scrie mai multe scrisori de mici dimensiuni prietenilor, foștilor profesori, Papei, regelui Italiei. Scrisorile sînt semnate Crucificatul sau Dionysos. Am ales o scrisoare adresată regelui Italiei.

Torino, 4 ianuarie 1889

Scrisoare lui Umberto I, regele Italiei

Pacea fie cu tine! Sosesc marți la Roma și vreau să ne întîlnim împreună cu Sanctitatea Sa, Papa.

Crucificatul

via Filosofi@lasi

Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate si cateva scrieri despre daci

www.omisat.net

Dacomanii nu se trag din daci

Şeful misionarilor catolici oblaţi din România găteşte pentru copiii veniţi în tabără la Mărăcineni

„Românii sînt la fel ca italienii“

Puţini argeşeni ştiu că Mărăcineniul e un cen­tru naţional, dintr-un punct de vedere. Aici îşi are, din 2000, sediul din ţara noastră al ordinului catolic de preoţi şi călu­gări „Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate“. Su­periorul acestui ordin în Ro­mânia este părintele Sante Ron­chi. Dacă îl în­tîlneşti pe stradă, e posibil să nu-i dai nici o atenţie. Are aproape 60 de ani, e firav, cu un aer modest şi o ţinută sim­plă. Însă, cînd prezi­dea­ză mesa catolică la bi­serica Piteşti, devine brusc cineva foarte im­portant pentru toţi eno­riaşii. Predică intere­sant şi inteligent, într-o limbă română îngrijită. Nici măcar enoriaşii ca­tolici nu ştiu multe des­pre el, deşi se află în Ro­mâ­nia de 7 ani. 

 

Locuitorii din Mărăcineni s-au obişnuit însă cu Mănăstirea Sf. Eu­gen (poartă numele înteme­ie­to­rului ordinului, un sfînt francez că­ru­ia îi plăcea să facă schimb de hai­ne cu săracii), unde sînt găz­dui­te tabere anuale pentru copii. „Mi-am dat şi eu copilul aici. L-am lă­sat de probă întîi, apoi va sta 7 zi­le. Nu se plăteşte, ci se fac donaţii, fie­ca­re cît poate să dea. Am aflat acest lucru prin şcoală şi am înţeles că fac foarte multe activităţi“, ne-a expli­cat un părinte, la poarta aşeză­mîn­tului. Pe părintele Sante mulţi îl văd (fără să aibă habar ci­ne e) alergînd în fiecare zi pe mar­ginea şoselei - ţine mult la condiţia lui fizică. L-am găsit tocmai după o astfel de cursă, pregătindu-se să treacă la bucătărie, pentru a pre­para masa copiilor care bat zilnic mingea pe terenul de fotbal din curte.

Cum de mişcarea dvs. îşi are sediul tocmai la Mărăcineni?

- Noi sîntem o congregaţie pre­zentă în 70 de ţări din lume. Avem misiuni în Asia, Africa, America La­tină, fiindcă s-a dezvoltat în circa 200 de ani, începînd cu Canada, es­chimoşi şi indieni. Sîntem aici, fi­ind­că aveam, în oraş, o congre­ga­ţie de călugăriţe. Acum, nu mai e, e­xistă însă la Vîlcea şi la Bucu­reşti.

Cîţi locuiesc permanent aici?

- Sîntem patru preoţi: doi italieni şi doi români. Italieni sîntem eu şi părintele Elio, care e de 10 ani aici, deci cu 3 ani înaintea mea  - vorbeşte româna mai bine decît mine. Ceilalţi doi sînt din Bacău şi din Huşi - şi îi cunoşteam din Italia, unde au studiat. Şi mai avem şi un frate, tot din Huşi, care acum e plecat în Italia.

„Marin Preda mă plictiseşte“

Cum aţi învăţat aşa limba ro­mână?

- Am făcut întîi 20 de lecţii în oraş, cu o doamnă care predă şi stu­denţilor străini de la Facultatea de Teologie din Piteşti. La prima ve­dere, ai putea să spui că e uşor să înveţi, fiindcă româna are tot o ră­dăcină latină. Dar în limba vor­bită sînt multe cuvinte din slavă, turcă, maghiară... Gra­matica e mai uşoa­­ră decît franceza, dar nu e aşa de uşoară ca engleza. Apoi, am citit din clasici - Eminescu, Amintiri din Copilărie, şi ceea ce e în pro­grama şcolară. Marin Preda, de pildă, mi se pare plicitisitor. Nu fi­indcă e ateu - doar eu îl citesc pentru limbă. Am mai citit, sigur, Pă­rintele Stăniloae şi mă mai do­cumentez pe net, unde urmă­resc cîteva bloguri ortodoxe.

