Basescu si haitele ( schita schizofrenica)

Incepe sa-mi fie mila de Basescu. Toti au tabarat pe el si pe ce atinge acesta. Intra in Biserica la ceremonie este ataca si Biserica, intra la tunsul oilor sunt atacate oile si ciobanii (si eu am criticat asta).
Mi se pare ca cineva misca noroiul.
Vazandu-i atatia politicieni "importanti" la acea intronizare mai ca nu am inceput sa cred ca venisera la o ceremonie a sefului lor cel mare. Adica vreau sa spun ca nu m-ar mira ca cel mai mare-mare in aceasta tara sa fie, real, chiar Patriarhul Bisericii, PF Daniel.
Si asta, cred eu, nu e rau de loc.

Acesta este un comentariu aberant.
Cam asa arata o halucinatie proprie mie.

Smerenia celuirau... ceruta de celrau... ascultarea fata de impostor

Aceasta smerenie este ascultarea pentru ceva. Este ascultarea pentru viata aceasta,vazuta ca singura existenta posibila. Este ascultarea/ colaborarea cu viata aceasta cu ticalosiile din sufletul nostru. Este ascultarea pentru o paine mai-buna, pentru o masina mai-frumoasa, pentru un telefon mai-peformant, pentru un pantof mai-elegant, pentru un concediu mai-relaxant, pentru o femeie mai-frumoasa, pentru un apartament mai-in-centru, pentru a fi mai-puternic-ca, mai-frumos-ca, mai-decorat-ca, pentru un mai-xxxxxxxxxx.

Si pentru asta nici macar crima nu pare ceva oribil dar'mite minciuna si manipularea, umilirea si mojicia, ticalosia si scuipatul-in-ochi, lucrarea-pe-la-spate si linguseala, piedica si inselarea.

"O astfel de smerenie cerea de la Dumnezeu-Omul satana, fagaduindu-i sa-L rasplateasca pentru aceasta smerenie cu o renovare a onorurilor si bunurilor pamantesti. L-a suit diavolul pe Domnul pe un munte inalt, i-a aratat Lui toate imparatiile lumii intr-o clipita.

Si i-a zis diavolul: Tie iti voi da puterea aceasta si slava lor, caci ale mele sunt si le dau cui vreau. Daca te vei inchina inaintea mea, toate vor fi ale tale (Luca 4, 6-7). La fel chinuitorii ii certau pe sfintii mucenici pentru trufia lor, cereau de la ei smerenie, care consta in a te uni cu ceilalti ca sa te inchini idolilor si sa te lepezi de Hristos, si fagaduiau pentru aceasta smerenie sa-i rasplateasca cu o imbelsugare de bunuri pamantesti.

O astfel de smerenie cere lumea, care lucreaza dupa principiile si in duhul stapanitorului lumii acesteia: lui ii place aceasta smerenie, o proslaveste, o copleseste cu darurile sale cele mai desarte. Lumea uraste smerenia lui Hristos, iar sfintii lui Dumnezeu atat de mult urau smerenia cea draceasca, incat sufereau toate greutatile si lipsurile, toate necazurile, numai ca sa nu accepte aceasta smerenie; ei alegeau moartea silnica si de batjocura decat sa accepte smerenia dracilor.

In aceasta smerenie este lepadarea de Dumnezeu. Smerenia propovaduita de cugetarea trupeasca, de fatarnicie, de sfintenia desarta (plina de vanitate) este o smerenie draceasca.

Pe cei care duc viata calugareasca diavolul ii indeamna la smerenia sa, ca prin ea sa-i duca la mahnire, la slabanogire, la deznadejde. Aceasta deosebire este de neaparata trebuinta pentru calugarii de astazi: ea ii va face sa deosebeasca smerenia diavolului de smerenia lui Hristos, al carei invatator este Hristos, care, punand nadejdea omului in Hristos, este straina de slava desarta, care niciodata nu se arata intr-o stralucire si propasire lumeasca, ci totdeauna petrec sub semnul crucii lui Hristos, nevazuta, prigonita, calcata de reprezentantii lumii, vazuti si nevazuti.

Batranul purtator de Duh degraba l-a ridicat la o inalta sporire duhovniceasca pe fratele care i s-a supus, intemeind aceasta sporire pe o hotarata lepadare de sine. Monahii pustiei neroditoare de la Schit petreceau intr-o saracie desavarsita.

Cand se coceau granele in Egipt, lucru care cerea o multime de brate de recoltare, monahii de la Schit se duceau la seceris si pentru acest lucru primeau plata in grau. Graul capatat era macinat, din toata faina coceau paini, le uscau si mancau din ele anul intreg; paine proaspata la Schit nu era (Isaac Sirul, Cuv. 55). Faptul ca acel calugar, nu s-a dus la seceris din porunca batranului, o porunca in aparenta stranie si lipsita de sens, care il punea pe calugar intr-o situatie dintre cele mai grele in ce priveste aprovizionarea lui pe anul intreg, era un fapt de cea mai mare lepadare de sine.

A urma lucrarile cele mai presus de fire ale batranilor purtatori de Duh este cu neputinta pentru aceia care nu au ajuns la o desavarsire crestina asemanatoare cu a lor. Totusi slava desarta si infierbantarea oarba incearca sa le urmeze, spre pierzarea sigura a sa si a celor de aproape."

Sfantul Ignatie Briancianinov

Preoţilor, fiţi sfinţi, martori curajoşi ai lui Cristos, gata să vă dăruiţi viaţa pentru Dumnezeu şi Biserică

Preoţi sfinţi, conştienţi că poartă o comoară inestimabilă în vase de lut şi gata să mărturisească până la martiriu frumuseţea de a fi consacraţi total lui Dumnezeu şi Bisericii: este profilul preotului credincios trasat de papa Benedict al XVI-lea duminică la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului recitată cu pelerinii reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru.
Papa indică preoţilor din toată lumea exemplul Apostolului neamurilor. Anul dedicat Sfântului Paul se încheie: „un an important - a spus Papa - „o provocare la a transforma viaţa noastră zilnică într-o curajoasă mărturie pentru Cristos”:
• „A fost un adevărat timp de har în care, prin pelerinaje, cateheze, numeroase publicaţii şi diverse iniţiative, figura Sfântului Paul a fost repropusă în toată Biserica iar vibrantul său mesaj a reînsufleţit pretutindeni, în comunităţile creştine, pasiunea pentru Cristos şi pentru Evanghelie”.
Anul Paulin s-a împletit cu Anul Sacerdotal, inaugurat la 19 iunie, în solemnitatea Sfintei Inimi a lui Isus, cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a morţii lui Ioan Maria Vianney, Sfântul Paroh de Ars. „Un ulterior impuls spiritual şi pastoral” - a explicat Benedict al XVI-lea, care - a spus - „nu va întârzia să aducă multe beneficii poporului creştin şi în special clerului”. Dar care este finalitatea Anului Preoţiei?
• „Cum am scris în respectiva scrisoare pe care am trimis-o preoţilor, el vrea să contribuie la promovarea angajamentului de reînnoire lăuntrică a tuturor preoţilor pentru o mai puternică şi mai incisivă mărturie evanghelică din partea lor în lumea de azi. Apostolul Paul constituie, în această privinţă, un model strălucit de imitat nu atât în concreteţea vieţii - a sa a fost într-adevăr extraordinară - ci în iubirea pentru Cristos, în zelul pentru vestirea Evangheliei, în devotamentul faţă de comunităţi, în elaborarea unor sinteze eficiente de teologie pastorală”.
Sfântul Paul - a continuat Pontiful - este exemplu de preot identificat în întregime cu slujirea sa - cum va fi şi Sfântul Paroh de Ars -, conştient că poartă o comoară inestimabilă, adică mesajul mântuirii, dar că îl poartă într-un ’vas de lut’ (Cf 2Cor 4,7); de aceea el este puternic şi umil în acelaşi timp, profund convins că totul este meritul lui Dumnezeu, totul este har al său”.
• „Iubirea lui Cristos ne posedă - scrie Apostolul, şi aceasta poate fi în mod potrivit deviza fiecărui preot, pe care Spiritul ’îl cucereşte’ (Cf Fap 20,22) pentru a face din el un administrator credincios al tainelor lui Dumnezeu (Cf 1Cor 4,1-2): preotul trebuie să fie totul al lui Cristos şi totul al Bisericii, căreia este chemat să i se dedice cu iubire neîmpărţită, ca un mire credincios faţă de mireasa sa”.
Papa a invocat apoi, împreună cu cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, mijlocirea Fecioarei Maria, „pentru ca să obţină de la Domnul binecuvântări abundente pentru preoţi în timpul acestui an dedicat lor:
• „ Maica Domnului, pe care Sfântul Ioan Maria Vianney a iubit-o atât de mult şi a făcut să fie iubită de enoriaşii săi, să ajute pe fiecare preot să reînsufleţească darul lui Dumnezeu care este în el în virtutea Sfintei Hirotoniri, astfel ca el să crească în sfinţenie şi să fie gata să mărturisească, dacă e necesar până la martiriu, frumuseţea consacrării sale totale şi definitive lui Cristos şi Bisericii”.
„Omul este făcut pentru viaţă” - a afirmat mai departe Papa salutând pelerinii francezi şi referindu-se la Liturghia acestei duminici:
• „Oricine acceptă să creadă în Cristos şi să-şi întemeieze existenţa pe iubirea sa primeşte de la El forţa care îl face să trăiască.
În limba spaniolă Papa a salutat în mod special membrii „Institutului de Misionare şi Misionari Identes” veniţi la Roma pentru a mulţumi lui Dumnezeu cu ocazia celebrării celor 50 de ani de la înfiinţare.
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală cu credincioşii reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru pentru recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”, binecuvântare ce ajunge şi pe această cale cu tot darul său la toţi ascultătorii care o primesc în spirit de credinţă.

