decadentism - DEX

DECADENTÍSM s. n. Denumire generică dată tendințelor unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX de către propriii protagoniști, care opun realității o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică

DECADENTÍSM n. Curent în literatura și arta de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, caracterizat prin misticism, formalism, individualism excesiv și prin cosmopolitism

DECADENTÍSM s.n. 1. Denumire generală pentru curentele antirealiste apărute în literatura și arta claselor pe cale de dispariție, caracterizate prin involuție, regres sau disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, născut în Franța la sfârșitul sec. XIX, care se supune rigidităților școlii parnasiene și în bună măsură naturalismului, apropiat ca formulă artistică de simbolism, în care, până la urmă, se va dizolva. 

DECADENTÍSM s. n. 1. denumire dată unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX, caracterizate prin disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. mișcare literar-artistică europeană, caracterizată prin revolta împotriva rigidităților școlii parnasiene, cultivarea brutală a inovațiilor formale și a senzațiilor tari, prin rafinament stilistic ajuns la apogeu care se va dizolva în simbolism. 

Ca sa stim si noi. 

dumnezei

un cuvant de la Spinoza: "Intrucat sunt deja ateu sunt dator macar sa traiesc asemenea unui sfant"


Rasofor
Fotografie de Prokopios Ierodiaconul, Karyés, începutul sec. XX.

Multe s-au scris despre rasele şi bărbile clericilor. Cea mai mare parte a celor care nu le suferă sunt cei ce vor să se arate spirite moderne şi libere. Toţi aceştia sunt oameni “practici” , care judecă religia după mintea lor practică şi prozaică, ori religia creştină nu prea are nimic de-a face cu minţile practice, fiind cea mai profundă poezie, abisul poeziei. Neşansa Bisericii noastre îşi are obârşia, după părerea mea, în faptul că îi lipsesc tocmai sufletele poetice, poetice în sensul cel mai pragmatic al cuvântului, şi s-a umplut de “oameni practici”, adică de uscăciune.

Staţi şi judecaţi cu mintea voastră şi întrebaţi-vă ce treabă au aceşti “oameni practici şi pozitivi”, aşa zişi mintoşi şi deştepţi, cu Hristos, Cel care a rostit următoarele cuvinte: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3); Iar voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi (Lc. 12, 29); Eu însă vă spun vouă: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 39); Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11); Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Lc. 6, 27, Mt. 5, 44); Nu vă adunaţi comori pe pământ (Mt. 6, 19); Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află (Mt. 7, 13); Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Lc. 9, 60, Mt. 8, 22); N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34); Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se zoresc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12).

Ce legătură ar putea să aibă aceste lucruri şi încă multe altele pe care le-a zis Hristos, cu mintea practică ? Mintea practică caută să afle care este interesul şi utilitatea pentru viaţa materială şi pentru siguranţa proprie. Ea nu poate zbura liberă acolo unde-o cheamă Hristos. O religie care predică nişte lucruri care sunt cu totul anapoda faţă de ceea ce simte mintea practică, poate fi ea pentru oameni practici ? Cum să poată admite omul practic că nu îi este deloc de folos să dobândească chiar şi lumea întreagă ? Cum ar putea acest om pozitiv să jertfească toate cele palpabile ale lumii acesteia pentru a vâna nălucile vieţii viitoare ? Cei ce se zoresc pun mâna pe Împărăţia cerurilor, zice Hristos (cf. Mt. 11, 12). Poate să fie zorit omul practic, care pe toate le cântăreşte şi nu se aruncă în primejdie ? Oameni practici au fost fariseii, romanii, chiar şi Iuda, care avea atâta grijă de băierile pungii. Omul practic nu poate să nu fie suspicios, viclean, iar Hristos le-a spus-o iudeilor: „cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi ?” (Mt. 12, 34); samarineanca nu înţelegea ce-i zicea Hristos pentru că mintea ei era practică; atunci când îi vorbea de „apa cea vie, curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 11, 14) ea înţelegea apa firească, şi era interesată „să nu mai înseteze, nici să mai vină aici să scoată [cu găleata]” (cf. In. 4, 15).

