In urma unei postari pe acest blog am considerat ca trebuie sa public asta.
Vrăjitoarea la ananghie. Cine a pornit vînătoarea şi cine i-a pus capăt ?
Prima conferinţă „Hiram Thomas", Universitatea din Chicago, 5 mai 1986
Ioan Petru Culianu, Jocurile Mintii, fragment aranjat din capitolul " Vrăjitoarea la ananghie. Cine a pornit vînătoarea şi cine i-a pus capăt ?"
...
1.Cine a pornit vînătoarea de vrăjitoare ?
2.De ce a fost declanşată vînătoarea de vrăjitoare ?
3.Cine le-a persecutat pe vrăjitoare ?
4.Cine a pus capăt vînătorii de vrăjitoare şi de ce ?
1.Cine a pornit vînătoarea de vrăjitoare ?
Mă întreb dacă este corect să se spună că vînătoarea de vrăjitoare a fost pornită de Inchiziţie. Faimoasa bulă papală Summis desiderantes affectibus din 5 decembrie 1484 a fost în mare măsură rezultatul iniţiativei unui ţicnit, călugărul dominican Henric Institoris, Inchizitor al Germaniei de Sus, care l-a convins pe papă că secta vrăjitoarelor face mult rău în teritoriile sale. După cum am încercat să dovedesc cu cîtva timp în urmă, papa era îngrijorat de prezicerile astrologice ale cardinalului Paul din Middelburg cu privire la o Conjuncţie Majoră (adică o conjuncţie a planetelor superioare) în semnul zodiacal al Scorpionului. Cardinalul şi-a publicat tratatul în octombrie 1484, aproximativ cu o lună înainte de conjuncţie, care a avut loc pe 25 noiembrie 1484. A prezis ivirea unui „mic profet", adică a unui reformator al religiei, în Germania. In ziua respectivă nu s-a întîmplat în realitate nimic, însă mai tîrziu pronosticul acesta va fi pus în relaţie cu naşterea lui Martin Luther. Papa Inocenţiu al VUI-lea era, probabil, atît de îngrijorat încît a receptat în mod absolut necritic informaţia pe care i-o furnizase inchizitorul german.
Institoris a fost creierul care s-a aflat în spatele cărţii Malleus maleficarum {Barosul vrăjitoarelor), tipărită în 1486 sub numele lui Institoris însuşi şi al colegului său Jacob Sprenger, a cărui contribuţie la lucrare a fost, după toate probabilităţile, neînsemnată.
In ciuda zelului dovedit de Institoris, aducerea vrăjitoarelor în faţa judecăţii a depins, la sfîrşitul secolului al XV-lea, în mare măsură de iniţiativele sale personale, iar cumplitele rezultate pe care le obţinea inchizitorul erau deplorate de către autorităţile ecleziastice locale. Fanaticii de felul lui Institoris sau de felul inchizitorului spaniol Pedro Arbues din Zaragoza erau obiectul dispreţului public şi cădeau, de obicei, victime ale cîte unui braţ răzbunător, în aceste circumstanţe, e un adevărat miracol că Institoris (n. probabil în 1430) şi-a putut continua neobosit activităţile pînă la moartea sa tîrzie şi, se pare, naturală, survenită între 1501 şi 1503.
Dar a fost oare acesta punctul de plecare al maniei vrăjitoriei ? Se pare că nu : autorii istoriilor clasice, care nu se arată defel îngăduitori cu Inchiziţia, sînt toţi de acord asupra faptului că marea epidemie de procese împotriva vrăjitoarelor avea să înceapă în Germania abia în 1589. Pînă atunci, situaţia se arată într-adevăr extrem de curioasă: în regiunile protestante ale ţării vrăjitoarele sînt judecate şi arse pe rug fără întrerupere, deşi, evident, nu de către Inchiziţie. Dar şi în zonele catolice ale Germaniei, rolul Inchiziţiei este preluat de autorităţile laice. In 1589 are loc în Bavaria prima punere sub acuzaţie masivă, care este opera ducelui Ferdinand; îi cad victime 63 de femei din Schongau, cel mai cunoscut dintre centrele unde se presupunea că vrăjitoarele îşi ţin „sabatul". Nu mai încape vorbă că acest lucru este rezultatul succesului unor cărţi de mare influenţă precum Malleus maleficarum şi alte cîteva, care oglindesc doctrina Bisericii privitoare la vrăjitoare. Cu toate acestea, Inchiziţia a jucat doar în mică măsură un rol activ în marea prigoană a vrăjitoarelor, presupunând că ar fi avut totuşi un rol. Această prigoană a vrăjitoarelor se caracterizează, în toate ţările implicate, printr-o frecvenţă mult sporită a proceselor intentate vrăjitoarelor şi deci a arderilor pe rug. Bazele ideologice ale acestei operaţii fuseseră puse de cărţile de mare autoritate privitoare la vrăjitorie, care, în secolul al XV-lea, renunţaseră la poziţia precaută păstrată timp de secole de autorităţile ecleziastice. Vrăjitoria era considerată, pe la 1458, un delict major; în consecinţă, autorul Barosului vrăjitoarelor se simţea îndreptăţit să propună măsuri extreme, pentru a purifica prin foc lumea atît de ameninţată de adoratorii Satanei. Faptele arată totuşi că, în ciuda activităţii unor inchizitori plini de zel, prigoana vrăjitoarelor a început în mod masiv mult mai tîrziu şi a fost dusă aproape în exclusivitate de către autorităţile seculare.
2.Dar de ce a avut oare loc această vînătoare de vrăjitoare ?
a. O ipoteză care a făcut şcoală şi al cărei fundal este, după mine, unul marxist, încearcă să o explice drept o tactică a Bisericii, al cărei scop era să abată atenţia oamenilor de la realitatea dură a. sărăciei şi de la războiul ţărănesc care ameninţa ordinea statornicită. Autorul acestei teorii n-a citit, se vede, niciodată textul bulei papale din 1484. Această bulă se referă exclusiv la situaţia din Germania, din motivele pe care le-am amintit pe scurt. Efectul său imediat s-a făcut simţit, pentru o scurtă perioadă, numai în Germania, după care ura faţă de vrăjitoare a înflorit, fără să explodeze însă; asta pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea, cînd cauza purificării lumii a fost îmbrăţişată de autorităţile seculare.
b. O altă explicaţie la modă a vînătorii de vrăjitoare o prezintă drept consecinţa considerabilei permisivităţi din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în timpul cărora femeile s-au simţit eliberate din tiparul tradiţional în care religia creştină le silise să se încadreze. Ura faţă de vrăjitoare era, de fapt, o punere sub acuzaţie a sexualităţii feminine eliberate din lanţurile ei tradiţionale. Singurul lucru adevărat din această ipoteză este că, într-adevăr, secolele al XIV-lea şi al XV-lea au fost perioade neobişnuit de permisive, chiar judecate după standardele zilelor noastre. Insă Reforma şi Contrareforma au avut grijă ca lucrurile să revină la bunele obiceiuri de altădată. Poate că şi vînătoarea de vrăjitoare a servit aceluiaşi scop. Insă, în acest caz, ar trebui s-o studiem drept corolar al Reformei, nu ca pe un instrument independent de reprimare a sexualităţii feminine.
Se pare că subiectul „cine şi de ce a pornit vînătoarea de vrăjitoare" rămîne deschis discuţiei;
3.Cine le-a persecutat pe vrăjitoare ?
la fel şi răspunsul care se dă de obicei în legătură cu cei imediat răspunzători de această vînătoare. Vreme de mai bine de două sute de ani, răspunsul indiscutabil a fost că toate acestea sînt opera Inchiziţiei. In majoritatea regiunilor Europei însă, Inchiziţia a acţionat doar înainte de declanşarea vînătorii de vrăjitoare. După cum se ştie, cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în zonele cele mai dezvoltate ale Europei: Lombardia, ţinutul Rinului şi Ţările de Jos. In nici unul dintre aceste ţinuturi, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea Inchiziţia nu s-a mai implicat în procesele intentate vrăjitoarelor.
Situaţia a fost diferită în Spania şi Italia, unde Inchiziţia a avut un rol conducător în judecarea vrăjitoarelor. Lucru destul de ciudat, în Italia (cu excepţia Lombardiei, guvernată de legile franceze) nici n-a avut loc vreo mare prigoană a vrăjitoarelor, căci acţiunile contra lor au fost rare, comparativ, şi relativ blînde. Rămîne doar Spania, unde Inchiziţia, constatăm astăzi, a temperat zelul multor judecători şi, extrem de sceptică în privinţa realităţii vrăjitoriei, şi-a utilizat abilitatea mai degrabă spre apărarea miilor de vrăjitoare puse sub acuzaţie decît spre condamnarea lor. Atît de influentul mit potrivit căruia vînătoarea de vrăjitoare a fost condusă în Europa de Inchiziţie nu mai poate rezista: în majoritatea cazurilor, responsabilitatea revine autorităţilor seculare.
4.Cine a pus capăt vînătorii de vrăjitoare şi de ce ?
Ultimele minute ale conferinţei noastre vor fi dedicate altui mit: aceluia că încheierea vînătorii de vrăjitoare se datorează unui pretins progres al mentalităţilor şi al instituţiilor. Nu vreau să spun că afirmaţia este în întregime falsă - doar că progresul a avut loc potrivit unei viziuni a lumii care nu are nimic de-a face cu a noastră. Din punctul nostru de vedere, acest progres nu a fost altceva decît o altă sminteală. Şi totuşi, el a dus, pe termen lung, la încetarea proceselor de vrăjitorie.
In această privinţă, Franţei i se cuvine o atenţie specială, nu fiindcă prigoana vrăjitoarelor a fost stopată acolo mai devreme decît în alte ţări, ci fiindcă marea operă a lui Robert Mandrou (Magistrats et sorciers en France au XVIF siecle, vezi Bibliografia) şi-a asumat pentru prima oară sarcina de a întreprinde o cercetare temeinică asupra cauzelor unei mutaţii de mentalitate survenite în decursul secolului al XVII-lea. într-adevăr, celebra ordonnance royale emisă de Ludovic al XlV-lea în 1682 a marcat încheierea acestui proces, etichetînd pur şi simplu delictul de vrăjitorie drept irelevant în ochii justiţiei şi decretînd că toate cazurile de „pretinsă magie" (pretendue magie) vor fi judecate numai dacă justifică urmărirea penală pentru omucidere prin otravă etc.
R. Mandrou ne arată că, la jumătatea veacului al XVII-lea, existau două instanţe importante care dovedeau reticenţă în a recunoaşte realitatea vrăjitoriei: judecătorii Parlamentului din Paris şi medicii care secondau autorităţile locale în marile procese de vrăjitorie şi posesiune de către Diavol. Dintre Parlamentele marilor oraşe, unele s-au raliat automat la poziţia sceptică adoptată de Parlamentul din Paris (de pilda Parlamentul provinciei Burgundia, cu sediul la Dijon), altele au păstrat o atitudine mai tradiţională (de pildă Parlamentul Normandiei de la Rouen sau cel al Provenţei, cu sediul la Aix-en-Provence). Cei mai zeloşi vînători de vrăjitoare sînt reprezentanţii locali ai justiţiei, ale căror sentinţe capitale sînt sistematic, chiar dacă nu în totalitate, comutate la apel de Parlamentul de la Paris - faptul se întîmplă, desigur, atunci cînd justiţia locală se conformează regulilor de procedură pentru procesele de vrăjitorie, ceea ce implică posibilitatea de a se face apel. Căci justiţia locală face deseori abuz de putere. După 1670, ministrul Colbert va trece în privinţa ei la măsuri punitive cu rol exemplar, ceea ce va contribui indubitabil la temperarea entuziasmului judecătorilor locali.