De ce aţi venit în România?

- Nu am ales eu asta, am fost trimis. Sînt călugăr, şi noi facem ascultare. Stăm, de pildă, cîte 6 - 8 ani într-un loc. Eu aş fi cerut să merg în Uruguay. Dar superiorii noştri ştiu situaţia generală şi ştiu unde e mai multă nevoie.

„Nu aveţi încă un naţionalism normal“

Sînteţi de ceva vreme la noi în ţară. Cum îi vedeţi pe români?

- Mi-e greu să-i definesc. Şi cred că şi pentru români este greu să se definească. Am citit, de pil­dă, o carte a Părintelui Stăniloae despre românism, şi mi s-a părut că are un iz fascist, extremist. Alţii spun, dimpotrivă, lucruri rele, con­trare. Unii zic că satul româ­nesc, cu uliţă şi cu gard la fiecare casă, exprimă comuniunea, fiindcă fie­care gard îşi are deschiderea spre uliţă. Dar poţi să zici şi că fiecare are curte ca să arunce mereu pisica în curtea vecinului. Proba­bil, după comunismul care a îm­pie­dicat dezvoltarea normală a na­ţionalismului, românii încă tre­bu­ie să descopere cum sînt. Unii au un complex de inferioritate faţă de alte ţări mai bogate. Dar apoi reacţionează şi spun că toată civilizaţia a început aici - există a­cest dacism... E un fel de reacţie, atunci cînd vrei să-ţi dai o iden­titate văzînd diferenţele faţă de alţii. De pildă, acolo unde am cres­cut eu, aveam la bibliotecă de jur împrejur numai cărţi vechi, din secolul al XIV-a. Aici nu există aşa ce­va. E foarte greu să găseşti scrieri ale cărturarilor vechi. Deci există această diferenţă în can­ti­tatea unei culturi, dar, altfel, nu e­xis­tă o diferenţă între statutul on­tologic al unui om din România, şi cel al unuia din Italia. Toţi oamenii sînt la fel.

„Oamenii de azi sînt ca adolescenţii“

Pe credincioşii de aici cum îi vedeţi?

- Pe ortodocşii de rînd, dacă îi întrebi ce diferenţă e între ei şi ca­tolici, nu ştiu. La fel şi catolicii din Italia: nici ei nu ştiu aşa ceva. Oa­menii din Mărăcineni mi se par cre­dincioşi, cam aşa era atmos­fe­ra în urmă cu 40 - 50 de ani în satul meu. Apoi a venit dezvolta­rea a­ceea din vest - care va fi şi aici - iar oamenii s-au mai schim­bat, sînt ca nişte adolescenţi care nu mai vor să asculte de părinţi. Unii oameni din jurul mănăstirii sînt şi foarte săraci şi au şi un aju­tor de la noi. Noi ne înţelegem bi­ne cu toţi. De pildă, toţi aceşti copii pe care îi vedeţi în tabără sînt or­todocşi. Cei mai mulţi sînt din Pi­teşti şi vreo doi sînt din Braşov.

Ce se face în tabere? Costă?

- Avem mai multe categorii de vîrste: 7 - 11 ani, 11 - 14 ani şi 14 -18 ani. Întîi copiii vin vreo 3 zile, să vadă dacă pot sta departe de părinţi - fiindcă unii vor imediat acasă. Apoi, dacă se adaptează, stau o săptămînă. Acum, avem 20, anul trecut am avut o dată cam 50, altă dată 40. Bani cerem doar aşa, pentru responsabili­za­rea pă­rin­ţilor, o sumă minimă, cam 70 lei/săptămînă. Dorm la noi - că avem camere - şi ne ocupăm noi de tot. Mai ales părintele Elio, ca­re, deşi e calabrez, adică din su­dul Italiei, seamănă mai mult cu un elveţian, adică e foarte strict şi organizat. Copiii se trezesc la 8, iau micul dejun, apoi au cîte o perioadă de joacă, una de ateliere diferite, fiind împărţiţi pe grupuri. Unii spală vase, alţii fac curăţenie. Seara avem atelier de teatru. Culcarea e la 10, pentru cei mici, sau mai tîrziu, pentru cei mai mari. Dacă se culcă (zîmbeşte)... Fa­cem tabere de 4 - 5 ani mai sis­tematic, dar există dintotdeauna. Or să vină ceva mai mulţi după ce se va termina şcoala.