Practici erau şi evreii Vechiului Testament, dedicaţi interesului lumesc, de aceea au şi priceput „făgăduinţele” ca fiind materiale, conforme cu cugetarea lor materială…

Astfel, oamenii practici, care sunt şi frivoli, văd şi judecă chestiunile religioase prin prisma utilitarismului în care funcţionează mintea lor. Astfel, aceştia iubesc inovaţiile în cult şi în toate aspectele bisericeşti. Ei vor scurtarea slujbelor, acordă o deosebită importanţă scaunelor din biserică, ordinii exterioare şi curăţeniei, caută sincronizarea cultului cu muzica europeană, cu pictura naturalistă, urmăresc schimbarea a orişice este bazat pe tradiţie, abrogarea rânduielilor etc., ajungând până la schimbarea înfăţişării exterioare a clericilor. După părerea lor, rasa trebuie să dispară, iar preotul să poarte pantaloni şi sacou, la fel ca toţi bărbaţii, să-şi tundă pletele şi barba şi să-şi radă musteţele, ca să fie „curaţi”. Vedeţi, oamenii practici poartă mare grijă, după cum am mai spus, „de partea cea dinafară a paharului şi a blidului” (cf. Mt. 23, 25-26). Aşadar, după indicaţiile lor înţelepte şi adânci, nu ar trebui să fie delăsători şi soioşi ca Sfântul Ioan, ca Sfântul Antonie, ca Sfântul Ioan Hrisostom, ca Sfântul Cosma Etolianul, ci ar trebui să-şi facă baia regulat, să se bărbierească des şi să se parfumeze, la fel ca cetăţenii contemporani, ca gangsterii, ca escrocii, ca cei ce umblă pe la party-uri, pe la curse ori pe plajă.

Am scris de mai multe ori despre „îmbrăcămintea clericilor” şi despre înfăţişarea lor exterioară, îndeosebi din cauza acelora care, moderni şi „practici”, nu prea se dau în vând după „îmbrăcămintea anacronică şi barbară” şi după „urâţenia pletelor şi bărbilor” (câtă sensibilitate şi bun gust !). Nu vreau să mai scriu iarăşi cele ce le-am scris odată, luaând apărarea înfăţişării exterioare a clericilor noştri din punct de vedere al tradiţiei. Numai atât aş vrea să mai spun acum, în legătură cu tradiţia vestimentară a clerului: gândiţi-vă dacă va mai rămâne ceva grecesc în momentul în care preotul îşi va face apariţia în sat în sacou şi pantaloni, cu cravată şi pălărie de fetru, bărbierit şi chelit, aşa cum sunt mulţi dintre cei care se întorc din străinătate; ba se vor scârbi să vadă cefe rase, bărbii precum ouăle, guşi, expresii de bancher sau de operatori de cinematograf, gesturi şi voci de la piaţă etc.

Vreau să spun numai câteva cuvinte despre rasă şi despre barbă, „din punct de vedere estetic” după cum spun esteticienii, pentru că modernii care tună şi fulgeră împotriva acestora spun că sunt scârbiţi de urâţenia rasei şi a bărbii şi că toate câte le spun ei, le zic în numele „bunului gust.”

Mai întâi de toate care este bunul gust în privinţa celor bisericeşti şi religioase ? Întru acestea nu există un „bun gust” plăcut lumii, ci este bun şi frumos ceea ce este decent şi respectabil, ceea ce este cuviincios din punct de vedere al valorii duhovniceşti a preotului. La fel după cum forma celorlalte lucruri care au legătură cu biserica, clădiri, icoane, cântări, vase, cărţi, sunt făcute în aşa fel încât să înalţe mintea şi inima credinciosului spre lumea duhovnicească, ca şi cum ar fi sfinte simboluri şi aduceri aminte de cuvântul lui Dumnezeu, „ridicătoare” de la lumea materială şi stricăcioasă spre lumea duhovnicească şi nestricăcioasă a împărăţiei cerurilor, la fel şi îmbrăcămintea şi înfăţişarea preoţilor trebuie să-şi aibă valoarea lor duhovnicească. Încă din antichitate, dinainte de Hristos, oracolele, profetesele aveau îmbrăcăminte deosebită, iar bărbaţii aveau barbă şi plete, tocmai pentru a întări prin înfăţişare autoritatea spirituală. Grecii antici apreciau această înfăţişare şi arătau o atenţie deosebită pentru cele pe care creştinii libertini şi practici, în gândirea lor pozitivă, le consideră „fără importanţă şi secundare”. Totuşi, nu cred ei că dacă ar lua un leu, în starea lui naturală, pe care Dumnezeu l-a împodobit cu mândreţe de coamă, şi l-ar tunde, n-ar ajunge precum o javră de câine ? Nici măcar un astfel de exemplu practic nu iau în seamă aceşti domni „practici” ? Astfel de capete nu pricep nici dacă le-ar da cineva o mie de exemple pe aceeaşi temă.