In lucrarea sa de referinţă R. Mandrou a lăsat deoparte un alt aspect al cazurilor de posesiune diabolică judecate în Franţa în secolul al XVII-lea, aspect surprins cu mare exactitate de D.P. Walker în cartea sa Unclean Spirits (vezi Bibliografia). Din analiza mai multor asemenea cazuri judecate în Franţa şi în Anglia, D.P. Walker a ajuns la concluzia că situaţia era complet diferită în cele două ţări. în Franţa, exorcismul era practicat de Biserica catolică cu scopul de a demonstra efectele transsubstanţierii şi puterile miraculoase ale sfintei împărtăşanii asupra diavolilor. In toate cazurile din Franţa studiate de Walker (Laon, 1566; Soissons, 1582; Marthe Brossier, 1599), duhul necurat recunoaşte puterea magică a ostiei. Pentru ca o asemenea demonstraţie să fie organizată, e de presupus existenţa unei grupări care nu accepta doctrina transsubstanţierii. O asemenea grupare a existat cu adevărat: era formată din protestanţii sacramentarieni reprezentaţi de hughenoţii calvini, după care liturghia catolică nu era decît o ceremonie magică idolatră. Procesele menţionate ale unor persoane aflate în posesiunea diavolilor au avut loc în Franţa înaintea Edictului de la Nantes (1598-l685) şi aveau drept scop să demonstreze, prin exorcism practicat în public, superioritatea catolicilor asupra calvinilor. In timpul perioadei cînd hughenoţii s-au bucurat de libertatea de a-şi practica ritul, autorităţile regale au împiedicat efectuarea unor asemenea exorcisme demonstrative. Iar în 1685, cînd a reînceput persecuţia hughenoţilor, în Franţa nu mai erau la modă posedaţii de diavol. De fapt, întrucît erau implicaţi diavolii, posesiunea era automat inclusă în rîndul cazurilor de vrăjitorie. După ordonanţa din 1682, vrăjitoria nu mai putea fi pedepsită ca atare, astfel încît şi posesiunea de către Diavol îşi pierduse cu siguranţă din farmec.
In comparaţie cu Europa, Anglia constituie un caz special. Potrivit legii din 1653 privitoare la vrăjitorie (Witchcraft Act), invocarea duhurilor se pedepsea cu moartea de la prima tentativă, în vreme ce vrăjitoria care nu provoca moartea cuiva se pedepsea relativ uşor (un an de temniţă şi expunerea la stîlpul infamiei). Această situaţie a făcut deosebit de periculoasă pentru exorcişti practicarea exorcismelor, căci riscau să fie condamnaţi la moarte pentru invocarea spiritelor. Cu toate acestea, exorcisme sînt efectuate, în secret de către romano-catolici, şi fără prea multă fereală de către puritanul John Darrel, care încearcă să alunge spiritele prin puterea rugăciunii. Aceste tentative duc la o foarte interesantă controversă între Darrel şi autorităţile Bisericii anglicane. Anglicanii susţin că ceea ce încearcă Darrel şi exorciştii este să săvîrşească o minune. Iar minunile, care mai erau încă posibile pe timpul apostolilor, au devenit după aceea cu neputinţă pe lume. Doctrina încetării minunilor în era post-apostolică, susţinută cu tărie de anglicani (şi avansată cu prudenţă de Calvin), nu favorizează, desigur, nici vînătoarea de vrăjitoare şi nici invocarea spiritelor.
Ca şi Italia, Spania este un teritoriu al Inchiziţiei. Analizînd o acţiune împotriva vrăjitoriei întreprinsă în districtul Logorfio din provincia Navarra, aparţinînd diocezei de Pamplona, între 1609 şi 1614, în care sînt implicaţi nu mai puţin de 1 802 acuzaţi, Julio Caro Baroja ajunge la o concluzie spectaculoasă. Intr-adevăr, în rîndul autorităţilor care participă la acţiune se disting două categorii: cei care cred în vrăjitorie şi cei care sînt extrem de sceptici în această privinţă.
Primul grup este format din: inchizitorii locali, autorităţile mirene locale, clericii locali şi locuitorii din regiune, care ameninţă că vor face singuri dreptate.
In schimb, următoarele înalte instanţe arată, dimpotrivă, un scepticism care va prevala asupra opiniilor înflăcărate ale vînătorilor de vrăjitoare: comisarul Inchiziţiei (în cazul acesta, cît se poate de scepticul don Alonso de Salazar y Frias), consiliul Inchiziţiei, Marele Inchizitor însuşi, reprezentanţii iezuiţilor, episcopii din partea locului şi judecătorii regali. Dosarele Inchiziţiei fiind întotdeauna secrete, posteritatea a persistat în credinţa că Inchiziţia este autoarea arderilor pe rug, în vreme ce, în realitate, Inchiziţia spaniolă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se arată sceptică, spre deosebire de autorităţile locale şi de locuitorii din Spania. Din chestionarele cu privire la vrăjitoare care îi sînt înaintate inchizitorului, reiese chiar concluzia că ipoteza dominantă în sînul consiliului era şi ea una dintre cele mai moderne; anume, că vrăjitoarele extrăgeau din plante substanţe stupefiante, că ele erau pur şi simplu drogate şi, astfel, nu puteau fi în deplinătatea facultăţilor lor mentale.
Italia, cu excepţia regiunilor nordice, aflate sub influenţă franceză, se dovedea, prin comparaţie, mai ponderată în judecarea vrăjitoarelor.
Dacă în Franţa însăşi justiţia regelui a fost cea care a pus capăt prigoanei vrăjitoarelor ;
dacă în Anglia doctrina încetării miracolelor a inhibat în mod evident extinderea proceselor de vrăjitorie;
dacă în Spania scepticismul dovedit de Inchiziţia însăşi a prevalat asupra credinţei maselor,
*în Italia vrăjitoria a fost de la bun început o problemă de doctrină, iar printr-o evoluţie bizară a doctrinei înseşi, pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea au fost introduse în conceptul de sacrilegiu cîteva modificări pline de consecinţe.
In linii mari, în ceea ce priveşte chestiunea demonologiei lucrurile stăteau în felul următor: toţi demonii, inclusiv incubus şi succubus, erau fiinţe diabolice. Comerţul cu demonii constituia sacrilegiu, întrucît îl implica pe arhiduşmanul religiei şi al omenirii, Diavolul.
*In aceste circumstanţe, învăţatul călugăr franciscan Lodovico Maria Sinistrari (născut la Ameno, lîngă Orta, în dioceza Novarei, în 1622, şi mort în 1701), consul tor al Tribunalului Suprem al Prea Sfintei Inchiziţii din Roma, a scris un tratat despre demoni care, deşi n-a fost publicat înainte de 1875, reflectă o importantă schimbare în doctrina profesată de Biserică. Sinistrari nu încearcă să-i dezvinovăţească pe demoni de calitatea lor de fiinţe satanice. Insă, argumentează el, incubii şi succubii nu aduc nici un fel de daune religiei şi, prin urmare, relaţiile cu ei sînt numai un păcat carnal, nu un sacrilegiu. Demonii incubi şi succubi nu sînt interesaţi de probleme religioase ; ei aparţin unui neam subtil de creaturi raţionale care pot lua chip de om şi care sînt înspămîntător de lubrice. Apropierea lor de bărbaţi sau de femei nu constituie un sacrilegiu: nu e decît un păcat contra castitatem.
Sinistrari este perfect conştient de consecinţele explozive ale acestei descoperiri; de aceea, el prezintă chestiunea cu multă prudenţă, avînd grijă că nu contrazică niciodată înaltele autorităţi în materie. Cu toate acestea însă, potrivit doctrinei sale, o parte importantă a imaginaţiei omeneşti, şi anume imaginaţia erotică, este pusă la adăpost de braţul răzbunător al religiei.
Potrivit unui recent articol al lui John Tedeschi, Inchiziţia a emis, înainte de 1642, o serie de instrucţiuni speciale: Instructio pro formandis processibus in causis strigum, sortilegiorum eî maleficiorum. „Acest document" - ne spune autorul -, „adresat episcopilor, vicarilor acestora şi inchizitorilor, conţine o condamnare radicală a abuzurilor practicate în judecarea vrăjitoarelor şi enunţă un număr de principii moderat reformatoare după care să se poată ghida judecătorii în scopul unei rezoluţii echitabile în asemenea cazuri" (p. 165; vezi Bibliografia). Astfel, în plină "prigoană europeană împotriva vrăjitoarelor, Inchiziţia reaminteşte slujitorilor ei „să le apere de violenţa şi de furia gloatei pe femeile acuzate care sînt duse în procesiune pentru a abjura şi a-şi primi sentinţa pe treptele catedralei". „Căci", scrie mai departe Tedeschi, „există o sumedenie de dovezi că asprimea judecătorilor seculari era un reflex al urii poporului faţă de vrăjitoare" (ib.,p. 177).
*La încheierea acestei analize succinte, aş dori să subliniez cîteva lucruri. Cred că am reuşit să arăt că utilizarea modelelor analoge în cercetările de istorie a religiilor este extrem de primejdioasă şi de prea puţin folos. Dar cu mult mai primejdioasă este influenţa inconştientă a miturilor cotidiene, care se dovedesc de cele mai multe ori responsabile pentru principalele puncte de vedere exprimate asupra unui subiect de către cercetători. In ceea ce priveşte prigoana vrăjitoarelor, aceste mituri, care oferă explicaţii simple pentru orice, sînt complet greşite : ofensiva contra vrăjitoarelor ne apare drept un fenomen foarte complex, şi care nu a fost declanşat de către forţele considerate în mod obişnuit răspunzătoare pentru el. Nu a fost nici condusă de forţele cu pricina şi nici nu a făcut parte din vreun proiect social, declarat sau ascuns, pe care învăţaţii îl atribuie în mod obişnuit acestor forţe. Dimpotrivă, chiar forţele respective par să fi contracarat urmărirea judiciară a vrăjitoarelor, exact în momentul cînd aceasta luase proporţii uriaşe. Dacă procesele de vrăjitorie au încetat la un moment dat, lucrul nu s-a petrecut în virtutea îngustelor noastre vederi asupra progresului, ci în virtutea unei evoluţii interne a aceleiaşi viziuni a lumii care declanşase persecuţia vrăjitoarelor.
Mă simt de-acum vinovat de a vă fi reţinut aici atîta vreme. Nu mai e nevoie de vreo încheiere, conferinţa fiind în sine o concluzie. Voi sfîrşi prin urmare spunîndu-vă că, atunci cînd sînt implicate conştiinţa umană, reflexia şi intenţionalitatea, lucrurile nu pot fi niciodată simple.
...
July 7, 2009
Michael Jackson idol?
Intreg vartejul merge-n sus!
Tu crezi ca-mpingi si duci, insa esti dus.
Mefisto
Baiatul meu, care a aflat si el acum de Michael si ii plac muzicile, ma intreaba:
- Unde il inmormanteaza?
-In America la el acasa, zic eu.
-Vreau si eu sa merg la inmormantare, zice.
-Pai lumea zice ca e un idol si nu trebuie sa te inchini la el, spun eu.
-Nuuuu... Nu ma inchin la el, spune copilul. Ma inchin pentru el.
Inainte de Michael era fan Elvis. Si pentru Elvis a spus in cateva seri o rugaciune pentru morti (a gasit in carticica de rugaciuni rugaciunea pentru cei adormiti... cum Elvis era mort a tras concluzia si s-a rugat pentru el).
Sunt ei idoli? Nu, nu sunt. Noi parintii nu stim sa le spunem copiilor care este firea si ce este de facut in diferite situatii. De ce este Michael idol? Pentru ca acesti copii nu stiu ce sa faca cu el cand il au. Canta frumos, se comporta exploziv ( era artist, ca si Elvis, Morrison s.a.).
M-au intristat criticile unor "intelectuali" de pe la noi care au inceput sa analizeze ei Occidentul decadent prin prisma existentei unor artisti ( pardon, dar nici artisti nu sunt dupa ei). Un fundamentalism scarbos, cred eu. Elitist si parvenit-ist, desigur.
Un om a murit; un om nelinistit, cu mare capacitate senzoriala (muzician), chinuit si dezgustat de tot ce se ofera in aceasta viata. Un om care a miscat sute de milioane de oameni. Dai in el cu dispret automat desconsideri si pe cei ce l-au admirat.