Ce lucraţi în restul timpului? Şi cum vă finanţaţi?

- Aceste tabere trebuie pregă­tite. În plus, noi colaborăm cu de­canatul de aici (grupul de 10 pa­rohii de la Cîmpulung la Tîrgu Se­verin) şi ne ocupăm şi de forma­rea tineretului din parohii. E drept, nu ştiu cît de bine a fost ales acest loc - dar este bine oricum. Dacă eram într-o zonă unde aveam mulţi catolici în jur, poate ar fi fost mai uşor. Aşa, trebuie să ne gîn­dim mereu cum să facem rost şi de bani. Dacă nu ar fi fost Italia, ne-ar fi fost foarte greu să supra­vieţuim. Acolo, există însă mai multe pro­grame sociale, inclusiv un sistem de adopţie la distanţă, prin care une­­le familii pot dona 30 de euro pentru întreţinerea unui copil din altă ţară.

Am văzut că mai găsiţi timp şi pentru jogging...

- Azi, am alergat 18 km. De obicei, fac între 16 şi 24 km pe zi. Eu sînt dintr-o zonă de munte şi, cînd merg acasă, vreau să mai am suflul de munte...

Călin Popescu

executie in siria - un episcop ortodox este decapitat

FSA Cannibals decapitate orthodox christian Bishop







via INZIAR

iconografie comunista - Trotki ca Sfantul Gheorghe

iconografie comunista - maica domnului de la petrograd - Kuzma Petrov Vodkin 1918 a petrogrado

Despre moartea năprasnică

În societatea de azi, caracterizată de evoluția necontrolată a științei și tehnologiei, de decăderea civilizației și de criza valorilor, oamenii evită să pronunțe cuvântul «moarte», iar tot ce le amintește de ea este respins și alungat cu orice preț. Pentru omul contemporan, moartea este ceva negativ, o pierdere. Auzim deseori zicându-se «l-am pierdut», în cazul unei persoane care tocmai a trecut la Domnul. Întrucât și-a pierdut dreapta cunoștință despre moarte, omul încearcă s-o ignore, trăind astfel încorsetat în limitele unei vieți nevrotice, lipsite de sens adevărat.



Încetarea funcționării inimii sau a creierului, adică moartea biologică (clinică) nu reprezintă o stare naturală, nu coincide cu împlinirea voii lui Dumnezeu. «Nu Dumnezeu a creat moartea». Moartea s-a strecurat în firea umană ca urmare a căderii celor întâi zidiți și acționează ca un parazit. Nu e cu putință ca răul să provină de la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este izvorul binelui. Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a destinat morții. Abia după săvârșirea păcatului de către om, a apărut şi moartea: «iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit» (Fac. 2, 17). Așa cum zice sfântul apostol Pavel, «precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el» (Rom. 5, 12). Așadar, moartea, ca rezultat și «rod» al păcatului primilor oameni creați, a intrat, s-a strecurat în firea umană și, prin ea, în toată creația.

Dumnezeu, în nespusa Sa milostivire, a rânduit ca omul să nu-și cunoască ceasul morții. Conform Teologiei Ortodoxe, dacă omul ar ști când va muri, nu s-ar opri de la păcat și ar fi complet indiferent față de dobândirea virtuților. Pe când faptul că nu știe când îi va suna ceasul morții îl ține într-o continuă stare de veghe, de alertă. «Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru» (Mat. 24, 42). Cu alte cuvinte, nu știm când vom muri sau când va fi A Doua Venire a Domnului.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că Dumnezeu vrea să avem parte de o moarte năprasnică. Există o rugăciune pe care o zicem în slujbele Bisericii și în care cerem lui Dumnezeu să ne păzească de nenorociri și de moarte subită: «Încă ne rugăm ca să fie păzită ţara aceasta, oraşele şi satele ei de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri şi de războiul cel dintre noi, de moartea cea năprasnică…».