Sursa

Regele si presedintele

A murit M. J., Regele muzicii pop.
Murise si Elvis, Regele muzicii rock.
Regele fotbalului, regele ciclismului...
De ce nu s-or fi numind presedinti ci regi...

Schmemann si Solzhenitsyn

România: pregătirea pentru înrobire - Tom Gallagher

Nicio altă dictatură nu este asociată mai mult cu teroarea, paranoia şi supravegherea maselor din romanul 1984 al lui George Orwell, ca România lui Ceauşescu. Oare este posibil ca moştenitorii acestei tiranii şi aliaţii pe care i-au câştigat pe drumul lor către putere, în special în zona afacerilor şi în mass-media, să fie pe punctul de a dezvolta o formă mai rafinată, dar la fel de sufocantă de control înregimentat, care îi va asigura României un loc important în manualele de ştiinţă politică ale secolului XXI?
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata vulnerabilităţile colective ale poporului român. O populaţie care, în urmă cu 60 de ani, era alcătuită într-un procent covârşitor din ţărani poate fi uşor exploatată de demagogi, în special pe fondul unor schimbări sociale rapide, precum o urbanizare lipsită de suportul unor instituţii capabile să modereze efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansării mişcării peroniste în aceleaşi condiţii.

Dar, în România, îndepărtarea de pământ a fost însoţită de impunerea unei dictaturi necruţătoare, hotărâtă să dezrădăcineze acele valori care împiedicau statul totalitar să ia în stăpânire minţile oamenilor. Luate împreună, acestea au constituit o dublă lovitură pentru România, din care îşi va reveni după multe generaţii sau poate niciodată. Populaţia de astăzi este într-o stare psihologică precară, fragmentată şi incapabilă să articuleze sau să se pună de acord asupra unui set de valori publice care să-i permită să modeleze măcar o mică parte din destinul său naţional. Într-o ţară în care psihologii şi sociologii au fost, practic, interzişi în anii ’70, astăzi guvernanţii fac uz de o armată de angajaţi din aceste ramuri ale ştiinţelor sociale, dar şi din media sau din zona de management, pentru a dezvolta mijloace şi mai eficiente de a-i ţine pe români sedaţi şi, prin urmare, incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia socială.

Experienţa comunistă oferă, în mod evident, un sprijin extrem de valoros pentru aceşti tehnocraţi ai puterii. Distrugerea instituţiilor şi a elitelor care au susţinut cu maxim devotament o moralitate colectivă a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al naţiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei şi asupra oricărei alte forme de ataşament pe care statul nu o putea manipula.

S-a dovedit curând, pe fondul regrupării artizanilor vechiului regim, că societatea românească este una atomizată în care funcţionează spiritul de turmă. În 1990 şi 1991, Ion Iliescu a mobilizat cele mai brutale elemente ale societăţii pentru a-i intimida pe aceia care nu doreau să continue să trăiască într-un stat în care prevalează regulile comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost antrenată, de către tehnicienii comunişti, în efortul de a crea noi aranjamente pentru a menţine o ordine în care cei puţini îi exploatează pe cei mulţi, în care reformatorii din justiţie şi educaţie sunt ferm sancţionaţi, o ordine care să folosească cele mai ingenioase mijloace pentru a ţine la distanţă ideile noi şi a-i descuraja pe oamenii talentaţi să îşi dorească să folosească aceste idei pentru a schimba în bine România.

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.

Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. Sub Ceauşescu, televiziunea fusese raţionalizată, iar presa scrisă era supravegheată în detaliu. Nu a fost de mirare deci că, la începutul anilor ’90, a erupt o avalanşă de publicaţii, multe efemere. A fost totuşi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai departe au fost tineri energici şi ambiţioşi care nu au avut deschidere spre alte ocupaţii mai convenţionale. Au fost idealişti, au avut curaj, dar totodată au fost oportunişti şi egoişti şi nici pe departe imuni la avantajele oferite de ispitele bogăţiei şi ale puterii. Au fost câteva publicaţii care au tras guvernul la răspundere mai bine decât au reuşit partidele din opoziţie.

Dacă ritmul schimbării în România ar fi fost mai alert, atunci această presă scrisă ar fi putut să promoveze un simţ naţional autentic al opiniei publice, care să susţină o etică de responsabilizare a comportamentului în spaţiul public. O presă îndrăzneaţă, cu editori şi jurnalişti care să acţioneze ca tribuni ai poporului nu se poate autosusţine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici şi clientela lor economică, forţe proaspete ar trebui să se angajeze decisiv în arena publică din România.

Mai mult decât atât, UE ar trebui să dovedească mai multă fermitate şi luciditate în deciziile legate de acele schimbări care trebuie să devină prioritare, pentru ca România să beneficieze de un val de reforme care să-i permită să se comporte în mod responsabil, ca membru cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a anula până şi acel minim progres realizat prin crearea unei societăţi axate mai mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapidă – terapia de şoc recomandată de Bruxelles.

Efectul asupra industriei media a fost instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane ale deţinătorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost dispariţia rapidă a presei independente şi înlocuirea ei cu un set de televiziuni şi publicaţii care răspund dorinţelor celor care le deţin.

Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.

După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. Era necesară existenţa unei economii competitive care să atragă investiţii şi care să transforme România, într-o bună zi, într-un membru de succes al UE.

A fost deci o cale accelerată de liberalizare politică şi reformă instituţională, elemente cheie în proiectul Uniunii de extindere către Est. Dar, pe parcursul celor şapte ani de negocieri, Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu a celor politice. UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri.

Industria media nu putea rămâne imună la acest ritm al schimbării. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai profitabile şi inovative industrii, jucând şi un rol strategic, întrucât multitudinea de titluri tranşante din presă a tras la răspundere mai mult PSD decât pe oricare alte forţe politice.

Câteva trusturi au intrat în sectorul media din România. Unele au rămas, altele nu. Serviciul BBC World şi-a extins operaţiunile în 2003-2004 pentru a dispărea complet din România în decursul a cinci ani. Firmele străine nu aveau, însă, nicio strategie şi erau dispuse să facă unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele unui profesionalism sporit. De o şi mai mare importanţă a fost decizia unor elite locale care au încercat să profite de pe urma acestui amestec dezordonat, transferând avuţia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte din câştigurile lor în operaţiuni media.

Aşa şi-au făcut apariţia, în prima jumătate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE atunci când s-a ostenit să facă remarce critice asupra mass-media. Jonathan Scheele, şeful delegaţiei UE la Bucureşti pentru cinci ani, a declarat în mijlocul unor negocieri că el se aştepta la apariţia unei prese normale competitive, finanţată din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de dispariţie în ţările vestice, dar Scheele a asumat în mod evident că România ar fi incapabilă să evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piaţă largă de consum, cu un excelent nivel al competiţiei între diferitele interese economice.