După cum am spus şi mai sus, să cercetăm lucrurile şi din punctul de vedere „estetic”, pentru că acum, de curând moderniştii „practici” au adus chestiunea rasei şi a bărbii pe terenul esteticii, dar poate tocmai pentru că epoca noastră e caracterizată de prost gust, de aceea şi dă multă atenţie subiectului „esteticii” şi „bunului gust”.

Mi-ar place să scriu o carte care să aibă titlul „Prostul gust vorbind despre estetică”. Şi, bineînţeles, s-o scriu în katharévousa [limba greacă cultă, n. tr.], ca să fie acceptată de aceia care mi-au dat motiv să o scriu.



Întrebare: Cine sunt, aşadar, cei care au oroare de rasă şi de preoţii purtători de barbă, în numele esteticii ? Răspuns: De regulă, sunt oamenii cu cel mai prost gust, care n-au nici o legătură cu arta, nici cu obişnuitul bun simţ estetic. Intraţi în casele şi în birourilor lor şi o să vă ia groaza. Arhitectură, mobilă, icoane, cărţi, vaze, candelabre, toate te îndeamnă să ieşi afară. Cea mai puternică impresie îţi face câte un tablou mizerabil, având o ramă şi mai mizerabilă, agăţat fie deasupra biroului, fie deasupra patului, având drept subiect pe Dulcele Iisus plin de zaharină, cu acel surâs pe care fotografii îl cer clienţilor lor aflaţi cu reflectorul în ochi, cu părul de parcă ar fi fost pus pe bigudiuri la coafor şi cu atitudine de cinema etc. Idealul lor este reprezentat de o litografie de doi bani, ce cunoaşte o mare circulaţie, care-l prezintă pe Hristos ca pe un „star” de Hollywood, sau de o altă şandrama plastică, Hristos cu copiii, vrednică de gusturile unei doici, precum şi altele asemenea, ce se găsesc atârnate prin magazinele de rame. În ciuda acestei situaţii vrednice de milă, au curajul de a face pe profesorii de estetică şi de a se plânge de urâţenia bărbilor, în numele înaltei estetici.

***

Oriunde mi se-ntâmplă să întâlnesc vreun părinte, mai ales dacă are o bună înfăţişare, mă opresc şi îl admir pentru măreţia lui, pentru autoritatea [ce-o inspiră], precum şi pentru buna cuviinţă pe care o are înfăţişarea lui, dar şi pentru încrederea şi prestanţa îmbrăcămintei. Sfânt chip ! Şi ce pitorească este această înfăţişare. Sunt pictor, ochiul meu exersat să caute frumosul şi nu numai că nu-i găseşte vreo meteahnă, dar o şi admiră. Dar gândiţi-vă că există unii , pe deasupra şi teologi, dintre cei care-şi rad mutrele, care o găsesc „inestetică”. Inestetic erau şi Homer, magul Tiresias, Mentor, Ahile cel cu părul negru şi creţ, Temistokle, Sfântul Vasile, Sfântul Lucian – pe care văzându-l, durul Diocleţian şi-a pierdut cumpătul –, Sfântul Nicolae, Constantin Paleologul, Athanasie Diacul, Papafléssa, Isaia din Salona, iar în cele din urmă, cred că şi leul cu coamă naturală este, de fapt, inestetic; poate că frumos înseamnă să fii chel, la fel ca berbecul tuns şi de nerecunoscut, cu picioare strâmbe şi gât de găină, numai bărbiţa a rămas de el. Doamne fereşte de mai rău ! Unde nu poate ajunge omul din aroganţa de a părea europenizat. Noi, care mai ştim ceva artă, avem acest sentiment, în vreme ce neciopliţii fără gusturi „deplâng aspectul şleampăt şi barbar al clericilor”! Tocmai ei, ai căror ochi vor să le vadă pe toate „tunse, rase şi frezate” !