Biserica nu se roagă numai pentru credincioși, care sunt mădularele sale active, ci pentru toți oamenii, care sunt chemați să devină mădulare ale sale. Ca o mamă iubitoare, Biserica își exprimă grija și dragostea sa nemărginită, în virtutea căreia ne protejează de orice rău și ne oferă tot ce e bun și binecuvântat nouă, copiilor săi, dar și întregii lumi. De aceea, se roagă nu numai pentru ortodocși, ci pentru «pacea a toată lumea… pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiți și pentru mântuirea lor…».

Pentru cei atei, necredincioși sau nepocăiți, moartea este un eveniment înfiorător, care are consecințe groaznice, tocmai fiindcă nu au valorificat cum se cuvine timpul oferit de Dumnezeu în această viață pământească. Acești oameni nu s-au raportat corect față de Dumnezeu, față de lume și față de ei înșiși, iar acest lucru se vede din faptul că nu au trăit în pocăință, nu au trăit având cunoștința existenței lui Dumnezeu. De aceea, comuniunea lor cu Dumnezeu, participarea lor la bucuria veșnică de după moarte este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de om este vizat de rugăciunea amintită mai sus, în care ne rugăm ca Dumnezeu să-i păzească de moartea cea năprasnică.

De cealaltă parte, pentru omul care trăiește în conformitate cu voia lui Dumnezeu și duce o viață duhovnicească, moartea subită nu are consecințe grave, nu-l poate vătăma din punct de vedere spiritual. Cu cât mai înduhovnicit este omul, cu atât mai puțin se teme de moarte. Am putea spune, mai degrabă, că unul ca acesta își dorește moartea, nu pentru că ar urî viața sau pentru că ar considera trupul drept închisoare a sufletului, așa cum credeau filosofii platonici, care vedeau moartea drept o scăpare din închisoarea trupului. Creștinul iubește viața și tânjește după comuniunea cu Viața cea adevărată, care este Hristos. De aceea, poate mărturisi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: «Căci pentru mine viață este Hristos și moartea un câștig. [...] Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos și aceasta e cu mult mai bine» (Filip. 1, 21-23).

Fericitul Gheronda Iosif Isihastul, din dragoste sfântă pentru Hristos și din dorința de a moșteni viața cea adevărată, a descris moartea în felul următor: «moartea, care pentru cei mulți este mare și înfricoșătoare, pentru mine este o odihnă, un lucru deosebit de dulce». De aceea zicea: «fericit este cel care zi și noapte își așteaptă moartea și se pregătește pentru întâlnirea cu ea. Pentru că pentru unul ca acesta, moartea este blândă, pe când, pentru cei care nu o așteaptă, ea este amară și dură».

Sfântul Siluan Athonitul oferă un exemplu foarte frumos de moarte năprasnică. «Să ne imaginăm», zice, «un rege foarte bogat, care trăiește în desfătări și în păcate. Aflându-se la o petrecere, se distrează cu prinții și cei dimpreună cu ei, șezând în toată splendoarea sa pe tronul împărătesc. Dacă i-ar spune cineva: “în scurt timp vei muri”, în secunda următoare, acesta ar fi cuprins de mare frică și cutremur. Dacă aceeași persoană i-ar spune același lucru unui sărac, care însă are o dragoste bogată pentru Dumnezeu, acela ar răspunde cu seninătate: “Facă-se voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că Și-a adus aminte de mine și vrea să mă ia acolo unde l-a luat și pe tâlhar”».

Desigur, pentru om, ideal ar fi să-şi cunoască ceasul sfârșitului său, pentru a se ruga, pentru a-l găsi moartea rugându-se. Acest lucru se întâmplă în cazul bătrânilor care au dus o viață cuvioasă, în virtuți. Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Gheronda Iosif Isihastul, care își cunoștea dinainte ceasul morții. Primise „înștiințare” de la însăși Maica Domnului că va muri exact în ziua Adormirii Ei, adică pe 15 august. Mulți sfinți ai Bisericii noastre, precum Daniil Stilitul, Grigorie Palama, etc., îşi cunoșteau clipa în care vor muri. Cuviosul Theógnostos zice că, oricât de mult ai progresa în virtute, oricât har ai dobândi, «să nu te desparți de trup până nu-ți vei cunoaște ceasul morții. De aceea, roagă-te din adâncul inimii ca Dumnezeu să-ți descopere acest lucru».