Dar lanţul Antenelor, prima construcţie media privată majoră, a anticipat tipul de monopoluri care vor apărea în diferite ramuri ale economiei, fără să ţină cont de mecanismele de reglementare a căror introducere fusese solicitată de către UE guvernelor. Antena 1 a fost cea care a lansat reteţa talk show-urilor care expuneau lumea politică verdictului comentatorilor populişti. Talk show-ul lui Marius Tucă a oferit, noapte de noapte, o platformă de denunţare neinhibată a coaliţiei anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârşitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au avut în mod sigur o contribuţie la succesul alarmant al extremiştilor lui Vadim Tudor la alegerile din 2000.

În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. Nu există chestiuni politice sau etice în joc care să determine direcţia viitoare pe care ţara să o urmeze. Sau, dacă sunt, pericolul corupţiei, derivei autoritare sau falimentul statului nu pot fi explicate în stereotipurile pe care străinii sau complicii lor locali le preferă – cei care refuză să dea României şansa de a se adapta lumii moderne în propriul său ritm şi în modul ei caracteristic.

Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. Mustăciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Băsescu, cel puţin trei nopţi pe săptămână, la Antenă. Pe lângă el, mai era şi tăcutul său asociat, mai cinic şi mai şiret, care şi-a folosit experienţa editorialistică pentru a arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar şi acel Peter Pan trecut de 30 de ani, miop şi chel, care părea că vinde o nouă pastă de dinţi senzaţională. Vocile independente au dispărut de pe canale.

Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.

Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.

Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

România ar putea experimenta într-adevăr ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil sprijină un sistem în mod evident ostil propriei bunăstări, efectul fiind o marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coerciţie. În schimb, oamenii au comis o lovitură de stat împotriva lor înşile. Aceştia sunt adevăraţii copii pe care Elena Ceauşescu i-a invocat înainte de a fi executată, deşi nu a mai trăit să-i vadă în floarea vârstei. Sunt atât de mulţi tineri care au extenuarea şi cinismul celor de 60 de ani, deşi singura viaţă pe care ei au cunoscut-o cu adevărat este cea pe care o întâlneşti pe Youtube, Facebook sau alte platforme de socializare media.

Îşi au aceste apariţii macabre şi îngrijorătoare originile în comunism? Sau putem să identificăm sursele acestui rău în lunga perioadă de tranziţie de după 1989, atunci când speranţele de mai bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus speranţele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu ipocrizie că el lucrează împreună cu tot poporul, şi nu doar cu elitele Bucureştiului? În schimb, pasivitatea celor mulţi a permis ca o entitate presupus puternică, precum UE, să fie păcălită şi neutralizată de către gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piraţii somalezi acaparează acum tancurile petroliere.

Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. Astăzi, acei jurnalişti care se întâlneau în mod regulat cu ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (şi care se considerau voci publice importante) se zbat din greu să-şi păstreze joburile. Unii au fost nevoiţi să devină translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând că locul celor care au o gândire liberă nu este în media. Dan Tăpălagă este încă excepţia care confirmă regula, cel care sparge tiparele, reuşind cu agilitate şi tenacitate să găsească resursele pentru jurnalismul independent şi analitic.

Dar el este aproape ultimul mohican. Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă. //

Traducere de OCTAVIAN MANEA

Aici

Clar... ne indreptam spre dictatura

Basescu nu se lasa. A sarit pe partidele politice fiindu-i clar ca romanii ( 73% acum, 61% in toamna) sunt contra lor. Incearca prin apelul la ratiune sa castige ce e de castigat.
Dupa ce a nenorocit tara facand guvern comunist, dupa ce a marsaluit cu bocancii pe bunul-simt al electoratului sau, glisand cand la extrema dreapta cand la cea stanga, acum se vrea Obama . Critica un sistem pe care el l-a creat, pe care l-a girat si pe care l-a investit cu puteri depline.
Articolul aici

"Preşedintele Traian Băsescu dovedeşte o empatie profundă faţă de decepţiile românilor legate de clasa politică."
Este timpul, nu-i asa?, pentru o noua lacrima castigatoare. Castigatoare a ce? Bineinteles a unui nou mandat in care va incerca cu toate puterile sa impuna Unicul Partid de care are nevoi pentru a face o Romanie luminoasa ca soarele pe cer.

Spune domnul presedinte:
" Băsescu a admis că în ultimii ani „guvernarea a ajuns să fie dependentă de negociere” şi a invocat situaţia ideală în care acelaşi partid ar conduce „cel puţin un ciclu electoral sau două” ţara având toate pârghiile – preşedinte, premier, majoritate parlamentară."
Articol aici

Totalitarismul este visul domnului presedinte... Si, bineinteles, al intelectualitatii romane...

Basescu o ia razna... devine insuportabil

Sa ma ierte cine trebuie sa ma ierte dar tarfa asta de Basescu ( mereu bat Basecu la repezeala) devine din ce in ce mai imputzit. Dupa ce a cinstit tara cu guvern comunist, el insusi declarandu-se comunist, schimba macazul si ia discurs libertarian. Acum cand vede ca omul cu cap paraseste barca hoitului basescian. Ce mizerie de om. Foarte periculos personaj.

Articol AICI: Băsescu: Românii, popor de asistaţi social

Richard Dawkins intr-un interviu cu preotul catolic George Coyne

Camata, dobanda, bancile comerciale

Articol in Crucea.ro

Un gazetar mi-a cerut recent sa raspund la citeva intrebari legate de camata, dobanda, banci comerciale. Iata versiunea finala a raspunsurilor mele (o versiune mai veche aici):

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gindim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intii, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglomerat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renovationiste, in vreme ce Ortodoxia traditionalista e doar o fractiune marginala din punct de vedere social. Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atit clerul cit si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si poate duce la moartea duhovniceasca. Dar modul in care acest precept este astazi transmis este in cel mai bun caz estompat, iar alteori complet rasturnat. Tot asa cum oameni cu alte indeletniciri socotite daunatoare din perspectiva duhovniceasca, de pilda actoria (practicata de mimi) sau sportul, furnizeaza constant “credibilitatate” si “relevanta” crestinismului modernizat, si bancherul, de pilda, a devenit o prezenta acceptata si chiar cultivata in acest mediu.
Asadar, cui i se mai adreseaza azi invatatura ca luarea de camata e un pacat? Greu de spus, mai cu seama intr-un mediu in care cuvintul pacat a devenit un fel de metafora a carei prezenta in discursul media e fie ridiculizata fie extirpata: asistam la o asmutire perpetua a simturilor oamenilor, invitati sa isi dea friu liber “pasiunilor” si patimilor. “Crestinul” de azi crede ca multe din faptele socotite pacate de inaintemergatorii nostri sint aproape firesti in zilele noastre.
Dar invatatura, fireste, nu si-a pierdut relevanta, ci audienta. Evident, Sfanta Traditie nu trebuie sa faca rating ca sa isi justifice valoarea soteriologica. In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mintuirea.
E foarte important sa stim fara nici un fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. In acest punct ne intilnim cu un alt concept “igienizat” sau ignorat sau considerat in cel mai bun caz metaforic de o buna parte din societatea “crestina”: Satana. Iubirea de arginti este atit de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incit este vadita obarsia sa diavoleasca. Primirea ei in viata noastra e un pericol de moarte spirituala.
Pe aceasta temelie se ridica puterea lumeasca a camatarilor de astazi.