Dar şi urât de-ar fi preotul, de se-mbracă în rasa lui se înfăţişează cuviincios, nu ca atunci când ar purta sacou şi pantaloni: barba şi pletele ascund părţile urâte ale capului, guşa, ceafa, buzele, fălcile grase. Şi-şi mai pune şi camilafca, care este un acoperământ minunat, ba încă şi acoperământul de peste camilafcă… Astfel, dacă trupul clericului are cusururi, acestea sunt ascunse şi transformate de rasă: burta, picioarele strâmbe, mâinile lungi, gârbovirea etc. Toate se îmbracă întru cuviinţă şi nobleţe duhovnicească, nu precum în hainele strâmte şi strânse pe talie ale catolicilor, cloş sau plisate. Preoţii noştri sunt ca nişte nobili duhovniceşti. Slavă Ţie, Doamne, că încă mai vedem astfel de figuri biblice, în acest veac al monotoniei, al uniformităţii şi al platitudinilor anti-duhovniceşti ! Pe de altă parte, şi noi care nu dispreţuim pletele şi rasa, adesea vorbim cu un entuziasm copilăresc de anumite „figuri biblice”.



Faptul că barba împodobeşte o faţă sfântă şi îi dă bună-cuviinţă şi valoare duhovnicească, este vădit, printre altele de statuia lui Moise a lui Michelangelo (scriu asta pentru occidentalizanţi). Dacă, după tradiţia veche, Moise era reprezentat spân, cu câteva fire rare pe bărbie, Michelangelo, artist catolic, ce vedea în jurul lui numai prelaţi bărbieriţi, îl reproduce cu barbă lungă şi încâlcită şi cu pleată creaţă, ca să dea un caracter supraomenesc şi ieratic, la fel ca altor figuri patriarhale ale Sfintei Scripturi.

Un preot, cunoscut de-al meu, călătorind acum câţiva ani în Siria şi în Liban, mi-a povestit despre un arhimandrit sirian care auzise de la Patriarhul Antiohiei ce-i spusese acestuia regele Abdullah: „Voi, ortodocşii, aveţi în înfăţişarea voastră ceva ce ne face, pe noi, musulmanii, să vă respectăm. Pe când preoţii franci ni se par nişte agenţi secreţi”. Dar chiar şi unii preoţi de-ai noştri care au călătorit în ţările creştine ale Europei şi Americii, purtând rasă şi barbă, după cum fac ruşii, au fost întâmpinaţi cu respect de localnici, pe când preoţilor tunşi şi îmbrăcaţi frânceşte nu le-au arătat nici un respect, precum unor oameni non-religioşi. Mulţi străini mi-au accentuat treaba asta, de aceea şi Biserica noastră ce trimite preoţi în parohiile apusene, a scăzut în ochii lor. Pe de altă parte, costumul şi cravata influenţează foarte mult ethosul clericilor noştri care le poartă.

Un preot cucernic, cunoscut de-al meu, îmi povestea că seara, atunci când îşi scoate rasa să se culce, mai că nu se recunoaşte pe sine, şi crede că dumnezeiescul har, pe care-l simte asupra lui atunci când o poartă, pleacă de la el.



Aşa cum ofiţerul sau poliţistul ce slujeşte autorităţii pământeşti poartă uniformă pentru a fi recunoscut, la fel şi clericul, ba chiar mai cu deosebire, pentru că slujeşte autoritatea cerească, trebuie să-şi poarte uniforma sa, iar nu să se ruşineze de ea, aşa cum fac cei care nu doresc rasa. Dacă le vom scoate preoţilor sfintele lor veşminte şi le vom da pe cele laice, veţi vedea ce bătaie de joc vor pătimi din partea celor neîmbisericiţi, mai ales la ţară, pentru că rasa le este ca un scut.

De aceea, cum, Doamne fereşte, să apară popa-n sat în pantaloni şi cravată, iar vara cu mâneci scurte ? Ce ne norocire ! Ce pierzanie ! Cum ar mai rezista Grecia atunci ? Toate se vor destrăma. Preotul de la ţară este un simbol religios şi naţional, chiar de-ar fi analfabet sau necioplit. Rasa aduce aminte poporului de istoria lui, de jertfele lui, de durerile lui, de bucuriile lui, de aceea rasa-l încălzeşte, îi dă minte, credinţă, încredere şi dragoste.