Așa cum zice psalmistul, «judecățile Tale (Doamne) sunt adânc mare» (Ps. 35, 6), sau așa cum zice Sfântul Apostol Pavel «cine a cunoscut gândul Domnului?» (Rom. 11, 32). Dumnezeu, prin voia și hotărârile Sale înțelepte, urmăreşte mântuirea omului, desăvârșirea lui spirituală, chiar și atunci când omului, aflat sub stăpânirea rațiunii umane limitate, i se pare că Dumnezeu îl nedreptățește. Domnul a îngăduit ca mulți sfinți să aibă parte de o moarte năprasnică. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cu Avva Moise Etiopeanul, cu cuviosul Ștefan cel Nou, cu cei 38 părinți din Sinai și cu cei 33 părinți din Raith, cu Cuviosul Athanasie Athonitul, întemeietorul monahismului aghiorit și cu mulți alții. Aceștia, în calitate de duhovnici, au luat asupra lor păcatele poporului și s-au jertfit precum Hristos, pentru mântuirea lumii. Prin faptele lor, au trezit întregul popor ortodox, îndemnându-i să se întrarmeze cu rugăciunea și cu starea de veghe. Așa cum zice Sfântul Anastasie Sinaitul, «după moartea năprasnică a vreunui sfânt, credincioșii ar trebui să se întrebe: dacă acest om drept a avut parte de o astfel de moarte, la ce să ne așteptăm noi, păcătoșii?».

Alteori, Dumnezeu îngăduie moartea subită a unui sfânt, pentru a i se șterge astfel mulțimea de păcate. În Pateric, citim că un monah căzuse în păcatul curviei. De aceea, doi frați care se nevoiseră alături de el și care trecuseră deja la cele veșnice, Îl rugau pe Dumnezeu să îngăduie ca acela să fie sfâșiat de un leu, pentru ca, prin această moarte dureroasă, să i se șteargă acel greu păcat și, astfel, să se alăture și el cetei celor mântuiți. Fericitul Gheronda Porfirie zicea că cercetătorii sunt foarte aproape de a găsi antidotul pentru cancer, dar Dumnezeu nu îngăduie acest lucru, întrucât Raiul se umple de oameni care suferă de cancer.

Durerea este strâns legată de viața noastră. De multe ori, ne plecăm în fața necazurilor, mai ales dacă suntem puțin credincioși. Spre exemplu, știm că o persoană dragă nouă va muri în scurt timp, întrucât suferă de o boală incurabilă, și, deși ne pregătim psihologic pentru a accepta acest fapt, cu toate acestea, nu suportăm ideea de a-l pierde. Cu atât mai greu ne va fi să acceptăm moartea subită a acelei persoane, mai ales dacă este tânără.

Moartea este ceva nefiresc, denaturat și oribil. Ea este mereu dușmanul cel mai înverșunat al omenirii. Din cele mai vechi timpuri și până aproape de zilele noastre, omul a văzut moartea cu un real interes existențial. Însă omul contemporan, care vede și aude zilnic (la radio sau TV) de moartea multor oameni, căzuți fie în războaie, fie în accidente, și-a pierdut acest mod existențial de abordare a morții, considerând-o ca fiind ceva firesc.

Creștinul nu vorbește despre moarte cu pesimism, nu o vede ca pe o fatalitate, sau ca pe ceva firesc, ci o vede îndeosebi ca pe un dușman pe care trebuie să-l învingă cu ajutorul lui Hristos. «Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea» (I Cor. 15, 26). «Cuvântul trup S-a făcut» (Ioan 1, 14) «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evrei 2, 14). Așadar, Logosul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să strice puterea morții, să șteargă păcatele omenirii și să biruiască puterea celui viclean. Hristos a luat trup omenesc și stricăcios, ca să învingă moartea în Însuși trupul Său. Prin Jertfa de pe Cruce și prin Învierea Sa, El a biruit moartea și i-a oferit omului posibilitatea ca, unindu-se cu El, să învingă și el moartea în viața sa personală. Astfel, după întruparea Logosului lui Dumnezeu, pentru creștini, moartea își schimbă numele și destinația: nu se mai numește moarte, ci adormire. Și nu mai duce la neființă, ci reprezintă o punte către viața veșnică. Astfel, putem spune despre credincioşi, că se mută «de la moarte la viață» (Ioan 5, 24).