Ideea e ca pentru Michael lumea si show-ul nu erau finale. Altii cred ca negarea lui si a altora este formativa... chiar mantuitoare.
Destul de straniu sa te intrebi cate carti si ce fel de carti a citit Michael. Ca si cum daca n-ai citit si n-ai diploma de doctorand nu ai dreptul sa te manifesti. Spunea Dostoievski ca nenorocirea asupra Rusiei va veni de la seminaristi(asta nu e profetie, e Duhul). Nenorocirea lumii actuale si cea imediat urmatoare va veni ( a si venit) sigur de la "intelectuali". Intelectuali 100%. Cu diplome si petlitze. Au un singur cusur insa, sunt cam orbeti. DEZ-GUS-TA-TOR
Il prefer pe Michael si pe Elvis si pe Morrison si pe Hendrix. Au trait, au gresit, au bucurat oameni. Altii nu vor sa greseasca si folosesc tot ce li se impune qua bun.
Tu crezi ca-mpingi si duci, insa esti dus.
Mefisto
Baiatul meu, care a aflat si el acum de Michael si ii plac muzicile, ma intreaba:
- Unde il inmormanteaza?
-In America la el acasa, zic eu.
-Vreau si eu sa merg la inmormantare, zice.
-Pai lumea zice ca e un idol si nu trebuie sa te inchini la el, spun eu.
-Nuuuu... Nu ma inchin la el, spune copilul. Ma inchin pentru el.
Inainte de Michael era fan Elvis. Si pentru Elvis a spus in cateva seri o rugaciune pentru morti (a gasit in carticica de rugaciuni rugaciunea pentru cei adormiti... cum Elvis era mort a tras concluzia si s-a rugat pentru el).
Sunt ei idoli? Nu, nu sunt. Noi parintii nu stim sa le spunem copiilor care este firea si ce este de facut in diferite situatii. De ce este Michael idol? Pentru ca acesti copii nu stiu ce sa faca cu el cand il au. Canta frumos, se comporta exploziv ( era artist, ca si Elvis, Morrison s.a.).
M-au intristat criticile unor "intelectuali" de pe la noi care au inceput sa analizeze ei Occidentul decadent prin prisma existentei unor artisti ( pardon, dar nici artisti nu sunt dupa ei). Un fundamentalism scarbos, cred eu. Elitist si parvenit-ist, desigur.
Un om a murit; un om nelinistit, cu mare capacitate senzoriala (muzician), chinuit si dezgustat de tot ce se ofera in aceasta viata. Un om care a miscat sute de milioane de oameni. Dai in el cu dispret automat desconsideri si pe cei ce l-au admirat.
Ideea e ca pentru Michael lumea si show-ul nu erau finale. Altii cred ca negarea lui si a altora este formativa... chiar mantuitoare.
Destul de straniu sa te intrebi cate carti si ce fel de carti a citit Michael. Ca si cum daca n-ai citit si n-ai diploma de doctorand nu ai dreptul sa te manifesti. Spunea Dostoievski ca nenorocirea asupra Rusiei va veni de la seminaristi(asta nu e profetie, e Duhul). Nenorocirea lumii actuale si cea imediat urmatoare va veni ( a si venit) sigur de la "intelectuali". Intelectuali 100%. Cu diplome si petlitze. Au un singur cusur insa, sunt cam orbeti. DEZ-GUS-TA-TOR
Il prefer pe Michael si pe Elvis si pe Morrison si pe Hendrix. Au trait, au gresit, au bucurat oameni. Altii nu vor sa greseasca si folosesc tot ce li se impune qua bun.
Principele Radu
www.princeradublog.ro
Cu cat mai multi facem ascultare fata de Regele nostru cu atat nu ne vom simti singuri si nebuni. Cei ce vor vota cu Principele vor fi mangaierea Regelui Mihai. Numai pentru asta si voi vota. Regele mi-a cerut. Si voi asculta.
Garantia Principelui este Regele meu. Inca nu ne dam seama ce inseamna asta dar timpul va spune ce se intampla de fapt.
NIHIL SINE DEO
Cu cat mai multi facem ascultare fata de Regele nostru cu atat nu ne vom simti singuri si nebuni. Cei ce vor vota cu Principele vor fi mangaierea Regelui Mihai. Numai pentru asta si voi vota. Regele mi-a cerut. Si voi asculta.
Garantia Principelui este Regele meu. Inca nu ne dam seama ce inseamna asta dar timpul va spune ce se intampla de fapt.
NIHIL SINE DEO
Presedintele pentru care voi vota
Fiecare dintre dumneavoastra puteti contribui la mai buna intelegere a proiectului de schimbare a Institutiei Presedintelui României. Spuneti celor care doresc sa va asculte de ce anume proiectul nostru are rost si de ce este el necesar României de azi si de mâine:
Principele Radu este cu adevarat singurul candidat independent, singurul care nu face si nici nu va face parte din vreun partid politic.
A câstigat competenta pentru aceasta pozitie, prin 12 ani de exercitiu public si prin educatie in importante scoli politico-militare.
Principele a dobândit o vasta experienta in relatiile internationale, in 6 ani de reprezentare a României peste hotare la cel mai inalt nivel, a conferentiat despre România la cele mai inalte tribune ale lumii, s-a intâlnit constant cu sefi de Stat, mai mult decât orice politician român.
A fost in ultimii 8 ani omul public cel mai legat de tara, prezent in judetele, municipiile, orasele si comunele tarii, de mai multe ori in acelasi loc; el intelege România de dincolo de granitele Bucurestiului.
Apartenenta la Casa Regala ofera Principelui Radu pozitia de a sta in mod egal alaturi de toate personalitatile, organizatiile, institutiile, intelegând fara partinire interesele sau nevoile diverselor parti din societatea româneasca.
El priveste cu seninatate, calm si cu intelegere dinamica politica, pe care nu o va diviza, influenta sau intarâta vreodata.
Principele are o pasiune pentru munca sa, careia ii dedica in mod entuziast cea mai mare parte a timpului si energiei lui.
Vorbeste perfect engleza, franceza si româna si a tinut discursuri in anii din urma in italiana si germana.
Are o pozitie sociala pe care nici o functie din viata publica nu o poate imbunatati sau avantaja.
Nu are nevoie de castele si bani, nu are de ce sa fie obsedat de imbogatire.
Nu va folosi niciodata legea impotriva adversarilor politici.
Principele Radu se adreseaza cu adevarat tuturor românilor, nu doar membrilor de partid – pedelisti, pesedisti, penelisti, etc.
Cornel George Comsa
Directorul de Campanie al Principelui Radu
Principele Radu
Noi, dupa 160 de ani
Sunt pe punctul de a incepe doua luni de vara pline in vizite prin comunitatile tarii. Timp de opt saptamâni voi fi prezent in peste o suta de localitati rurale si urbane, pentru a-mi face cunoscute pozitia, proiectele, candidatura. Dupa vizita in Spania si inainte de “caravanele” prin tara, doresc sa-mi iau ragazul de a va impartasi câteva gânduri despre societatea in care traim astazi.
Tara noastra a avut si are si astazi multe personalitati care fac bine. Exista parlamentari, ministri, politicieni, administratori locali, intelectuali, ziaristi care-si fac datoria. Sunt oameni de afaceri respectabili, plini de talent si responsabilitate. Exista oameni minunati in România de astazi si au existat si in cea de ieri. Eu doresc sa vorbesc aici cu precadere de aspectele paradoxale, irationale din tara si din Europa de astazi.
De altfel, putine moravuri s-au schimbat in România de la epoca fratilor Golescu la ziua de astazi. Daca cititi articolele critice ale lui Eminescu veti avea sentimentul ca au fost scrise la 1 ianuarie 2009. Unele dintre strâmbaciunile pe care el le ataca in 1875 seamana atat de mult cu cele din 2009 incât te intrebi daca s-a schimbat ceva in acesti ani. Luati-l ca exemplu pe Caragiale. El a scris in jurul anului 1900 cele mai acerbe satire. Unele din ele sunt perfect valabile azi, ceea ce ar duce la ideea ca la noi nu s-a schimbat nimic esential, in mai bine de un secol. Va uitati la alegerile din 2004 si aveti impresia ca priviti „O scrisoare pierduta”. Va uitati la spectacolul public al anului 2008 si vi se pare ca vedeti „Conu Leonida fata cu reactiunea”. Nu spun nimic nou, asa a fost si in 1909, si in 1929, asa este si in 2009.
Nici o epoca nu s-a caracterizat prin lipsa interesului personal sau de grup. Generatiile pasoptiste si cei care au facut posibili pasii catre statul modern român, intre anii, sa spunem, 1848-1881, vor fi fost oameni ca toti oamenii, generosi dar imperfecti, vizionari, dar cu interese personale. Ceea ce a diferit, cred eu, a fost mediul inconjurator, un anume fel de moment istoric prielnic. Viziunea a existat si a folosit la ceva. Au fost suficient de multi oameni care sa sprijine idealul statului modern român si sa aiba instrumentele de a pune in practica idealul; si am fost suficient de norocosi sa vedem acest plan infaptuit. Astazi sunt oameni generosi si animati de viziune. Altii sunt in asteptarea unui ideal care sa-i anime. Si sper ca a venit momentul pentru o coeziune nationala in jurul unui proiect de statornicie, de punere in ordine a institutiilor si valorilor.
Astazi tentatia este sa te lasi guvernat de sondaje de opinie, de procentaje si de dexteritate, nu de gesturi vizionare, de acte de curaj si de forta de caracter.
Multi dintre cei din prima linie a vietii politice au viitorul ipotecat de trecut. Nu numai la propriu, in biografia lor, ci si la figurat, in mentalitatea si psihologia lor. Nu este exclusiv cazul României, asa este si in Cehia, si in Ungaria, si in Bulgaria si chiar si in spatiul fostei Germanii de est. Dar nu trebuie sa fim dezamagiti sau neincrezatori: Vaclav Havel, ca si Ioan Paul al II-lea si Lech Walesa au fost si ei creatii ale acestei parti de lume, contemporani aceastei epoci.
Astazi, nu aducerea unui principe german ar fi actul de curaj al politicienilor, fiindca nu mai sunt aceleasi conditii istorice, culturale, economice si politice. Actul lor de curaj trebuie sa se materializeze in sustinerea complementara a unui nou tip de conducere statala, din afara familiei partidelor politice, care sa fie vizionar. Politicienii sa aiba in continuare puterea politica in tara noastra, cum o au si in restul Europei. Politica trebuie sa fie cea care conduce in România legislativ si guvernamental, conform cu Legea fundamentala. Cârmuirea statala este in complementaritate cu puterea politica. Arbitrajul vine din valorile perene si din comportamentul institutional, nu din manevre care sa te tina in stare de permanent câstig.
Aici nu e vorba doar de România, ci si de partea de Europa republicana. In monarhiile constitutionale, aspectul de simbol, de traditie e respectat indiferent cine e persoana. Alta tari, cum a fost Ungaria sau Cehia, au asezat in functia suprema in stat un profesor universitar, un academician, un om de stiinta sau un dramaturg dizident.
S-ar putea ca momentul limpezirii raportului dintre institutiile statului sa se faca printr-o noua modificare a Constitutiei. Regele Mihai, in mesajul din 10 mai 2007, a spus exact ce trebuia legat de acest subiect. Majestatea Sa identifica vulnerabilitatea Romaniei nu in oamenii ei politici sau in democratia si libertatile ei, ci in echivocul, lipsa de limpezime si de complementaritate a institutiilor. El cerea daltuirea unei Legi fundamentale care sa corijeze acest lucru, adaugand ca drumul european al Romaniei este, de altfel, asigurat. Dar nu numai Constitutia are nevoie sa fie imbunatatita. Elita si, mai mult decât atât, societatea româneasca ar avea nevoie sa constientizeze cât de necesara este repunerea Statului, ca administratie si ca manunchi de valori, in drepturile lui. Pentru moment, societatea nu realizeaza cât de alterat este exercitiul statal, cât de confuz, politizat si impredictibil este el. Asadar, cu sau fara modificarile constitutionale, primordial este reflexul de a respecta Legea fundamentala.