Mitropoliţi şi arhierei ai Patriarhiei Ecumenice îmbrăcaţi în propusa ţinută civilă:
1. Ep. Agathanghelos de Eleea
2. Mitr. Ghermanos de Sardes
3. Mitr. Dorotheos de Laodiceea
4. Pr. Symeon Pangalos
5. Arhim. Ghervasios
6. Mitr. Ghermanos de Avydos

Cei ce vor să interzică rasa şi să modernizeze înfăţişarea arhaică a preotului s-au gândit bine la ceea ce cer ? Să-i întrebe pe grecii emigraţi ce bucurie şi ce străpungere simt atunci când văd, în ţările în care văd, vreun preot de-al nostru cu barbă şi cu rasă. Scria un diacon evlavios undeva că a primit o scrisoare de la un cunoscut de-al său, preot tânăr, căsătorit, ce slujea în Tasmania, cu următoarele rânduri: „cel mai mulţumitor este faptul că am reuşit să-mi păstrez rasa şi barba, şi astfel primesc tot respectul şi multă cinste din partea conaţionalilor mei din Tasmania”.

Dar să ne reîntoarcem la aceia care nu pot să rabde rasa şi barba preoţilor, din cauza educaţiei lor „estetice”.

Unul dintre aceştia, care acum a adormit, dar a fost mare profesor de teologie, m-a chemat la el acasă odată, ca să-mi arate „operele de artă” pe care le deţinea. Nu ştiam cum să plec mai repede de acolo, iar de cum am reuşit să scap, mi-am făcut cruce şi am tras aer adânc în piept, apoi am mulţumit Domnului că nu m-a-nvrednicit să ajung profesor înţelept. Deci, acel sărman, acel slăbănog duhovnicesc ce trecea drept înţelept, nu răbda nici rasa, nici iconografia bizantină, nici „barbara muzică bizantină, şi şi-a cheltuit puterile sufletului, până la moarte, ostenindu-se cu modernizarea artelor noastre bisericeşti”. Dumnezeu să-l ierte! -

www.pemptousia.ro

despre boala

În vremurile de odinioară, eremiţii obişnuiau să se trezească la miezul nopţii şi să săvârşească slujba de noapte. În continuare, dimineaţa, după ce se lumina de ziuă, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie. Chiar şi acum, la multe mănăstiri de la Sfântul Munte, slujba de dimineaţă, în special Liturghia, începe abia după ce răsare soarele. Deja la ultima rugăciune a Utreniei, preotul mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă ne-a trimis lumina soarelui. Mai apoi, slujba de noapte a fost unită cu Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie.

„Imediat ce vă treziţi, spune Sfântul Antonie, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să cercetaţi pe cei bolnavi. Cel bolnav, pentru că trece printr-o situaţie deosebită, este împins mai lesne spre păcat, are ispite, întristare şi îi vin gânduri deşarte. Firea lui este mai neputincioasă, de aceea are nevoie de sprijin şi de mângâiere. Atunci când îl cercetezi de dimineaţă, va prinde curaj şi altfel va înfrunta greutăţile zilei”. Îndemnându-ne să îi vizităm pe cei suferinzi, Sfântul Antonie nu vrea să spună că trebuie să mergem şi să căutăm peste tot acolo unde există bolnavi, ci se referă doar la cei care se află în preajma noastră, aproape de noi. Aşadar, nu pune o sarcină peste puterile noastre, ci stabileşte o rânduială după care să ne orientăm. Sfântul rânduiește acest canon de a-i vizita dis-de-dimineaţă pe cei bolnavi doar celor sănătoşi, nu şi celor suferinzi. Bolnavul trebuie să ştie că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un bun prilej de desăvârşire. Boala înlocuieşte rugăciunea, pe care nu o putem face, ţine loc de participare la slujbe, la care nu putem merge, înlocuieşte faptele credinţei, ale luptelor duhovniceşti, postul, atunci când, bolnavi fiind, trebuie să mâncăm. Atunci când suntem bolnavi, cu puţină anafură ne „achităm” toate datoriile noastre faţă de Dumnezeu.



Diavolul, însă, pe toate ni le înfățișează anapoda şi ne pricinuieşte deznădejde. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea. Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă – mai ales atunci când boala survine pe neaşteptat –, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi.

Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor, care, nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor. Deasemenea, să fim adevăraţi atleţi ai postului. Să nu cerem uşor dezlegare ori mâncăruri alese pe care niciodată nu le-am gustat. Trebuie să fim foarte atenţi, ca nu cumva, în loc să ne sfinţim, să cădem în prăpastie şi să ieşim fără cununa biruinţei.