Sfântul Nicodim Aghioritul ne sfătuiește să nu uităm că «moartea este ca un fur, despre care nu știm când va veni. Poate veni chiar în ziua aceasta, în ora aceasta, în clipa aceasta… Te-ai trezit de dimineață, dar poate că nu vei mai apuca seara. Sau poate te culci liniștit seara, dar nu vei mai apuca răsăritul soarelui… Gândește-te, deci, frate, la acestea și zi în sinea ta: Dacă o fi să mor îndată, oare ce se va întâmpla cu mine? Oare ce voi folosi atunci dacă până în acel ceas m-am desfătat cu toate plăcerile lumii? Treci înapoia mea, satano, și tu, gândule rău! Căci nu vreau să te ascult când mă îndemni la păcat».

Conform învățăturii Sfinților Părinți și experienței Bisericii, mult îi ajută pe frații noștri adormiți – și îndeosebi pe cei care au avut o moarte subită – pomenirile, Liturghiile de patruzeci de zile, rugăciunile, milosteniile, însuși modul nostru de viață, care poate aprinde un crâmpei de lumină în sufletele acestora.

În încheierea acestui mic referat, în care m-am referit pe scurt – și din perspectivă teologică – la anumite aspecte referitoare la moartea năprasnică, aș vrea să accentuez faptul că moartea, despărțirea sufletului de trup, este o taină, asupra căreia putere are numai Hristos, Domnul vieții și al morții. Este una din judecățile de nepătruns ale lui Dumnezeu dacă vom avea parte de o moarte subită sau de o moarte normală. Cert e că trebuie să fim convinși, trebuie să realizăm cu întreaga noastră existență faptul că, prin Hristos cel Înviat, «moartea nu mai are stăpânire» (Rom. 6, 9) și că «harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6, 23)

PEMPTOUSIA

ce prost e d***u

ce zice Domnul si ce intelege celrau/ celprost. zice... daca asa face ala asa voi face si eu si voi domina, voi avea puterea Lui.
Evanghelia dupa Matei:
12, 37. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.
Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov
3, 8. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte.
Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
3, 10. Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug;
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
14,11. Căci scris este: "Viu sunt Eu! - zice Domnul - Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu".



Cel mai amplu program de supraveghere din istoria omenirii": Serviciile secrete britanice ar intercepta si stoca inregistrari ale convorbirilor telefonice, continutul mesajelor de e-mail si Facebook la nivel global
 

ce mai citim

deocamdata citesc American Psycho in paralel cu Ce este un intelectual european? -  Wolf Lepenies si Ulrich Im Hof - Europa Luminilor. urmeaza Ken Jowitt: Noua dezordine mondiala: extinctia leninista
pun aici ce am citit in ultimul an . am luat statistica de la biblioteca. sunt doar titlurile fara autori.
1     Lucreţiu Pătrăşcanu - moartea unui lider comunist
2     Nehotărâţii sorţi ai bătăliei
3     Fascismul liberal
4     Întrebări privitoare la credinţă
5     Cadavrul răsturnat
8     Viaţa lui Isus povestită de un credincios
9     Către un zeu necunoscut
10     La naiba cu Picasso
11     Poveşti din Cartierul Primăverii
12     Religia
13     Societatea spectacolului
14     Recviem pentru Est
15     Cinci ani din istoria României
16     STASI şi Securitatea
17     Iubirea omenească
18     The Life Of Our Lord
19     Democraţia şi criticii ei
20     Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare
21     Terorismul intelectual
22     Societatea necivilă
28     Vampirul
29     Teologie şi politică
30     Principalele curente ale marxismului    
35     Utopia negativă în literatura română
36     Literatura şi artele în România comunistă
37     Compromis şi rezistenţă
38     Stalinism pentru eternitate
39     Amantul Colivăresei
40     Structura minciunii
41     O istorie "glorioasă"
42     O contraistorie a filosofiei    
43     Partidul, Securitatea şi Cultele
46     Lenin
48     Medgidia, oraşul de apoi
49     Masele şi puterea
50     Cum ne schimbă Dumnezeu creierul
53     Poemul naturii
55     Spovedanie la Tanacu
56     Trei eretici ai gândirii
58     Pupa russa
68     Omul de ştiinţă şi omul politic
69     În ajun
70     Părinţi şi copii
71     Moscova cea fericită şi alte nuvele
72     Democraţia o religie a Marii Mame sau Despre triumful Ereziei Europene    
73     Filosofia Luminilor
74     Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi
75     Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
76     Testamentul francez
81     Recviem pentru Est
82     O istorie a lumii moderne
84     Sonata pentru acordeon
86     Memoria focului
87     Mirii nemuririi
88     Aşteptând ceasul de apoi
89     Cevengur
92     Dostoievski în conştiinţa literară românească
93     Întuneric la amiază
94     Proorocii Ierusalimului
95     Vieţile celor doisprezece Cezari
96     Ultima ispită a lui Hristos
97     Doctor Jivago
98     Orbitor
3     Apocalipsa memoriilor    
4     Comedianta
5     Sfîrşitul unui roman de familie
6     Ţăranii
11     Ordinea mondială după leninism
12     Moştenitorii securităţii
14     Nenorocirea secolului
15     Eseuri despre lumea de azi
16     Despre vieţile şi doctrinele filosofilor
31     Eseu asupra catolicismului, liberalismului şi socialismului
32     Intelectualii
37     Sub înaltă protecţie
49     Trecutul unei iluzii