Monarhiile europene au facut o performanta remarcabila in ultima jumatate de veac. Ele au supravietuit unei epoci angajate spre democratizare, prosperitate, consolidarea institutionala a libertatilor. Totul sub semnul obsesiei Cortinei de Fier si a Razboiului Rece. Faptul ca in multe dintre tarile europene, parlamentarismul, buna guvernare, democratizarea continua, prosperitatea si echilibrul militar s-au dezvoltat odata cu salvgardarea traditiei statale este un lucru admirabil. El arata astazi rezultate exceptionale: tarile cu monarhii constitutionale din Europa occidentala sunt modele de democratie si de stabilitate.
Pe de alta parte, monarhia ca atare nu a putut conserva nimic din forta ei anterioara Primului Razboi Mondial, fiindca mare parte a acestei forte era bazata pe privilegii politice si economice pe care lumea de astazi nu le asociaza democratiei. Dar forta simbolului, a reprezentarii si incarnarii natiunii, a continuitatii, mandriei si garantarea neutralitatii Statului fata de dinamica politica sunt argumente inca puternice…
La noi antimonarhismul a aparut dupa plecarea monarhiei, iar anticomunismul este solemn proclamat dupa intrarea in UE. Dar trebuie sa privim cu intelegere si cu luciditatea chestiunea: pe de o parte, in România postdecembrista nu a fost prea clar ce este dreapta si ce este stânga. Pe de alta parte, respingerea Casei Regale de catre clasa politica nu a avut ratiuni doctrinare, ci a fost alimentata de frustrare, complex, antipatie, ignoranta, motive personale si, foarte adesea, desi poate parea surprinzator, gelozie sau micime sufleteasca. Toate acestea nu prea au legatura cu politica de partid, cu doctrina ca atare. Societatea româneasca este inca, in mare masura, inecata in subiectivism, umori, toane, in detrimentul comportamentului institutional, al obiectivismului, al demnitatii in actul public. Exemplul bun, adesea, vine de jos in sus si nu invers, asa cum ar trebui.
Unul dintre motivele pentru care Regele Mihai si Casa Regala sunt fie ignorati, fie dispretuiti este faptul ca societatea româneasca a pierdut intelegerea importantei Statului, pur si simplu. Din 1938 incoace, adica de saptezeci de ani, Statul român a suferit lovituri. Oamenii s-au obisnuit sa traiasca, chiar institutional, cu un surogat de stat sau cu un stat care a succedat surogatului. Românii fie nu vad importanta unui conduceri de tip statal (a omului de stat), fie sunt fericiti sa nu il aiba, fiindca aceasta le-ar incurca socotelile personale sau asociative. Cum Regele si Familia sa reprezinta intr-un fel unic valoarea istorica si legitimitatea a Statului român, catre ei se indreapta o anume rezistenta a sistemului la schimbare, la revenirea la normal. Numai ca societatea, ca si omul, are nevoie de sudarea oaselor rupte. Si, mai devreme sau mai târziu, cu sau fara ajutorul Europei, cu monarhie sau cu republica, România va avea nevoie, pentru propria stabilitate institutionala, sa redea Statului importanta si demnitatea sa originare. Nu doar importanta administrativa, institutionala, ci si valorile cu care investesc românii, in eul lor, institutia ca atare.
Fascinati de spectacolul prezentului, uitam ca sistemul are carente si ca este perfectibil. Sau emitem judecati legate de carentele lui, dar nu-l raportam la nimic din afara. Spunem ca traim un prezent imperfect si sarac, dar nu iesim din el. Si, astfel, golurile cascavalului românesc se maresc.
Avem nevoie sa intarim institutiile si sa profesionalizam pe cei care le servesc. “Oxigenarea” prin europenizare institutionala este suficienta. Plus prosperitate si domnia legii. Astfel, oamenii se vor simti si demni si increzatori, nu numai democrati si liberi.
In România, pericolul nu vine din mentalitate, nici din slabiciunea democratiei, fiindca atât libertatile, cat si politica merg bine. Vulnerabilitatea României de astazi vine din inconsistenta institutiilor, din felul in care oamenii se raporteaza la ele si din confuzia dintre om de stat si om politic, nu ca performanta calitativa, ci ca fisa a postului. Institutiile publice nu sunt complementare, nici limpezi, ci echivoce. Iar omul le-a subordonat total.
Prin proiectul meu de Presedinte, doresc sa readuc in cea mai vizibila si mai reprezentativa institutie a Statului român o performanta publica bazata pe profesionalism, pe valori ale statalitatii si pe respect fata de institutie.
July 5, 2009
Bezna -este lipsa luminii - cuvinte ale lui Petru Mamonov, actorul din Ostrov
ÎN vara lui 2006 Petru Mamonov a "predicat" pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului "Ostrovul", iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în "Ostrovul" nu a fost întâmplător, ci absolut necesar...
"-- Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre "Ostrovul" lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: "Mâncarea e rece!". Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, "nevasta e obligată", "soţul trebuie" etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra'n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună...stai întins, şi simţi o căldură benefică'n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n'ai băut. Aha...ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte... Îmi spunea aici o tinerică: "Nu-mi iubesc părinţii". Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? "Da -- îmi răspunde fata, -- fac cum se cuvine, cele necesare". Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine -- plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul -- al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi", ci "Ia de la mine". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu'n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers -- sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: "ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut". Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N'a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n'a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai -- ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N'ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p'un amărât, şi te gândeşti: "Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci..." Dă'i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...
Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p'aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: "Biletele d-stră, biletele la control". Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă -- care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei...la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri...La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: "Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie...liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt "noua generaţie". Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?" Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns... Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram...nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M'am străduit să le explic. Eram într'o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul -- e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar -- un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună -- ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.
(...)
Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi --slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: "Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut...să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu". Mă simt un actor? Eu sunt -- Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: "Cum ai putut să joci în halul ăsta?". Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul "Ostrovul". Ne-a reuşit -- nu? Va impresiona? M'am strădut să'i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi -- mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris...Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori..."
A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.
Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b.
Barbatii duhovnicesti -articol din Russkaya Jizn' ( traducere, adaptare şi note de vladimir bulat)
Dupa ce cititi intrebati-va in ce categorie va gasiti. Merita!
""Săptămânile trecute răsfoiam pe internet presa intelectuală din Rusia, şi am fost atras de un incitant articol din Russkaya Jizn' (Viata rusa); se spune despre această revistă bisăptămânală că ar fi (sau cel puţin se doreşte a fi)echivalentul publicaţiei americane The New Yorker. O revistă cu texte serioase, problematizante, cu numere tematice, cu literatură de foarte bună calitate. Un număr din Russkaya Jizn' a luat in colimator tema bărbatului. Printre multele şi diversele eseuri şi texte subsumate subiectului, m'am oprit asupra celui care încearcă o clasificare, câtuşi de puţin exhaustivă, a bărbatului în biserică. Autorul, Dmitry Danilov, porneşte de la premiza că prezenţa bărbatului în biserica rusă este infinit mai puţin numeroasă decât a femeilor, şi că prezenţa lor în Casa Domnului se cere analizată şi desluşită sub forma unei clasificări din care se exclud oamenii de stat (enoriaşii VIP, cum îi numeşte autorul), precum şi cei nimeriţi din întâmplare în locaşele sfinte. Am purces la o tălmăcire a textului, omiţând pe alocuri frazele excesive şi repetitive.
A. Gospodarul vânjos
O caracterizare, fireşte, convenţională. E vorba de un bărbat care stă ferm pe picioarele sale, avut, dar nu neapărat bogat. Se ocupă, de regulă, cu ceva "afaceri", activităţi economice, e proprietarul unei firme de mici dimensiuni sau medii. E un bărbat tarat în multe, descurcăreţ, care le ştie cam pe toate. Are o clientelă formată, şi o reputaţie neclintită; iar profitul său e stabil şi ferm. E vorba de oameni care sunt mereu convinşi că dreptatea e de partea lor, şi că însăşi viaţa lor e cea dreaptă. Probabil că asta le oferă un confort sufletesc maxim - să te simţi prosper şi social, şi moral, şi duhovniceşte. Şi-ar putea spune şi aşa: "Noi suntem sarea pământului. Noi suntem modelul vieţii. Ţara se ţine pe alde noi". Prosperitatea asta ar putea fi înţeleasă şi confirmată prin prisma propriei echităţi.
De regulă, ei sunt capii unor familii bine sudate, cu obiceiuri şi elemente patriarhale. La slujbă se vine cu întregul clan, cu nevestele şi copiii. Ei participă activ la viaţa parohială, ajută biserica cu bani, iar această constribuţie e cel mai adesea substanţială. Reprezentanţii clerului îi cunosc bine, şi se comportă faţă de aceştia cu respect afişat. Aceşti "gospodari vânjoşi" au o stimă nemărginită faţă de slujitori, fără nicio notă critică.
În subtilităţi de natură liturgică, dogmatică, ascetică sau a dreptului canonic preferă să nu se adâncească, iar literatura pravoslavnică nu e pentru ei; e prea complicată şi inutilă. Practica lor duhovnicească e foarte sărăcăcioasă. Rugăciunile de dimineaţă şi seară, cele dinaintea mesei şi de după, mersul regulat la biserică, uneori - pelerinaje, sunt suficiente pentru ei. În mediul lor e suficient să se împărtăşească de patru ori pe an, la fiecare post, mai rar - în fiecare lună. "Doar nu suntem monahi!" Starea asta de spirit e întreţinută adesea şi de preoţi. Argumentul "noi nu suntem monahi" este foarte important pentru categoria analizată. Forma vieţii bisericeşti care s-a încetăţenit până acum în biserica noastră - e singura dreaptă şi posibilă. Conservatorism total.
La vedere aceşti domni sunt impunători, sunt întemeiaţi şi au conştiinţa propriei importanţe. Sunt îmbrăcaţi solid pentru slujbe, adesea la costum şi cu cravată. Foarte rar îşi lasă barbă şi niciodată păr lung (acestea sunt atributele altor categorii, despre care vom vorbi mai la vale). Risc să formulez presupunerea că pentru astfel de mireni religia în sine nu e interesantă cam deloc. Aceasta e privită ca un mijloc de autolegitimare morală, ca şi un liant pentru întemeierea societăţii. "Trebuie să trăim corect".
B. Intelighentul
Despre fenomenul intelighenţiei ruse în biserică s-au exprimat foarte mulţi. M-aş îndoi să pot aduce ceva nou la acest tipaj uman. Dar nu se poate să nu-l pomenesc în această clasificare. Tarele de căpătâi al intelighentului bisericesc - curiozitatea minţii, şi asta chiar independent de realele capacităţi ale acesteia. Criticismul total faţă de învăţătura bisericii, şi faţă de oamenii ei este echivalentul desăvârşit necritic faţă de propriile judecăţi, emise cu orice ocaziune. Acest neastâmpăr al minţii obligă intelighentul să cetească neîncetat, înclusiv literatură de specialitate. Ceea ce, în esenţă, este lăudabil. Deşi, adesea, astfel de lecturi sunt stihiinice, în afara oricărui sistem. Trage cele mai bizare concluzii din textele Sf. Theodor Studitul, a Hrisostomului, a lui Antonie de Suroj. Pledează ca slujba trebuie să se ţină fie doar în rusa contemporană, fie în greceşte, unde să se cânte doar psaltică. Spovedania nu e obligatorie, iar dacă se poate, împărtăşania să fie cât mai deasa.
Credinţa lui e mişcătoare şi vulnerabilă. Îl poate dezamăgi profund Ortodoxia ciocnindu-se de micile păcate ale clerului, sau în urma unor mărunte neplăceri ale vieţii comunitare.