“Pe cei bolnavi dintre voi“

Dacă citim viaţa Sfântului Antonie vom vedea că, prin cuvântul „bolnavi” îi denumeşte pe cei care suferă de boli trupeşti, şi, mai înainte de toate, pe cei bolnavi psihic ori duhovniceşte, care nu pot să înfrunte încercările şi sănătatea lor şubredă. Boala nostră duhovnicească o reprezintă patimile, păcatele, gândurile deşarte, înşelările… Cel care are gânduri deşarte nu are echilibru sufletesc, are boli duhovniceşti. Iar cel care păcătuieşte nu este sănătos trupeşte. De aceea, cei suferinzi sunt, de obicei, cei mai protejaţi în rândul unei obşti, fie că suferă de o boală grea precum cancerul, fie de o simplă durere de dinţi. Bolnavul are nevoie de îngrijire specială şi nu putem să trăim fără el, fiindcă Dumnezeu ne-a făcut părtaşi suferinţei lui.

Obştea nu este ajutată atunci când cel aflat în suferinţă este tratat cu asprime şi nepăsare. Fiindcă bolnav nu este doar unul sau altul; în realitate, toţi suntem bolnavi. Poate că nu suntem bolnavi astăzi, dar mâine ori poimâine, vom suferi şi noi la rândul nostru. Aşadar, toţi suntem bolnavi şi avem nevoie de medic, după cum spune Domnul Însuşi. De aceea, o veche şi frumoasă tradiţie în rândul monahilor este aceea de a-i vizita dimineaţa pe fraţii aflaţi în suferinţă.

Însă, cercetarea celor bolnavi nu trebuie să se facă fără ştirea stareţului ori a personalului medical, fiindcă este posibil ca bolnavul să resimtă oboseala vizitelor noastre prea dese. Unitatea obştii, care este un singur trup, este foarte importantă. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul celuilalt, însă doar cât să ne sprijinim reciproc şi să nu mergem înspre mai rău. Atunci când fratele nostru devine dependent de prezenţa noastră zilnică, îi facem mai mult rău decât bine şi nu îl ajutăm să se ridice.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Viaţă mistică şi Reguli ascetice, Athena, Editura Indiktos, 2011, pp. 6-9. - See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/07/antonie-cel-mare-sculandu-va-dis-de-dimineata-cercetati-i-pe-cei-suferinzi-dintre-voi/#sthash.fXxnk2xA.dpuf

Friedrich Nietzsche in sfarsit

La începutul lui ianuarie 1889, cînd înnebunește, Friedrich Nietzsche scrie mai multe scrisori de mici dimensiuni prietenilor, foștilor profesori, Papei, regelui Italiei. Scrisorile sînt semnate Crucificatul sau Dionysos. Am ales o scrisoare adresată regelui Italiei.

Torino, 4 ianuarie 1889

Scrisoare lui Umberto I, regele Italiei

Pacea fie cu tine! Sosesc marți la Roma și vreau să ne întîlnim împreună cu Sanctitatea Sa, Papa.

Crucificatul

via Filosofi@lasi

Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate si cateva scrieri despre daci

www.omisat.net

Dacomanii nu se trag din daci

Şeful misionarilor catolici oblaţi din România găteşte pentru copiii veniţi în tabără la Mărăcineni

„Românii sînt la fel ca italienii“

Puţini argeşeni ştiu că Mărăcineniul e un cen­tru naţional, dintr-un punct de vedere. Aici îşi are, din 2000, sediul din ţara noastră al ordinului catolic de preoţi şi călu­gări „Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate“. Su­periorul acestui ordin în Ro­mânia este părintele Sante Ron­chi. Dacă îl în­tîlneşti pe stradă, e posibil să nu-i dai nici o atenţie. Are aproape 60 de ani, e firav, cu un aer modest şi o ţinută sim­plă. Însă, cînd prezi­dea­ză mesa catolică la bi­serica Piteşti, devine brusc cineva foarte im­portant pentru toţi eno­riaşii. Predică intere­sant şi inteligent, într-o limbă română îngrijită. Nici măcar enoriaşii ca­tolici nu ştiu multe des­pre el, deşi se află în Ro­mâ­nia de 7 ani. 