slava

INTERVIU CU HANS-GEORG GADAMER

pun aici din nou ceva ce trebuie citit, recitit, rascitit. o sa va dati seama despre ce e vorba cand ajungeti la intalnire.

  interviu Gadamer by heraasku

cui ii mai pasa - Dreptul la viata intima nu este absolut, ci poate fi supus anumitor limitari din partea autoritatilor

In general, acum, oamenii se cred liberi. In plus majoritatea chiar cred ca banii pe care-i detin sunt ai lor desi o mica lectura a oricarei bancnote iti arata cine e proprietarul. Am pus asta aici sa stim cum stam... sa nu se zica ca n-am stiut. Nu ma interesaza speta ci principiul in puterea caruia orice om este, de fapt, un incarcerat al Statului... desi el se crede liber-liber.



Dreptul la viata intima, familiala si privata nu este absolut, ci, in anumite conditii, acesta poate fi supus unor limitari ori restrictii sau ingerinte din partea autoritatilor, arata Curtea Constitutionala a Romaniei in motivarea deciziei de respingere a exceptiilor referitoare la publicarea declaratiilor de interese din Legea ANI.

CCR a publicat miercuri motivarea deciziei CCR din 29 aprilie prin care a respins exceptiile ridicate de Kerekes Karoly si de Brindusa Novac referitoare la prevederilor Legii 176/2010 privind integritatea in exercitarea functiilor si demnitatilor publice, pentru modificarea si completarea Legii 144/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum si pentru modificarea si completarea altor acte normative, in ansamblul sau, si a prevederilor art.1 alin.(3), art.6 alin.(1) lit.e), art.10, art.12 alin.(1) si (2), art.13-19 si art.20-26 din acelasi act normativ, informeaza Agerpres.

Curtea precizeaza ca, in acelasi sens, Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale stabileste prin art.8 paragraful 2 ca dreptul la respectarea vietii private poate face obiectul unor restrictii daca sunt prevazute de lege si daca constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

"Aplicand aceste principii in prezenta cauza, Curtea constata, pe de o parte, ca solutia legislativa a publicarii declaratiilor de interese este justificata prin prisma scopului legal al ANI de asigurare a integritatii in exercitarea demnitatilor si functiilor publice si prevenire a coruptiei institutionale, iar pe de alta parte, ca publicarea acestor declaratii se realizeaza prin anonimizarea datelor cu caracter personal, fiind astfel asigurate garantii impotriva unor ingerinte arbitrare", se spune in document.

Referitor la criticile de neconstitutionalitate intrinseca vizand, in principal, presupusul caracter jurisdictional al activitatii ANI, Curtea a constatat ca acestea au mai fost examinate de instanta de contencios constitutional in cadrul controlului a posteriori.

"Astfel, Curtea a statuat ca Agentia desfasoara o activitate de evaluare a declaratiilor de avere, a datelor, a informatiilor si a modificarilor patrimoniale intervenite, a intereselor si a incompatibilitatilor pentru persoanele prevazute de lege, fara a desfasura o activitate de judecata, in sensul celor constatate deja de Curte. De asemenea, Curtea a mai retinut ca functia jurisdictionala se caracterizeaza prin instituirea puterii organului de jurisdictie de a spune dreptul, de a solutiona printr-o hotarare investita cu puterea lucrului judecat un conflict cu privire la intinderea unor drepturi subiective si de a dispune, in conditiile legii, masuri restrictive", sustin judecatorii.