Daca imi ingaduiti o asemenea parere, cind duhovnicul te invata sa nu iei sau sa nu dai bani cu dobanda, iti spune in principiu doua lucruri. Primul este sa zicem omenesc: situatiile de acest gen nasc tot felul de tulburari, care adesea au un deznodamint trist. Altfel spus, nu poate iesi ceva bun dintr-o astfel de intimplare, e de folos sa ne ferim. Al doilea avertisment e de ordin spiritual: otrava iubirii de arginti duce la moarte duhovniceasca.
Nu sint putini cei care nesocotesc aceste avertismente, mai cu seama ca ele se adreseaza coreligionarilor si urmaresc un folos duhovnicesc. E motivul pentru care, de-a lungul istoriei, a existat un joc oarecum cinic in care alteritatea era folosita ca o coada de topor, ca sa zic asa. Asa cum evreii foloseau serviciile unor goimi de Sabat, pentru a face unele treburi interzise lor, tot asa crestinii au acomodat camatari evrei in societatile lor: ei isi luau asupra lor pacatul acesta fiindca nu aveau nevoie de folosul duhovnicesc vizat de crestini si erau tolerati de acestia din acelasi motiv. La fel, era firesc sa intilnesti in mediile de pe linga Inalta Poarta (unde Islamul interzicea obtinerea dobanzii) bancheri de obarsie din tarile crestine.
Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinind felurite inlesniri, pina in zilele noastre si ar putea fi spuse multe despre artificiile teologice nascocite pentru a o justifica.
In societatea moderna, cind prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.
Mi se pare insa limpede ca si azi, cind omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorindu-se, camataria ramine un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atit lumeasca, cit si duhovniceasca, este o nespusa uriciune inaintea lui Dumnezeu.
Chingile bancilor au legat tari intregi, au facut si au desfacut crize: oamenii robiti astfel isi justifica indepartarea de credinta prin grijile zilei de azi, care nu le ingaduie sa se mai gindeasca cele sufletesti.
Insa pentru oamenii care nu si-au pierdut cu totul discernamintul duhovnicesc si pastreaza invataturile Sfintilor Parinti despre camatarie, dincolo de contracte cu fine-print-uri sau prevederi umilitoare sau discretionare, dincolo de “organismele financiare internationale” ale Noii Ordini Mondiale, nu se afla doar o mina de oameni sau cutare grup de interese, ci si o mare primejdie spirituala, care trebuie inteleasa in cheie eschatologica.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

(Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.)

Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine - am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei - ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” - zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, bancherii par sa fost acceptati intrutotul de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. In plus, osandirea e una duhovniceasca, care nu ii deranjeaza in vreun fel pe cei care sint oricum necredinciosi, cum se intimpla de obicei. De pilda, ei pot fi opriti de la Sfanta Impartasanie sau scosi in afara obstei de credinciosi: pentru multi asta nu e nici un fel de amenintare, ei fiind oricum in afara Bisericii. Dar aceasta osandire nu este exprimata niciodata. In Biserica Ortodoxa Romana, de pilda, mai sint asemenea exemple de “toleranta”: desi masoneria este condamnata de Sfantul Sinod, masonii sint inmormintati cu slujbe ortodoxe. Asadar, condamnarile ramin la nivel “teoretic”, in timp ce in practica, daca sint interesati s-o faca, bancherii pot participa netulburati la viata bisericeasca.
E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comerciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa. Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapin si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar, si sint adesea organizate dupa principii idenice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renovationist.
Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atit de fireasca incit am intilnit-o pina si la monahii din muntele Athonului. Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii.
Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta “paranteza”), adica in zone oarecum traditionaliste in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspindirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei.
E vadit ca mai toate structurile ecleziastice nominal crestine pe care cartea de telefoane le listeaza ca biserici au pastrat relativ putin din duhul crestinismului fiocalic, transformindu-se in organizatii cu interese mundane.
In acest context, evident, veti observa o sumedenie de parteneriate intre banci comerciale si institutii bisericesti, care vor fi comunicate ca si cum ar fi absolut firesti. Daca aceste repere publice lasa, printre altele, impresia ca bancile comerciale sint un lucru bun, aceasta e doar o butaforie a celor care ignora deliberat normele crestinatatii (sau pe cele ale mozaismului sau islamului).
Bancile comerciale sint, din perspectiva crestina, intemeiate pe principii care evoca un cult al Mamonei. Nu exista vreun temei duhovnicesc pentru a privi altfel lucrurile.

Gheorghe Vanau

Dobanda sau camata? Articol interesant in Financiarul

Bancile au castigat bisericile de partea lor: dobanda nu mai e pacat

Calugarii de la Muntele Athos investesc in actiuni, Vaticanul crediteaza saracii

Cand facem un credit la banca, singura intrebare pe care ne-o punem este legata de dobanda, de cate ori dam banii inapoi. Indoit? Intreit? Desi aproape toti ne declaram credinciosi, nimeni nu mai judeca imprumutul prin prisma moralei, a religiei. Il privim ca pe o necesitate. Semnam si ne inhamam la rate pe viata. Traim prea repede si nu avem timp sa ne oprim sa ne gandim ca traditia condamna dobanda si camata cu aceeasi masura, a pacatului de moarte. Iar bancile se ingrijesc sa nu ne dea ragazul necesar pentru a ne pune intrebari care sa le pericliteze profitul.


„Casa mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhari” (Matei 21, 13). Episodul biblic in care Iisus intra in templu si rastoarna mesele negustorilor de porumbei si ale schimbatorilor de bani este pomenit in toate cele patru evanghelii. Am ales varianta apostolului Matei, zis Vamesul. Inainte de a-l chema Invatatorul sa-L urmeze, Matei era vames, adica cel care colecta taxele, un om urat de semeni, prin prisma meseriei sale. Nici astazi nimeni nu iubeste Fiscul.

schimb, in privinta atitudinii fata de bani, de gestionarea lor, lucrurile stau cu totul altfel. In ziua de azi, nu ai bani, nu existi. Poti sa nu ai educatie, scoala, morala, principii, astea nu sunt trecute in niciun registru contabil. Dar sa nu ai bani, te sterge practic din viata cetatii.

Am incercat sa „calculam” cum ne-au schimbat banii felul de a fi, de-a lungul timpului. Traim, pe de o parte, intr-o societate in care banii si cei care ii detin - bancile - decid totul. Este lumea in care inca nu ne nastem datori, dar pentru a avea casa ne indatoram pentru o jumatate de viata. Si dam banii inapoi cu dobanda.

Traim, pe de alta parte, intr-o societate in care peste 85% din populatie se declara de confesiune ortodoxa, alte procente sunt de religie sau confesiune diferite, in timp ce procentajul ateilor este nesem­nificativ, sub 0,1%, potrivit recensamantului din 2002. In religia crestina, dar nu numai, a da bani cu dobanda era/este considerat un pacat. Am introdus aceasta nuanta pentru ca societatea omeneasca s-a schim­bat mult, reperele s-au mo­di­ficat.

Astazi, nimeni nu mai citeste la litera invatatura Sfintei Traditii, care condamna explicit practicarea doban­zii sau a cametei. „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, cama­ta cerand de la cei ce se indatoresc de la el, ori inceteze, ori cateriseasca-se” (al 44-lea Canon Apostolic). „Religia crestina nu mai priveste in trecut. Nu mai infiereaza imprumuturile si dobanda. Mai ales azi, cand dobanda este motorul bunastarii. Sute de milioane de oameni au ajuns la bunastare prin imprumuturi si dobanzi. S-a ajuns la democratizarea finantelor. Toata lumea are acces la imprumuturi” (Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei).

Definitii

Asadar, ce este dobanda, ce este camata? Sunt lucruri diferite? Sunt pacate? Putem sa ne mai raportam la sensurile lor traditionale in deciziile pe care le luam? Depinde cine explica. „Dobanda si camata sunt acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in randul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gandim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intai, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglo­merat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renova­tio­niste, in vreme ce Ortodoxia tradi­tionalista e doar o fractiune mar­- ginala.

Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atat clerul, cat si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobanda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobanzii. Sfanta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blandete sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobanda are aceeasi obarsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca”, spune Gheorghe Vanau, editorul revistei „Crucea”.

Adrian Vasilescu sustine punctul de vedere al bancilor. „Este cert ca multe cuvinte au caracter conve­ntional. Camata este dobanda exage­rata, nemiloasa, luata pe impru­- muturi date ilegal. Dobanda in economie este pretul banilor pe piata libera”.


Opinia sa este intarita de Radu Ghetea, presedintele CEC: „Camata practica cineva care nu este autorizat sa dea bani cu imprumut. In cazul dobanzii, aceasta autorizatie exista”. Cu alte cuvinte, definitia biblica a dobanzii/cametei „nu se mai poate apli­ca in realitatea in care traim noi azi”.