Faţă de preoţime e mobilizat pe poziţii critice. Îi place să-i judece pentru indiferenţa faţă de mireni, pentru sibaritism, pentru iubirea de arginţi, pentru puţina şcoală. În general, îi e pe plac să judece. E predispus ecumenismului, într-o formă sau alta, îi repugnă să audă când cineva e numit drept eretic. Discută cu pasiune despre "căile multiple spre Dumnezeu", "despre ramurile numeroase ale Bisericii" ş.a.m.d. Catolicii sunt în graţiile sale. De regulă, nu din cauza învăţăturii Bisericii Catolice, că asta ar fi cea dreaptă. Motivaţia e de ordin pur psihologic, sau estetic. "Sunt nişte oameni culţi, plăcuţi, inteligenţi", "la ei totul e frumos", "termenii latini sunt admirabili", "respectul faţă de demnitatea umană la ei e desăvârşit"..."Arhitectura catedralelor gotice este minunată"..."Papa - este o personalitate eminentă"...
Pe protestanţi însă, îi urăşte - pentru simplitatea, directeţea şi lipsă lor de ingeniozitate.
E foarte pozitiv în raport cu iudaismul. "Avem rădăcini comune", "evreii - sunt poporul ales", "un om de cultură nu se poate comporta necuviincios faţă de evrei, faţă de străvechea lor religie"...Dacă cineva afirmă că iudaismul în formele sale actuale este o religie a respingerii lui Dumnezeu, antihristică, intelighentul ortodox se înfurie şi mânios gesticulează din mâini.
Ascetismul intelighentului, ca şi lecturile, înclină spre nesistematic, salturi, cu ascensiuni şi căderi. Perioadele de efort neprecupeţit pentru rugăciune şi post se preschimbă prin altele, în care viaţa de rugăciune este abandonată pentru un timp impobabil. Impunându-şi greul unui ascetism peste măsură, se poate tulbura psihic, raţiunea se deteriorează (procesul este descris de-o manieră genială de către Andrei Monastyrsky în textul său Şoseaua Kaşirkoe*). Deşi, acest pericol îl poate paşte pe oricine, nu doar pe intelighenţi.
(...)
Îndeptăţirea de sine este "virtutea" oricărui "tip bisericesc", şi a oamenilor în general. Însă intelighentul religios are o virtuozitate sporită în a jongla cu termenii spre a-şi justifica atât propriul mod de existenţă, cât şi carenţele caracterului său. Aspiraţia de a face lucruri bune şi a te pune'n slujba unor scopuri sociale te absolvă de grija pentru asceză şi rugăciune. Iar atunci când neglijezi ajutorul pentru aproapele, din nedorinţă sau neputinţă - invoci iubirea pentru Dumnezeu, mai presus decât dragostea pentru oameni. Patima beţiei o motivează prin citate clare: "Şi Mântuitorul a băut vin", "vinul veseleşte inima omului". Îşi găseşte îndreptăţire pentru orice abatere şi viciu.
"Sunt păcătos", "am greşit", "nu am dreptate", "nu ştiu" - sunt formule destul de rar întâlnite în vocabularul intelighentului religios.
Sosirea anticristului va fi întâmpinată de acest intelighent religios cu exclamaţii entiziaste.
C. Zelosul
L-am numit astfel pentru a concentra la maximum definiţia. Dar mai exact ar fi - râvnitor mai mai mult decât îl ajută raţiunea.
În opinia mea este tipul cel mai dezagreabil.
Privirea-i arde ca o flacără dementă, morbidă. Aspectul său exterior e neîngrijit, uneori - anecdotic. Are probleme infricoşătoare cu psihicul, şi e incapabil de o comunicare normală. Cum dealtfel, şi - pentru o muncă în folosul comunităţii. Îşi începe viaţa religioasă, de regulă, în vederea întremării sănătăţii. Manifestă un interes sincer faţă de credinţă, tinde să devină un bun creştin, să slujească Domnului, să-şi depăşească patimile, atât de caracteristice naturii umane. Omul se roagă îndelung, citeşte sistematic, e permanent în biserică. Încântarea neofitului, entiziasm deplin.
Dar mai apoi toate se prăbuşesc în hău. Se întâmplă din cauza lipsei unei virtuţi esenţiale a creştinului, dreapta-socotinţă**, şi din nedorinţa de a o educa. Omul tinde spre Dumnezeu, "spre bine şi lumină", doar că înţelege anapoda calea.
Înţelege greşit porunca: "nu iubiţi această lume, şi tot ce este în ea", derută care-l aduce către o ură instinctivă faţă de tot ce e lumesc, dar cel mai rău - faţă de sine în această lume. Abandonează serviciul (dacă-l avea), studiile. Desocializare treptată, completă.
Înţelege greşit necesitatea căinţei. În locul căinţei fireşti, cu efortul necesar de a lucra cu sinele, spre o "înnoire a minţii" şi a vieţii întregi spre împlinirea idealului vieţii creştine, în interiorul acestui om creşte sentimentul sălbatic al culpei. "Sunt un vierme, sunt mai rău decât toţi, sunt un rob bun de nimic" - gânduri ce sunt bune în esenţă, măcar şi pentru faptul că descriu o situaţie reală. Grav este faptul că zelosul nostru nu vede nicio ieşire din această situaţie, şi mai rău decât atât, nici nu încearcă s-o caute. "Da, sunt un vierme, vierme, vierme, şi astfel va fi mereu, şi nu pot face nimic să nu fie aşa". O fundătură. Un iad psihologic.
Înţelege greşit necesitatea ascultării. În locul ascultării faţă de Dumnezeu, Biserică şi învăţăturile ei, o supunere oarbă, iraţională, faţă de diverşi cârmaci, reali sau imaginari (preoţi, stareţi etc.). Pe acest teren cresc roadele bogate ale masohismului. Zelosul exultă când este umilit, iar reproşurile venite din partea acestor cârmaci sunt primite cu o "încântare recunoscătoare". Îi place să asculte şi el însuşi să povestească istorioare în care cineva "smereşte" pe altcineva. Cu precădere, poveşti cu "stareţi".
În general, îi place tot ce are legătură cu stareţii şi fenomenul stareţiei***, caută cu încrâncenare o călăuză spirituală, e gata să-şi înredinţeze viaţa duhovnicească oricui, important acesta să-şi zică "stareţ", sau cineva căruia i se spune astfel -- de către alţii, aidoma zelosului nostru.
Se ştie, că acolo unde masohismul e în exces, şi sadismul prisoseşte. Jalea se aşterne peste acela căruia zelosul trebuie să-i decidă soarta.Plus de asta, are multiple fobii. Urăşte crâncen, cu sârg: pe atei, pe eretici, pe ecumenişti, pe comunişti...Dar nu urăşte ideile lor, ci anume pe purtătorii acestora (ideile sunt în acest caz pe planul secund). În linii mari, urăşte pe toţi, incuzându-se şi pe sine. Respectă doar cârmacii, şi cu precădere pe cei care ştiu a "smeri" cât mai vârtos
Este un împătimit, până la fanatism, al pelerinajelor. Este absolut încrezător de faptul că neglijând slalomul de la o mănăstire la alta nu există mântuire. "N-am fost de trei luni la mănăstirea Optina, mă sufoc".
Este copleşit de monahism. Nu de ideea monahismului (acest tip este incapabil de a înţelege monahismul autentic), ci mai degrabă de subcultura monahală. Îi sunt mai ales dragi superstiţiile care bântuie prin mediile monahale, "predaniile stareţilor", pe care acesta le cinsteşte ca pe suprema înţelepciune.
Este împotriva codurilor de bare, a noilor paşapoarte, a cardurilor bancare, a oricăror date personalizate.
Nu va spune niciodată un "mulţumesc", ci doar "Doamne ajută", nicând nu va pronunţa "cu plăcere", doar - "întru slava lui Dumnezeu"...
Obligatoriu poartă barbă, cel mai adesea - încîlcită şi neîngrijită. Foarte des îşi lasă păr rung, slinos, adunat într-o codiţă la spate.
Astfel de oameni ajung destul de des nişte banali descreieraţi.
D. Creştinul ortodox autentic
Strict vorbind, creştinul ortodox autentic se regăseşte în nume ca: Serghie de Radonej, Nil Sorskii, Serafim de Sarov, Ioan Gura-de-Aur, Apostolul Pavel. Dar dacă e să coborâm niţel ştacheta, şi să privim lucrurile, oarecum dinspre "firul ierbii", de pe poziţii socio-psihologice, atunci creştinul ortodox autentic, cel puţin aşa cum îl percep eu, trebuie să întrunească calităţile tuturor acelor tipuri deja descrise, şi să-i lipsească părţile lor negative. Sau, la rigoare, să tindă să-şi agonisească pe cele dintâi, în schimbul viciilor.
Judecata sănătoasă, echilibrat conservatoare, un individ adaptat social -- calităţi ale gospodarului vânjos.
Tendinţa spre cunoaştere, pasiunea lecturii -- precum sunt caracteristice intelighentului. Doar fără tendinţa mereu gata de a judeca toate pe lumea aceasta, fără fantezii dubioase, fără dezechilibrul emoţional şi indisciplina intelectual-ascetică.
Sincer în credinţa sa, "fierbinte", şi străin de indiferenţă, precum zelosul. Dar trebuie evitate tendinţele sado-maso, fără superstiţii, şi fără acea nebunie de care viaţa zelosului-râvnitor-peste-măsura firii e plină.
Astfel de oameni există, i-am întâlnit chiar eu. Atât doar că, aşa mi se pare, sunt foarte puţini.
-----------------------------------------
* Text inexistent în nicio altă limbă decât rusă, în care a fost scris, în jurul anului 1980. Cunoscându-l personal, la Moscova, pe autor, acest guru al conceptualismului moscovit, am şi înţeles de ce acea "cultură subterană" va rămâne iremediabil circumscrisă acelui context concret - fără a putea deveni un bun spiritual al restului lumii. Şoseaua Kaşirkoe este descrierea unor fenomene mintale deşirate, fracţionate, atipice...în care cogniţia e literaturizată şi ridiculizată deopotrivă. Există din câte ştiu un text tipărit, apărut la editura moscovită AdMarginem, şi mai există un text "secret", "definitiv" aflat la autor, şi după care s'ar face orice traduceri, în caz că acestea ar fi cu putinţă...-- nota mea, v.b.
** "Darul deosebirii", sintagmă care foarte fi potrivită în acest context --nota mea, v.b.
*** în ruseşte: Starcestvo -- nota mea, v.b.""
SURSA
Traducere, adaptare şi note de vladimir bulat
July 4, 2009
Cine se pune cu Einstein??
nu intelegeam ( adica intelegeam dar imi lipsea o dovada scrisa) de ce imi pute mie acest icon postmodernist?
de ce oare socialismul traieste doar langa un gen de oameni.
are Bunuel o replica intr-un film:
un preot catolic spune: toti suntem catolici.
chiar si evreii? intreaba partenerul.
raspunde preotul: evreii sunt cei mai catolici.
preotul s-a dovedit a fi un nebun scapat din ospiciu (sic)
teoriile relativitatii lui au creat (nu au creat ci au fost reformulate) toata cosmologia si cosmogonia religios-stiintifica a modernitatii tarzii.
care numai teorii stiintifice nu sunt.
sunt matematic paradigmatice sprijinite nu pe experiment ci pe mathesis qua propunere instrumentala sub-reala.
in general cine apara teoriile relativitatii este cam orbete.
caci cine oare le intelege? nimeni... se chinuie toti fizicienii sa le tina pe linia de plutire.
doar credincios lor trebuie sa fii.
putere multa sta in spatele lor.
poftiti la onorabili...
de ce oare socialismul traieste doar langa un gen de oameni.
are Bunuel o replica intr-un film:
un preot catolic spune: toti suntem catolici.
chiar si evreii? intreaba partenerul.
raspunde preotul: evreii sunt cei mai catolici.
preotul s-a dovedit a fi un nebun scapat din ospiciu (sic)
teoriile relativitatii lui au creat (nu au creat ci au fost reformulate) toata cosmologia si cosmogonia religios-stiintifica a modernitatii tarzii.
care numai teorii stiintifice nu sunt.
sunt matematic paradigmatice sprijinite nu pe experiment ci pe mathesis qua propunere instrumentala sub-reala.
in general cine apara teoriile relativitatii este cam orbete.
caci cine oare le intelege? nimeni... se chinuie toti fizicienii sa le tina pe linia de plutire.
doar credincios lor trebuie sa fii.
putere multa sta in spatele lor.
poftiti la onorabili...