In opinia CCR, aceasta functie se circumscrie activitatii jurisdictionale propriu-zise, care se exercita numai la cerere in cadrul unei proceduri formale caracterizate prin publicitate, contradictorialitate si oralitate.

"Prin urmare, avand in vedere aceste elemente, Curtea a constatat ca ANI nu desfasoara o activitate de jurisdictie, ci una administrativa, deoarece se realizeaza si din oficiu in cadrul unei proceduri lipsite de publicitate, oralitate si contradictorialitate si deoarece in competenta sa nu intra solutionarea unor cazuri litigioase si nici sanctionarea incalcarilor de lege. Totodata, Agentia nu pronunta hotarari investite cu autoritate de lucru judecat, ci intocmeste rapoarte care se concretizeaza in evaluari ale unor fapte ori situatii cu semnificatie juridica a caror finalitate confera dreptul de sesizare a instantelor de judecata sau, dupa caz, a altor autoritati si institutii competente in vederea dispunerii masurilor prevazute de lege", se mai spune in motivare.

Totodata, Curtea nu a retinut nici critica vizand presupusa incalcare a prezumtiei de nevinovatie, deoarece acest principiu este susceptibil de opozabilitate numai in materie penala.

De asemenea, Curtea a constatat ca fiind neintemeiata critica referitoare la compararea raportului de evaluare intocmit de inspectorul de integritate cu rechizitoriul, deoarece acest din urma act produce efecte juridice fata de un cetatean invinuit/inculpat intr-o cauza, legitimand luarea unui set de masuri restrictive.

"In plus, in conditiile legii, raportul inspectorului de integritate poate fi contestat la instanta de contencios administrativ. Avand in vedere ca nu au intervenit elemente noi, de natura sa determine schimbarea jurisprudentei Curtii Constitutionale, cele statuate prin deciziile mentionate isi pastreaza valabilitatea si in cauza de fata", mai mentioneaza Curtea.

Decizia CCR este definitiva si general obligatorie.

Hotnews

demonism

we can be heroes - sa luam aminte

cum se innoiesc lucrurile?

icoane

Hristosul Tatalui si Dostoievski

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dostoievski în scrisoare către o decembristă

totusi, a fost frumos in comunism

Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu

Muzica patriotica - Zdob si Zdub - Moldovenii s-au nascut

Muzica patriotica - Empire State of Mind" Jay Z & Alicia Keys

asaf avidan

nu din cauza excesului de One Day Baby ci pentru ca are ceva straniu in aparitie. mi se pare un post-post.
in plus e bun pentru cine vrea sa invete cum se exprima nationalismul real, azi. estetic, desigur. nu politic si nici macar filosofic. 
l'cha·im

greenpeace si educatia sexuala - pentru binele planetei

citesc o carte din care aflu multe. e despre fascism si despre socialism. adica despre fascism.
mai aflu una alta. acum am dat despre asta : Getting it on for the good of the planet - The Greenpeace Guide to Environmentally-Friendly Sex

scandal la MTR

mare scandal mare. vuieste urbea. asta n-ar fi nimic. dar vuieste Sorin Dumitrescu. si asta e reconfortant. avem un articol al lui Dan Alexe. e curios: oare taranul roman se masturbeaza? cand se masturbeaza stie ca se masturbeaza? sa mai cerceteze.
dar avem si un articol al lui Soooooriiin Dumitreeescu, Cine ne vrea etrusci ?
cateva decizii intelectuale ale Maestrului:
De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir ? ! De ce nu stopează urgent sacrilegiul ? !
Creştini, treziţi-vă şi apăraţi definiţia României în ochii lui Dumnezeu ! 
Popor român, lasă Piaţa Universităţii unde e şi apără-ţi grabnic dăinuirea şi Modelul umanităţii tale specifice !
In numele Cuvântului lui Dumnezeu, români, veniţi toţi la Piaţa Universităţii de la Muzeul Ţăranului Român!
Cerem statului român anchetarea rapidă a autorilor profanării, începând cu a directorului  general al M.Ţ.R, cu a ministrului M.A.I  şi a trupelor poliţiei şi jandarmeriei care, în seara de 20/ 02 /2013,  au garantat succesul profanării....
trecem peste absurd. cu greu.
stia taranul roman ce stia: prea multa carte tampeste.