Definitia din Dictionarul Expli­cativ al Limbii Romane pare sa fie de partea bancilor din zilele noastre. Camata - „dobanda (exagerata) pe care o ia camatarul pentru sumele date cu imprumut”. Dobanda - „suma de bani care se plateste (de obicei in procente) pentru un im­prumut banesc”. DEx-ul face si pre­ci­zarea ca substantivul „doban­da” este derivat din verbul „a dobandi”, adica „a obtine ceva prin munca, eforturi, perseverenta; a castiga, a realiza; a face rost de ceva, a gasi, a procura”. Observam cono­tatia pozitiva din definitia lui „a dobandi”, de lucru castigat prin munca si efort, in antiteza cu cama­taria, care presu­pune profit necu­venit.

Pacat biblic

Sa privim si alte exemple din textele sfinte in care se face referire la interdictia de a percepe dobanda, luate de pe site-ul lui Gheorghe Vanau, crucea.ro. „De vei impru­muta bani fratelui sarac din poporul Meu, sa nu-l stramtorezi si sa nu-i pui camata” (Iesire, 22, 25).„Daca fratele tau va saraci si va ajunge la stramtorare inaintea ta, ajuta-l, fie strain, fie bastinas, ca sa traiasca cu tine. Sa nu iei de la el dobanda si spor, ci sa te temi de Dumnezeul tau, ca sa traiasca fratele tau cu tine. Eu sunt Domnul. Ar­gin­tul tau sa nu ti-l dai lui cu camata si painea ta sa nu i-o dai ca s-o iei cu spor” (Leviticul, 25, 35-37).

„Esti bogat? Nu te imprumuta! Esti sarac? Nu te imprumuta! Daca esti bogat, n-ai nevoie sa te imprumuti, iar daca n-ai nimic, nu vei avea cu ce sa-ti platesti imprumutul” (Sf. Vasile cel Mare).

„Cand vrei sa dai saracului pentru Domnul, datul este si dar, si imprumut; este dar, din pricina ca nu mai nadajduiesti sa ti se dea inapoi; este imprumut, din pricina marii darnicii a Stapanului, care iti va plati datoria in locul saracului” (Sf. Vasile cel Mare).
„Banii sai cu camata nu-i da si camata nu ia; de la nedreptate mainile si le stapaneste si judecata dintre un om si altul o face cu dreptate” (Iezechiel, 18, 8).

„In tine se ia mita, ca sa se verse sange; tu iei dobanda si camata si cu silnicie apuci castig de la fratele tau, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel, 22, 12).

Chiar si interpretarea celei de-a opta porunci, „Sa nu furi”, este legata de camata. Redam un pasaj din Sfantul Nicodim Aghioritul: „De aceea si Domnul i-a numit pe negutatori talhari si furi, zicand: «Casa mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhar» (Matei 21, 13), cum sunt cei care iau camata. O incalcare a acestei porunci este iubirea de arginti, iar de aceasta porunca tin si pacatele care se trag din iubirea de arginti, pe care le-am pomenit”.

Invoire de la banci

Astazi, suntem indemnati la tot pasul sa ne imprumutam cu do­banda sau sa dam bani cu do­banda. Inainte de criza eco­nomica, bancile ajunsesera pana intr-acolo incat scoteau tonete pe trotuar, unde sa te agate sa-ti dea bani imprumut. Cu dobanda, bineinteles. Pentru 10.000 de euro era nevoie de o adeverinta de la serviciu si de o semnatura. Ca sa-ti iei un aspirator, un telefon sau un televizor, era de ajuns un buletin.

Se inventase „creditul pentru orice”. Credit pentru masina, credit pentru casa, credit pentru afacere, credit pentru concediu. Iar cand nu mai aveai bani pentru plata creditului, puteai sa apelezi la creditul pentru refinantarea creditului. Toate cu dobanzi si comisioane, mai mult sau mai putin ascunse, dar cu particula „de numai” in fata, care sa sublinieze avantajele imprumutatului.

S-a terminat perioada de bunastare si prosperitate, a inceput recesiunea. Au disparut banii. Din creditori, bancile s-au transformat in debitori. Au vrut sa atraga banii nostri. Depozite pe o luna, pe trei luni, pe un an sau doi, in moneda nationala ori in valuta. Contra acelorasi dobanzi, bineinteles. De data asta, cu particula „cea mai mare de pe piata”, scrisa cu majuscule.

Pentru un bancher, mecanismul financiar este simplu. „Imaginati-va ce s-ar intampla daca 10.000 de banci care functioneaza azi in lume nu ar lua dobanzi: nici nu ar da dobanzi. Si-atunci, de ce sa te mai duci la banca?”, se intreaba Radu Ghetea.

Banii Templierilor

De unde aceasta schimbare radi­cala de optica? O explicatie ofera istoricul Zoe Petre: „Se fac si ajustari ale doctrinei, pentru ca e clar ca economia isi avea regulile ei si se ajunge pana la urma la bogatie ca expresie a bunavointei lui Dum­nezeu fata de cel care o are. Interdictia (de a practica dobanda - n.r.) vine din orizontul unei econo­mii non-monetare, care era econo­mia lumii antice. In Anti­chi­tate exista moneda.

Dar mentalitatea de ansamblu considera moneda ca pe o forma inferioara si, uneori, degradanta a avutiei. Adevarata avere era pamantul. Pamantul era averea buna, aducatoare de virtute... si asta nu numai pentru crestini; incepe din sec. IV, chiar V i.H.. Aristotel spune ca exista doua feluri de avutie: avutia naturala - cea care creste in pamant sau vitele care se inmultesc - si avutia nenaturala, distorsionata - care este avutia in bani, banii care isi sporesc valoarea. Or, asta exprima un punct de vedere foarte general. Asa ca, in momentul in care Iisus intra in templu si rastoarna mesele zarafilor, el este in ton cu toate modalitatile populare de a vedea in omul bogat in bani pe cineva care oricum i-a obtinut pe cai necurate si care traieste pe cai necurate”.

In plus, adauga istoricul, in vremurile acelea lumea traia in saracie, iar mesajul crestinismului, axat pe virtutea dispretului fata de valori materiale, era mult mai usor de asimilat de paturile largi ale societatii.

Inainte de a deveni scop, banii au fost mijloc. In multe cetati grecesti antice, spune Zoe Petre, nu aveau drept de vot decat cei care detineau pamant. Asa ca primul lucru pe care il faceau proaspat imbogatitii era sa cumpere pamant, pentru a capata putere.

A trecut timpul si au luat fiinta primele case de amanet „ca banci ale calugarilor, tocmai pentru ca nu cereau dobanda. Omul lasa gaj obiectul si venea cu aceeasi suma pe care o imprumutase si si-l capata inapoi”. Mai mult, a fost o perioada in care biserica interzicea categoric practicarea dobanzii.

A aparut apoi Ordinul Tem­plierilor. Dintr-un grup restrans si exclusivist, de cavaleri inchinati Domnului, care faceau juramant de saracie, s-au transformat in cel mai mare „grup financiar” al vremii. Devenisera o structura suprastatala, cu legi si privilegii extraordinare, care nu mai dadeau seama nici macar papalitatii (fapt ce avea sa duca pana la urma la anihilarea Ordinului). Au acumulat averi fabuloase, in bani si proprietati.

Ei sunt cei care au inventat cardul de debit, asa-zisele cambii, si reteaua bancara: cand negustorii porneau la drum lung cu afaceri, dar le era teama de jefuitori, isi lasau banii la plecare intr-un depozit al Tem­plierilor, primeau un bilet valoric (cambie), iar la destinatie isi recu­perau avutul din „sucursala” locala a Ordinului. Contra unui comision, bineinteles.

„Primii bancheri, lombarzii, erau laici si, evident, au jucat un rol important in distrugerea Ordinului Templierilor, care aveau oricum alte parghii decat o institutie laica pentru a prospera si le lua musteriii, ca sa spun asa. Lombarzii erau foarte influenti in momentul proce­sului Templierilor. Dar suntem deja intr-o perioada in care crestinismul nego­ciaza caracterul licit al doba­n­zii”, continua istoricul Zoe Petre.

Bancherii cu sutana

In completarea acestui punct de vedere vine si Gheorghe Vanau. „Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinand felurite inlesniri, pana in zilele noastre, si ar putea fi spuse multe despre artifi­ciile teologice nascocite pentru a o justifica. In societatea moderna, cand prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.