 

Locuitorii din Mărăcineni s-au obişnuit însă cu Mănăstirea Sf. Eu­gen (poartă numele înteme­ie­to­rului ordinului, un sfînt francez că­ru­ia îi plăcea să facă schimb de hai­ne cu săracii), unde sînt găz­dui­te tabere anuale pentru copii. „Mi-am dat şi eu copilul aici. L-am lă­sat de probă întîi, apoi va sta 7 zi­le. Nu se plăteşte, ci se fac donaţii, fie­ca­re cît poate să dea. Am aflat acest lucru prin şcoală şi am înţeles că fac foarte multe activităţi“, ne-a expli­cat un părinte, la poarta aşeză­mîn­tului. Pe părintele Sante mulţi îl văd (fără să aibă habar ci­ne e) alergînd în fiecare zi pe mar­ginea şoselei - ţine mult la condiţia lui fizică. L-am găsit tocmai după o astfel de cursă, pregătindu-se să treacă la bucătărie, pentru a pre­para masa copiilor care bat zilnic mingea pe terenul de fotbal din curte.

Cum de mişcarea dvs. îşi are sediul tocmai la Mărăcineni?

- Noi sîntem o congregaţie pre­zentă în 70 de ţări din lume. Avem misiuni în Asia, Africa, America La­tină, fiindcă s-a dezvoltat în circa 200 de ani, începînd cu Canada, es­chimoşi şi indieni. Sîntem aici, fi­ind­că aveam, în oraş, o congre­ga­ţie de călugăriţe. Acum, nu mai e, e­xistă însă la Vîlcea şi la Bucu­reşti.

Cîţi locuiesc permanent aici?

- Sîntem patru preoţi: doi italieni şi doi români. Italieni sîntem eu şi părintele Elio, care e de 10 ani aici, deci cu 3 ani înaintea mea  - vorbeşte româna mai bine decît mine. Ceilalţi doi sînt din Bacău şi din Huşi - şi îi cunoşteam din Italia, unde au studiat. Şi mai avem şi un frate, tot din Huşi, care acum e plecat în Italia.

„Marin Preda mă plictiseşte“

Cum aţi învăţat aşa limba ro­mână?

- Am făcut întîi 20 de lecţii în oraş, cu o doamnă care predă şi stu­denţilor străini de la Facultatea de Teologie din Piteşti. La prima ve­dere, ai putea să spui că e uşor să înveţi, fiindcă româna are tot o ră­dăcină latină. Dar în limba vor­bită sînt multe cuvinte din slavă, turcă, maghiară... Gra­matica e mai uşoa­­ră decît franceza, dar nu e aşa de uşoară ca engleza. Apoi, am citit din clasici - Eminescu, Amintiri din Copilărie, şi ceea ce e în pro­grama şcolară. Marin Preda, de pildă, mi se pare plicitisitor. Nu fi­indcă e ateu - doar eu îl citesc pentru limbă. Am mai citit, sigur, Pă­rintele Stăniloae şi mă mai do­cumentez pe net, unde urmă­resc cîteva bloguri ortodoxe.

De ce aţi venit în România?

- Nu am ales eu asta, am fost trimis. Sînt călugăr, şi noi facem ascultare. Stăm, de pildă, cîte 6 - 8 ani într-un loc. Eu aş fi cerut să merg în Uruguay. Dar superiorii noştri ştiu situaţia generală şi ştiu unde e mai multă nevoie.

„Nu aveţi încă un naţionalism normal“

Sînteţi de ceva vreme la noi în ţară. Cum îi vedeţi pe români?

- Mi-e greu să-i definesc. Şi cred că şi pentru români este greu să se definească. Am citit, de pil­dă, o carte a Părintelui Stăniloae despre românism, şi mi s-a părut că are un iz fascist, extremist. Alţii spun, dimpotrivă, lucruri rele, con­trare. Unii zic că satul româ­nesc, cu uliţă şi cu gard la fiecare casă, exprimă comuniunea, fiindcă fie­care gard îşi are deschiderea spre uliţă. Dar poţi să zici şi că fiecare are curte ca să arunce mereu pisica în curtea vecinului. Proba­bil, după comunismul care a îm­pie­dicat dezvoltarea normală a na­ţionalismului, românii încă tre­bu­ie să descopere cum sînt. Unii au un complex de inferioritate faţă de alte ţări mai bogate. Dar apoi reacţionează şi spun că toată civilizaţia a început aici - există a­cest dacism... E un fel de reacţie, atunci cînd vrei să-ţi dai o iden­titate văzînd diferenţele faţă de alţii. De pildă, acolo unde am cres­cut eu, aveam la bibliotecă de jur împrejur numai cărţi vechi, din secolul al XIV-a. Aici nu există aşa ce­va. E foarte greu să găseşti scrieri ale cărturarilor vechi. Deci există această diferenţă în can­ti­tatea unei culturi, dar, altfel, nu e­xis­tă o diferenţă între statutul on­tologic al unui om din România, şi cel al unuia din Italia. Toţi oamenii sînt la fel.