Albert Einstein
De ce socialism?
|
|
| Scris: 1949 |
|
|
Este indicat ca cineva care nu este expert în ceea ce priveşte chestiunile economice şi sociale să emită păreri despre socialism? Cred, din mai multe motive, că este.
Să cercetăm întâi chestiunea din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Poate părea că nu există diferenţe metodologice majore între astronomie şi economie: oamenii de ştiinţă din ambele domenii încearcă să descopere legi care pot fi acceptate general pentru un grup circumscris de fenomene, astfel încât să interconecteze aceste fenomene pe cât de uşor de înţeles posibil. Dar, în realitate, asemenea diferenţe metodologice există. Descoperirea legilor generale în domeniul economiei este îngreunată de faptul că observarea fenomenelor economice este adesea afectată de mulţi factori care sunt foarte greu de evaluat separat. În plus, experienţa care s-a acumulat de la începutul aşa-zisei perioade civilizate a istoriei umane a fost influenţată şi limitată, cum bine se ştie, de cauze care sub nicio formă nu sunt exclusiv economice ca natură. De exemplu, majoritatea statelor mari din istorie şi-au datorat existenţa cuceririlor. Cuceritorii s-au stabilit, legal şi economic, drept clasă privilegiată în ţara cucerită. Şi-au însuşit drepturile de proprietate şi au desemnat preoţimea din rândurile lor. Preoţii, controlând educaţia, au creat din separarea pe clase sociale o instituţie permanentă şi au creat un sistem de valori prin care oamenilor le era ghidat, în mare parte inconştient, comportamentul social.
Dar tradiţia istorică este, putem zice, destul de actuală; niciunde nu s-a reuşit să se treacă peste ceea ce Thorstein Veblen numea “faza prădătoare” a dezvoltării umane. Faptele economice observabile aparţin acelei faze şi chiar şi asemenea legi care ar putea deriva de aici nu pot fi aplicabile altor faze. Dat fiind că scopul real al socialismului este tocmai să înfrângă faza prădătoare a dezvoltării umane şi să avanseze dincolo de ea, ştiinţa economiei în starea ei actuală poate arunca puţină lumină asupra societăţii socialiste din viitor.
În al doilea rând, socialismul este îndreptat către un final etic din punct de vedere social. Ştiinţa, totuşi, nu poate crea sfârşituri, ba mai mult, nu le poate inocula în fiinţele umane. Dar sfârşiturile însele sunt concepute de personalităţi cu idei înalte şi, dacă aceste sfârşituri nu sunt abandonate din faşă, ci pline de viaţă şi viguroase, sunt adoptate şi purtate înainte de acele multe fiinţe umane care, pe jumătate inconştiente, determină evoluţia lentă a societăţii.
Din aceste motive, ar trebui să avem grijă să nu supraestimăm ştiinţa şi problemele ştiinţifice atunci când se discută probleme umane; şi nu ar trebui să ne imaginăm că experţii sunt singurii care au dreptul să emită păreri în ceea ce priveşte chestiunile de organizare socială.
Nenumărate voci au susţinut, de ceva vreme încoace, că societatea umană trece printr-o criză, că stabilitatea i-a fost scuturată serios. Este caracteristic unei asemenea situaţii ca indivizii să se simtă indiferenţi sau chiar ostili grupului, mic sau mare, din care fac parte. Ca să mă explic, am să descriu aici o experienţă personală. Am discutat recent cu un om inteligent şi bine-dispus despre ameninţarea unui alt război care, în opinia mea, ar pune serios în pericol existenţa umanităţii, şi am menţionat că numai o organizaţie supra-naţională ar oferi protecţie împotriva acestui pericol. Atunci, vizitatorul meu, foarte calm şi liniştit, mi-a spus: “De ce te opui atât de profund dispariţiei rasei umane?”
Sunt sigur că acum un secol, nu mai mult, nimeni nu ar fi făcut o asemenea afirmaţie cu atâta uşurinţă. Este afirmaţia unui om care s-a chinuit în zadar să atingă un echilibru şi care, mai mult sau mai puţin, a pierdut speranţa de a reuşi. Este expresia unei sinugurătăţi dureroase şi a unei izolări, de care atâţia oameni suferă astăzi. Care este cauza? Există vreo scăpare?
Este uşor să punem asemenea întrebări, dar este greu să răspundem la ele neavând niciun dubiu. Trebuie să încerc, totuşi, pe cât de bine pot, deşi sunt conştient de faptul că sentimentele şi aspiraţiile noastre sunt frecvent contradictorii şi obscure şi că nu pot fi exprimate în formule uşoare şi simple.
Omul este, în acelaşi timp, o fiinţă solitară şi una socială. Ca fiinţă solitară, el încearcă să-şi protejeze existenţa sa şi pe aceea a celor care îi sunt apropiaţi, să-şi satisfacă dorinţele personale şi să-şi dezvolte abilităţile înnăscute. Ca fiinţă socială, el încearcă să câştige recunoaşterea şi afecţiunea oamenilor, să îi placă aceleaşi lucruri ca şi lor, să îi mângâie când au necazuri şi să le îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Doar existenţa acestor năzuinţe variate, adesea conflictuale, stau la baza caracterului special al omului şi combinarea lor specifică determină gradul în care un individ poate obţine echilibrul interior şi poate contribui la bunăstarea societăţii. Este destul de posibil ca puterea relativă a acestor două porniri să fie, în mare, fixată genetic. Dar personalitatea care erupe în cele din urmă este formată în mare parte de mediul în care individul se întâmplă să se afle atunci când se formează, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acelei societăţi şi de felul în care priveşte el însuşi diferite tipuri de comportament. Conceptul abstract de “societate” înseamnă pentru fiinţa umană individuală suma relaţiilor sale directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să simtă, să năzuiască şi să muncească individual, dar depinde atât de mult de societate – în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională – că ne este imposibil să ni-l imaginăm sau să-l înţelegem în afara cadrului societăţii. “Societatea” îi dă omului mâncare, haine, o casă, uneltele de lucru, limba, modul de gândire şi majoritatea gândurilor în sine; viaţa lui este posibilă datorită muncii şi reuşitelor multor milioane de oameni din trecut şi din prezent, care sunt cu toţii ascunşi în spatele micului cuvânt “societate”.
Este evident, în consecinţă, că dependenţa individului de societate este un fapt natural care nu poate fi abolit – la fel ca în cazul furnicilor şi al albinelor. În orice caz, în timp ce întreg procesul de existenţă al furnicilor şi albinelor este fixat în detaliu de instincte rigide, moştenite, modelul social şi interrelaţionarea fiinţelor umane sunt foarte variabile şi se pot schimba. Memoria, capacitatea de a face noi combinaţii, darul comunicării orale au făcut posibilă dezvoltarea fiinţelor umane în direcţii care nu sunt dictate de necesităţile biologice. Această dezvoltare se manifestă în tradiţie, instituţii şi organizaţii; în literatură; în descoperiri ştiinţifice şi inginereşti; în lucrările de artă. Aşa se explică cum se întâmplă că, într-un anumit sens, omul îşi poate influenţa viaţa prin propriul comportament şi că, în acest proces, gândirea conştientă şi dorinţele pot juca un rol.
Omul moşteneşte la naştere, ereditar, o constituţie biologică pe care trebuie să o considerăm fixă şi nealterabilă, incluzând dorinţele naturale caracteristice speciei umane. În plus, de-a lungul vieţii, obţine o constituţie culturală pe care o adoptă de la societate prin comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe. Această constituţie culturală este cea care, cu trecerea timpului, se poate schimba, şi determină în mare măsură relaţia dintre individ şi societate. Antropologia modernă ne-a învăţat, prin investigare comparativă a aşa-ziselor culturi primitive, că modul în care se comportă social fiinţele umane poate varia foarte mult, în funcţie de modelele culturale şi de tipurile de organizare care predomină în societate. Pe acest lucru îşi pot baza munca cei care încearcă să îmbunătăţească omul: fiinţele umane nu sunt condamnate, din cauza constituţiei lor biologice, să se anihileze unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude, auto-impuse.
Dacă ne întrebăm cum ar trebui schimbate structura societăţii şi atitudinea culturală a omului, pentru a face viaţa umană pe cât de satisfăcătoare posibil, ar trebui să ne amintim constant că există anumite condiţii pe care nu le putem modifica. Aşa cum am menţionat înainte, natura biologică a omului nu este modificabilă sub nicio formă. Mai mult, dezvoltarea tehnologică şi demografică a ultimelor câteva secole a creat condiţii persistente. În societăţi relativ dense, care beneficiază de bunuri indispensabile existenţei lor continue, este absolut necesară o divizare extremă a muncii şi o centralizare la nivel înalt a aparatului productiv. Timpul în care indivizii sau grupurile relativ mici puteau fi complet auto-suficienţi – deşi, uitându-ne înapoi, pare idilic – a apus pentru totdeauna. Este doar o mică exagerare să afirmăm că omenirea constituie chiar şi acum o comunitate planetară de producţie şi consum.
Am atins punctul în care poate că voi indica pe scurt ceea ce, în opinia mea, constituie esenţa crizei timpului nostru. Aceasta priveşte relaţia dintre individ şi societate. Individul a devenit mai conştient ca niciodată de dependenţa lui de societate. Dar el nu consideră această dependenţă ca pe ceva pozitiv, ca pe o legătură organică, ca pe o forţă protectoare, ci, dimpotrivă, ca pe o ameninţare la adresa drepturilor sale naturale, sau chiar la adresa existenţei sale economice. Mai mult, poziţia sa în societate îi accentuează pornirile egoiste de schimbare, pe când pornirile sociale, care sunt, natural, mai slabe, se deteriorează progresiv. Toate fiinţele umane, indiferent de poziţia în societate, suferă de acest proces de deteriorare. Prizonieri inconştienţi ai propriului egoism, se simt nesiguri, singuri şi privaţi de plăcerea naivă, simplă şi nesofisticată de a trăi. Omul poate găsi un scop în viaţă, cât de scurtă şi efemeră ar fi, doar dacă este devotat societăţii.
Anarhia economică a societăţii capitaliste aşa cum există ea astăzi este, în opinia mea, adevărata sursă a răului. Vedem în faţa noastră o uriaşă comunitate de producători ai cărei membri încearcă neîncetat să se priveze unii pe alţii de roadele muncii lor colective – nu prin forţă, ci în conformitate cu regulile stabilite legal. Este deci important să realizăm că mijloacele de producţie – adică întreaga capacitate productivă necesară pentru producerea bunurilor de consum, precum şi a unor bunuri-capital în plus – pot fi legal, şi, în mare parte, sunt, proprietatea privată a unor indivizi.
De dragul simplificării, în ceea ce urmează îi voi numi “muncitori” pe toţi cei care nu au în proprietate nicio parte din mijloacele de producţie – deşi asta nu corespunde în totalitate înţelesului obişnuit al termenului. Proprietarul mijloacelor de producţie este în poziţia de a cumpăra forţă de muncă de la muncitor. Folosind mijloacele de producţie, muncitorul produce noi bunuri care devin proprietatea capitalistului. Punctul esenţial al acestui proces este relaţia dintre ceea ce produce muncitorul şi ceea ce primeşte în schimb, amândouă fiind măsurate în termenii valorii reale. Până acum, în contextul în care contractul muncii este “liber”, ceea ce primeşte muncitorul nu este determinat de valoarea reală a bunului pe care îl produce, ci de nevoile sale minime şi de cererea capitalistului de forţă de muncă în relaţie cu numărul de muncitori care concurează pe acelaşi post. Este important să înţelegem că şi numai în teorie plata muncitorului nu este determinată de valoarea produsului său.