Mi se pare insa limpede ca si azi, cand omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorandu-se, camataria ramane un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atat lumeasca, cat si duhovniceasca, este o nespusa ura­ciune inaintea lui Dumnezeu”.

Radu Ghetea ofera o explicatie din punct de vedere „evolutionist”: „Au fost pe vremuri interdictii, erau alte timpuri. Daca este sa luam strict, sunt banci care respecta Coranul si nu percep dobanzi. In schimb, iau comisioane. Si-atunci, tot acolo ajun­gem. Este vorba despre adaptare”.Factorul omenesc se adauga si el ca parametru in aceasta ecuatie. Adaptare, evolutie, slabiciune, compromis, lacomie, pacat, este greu de zis. Conteaza, in primul rand, paradigma la care te raportezi. „E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comer­ciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa.

Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapan si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar si sunt adesea organizate dupa principii identice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renova­tio­nist”, afirma Gheorghe Vanau.

O dovada ca granitele s-au estompat pana la disparitie este faptul ca membrii clerului s-au transformat in investitori. Editorul revistei „Crucea” ofera exemple relevante de infratire intre religie si dobanda: „Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atat de fireasca, incat am intalnit-o pana si la monahii din muntele Athonului (cel mai inalt varf de pe Muntele Athos - n.r.).

Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii. Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (Banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta «paranteza»), adica in zone oarecum tradi­tionaliste, in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspandirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei”.

Moartea si taxele

Asadar, unde am ajuns astazi? E bine sa platim dobanzi? Fiecare isi sustine pozitia. „Banca este o pravalie de bani. Functioneaza ca orice pravalie: cumpara angro, la pretul pietei, bineinteles, cu o reducere, si vinde cu amanuntul, la pretul pie­tei”, explica mecanismul pro­fitului Adrian Vasilescu. L-am intrebat daca bancile comerciale din ziua de azi includ in mesajul lor catre clienti vreo trimitere la religie, o aluzie cat de mica pentru a le face marketingul mai prietenos din aceas­ta pers­pectiva. Raspuns negativ.

De cealalta parte, Gheorghe Vanau este categoric: „In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mantuirea. E foarte important sa stim fara niciun fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. Iubirea de arginti este atat de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incat este vadita obarsia sa diavoleasca”. Singurele certitudini in viata, vorba unei replici celebre dintr-un film, raman moartea si taxele.

Vaticanul da imprumuturi cu dobanda saracilor

Faptul ca dobanda este nu numai acceptata, ci si practicata de unele biserici, a fost evidentiat de Biserica Catolica. Potrivit unei stiri recente Hotnews, care cita „Le Monde”, Biserica Catolica acorda credite de maximum 500 de euro, cu dobanda de 4,5% pe an, destinate familiilor sarace din Italia, pentru a face fata crizei economice. Dobanda este prezentata ca una atractiva, in conditiile in care se situeaza la jumatate fata de cele din piata bancara din Peninsula.

Publicul-tinta il constituie familiile cu trei copii sau un copil handicapat si care nu au niciun venit: ele vor putea primi un credit de 500 de euro pe luna, pe o perioada de maximum doi ani. Imprumutul va fi rambursat in momentul in care unul dintre cei doi parinti va reusi sa se angajeze, in maximum cinci ani. De acest proiect ar putea beneficia intre 20.000 si 30.000 de familii sarace, au mai aratat reprezentantii Bisericii Catolice, care au in acest proiect sprijinul Asociatiei Bancilor Italiene.

Credite fara dobanda

Crestinismul nu este singura religie care condamna dobanda. Legea islamica are aceeasi atitudine, numai ca este una formala si chiar se respecta: bancile islamice nu percep dobanda la credite. Pentru a-si asigura profitul, de exemplu, aceste institutii financiare se asociaza in afacerea pe care debitorul si-o deschide cu banii imprumutati si isi recupereaza banii de acolo. Cand creditul a fost achitat integral, banca si imprumutatul decid impreuna daca raman parteneri in afacere si renegociaza termenii.

Biserica Ortodoxa si cea Catolica au tacut

In documentarea acestui material, am solicitat opinii si din partea bisericilor ortodoxa si catolica. Desi initial parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane, ne-a comunicat ca ne va pune in legatura cu un teolog specializat in aceasta speta, ulterior el nu a mai raspuns la telefon, nici la SMS. Am incercat la biroul de presa al Patriarhiei, care ne-a indrumat catre mobilul parintelui Stoica, cu acelasi rezultat. Din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice, parintele Ieronim Iacob ne-a dat cateva directii generale, dar cu precizarea ca timpul nu-i permite o intalnire si o discutie aprofundata pe subiect. Ca atare, punctele de vedere oficiale ale celor doua biserici lipsesc.


Radu Ghetea, presedintele CEC: Au fost pe vremuri interdictii, erau alte timpuri. Daca este sa luam strict, sunt banci care respecta Coranul si nupercep dobanzi. In schimb, iau comisioane. Si-atunci, tot acolo ajungem. Este vorba despre adaptare.


Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR: Religia crestina nu mai priveste in trecut. Nu mai infiereaza imprumuturile si dobanda. Maiales azi, cand dobanda este motorul bunastarii. Sute de milioane de oameni au ajuns la bunastare prin imprumuturi si dobanzi.


Gheorghe Vanau, editor revista ”Crucea: ”Fixata si obtinuta cu moderatie si blandete sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobanda are aceeasi obarsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca.

SURSA

CIA isi face treaba in Iran

Cine stie cum opereaza CIA ( Coreea, Vietnam, Cambodgia, Iugoslavia, Panama, etc) nu poate fi surprins de ce se intampla acum in Iran.
Cum poate fi oprit procesul?! Nu poate fi oprit.

totalitarism

Azi spun: Romania cu UE merge spre totalitarism. E clar. Libertatea ne este atacata.
Statul, prin toate instrumentele sale, impinge societatea spre aservire totala. Cultura este/ a fost castigata de mult. Educatia este pasul actual. Copii vor fi indreptati spre o educatie non-familiala. Si putem continua cu exemplele.
Suntem, difera doar stilul, in acelasi punct in care statul bolsevic a distrus o lume. Statul "comunitar european" incearca sa formeze o generatie. Nu a noastra. A nepotilor nostri.
Credinta in Adevar trebuie tinuta si aparata pentru a fi daruita prin fiii nostri nepotilor nostri.

Tarul Nicolae al II-lea

El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi

În apropiere de Sankt-Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfântului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună: „M-am născut în ziua de prăznuire a Sfântului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr". După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

La moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea a acceptat slujirea împărătească, punându-şi toată nădejdea în Domnul, şi având drept grijă de căpetenie binele poporului. Era un om generos, permanent preocupat de ajutorarea celor aflaţi în nevoi. S-a ocupat de sprijinirea spitalelor şi a aşezămintelor de binefacere, cu bani dintr-un cont personal.

Avea o mare putere de a răbda şi un deosebit curaj. Ceea ce îl caracteriza îndeosebi era deplina supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa în înţelepciunea divină îi dădea un calm care nu-l părăsea niciodată. Cu prilejul războiului cu Japonia, din 1904, ţarul a făcut dovada unei mari tării de caracter, neacceptând semnarea unui tratat de pace ruşinos.

Familia imperială era o pildă de adevărată viaţă creştină. Domnul a binecuvântat căsătoria lor cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu, Alexei. Copiii au fost crescuţi în dragostea faţă de poporul rus. „Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine, renunţând la propriile lor dorinţe de dragul altora, spunea ţarina." „Cu cât mai mare este statutul unui om, cu atât mai mult trebuie să-i ajute pe alţii, spunea ţarul Nicolae."

Cei doi se considerau datori să-i pregătească pentru încercările venite de la Dumnezeu. Dormeau cu toţii pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hrana le era, de asemenea, simplă. Având o viaţă retrasă, considerau o adevărată povară protocolul de la curte. Cântau adesea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, iar arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul lor, îşi amintea „cu ce cutremur şi cu câte lacrimi de pocăinţă se apropiau ei de Sfântul Potir". Seara, când întreaga familie era reunită, ţarul citea cu glas tare, iar ţarina şi fiicele lor se ocupau cu croşetatul şi cusutul. Le plăcea să vorbească de Dumnezeu şi să se roage împreună.