„Oamenii de azi sînt ca adolescenţii“

Pe credincioşii de aici cum îi vedeţi?

- Pe ortodocşii de rînd, dacă îi întrebi ce diferenţă e între ei şi ca­tolici, nu ştiu. La fel şi catolicii din Italia: nici ei nu ştiu aşa ceva. Oa­menii din Mărăcineni mi se par cre­dincioşi, cam aşa era atmos­fe­ra în urmă cu 40 - 50 de ani în satul meu. Apoi a venit dezvolta­rea a­ceea din vest - care va fi şi aici - iar oamenii s-au mai schim­bat, sînt ca nişte adolescenţi care nu mai vor să asculte de părinţi. Unii oameni din jurul mănăstirii sînt şi foarte săraci şi au şi un aju­tor de la noi. Noi ne înţelegem bi­ne cu toţi. De pildă, toţi aceşti copii pe care îi vedeţi în tabără sînt or­todocşi. Cei mai mulţi sînt din Pi­teşti şi vreo doi sînt din Braşov.

Ce se face în tabere? Costă?

- Avem mai multe categorii de vîrste: 7 - 11 ani, 11 - 14 ani şi 14 -18 ani. Întîi copiii vin vreo 3 zile, să vadă dacă pot sta departe de părinţi - fiindcă unii vor imediat acasă. Apoi, dacă se adaptează, stau o săptămînă. Acum, avem 20, anul trecut am avut o dată cam 50, altă dată 40. Bani cerem doar aşa, pentru responsabili­za­rea pă­rin­ţilor, o sumă minimă, cam 70 lei/săptămînă. Dorm la noi - că avem camere - şi ne ocupăm noi de tot. Mai ales părintele Elio, ca­re, deşi e calabrez, adică din su­dul Italiei, seamănă mai mult cu un elveţian, adică e foarte strict şi organizat. Copiii se trezesc la 8, iau micul dejun, apoi au cîte o perioadă de joacă, una de ateliere diferite, fiind împărţiţi pe grupuri. Unii spală vase, alţii fac curăţenie. Seara avem atelier de teatru. Culcarea e la 10, pentru cei mici, sau mai tîrziu, pentru cei mai mari. Dacă se culcă (zîmbeşte)... Fa­cem tabere de 4 - 5 ani mai sis­tematic, dar există dintotdeauna. Or să vină ceva mai mulţi după ce se va termina şcoala.

Ce lucraţi în restul timpului? Şi cum vă finanţaţi?

- Aceste tabere trebuie pregă­tite. În plus, noi colaborăm cu de­canatul de aici (grupul de 10 pa­rohii de la Cîmpulung la Tîrgu Se­verin) şi ne ocupăm şi de forma­rea tineretului din parohii. E drept, nu ştiu cît de bine a fost ales acest loc - dar este bine oricum. Dacă eram într-o zonă unde aveam mulţi catolici în jur, poate ar fi fost mai uşor. Aşa, trebuie să ne gîn­dim mereu cum să facem rost şi de bani. Dacă nu ar fi fost Italia, ne-ar fi fost foarte greu să supra­vieţuim. Acolo, există însă mai multe pro­grame sociale, inclusiv un sistem de adopţie la distanţă, prin care une­­le familii pot dona 30 de euro pentru întreţinerea unui copil din altă ţară.

Am văzut că mai găsiţi timp şi pentru jogging...

- Azi, am alergat 18 km. De obicei, fac între 16 şi 24 km pe zi. Eu sînt dintr-o zonă de munte şi, cînd merg acasă, vreau să mai am suflul de munte...

Călin Popescu

executie in siria - un episcop ortodox este decapitat

FSA Cannibals decapitate orthodox christian Bishop







via INZIAR

iconografie comunista - Trotki ca Sfantul Gheorghe

iconografie comunista - maica domnului de la petrograd - Kuzma Petrov Vodkin 1918 a petrogrado