Capitalul privat tinde să fie concentrat în câteva mâini, lucru cauzat parţial de concurenţa dintre capitalişti, şi parţial din cauză că evoluţia tehnologică şi diviziunea crescândă a muncii încurajează formarea de unităţi de producţie mari în defavoarea celor mici. Rezultatul acestor dezvoltări este o oligarhie de capital privat, o enormă putere care nu poate fi înlăturată eficient nici de o societate democratică organizată politic. Acest lucru este adevărat, dat fiind că membrii corpurilor legislative sunt selectaţi de partidele politice, finanţate în mare parte, sau influenţate în alt fel, de capitaliştii privaţi, care separă electoratul de clasa politică. Consecinţa este că reprezentanţii populaţiei nu protejează de fapt interesele secţiunilor defavorizate ale societăţii. Mai mult, în condiţiile actuale, capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele surse de informare (presa, radioul, educaţia). Este deci extrem de greu şi, în cele mai multe cazuri, de-a dreptul imposibil, pentru cetăţeanul-individ să ajungă la o concluzie obiectivă şi să profite inteligent de drepturile sale politice.
Situaţia care predomină într-o economie bazată pe proprietatea privată a capitalului este caracterizată de două principii importante: primul, mijloacele de producţie (capitalul) sunt deţinute privat şi proprietarii dispun de ele aşa cum consideră de cuviinţă; al doilea, contractarea muncii este liberă. Desigur, nu există o societate pur capitalistă din acest punct de vedere. Ar trebui luat în calcul şi faptul că unii dintre muncitori au reuşit să îşi asigure o formă oarecum îmbunătăţită a “contractului liber de muncă”, prin lungi şi amare lupte politice. Dar, pe ansamblu, economia actuală nu diferă cu mult de capitalismul “pur”.
Producţia este generată pentru profit, nu pentru consum. Nu predomină principiul că toţi cei capabili şi dornici de muncă vor găsi un loc de muncă; există aproape întotdeauna o “armată de şomeri”. Muncitorul trăieşte cu teama constantă că îşi va pierde locul de muncă. Dat fiind că muncitorii neangajaţi şi cei prost plătiţi nu oferă un mediu de piaţă profitabil, producţia de bunuri de consum este restricţionată şi consecinţa este constituită de o mare suferinţă. Progresul tehnologic rezultă frecvent într-o rată şi mai mare de şomeri, şi nu în uşurarea poverii muncii pentru noi toţi. Motivul profitului, alături de competiţia dintre capitalişti, este responsabil pentru o instabilitate în acumularea şi utilizarea capitalului, lucru care duce la depresiuni grave şi crescânde. Competiţia nelimitată duce la o imensă risipă de muncă şi la ciuntirea conştiinţei sociale a indivizilor pe care i-am menţionat mai înainte.
Lucrul pe care îl consider cel mai rău la capitalism este această ciuntire a indivizilor. Întregul nostru sistem educaţional suferă de acest rău. I se inoculează studentului o atitudine competitivă exagerată, şi este antrenat să venereze ahtierea după succes, acest lucru făcând parte din pregătirea pentru viitoarea lui carieră.
Sunt convins că nu există decât un singur mod de a elimina aceste rele grave, şi anume stabilirea unei economii socialiste, împreună cu un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale. Într-o astfel de economie, mijloacele de producţie sunt în proprietatea societăţii înseşi şi sunt utilizate planificat. O economie planificată, care ajustează producţia în funcţie de nevoile comunităţii, ar distribui toată munca tuturor celor capabili să muncească şi ar garanta existenţa fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil. Educarea individului, în plus faţă de promovarea abilităţilor sale înnăscute, ar încerca să-l transforme în spiritul responsabilităţii faţă de ceilalţi oameni, în loc de a-l învăţa să glorifice puterea şi succesul din societatea noastră actuală.
Cu toate acestea, este necesar să ne amintim că o economie planificată nu este echivalentă cu socialismul. O economie planificată ar putea să fie însoţită de completa încătuşare a individului. Atingerea socialismului presupune soluţionarea unor foarte grele probleme socio-politice: cum este posibil, în ceea ce priveşte centralizarea majoră a puterii politice şi economice, să prevenim ca birocraţia să devină atotputernică? Cum se pot proteja drepturile individului pentru a asigura o contragreutate pentru puterea birocraţiei?
Se cere, în vremea noastră de tranziţie, o clarificare a scopurilor şi a problemelor socialismului. Dat fiind că, în condiţiile actuale, discuţiile libere şi neinhibate asupra acestor probleme au devenit un puternic tabu, consider fondarea acestei reviste ca pe un serviciu public important.
Mai treceti pe la www.marxists.org din cand in cand. Nu strica.
În epoca imaginii şi a vizibilităţii, voi să fiţi semănători de speranţă şi încredere! - Papa Benedict al XVI-lea
RV 04 iul 2009.
Preoţii şi animatorii vocaţionali sunt chemaţi să urmeze logica bobului de grâu din Evanghelie "care renunţă la vizibilitate şi la grandoarea imaginii, devenite pentru mulţi în zilele noastre adevăratul scop al vieţii": cu aceste cuvinte Benedict al XVI-lea a primit sâmbătă în audienţă participanţii la reuniunea europeană despre pastoraţia vocaţională, având ca temă "Semănători ai Evangheliei vocaţiei: Cuvântul care cheamă şi trimite". Reuniunea a fost organizată, ca în fiecare an, de Serviciul European pentru Vocaţii şi se va încheia duminică la Casa Generală a Fraţilor Şcolilor Creştine din Roma. România a fost reprezentată de pr. Francisc Ungureanu, din arhidieceza de Bucureşti, delegat al Conferinţei episcopilor catolici din ţara noastră.
Cultivarea vocaţiilor, a afirmat Sfântul Părinte, "constituie pentru fiecare dieceză una din priorităţile pastorale, care dobândeşte o valoare şi mai mare în contextul Anului Preoţesc început recent". Lucrările reuniunii, a observat Pontiful, au avut la bază parabola semănătorului (Luca 8, 4-15). Asemeni lui Cristos, preotul şi animatorul vocaţional trebuie să fie ca "bobul de grâu care ştie să trăiască departe de zgomot şi gălăgie":
• "... care renunţă la căutarea vizibilităţii şi grandoarea imaginii, care astăzi devin deseori criterii şi de a dreptul scopuri de viaţă pentru mare parte a culturii noastre şi fascinează mulţi tineri".
Parabola semănătorului ne învaţă că "dacă bobul de grâu căzut în pământ, nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce rod mult" (Ioan 12, 24). Pământul în care e posibil ca sămânţa să nu prindă rădăcină, poate fi "realitatea mai mult sau mai puţin bună a familiei, ambientul arid şi dur de la locul de muncă, zilele de suferinţă sau lacrimi". Dar "pământul este mai ales inima fiecărui om", în special a celor tineri (...), o inimă deseori "confuză şi dezorientată", dar cu toate acestea capabilă de mari energii şi generozitate; o inimă gata să îmbrăţişeze o viaţă de iubire pentru Isus şi capabilă să-l urmeze cu totalitatea şi certitudinea celui care a găsit cea mai mare comoară a existenţei. De aceea, Domnul nu încetează să-şi semene sămânţa:
• "Cel care seamănă în inima omului este întotdeauna şi numai Domnul. Numai după ce s-a semănat din belşug şi cu generozitate Cuvântul lui Dumnezeu, se pot parcurge cărările însoţirii şi educaţiei, ale formării şi discernământului. Toate acestea depind de acea mică sămânţă, darul misterios al Providenţei cereşti, care dezlănţuie de la sine o putere extraordinară. Este Cuvântul lui Dumnezeu, cel care de la sine realizează cu eficacitatea ceea ce spune şi doreşte".
Preoţilor şi animatorilor, Sfântul Părinte le-a cerut să fie la rândul lor imagine a semănătorului divin:
• "Fiţi semănători de speranţă şi încredere. Este mare, într-adevăr, impresia de rătăcire pe care o au deseori tinerii de astăzi. Nu rareori cuvintele umane sunt lipsite de viitor şi perspectivă, lipsite chiar de sens şi de înţelepciune. Se răspândeşte o atitudine de nerăbdare frenetică şi incapacitatea de a trăi un timp de aşteptare".
Anul Sfintei Preoţii este o bună ocazie de a regăsi simţul profund al pastoraţiei vocaţionale, precum şi opţiunile ei fundamentale, a cărei metodă are întotdeauna la bază:
• "... mărturia vieţii, simplă şi credibilă; comuniunea, cu itinerarii concertate şi împărtăşite în sânul Bisericii locale; timpul obişnuit, care ne învaţă să-l urmăm pe Domnul în viaţa de fiecare zi; atitudinea de ascultare, călăuzită de Duhul Sfânt, pentru a-i orienta pe tineri în căutarea lui Dumnezeu şi a fericirii adevărate; în fine, adevărul, singurul care aduce libertatea interioară".
Sursa
Preoţii şi animatorii vocaţionali sunt chemaţi să urmeze logica bobului de grâu din Evanghelie "care renunţă la vizibilitate şi la grandoarea imaginii, devenite pentru mulţi în zilele noastre adevăratul scop al vieţii": cu aceste cuvinte Benedict al XVI-lea a primit sâmbătă în audienţă participanţii la reuniunea europeană despre pastoraţia vocaţională, având ca temă "Semănători ai Evangheliei vocaţiei: Cuvântul care cheamă şi trimite". Reuniunea a fost organizată, ca în fiecare an, de Serviciul European pentru Vocaţii şi se va încheia duminică la Casa Generală a Fraţilor Şcolilor Creştine din Roma. România a fost reprezentată de pr. Francisc Ungureanu, din arhidieceza de Bucureşti, delegat al Conferinţei episcopilor catolici din ţara noastră.
Cultivarea vocaţiilor, a afirmat Sfântul Părinte, "constituie pentru fiecare dieceză una din priorităţile pastorale, care dobândeşte o valoare şi mai mare în contextul Anului Preoţesc început recent". Lucrările reuniunii, a observat Pontiful, au avut la bază parabola semănătorului (Luca 8, 4-15). Asemeni lui Cristos, preotul şi animatorul vocaţional trebuie să fie ca "bobul de grâu care ştie să trăiască departe de zgomot şi gălăgie":
• "... care renunţă la căutarea vizibilităţii şi grandoarea imaginii, care astăzi devin deseori criterii şi de a dreptul scopuri de viaţă pentru mare parte a culturii noastre şi fascinează mulţi tineri".
Parabola semănătorului ne învaţă că "dacă bobul de grâu căzut în pământ, nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce rod mult" (Ioan 12, 24). Pământul în care e posibil ca sămânţa să nu prindă rădăcină, poate fi "realitatea mai mult sau mai puţin bună a familiei, ambientul arid şi dur de la locul de muncă, zilele de suferinţă sau lacrimi". Dar "pământul este mai ales inima fiecărui om", în special a celor tineri (...), o inimă deseori "confuză şi dezorientată", dar cu toate acestea capabilă de mari energii şi generozitate; o inimă gata să îmbrăţişeze o viaţă de iubire pentru Isus şi capabilă să-l urmeze cu totalitatea şi certitudinea celui care a găsit cea mai mare comoară a existenţei. De aceea, Domnul nu încetează să-şi semene sămânţa:
• "Cel care seamănă în inima omului este întotdeauna şi numai Domnul. Numai după ce s-a semănat din belşug şi cu generozitate Cuvântul lui Dumnezeu, se pot parcurge cărările însoţirii şi educaţiei, ale formării şi discernământului. Toate acestea depind de acea mică sămânţă, darul misterios al Providenţei cereşti, care dezlănţuie de la sine o putere extraordinară. Este Cuvântul lui Dumnezeu, cel care de la sine realizează cu eficacitatea ceea ce spune şi doreşte".
Preoţilor şi animatorilor, Sfântul Părinte le-a cerut să fie la rândul lor imagine a semănătorului divin:
• "Fiţi semănători de speranţă şi încredere. Este mare, într-adevăr, impresia de rătăcire pe care o au deseori tinerii de astăzi. Nu rareori cuvintele umane sunt lipsite de viitor şi perspectivă, lipsite chiar de sens şi de înţelepciune. Se răspândeşte o atitudine de nerăbdare frenetică şi incapacitatea de a trăi un timp de aşteptare".