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mângâia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

În timpul domniei, ţarul Nicolae s-a ocupat îndeaproape de educaţia spirituală a poporului rus. S-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici. Au fost înfiinţate şcoli parohiale. S-a sprijinit dezvoltarea artelor: arhitectura bisericească, iconografia, muzica psaltică bizantină. S-au canonizat noi sfinţi. În vara anului 1903, a avut loc canonizarea marelui stareţ Serafim de Sarov, eveniment la care a participat şi ţarul, purtând pe umeri racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Serafim.

A sprijinit popoarele aflate în perioade de grele încercări: a reacţionat ferm, când turcii i-au masacrat pe armeni, a oferit ajutor sârbilor, atunci când Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria.

După izbucnirea Primului Război Mondial, ţarul s-a ocupat în mod deosebit de cei aflaţi pe front: vizita soldaţii, binecuvânta trupele şi îi încuraja pe oameni, se preocupa de cei răniţi, vizitând spitalele şi infirmeriile. A luat el însuşi comanda oştirii, iar sosirea ţareviciului Alexei pe liniile frontului a ridicat moralul tuturor. Ţarina transforma palatele în spitale militare şi, din zori şi până în noapte, îi îngrijea împreună cu fiicele sale pe soldaţii răniţi. „M-am îngrijit de oameni atinşi de răni cumplite", scria Alexandra Feodorovna.

Silit să abdice, „pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin", ţarul şi familia sa aveau să pornească pe drumul crucii, încredinţându-şi viaţa în mâinile Domnului. Au fost arestaţi şi sleiţi prin interogatorii nesfârşite. Ţarul a fost acuzat de înaltă trădare, deşi nu existau dovezi. Şi-au aşteptat sfârşitul în pace, conştienţi de faptul că moartea era aproape.

Din temniţa în care se afla, Olga, cea mai mare dintre fiice scria: „Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea."

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

ziarullumina.ro

poezie crestina

Vreţi voi părinţi?

de Traian Dorz

Vreţi voi, părinţi, să fie copiii voştri sfinţi?
– Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.

Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,
ci cu puterea dulce a sfântului Cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?
– Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?

Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?
– Dar viaţa voastră cum e, şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi,
Şi cu umblări curate? – Dar voi cum vă purtaţi?

Cînd voi umblaţi ca lumea şi vă purtaţi aşa,
– voi veţi purta osânda de creşterea lor rea.

Cădeţi mai bine-n lacrimi, cu-amar să vă rugaţi
să vi se ierte vina, şi viaţa v-o schimbaţi.

Abia atunci vor creşte şi-ai voştri fii frumos
cu sufletul şi trupul, urmaşi ai lui Cristos.

Biserica lui Eminescu

Memorialul Ipotesti, sobru si elegant, a devenit in ani tot mai cautat, subminand ideea ca interesul romanilor fata de marile valori ar fi pierdut. Pe harta imaginara a afectivitatii dobandite prin educatie, ca si pe traseul turismului cultural, localitatea Ipotesti ramane un obiectiv de cel mai inalt interes. Nu umbra lui Eminescu este prezenta in acest spatiu, ci lumina lui. Aceasta lumina da o valoare deosebita complexului muzeal dedicat poetului. In afara de casa parinteasca, transformata in muzeu, complexul Ipotesti s-a imbogatit cu moderne sali de conferinta si de lectura, un amfiteatru in aer liber (care va deveni in curand decapotabil), o bogata biblioteca, aceasta atragand numerosi cercetatori, eminescologi, scriitori. Pe langa toate acestea, s-au construit adevarate vile cu arhitectura postmoderna ce constituie spatii de cazare extrem de generoase. Acestea sunt destinate turistilor si, mai ales, scriitorilor care vor sa creeze, protejati de pacea locului si de traditia lui.

Biserica veche a fost cumparata de mama poetului

Pentru cine nu a vizitat niciodata acest memorial deosebit de impunator, crescut pe langa o modesta casa taraneasca, un lucru de mirare este faptul ca in aceeasi incinta exista doua biserici. Ambele sunt de dimensiuni mici, cea mai veche fiind si cea mai smerita, intr-o pozitie plina de condescendenta fata de prima. Cea mai putin vizibila, micuta, este chiar biserica familiei Eminovici, cumparata de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, cand s-a maritat, o dota de 2.000 de galbeni, iar pe biserica a dat 250 de galbeni. Biserica si casa au fost cumparate de la boierul Teodor Murgulet. Tatal poetului a platit salariul preotului care oficia slujbele.

Dar anii au trecut ca nouri lungi pe sesuri. In preajma semicentenarului mortii lui Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga initiaza, in „Viata Romaneasca“, in 1928, o colecta necesara pentru a construi o biserica dedicata geniului poeziei romanesti. Istoricul a vrut ca biserica sa se numeasca „Mihai Eminescu“, fapt imposibil, pentru ca Eminescu nu este canonizat. Dar, intr-un fel, biserica ii poarta numele, pentru ca a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Ea a fost sfintita in 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga ar fi vrut sa fie daramata biserica veche, pentr a-i face mai mult loc celei noi, dar oamenii nu au fost de acord, asa ca i-a fost doar luat putin din pronaos. In rest, biserica Eminovicilor rezista peste timp, ca o marturie a credintei acestora ea are in spate cimitirul familiei, teiul despre care se spune ca ar fi plantat de Eminescu si mormantul simbolic al acestuia.

In semn de doliu, aurele sfintilor sunt negre

Dar ce face ca biserica noua sa fie neobisnuita? Nu numai ca este consacrata memoriei unui poet, dar, in interior, aurele sfintilor sunt negre! Pictorul Petre Remus Troteanu le-a pictat astfel, in semn de doliu pentru soarta poetului. Pe peretele votiv se afla pictat Mihai Eminescu, in stanga, iar in dreapta regele Carol al II-lea, parca intr-un dialog simbolic intre un rege al istoriei, efemer, si un rege al poeziei, vesnic. Sculptura in lemn a fost realizata de olandezul Perl Merloe.

Planul bisericii este clasic, format din pridvor, pronaos, naos, altarul este poligonal, cu turla pe naos, turla are baza patrata, inaltime relativ redusa, plan poligonal. Zidaria este formata din piatra cu insertii de caramida, trei contraforti pe fiecare latura, cu rol decorativ, cornisa din caramida, profilata, si in interiorul cornisei se afla o friza cu decoratie cromatica diversa. Acoperisul este o sarpanta cu invelitoare din tigla. Avem deja un poet sfant, in persoana Mitropolitului Dosoftei. Avem un poet pentru care s-a construit o biserica, in persoana lui Eminescu. Daca pentru fiecare poet important s-ar construi un lacas religios, s-ar sfinti din ce in ce mai mult spatiul romanesc.

Carmelia LEONTE

Sursa

Presedintele Constantinescu: "Asumaţi-vă eşecul moral şi lepădaţi-vă de răul absolut care este Băsescu!"

Articol clar, AICI.
Romania este pe marginea prapastiei si jucausii astia, politicienii, isi bat joc de o tara intreaga. Promit, cheltuie, legifereaza, bolborosesc, danseaza, se coafeaza si romanii vin DOAR 27% sa voteze. Romanii, acest popor glorios, gandesc limpede si vad ce se intampla. Suntem condusi de o tumoare, suntem condusi de o potaie moarta care pute in-gro-zi-tor. Acesti halucinanti cgiar cred ca ne conduc, chiar cred ca cineva i-a delegat sa conduca tara.
Va curge sange in aceasta tara daca se mai continua in acest fel. Suntem striviti de o haita infometata si schizofrenica care umileste un neam minunat.
Noi nu meritam aceasta, noi nu meritam sa fim improscati de mizerii de catre acesti mascarici.
Toata conducerea actuala a tarii este FARA VIATA. Nu pricepe nimic din ce se intampla. Nu sunt in stare sa aiba grija de cetate. Nu sunt in stare nici sa ia banii ce-i sunt dati pentru a face ceva bun.
Si "elitele"... Ma intristeaza rau aceasta situatie. Sunt foarte suparat.

•Constantinescu cere societăţii civile să-şi asume eşecul moral al alegerii lui Băsescu, ca o consecinţă a principiului “răului cel mic” şi propune alternativa Crin Antonescu, un om “format în Piaţa Universităţii”

•Într-o intervenţie publică de o vehemenţă fără precedent, fostul preşedinte găseşte acum la foştii săi prieteni intelectuali “elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej”

Emil, apel către intelectuali: Asumaţi-vă eşecul moral şi lepădaţi-vă de răul absolut care este Băsescu!

Invitat la Interviurile Gândul , fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, le pune un diagnostic politico-psihiatric “intelectualilor lui Băsescu”: aceştia suferă de “fascinaţia bădăranului” şi şi-au vândul libertatea pentru a obţine avantaje materiale. Constantinescu se referă la Traian Ungureanu şi la Horia Roman Patapievici, două exemple dintr-un cerc de intelectuali care se “umilesc cu fervoare” la uşa actualului preşedinte. “Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna”. Fostul preşedinte anunţă fără echivoc că se va lupta pentru alegerea lui Crin Antonescu – care ar fi un produs al fenomenului Piaţa Universităţii - şi le cere intelectualilor anticomunişti să-i urmeze exemplul. Iată, în continuare, câteva fragmente din interviul pe care-l puteţi citi, în varianta integrală, pe ediţia online a ziarului Gândul.

-(…) Principiul alegerii “răului cel mic”, impus şi susţinut, potrivit spuselor dumneavoastră, de o parte a societăţii civile, a creat un impas pentru societate, domnule preşedinte Constantinescu?

-Impasul în care ne aflăm, derapajul acesta, a început în 2000 şi 2004. Atunci, o parte a elitei a formulat şi construit, iniţial ca teorie, aplicând-o apoi, principiul “răului cel mic”. Alina Mungiu are, între ghilimele, un merit pentru acest fapt. “Dacă nu putem să alegem binele, atunci să alegem răul cel mai mic!” s-a spus în turul doi al prezidenţialelor din 2000, în care o parte a intelectualităţii anticomuniste şi antiiliesciene a votat pentru Ion Iliescu, întrucât se afla în opoziţie cu Vadim Tudor. Acest proiect a fost rafinat în perioada 2001 – 2004. Mai întâi, o parte a acestor elite s-a lăsat cumpărată, după cum ştiţi, ca şi o parte a presei, de către guvernul Năstase sau de către primarul Capitalei din acea perioadă, Traian Băsescu. A urmat momentul revelaţiei – arestarea lui Mugur Ciuvică –, în care intelectualii – aceşti oameni care s-au inclus într-o parte pozitivă a societăţii româneşti, şi care în anii ‘90 s-au opus transformării României într-o ţară neocomunistă de tip oligarhic - au văzut ce poate urma. S-au trezit din pumni şi, nefiind capabili şi neavând forţa să mai imagineze un proiect corect democratic, au ales, prin aşa-numita teorie a “răului cel mic”, o persoană despre care ei ştiau foarte bine şi că a fost un colaborator permanent, toată viaţa, al fostei Securităţi, şi că a făcut parte din nomenclatură, repet, din nomenclatură. Nu dintre cei patru milioane de membri, ci dintre cei 2400 de membri ai nomenclaturii, dintre primii 1600, pentru care semna Elena Ceauşescu. O persoană care, în mod evident, era acuzată de corupţie, nu în presă, ci în justiţie, pentru el cercetarea fiind finalizată de procurori, cu rechizitoriu. Persoana care avea cel mai mare dosar de corupţie din istoria României, la CSJ. Deci, pentru care candidatura însemna blocarea judecării şi a condamnării sale. Toate acestea le-au ştiut, pentru că nu puteau să nu le ştie... Imediat după asta, în ianuarie 2005, eu am spus că ar trebui ca doamna Mungiu, şi toţi ceilalţi din acest grup, să-şi asume succesul politic din 2000 - pe care şi eu îl recunosc în mod deschis -, iar după asumarea acelui succes politic, să-şi asume şi eşecul moral al principiului. În baza asumări eşecului moral al teoriei “răului cel mic”, să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a binelui. Acest avertisment pe care l-am repetat mereu, nu a fost urmat aproape de nimeni. Pentru că, între timp, o parte a acestor intelectuali au descoperit beneficiile oportunismului, care înseamnă posturi, nu neapărat bine plătite, dar generatoare de avantaje în zona respectivă.

-Despre cine vorbiţi?

-Dacă îmi cereţi exemple, atunci vă spun că este vorba de Traian Ungureanu, de cei care ocupă posturi de ambasadori, apoi de parlamentari, este vorba de conducerea unor institute, cum ar fi Institutul Cultural Român, care generează sfere de influenţă, şi care permit apoi construirea unor grupuri de influenţă în societate, stabilirea de ierarhii...

-Vorbiţi aici despre domnul Patapievici?

-... Sunt lucruri cunoscute. Le cunosc toţi foarte bine, nu trebuie să le numesc. Este vorba şi de diferite alte posturi, fie în anturajul prezidenţial, fie în alte zone politice. Ei bine, am constatat că la stimă şi respect, pentru unii, trebuie să mai adaugi şi o serie de avantaje. Sigur, în România lucrurile le înţelegi mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum “fascinaţia bădăranului”, care este prezentă în zonele intelectuale româneşti de multă vreme; redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalităţi cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna.

-Aveţi în vedere un anumit portret robot al viitorului preşedinte?

-Da, şi ar trebui să ţină cont de noile condiţii politice, precum şi de cele constituţionale. Preşedintele nu are cum să fie un jucător. El trebuie să joace rolul unei personalităţi vizionare – alături de un grup de înţelepţi pe care ar fi trebuit să şi-i aducă aproape prin autoritatea sa morală, intelectuală şi profesională. Problema e că România este în afara jocului, întrucât tocmai preşedintele este cel care ar fi trebuit să construiască un sistem subtil de relaţii personale, discrete, care într-un moment sau altul să promoveze interesele României.

-Regăsim aceste trăsături la vreunul dintre prezidenţiabili?

-Eu spun că da, dar dacă nu mai putem identifica binele, atunci să identificăm răul. Dacă mai există o responsabilitate intelectuală şi morală ar trebui, ca ieşire de urgenţă, să nu ne mai concentrăm pe răul cel mic, ci pe eliminarea răului. Răul absolut, pe care, în acest moment, îl reprezintă Traian Băsescu.

-Pe cine veţi susţine în alegeri?

-Voi lupta pentru Crin Antonescu, în aceeaşi măsură în care consider că participarea alteţei sale, Radu Duda, este benefică întrucât creează ideea că în România există o alternativă. Opţiunea mea pentru Crin Antonescu se bazează pe diferenţierea de modelul negativ de care vorbeam. România are nevoie de o persoană care să nu fie implicată în niciun fel în vreun act de corupţie. Este un avantaj extraordinar pentru ţară. Apoi – aici este un punct de vedere personal –, Antonescu s-a format în Piaţa Universităţii. Îl ştiu de când era tânăr şi l-am propus ministru al Tineretului pentru că, din punctul meu de vedere, reprezenta acel suflu nou de care era nevoie. Spre deosebire de alţii care, în timp, m-au dezamăgit, el nu s-a compromis în toţi aceşti ani.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Plesu devine din ce in ce mai halucinant

Plesu, venerabil cetatean, nu mai suporta flegma si coaja de samanta si a gasit solutia, INTERZICERE, LEGIFERARE, FORMATIVITATE COERCITIVA. Dumnezeu mi-a lasat libertatea sa pacatuiesc (gresesc) dar Plesu nu este de acord cu El. L-ar corecta putin. Pentru Plesu libertatea TREBUIE sa aiba reguli!!!!! Gretoasa idee...
Vrea sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA... Sa OBLIGE...
Ca nu este crestin Plesu o stiu. Dar ca nu mai are nici decenta... Acesti filosofi tip-bomboana au reusit sa se convinga ca in fond doar COERCITIA formeaza pe om. Doar LEGEA. Dar asta dupa ce au fumat, beut, tras, mancat, umplut... o viata intreaga.
Am eu o vorba a mea: omul cand le are pe toate ( sau aprox. pe toate) nu mai doreste decat sa vorbeasca cu porumbeii. Si daca acestia nu reusesc ii omoara caci doar ei, saracii, sunt de vina, nu?


Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.


Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc). În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă. În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu. În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător. Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice.

Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc? Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere.

Sursa