Anul Sfintei Preoţii este o bună ocazie de a regăsi simţul profund al pastoraţiei vocaţionale, precum şi opţiunile ei fundamentale, a cărei metodă are întotdeauna la bază:
• "... mărturia vieţii, simplă şi credibilă; comuniunea, cu itinerarii concertate şi împărtăşite în sânul Bisericii locale; timpul obişnuit, care ne învaţă să-l urmăm pe Domnul în viaţa de fiecare zi; atitudinea de ascultare, călăuzită de Duhul Sfânt, pentru a-i orienta pe tineri în căutarea lui Dumnezeu şi a fericirii adevărate; în fine, adevărul, singurul care aduce libertatea interioară".
Sursa
July 3, 2009
Pericopa Hukat - Tora - Numeri 19:1-22:1
Dumnezeu da evreilor legile referitoare la vaca rosie si la modul in care aceasta poate fi folosita pentru purificare. Miriam, sora lui Moshe si Aharon, moare. Poporul cere apa. Moshe si Aharon nu respecta intocmai porunca lui Dumnezeu si sunt pedepsiti cu interdictia de a intra in Israel. Poporul evreu se retrage din fata edomitilor, dupa ce solicitasera dreptul de a trece liber prin tara acestora. Aharon moare si Eleazar, fiul lui, ii ia locul in functia de Kohen Gadol. Poporul evreu se lupta cu canaanitii, dupa ce acestia le refuza trecerea prin tara si porneste razboi impotriva lor. Poporul se revolta din nou si Dumnezeu ii pedepseste cu serpi de foc. Israel invinge pe Sichon, imparatul amoritilor si pe Og, regele Bashanului.
| COMENTARIU |
"Dumnezeu a vorbit lui Moshe si lui Aaron si a zis: "Iata ce porunceste legea pe care a dat-o Dumnezeu, zicand: «Vorbeste copiilor lui Israel sa-ti aduca o vaca rosie, fara pata, fara vreun cusur trupesc, si care sa nu fi fost pusa la jug. Sa o dati preotului Eleazar; el s-o scoata din tabara, si sa fie injunghiata inaintea lui. Preotul Eleazar sa ia cu degetul din sangele vacii, si sa stropeasca de sapte ori inaintea Cortului Intalnirii. Vaca sa fie arsa sub ochii lui; sa-i arda pielea, carnea si sangele, impreuna cu baliga. Preotul sa ia lemn de cedru, isop si carmaz si sa le arunce in mijlocul flacarilor care vor mistui vaca. Preotul sa-si spele hainele si sa-si scalde trupul in apa; apoi sa intre iarasi in tabara si sa fie necurat pana seara. Cel ce va arde vaca, sa isi spele hainele in apa si sa-si scalde trupul in apa; si sa fie necurat pana seara. Un om curat sa stranga cenusa vacii, si s-o puna intr-un loc curat afara din tabara; s-o pastreze pentru adunarea copiilor lui Israel, ca sa faca apa de curatire. Aceasta este o apa de ispasire. Cel ce va strange cenusa vacii, sa-si spele hainele, si sa fie necurat pana seara. Aceasta sa fie o lege vesnica pentru copiii lui Israel si pentru strainul care locuieste in mijlocul lor." [Numeri 19:1-10]
De peste 3300 de ani, evreii invata Tora. Si-o predau din generatie in generatie, o studiaza, asa cum le-a poruncit Dumnezeu, iomam valaila, ziua si noaptea. De aproape 3 ani invatam si noi Tora. Scriem si citim comentarii saptamanale despre pericope, despre intelesurile ascunse ale versetelor, despre mesajele pe care Dumnezeu ni le transmite intr-un text vechi de mii de ani...
Si totusi pericopa din aceasta saptamana nu este una inteligibila pe deplin, nici dupa studiu amanuntit, nici chiar dupa ore intregi petrecute cu textul in fata, nici chiar dupa 3300 de ani... Pericopa din aceasta saptamana ne vorbeste despre vaca rosie (para aduma), exemplul clasic de hukat Tora, o lege a Torei care nu poate fi inteleasa pe deplin de catre oameni.
Pericopa ne vorbeste despre o metoda de purificare a unei persoane care a devenit impura din punct de vedere ritual. In vremurile Tabernacolului si ale Templului, o astfel de persoana nu putea lua parte activ la ritual si nu putea consuma anumite produse alimentare investite de catre Tora cu o doza de sfintenie.
Ritualul de purificare, pe care Cartea Numeri il descrie cu lux de amanunte, comporta insa o problematica aparte, generand intrebari la care nimeni nu a putut oferi un raspuns: Care este mecanismul din spatele acestui ritual de purificare? De ce o persoana stropita cu apa amestecata cu cenusa vacii rosii devine pura, iar cel care stropeste devine impur?
Desigur ca nu vom putea nici noi raspunde la aceste intrebari... Insa ceea ce as dori sa facem in continuare este sa filosofam un pic asupra unei alte idei, mult mai aplicabile in viata de zi cu zi...
Traditia spune ca insusi Shlomo Hameleh, regele Solomon, cel mai intelept dintre toti oamenii din toate timpurile, a fost "depasit" de aceasta porunca divina. Lui Moshe insa, dintre toti muritorii, Dumnezeu i-a dezvaluit semnificatia reala a poruncii referitoare la vaca rosie. Pentru noi, toti ceilalti oameni, porunca ramane un hok (o lege imposibil de explicat). De ce? De ce Moshe a inteles iar regele Shlomo, cel mai intelept om al tuturor timpurilor, nu?
In tratatul talmudic Rosh Hashana (21b), o paralela intre intelepciunea lui Moshe si cea a lui Shlomo arunca un pic de lumina in povestea vacii rosii: "Cincizeci de nivele de intelepciune au fost inglobate in lume. Toate i-au fost date lui Moshe, si unul i-a lipsit, dupa cum este scris in Psalmi 8:6, «Si i-ai dat lui [Moshe] un pic mai putin decat ingerilor». Eclesiastul [scris de regele Solomon] a incercat sa egaleze nivelul lui Moshe. O voce din ceruri s-a auzit atunci: «Este scris in Cartea Adevarului (Tora): ‘Nu se va mai ridica niciodata un profet precum Moshe’ (Deuteronom 34:10)»".
De ce ne spune Talmudul ca Moshe a atins "cincizeci de nivele si unul i-a lipsit"? De ce nu ni se spune ca a atins patruzeci si noua de nivele? Pentru ca, asa dupa cum ne invata intelepciunea iudaica in lucrarea Behinat Olam, "scopul cunoasterii este acela de a ne da seama de faptul ca nu stim de fapt nimic". Apogeul cunoasterii este acela de a realiza propriile noastre limite, de a ne da seama ca am ajuns pe nivelul "50 minus 1", chiar daca acest lucru inseamna din punct de vedere matematic 49.
Dar de ce este oare atat de important sa intelegem ca nu stim nimic? Nu ar trebui oare oamenii sa fie rasplatiti pentru ceea ce invata, sa fie stimulati pentru a invata mai mult? In comentariul sau asupra acestei pericope, rabinul Eliahu Hoffman ofera o explicatie filosofica deosebit de interesanta...
Daca sunt 50 de nivele de intelepciune si daca scopul cunoasterii este acela de a ne da seama ca nu stim nimic, atunci putem concluziona ca al 50 lea nivel de intelepciune este de fapt un nivel al "nimicniciei", un nivel imposibil. In limba ebraica, 50 corespunde literei nun, care simbolizeaza regalitatea, cea mai inalta dintre nivelele Sefirei ("arborele" kabalistic al Divinitatii). Zoharul (lucrare kabalistica redactata in sec. 13) explica faptul ca dintre toate atributele divine, malhut (regalitatea) este singura care nu poate fi transmisa [de catre Dumnezeu oamenilor].
Prin comparatie, cel de-al 50-lea nivel de intelepciune este unul ce nu poate fi atins, deoarece o persoana care l-ar atinge ar fi "resetata", re-adusa la nivelul zero, acela al necunoasterii. Poate ca Moshe a ajuns intr-adevar la acest al 50-lea nivel, unde si-a dat seama ca de fapt nu stie nimic. Poate ca acesta este sensul versetului care spune ca "toate nivelele i-au fost date lui Moshe si unul i-a lipsit". Si poate ca de aceea Talmudul se refera la nivelul de intelepciune a lui Moshe ca fiind "cincizeci minus unul" si nu patruzeci si noua. Al 50-lea nivel nu poate fi atins niciodata, de catre nici un om, si nici macar Dumnezeu nu il poate da vreodata cuiva. A il atinge inseamna a nu il avea.
Intrebarea care ramane insa este ce trebuie sa invatam noi, cei de astazi, care nu suntem pe nivelul 49 de intelepciune? Trebuie oare sa ne resemnam cu ceea ce stim si sa nu incercam sa ajungem mai sus? Trebuie sa pornim de la ideea ca o cunoastere absoluta nu este posibila si de aceea nu merita sa incercam sa ne perfectionam?
Eu cred ca dimpotriva, trebuie sa mergem cat putem de departe! Se spune ca atunci cand un om trece din aceasta lume in cealalta, sufletul sau vine in fata lui Dumnezeu care nu il intreaba de ce nu a fost ca Moshe sau ca Shlomo, ci il intreaba de ce nu a fost la nivelul la care el putea sa ajunga.
Sunt multi care spun ca viata este grea, ca daca Dumnezeu ar fi dorit ca oamenii sa respecte poruncile divine, ar fi trebuit sa le faca mai usoare, mai accesibile... Foarte multi oameni astazi respecta porunca de a nu ucide, poate chiar si pe cea de a nu practica idolatria. Dar cati respectam porunca de a da 10% din castigurile noastre saracilor? Cati ne cinstim parintii asa cum ar trebui? Si cati nu au furat niciodata, in viata lor, nici macar un lucru valorand 10 lei?
Am auzit odata de la cineva ca "daca Dumnezeu ar fi dorit ca oamenii sa zboare, le-ar fi dat aripi". Ei bine, oamenii nu au aripi, insa zboara cu avioane, cu rachete, merg pe Luna si traverseaza in zbor Pacificul, in 10 ore. Si toate acestea pentru ca Dumnezeu ne-a dat aripi! Ne-a dat, fiecaruia dintre noi, puterea de a fi ca Traian Vuia sau Henri Coanda (precursori si pionieri ai zborului)! Ne-a dat puterea de a fi ca Moshe, cel mai mare profet al tuturor timpurilor, si ca Shlomo, cel mai intelept om din lume. Dumnezeu ne-a dat, puterea de a merge pana la acea a 49-a treapta, de a ajunge "la o aruncatura de bat" de intelegerea povestii vacii rosii si a modalitatii in care cenusa ei poate anula si crea impuritate.
Vaca rosie reprezinta latura animalica din fiecare om. Ea este arsa in intregime, asa cum si oamenii incearca sa isi cucereasca si sa isi reduca la tacere aceasta latura animalica, devenind mai "umani". In cadrul prepararii "apei de ispasire", vaca trebuie transformata in cenusa. In focul in care arde se adauga lemn de cedru (unul din cei mai puternici copaci) si de isop (o planta firava). Se mai adauga si lana colorata in rosu, cu sangele unui vierme (ceea ce in traducerea versetelor apare drept "carmaz"), pentru a contine ingrediente de la cele mai evoluate vietuitoare (mamiferele) si de la unele dintre cele mai putin evoluate (viermii). Iar cenusa rezultata, ne invata Talmudul, este amestecata cu resturile de cenusa de vaca rosie preparata de Moshe si Aaron, pentru a asigura o continuitate a traditiei.
In zilele noastre, puritatea si impuritatea spirituala nu mai sunt "la moda". Desi iudaismul prevede ca o femeie sa mearga la mikva dupa menstruatie, regula este respectata de putini. Desi kohenii ar trebui sa isi mentina nivelul de puritate rituala, de multe ori nu o fac. Dar Tora ne anunta ca legea vacii rosii este "o lege vesnica pentru copiii lui Israel si pentru strainul care locuieste in mijlocul lor". Simplul fapt ca multi dintre evrei nu mai respecta poruncile Torei nu face ca acestea sa fie depasite, inutile sau abrogate.
Asa cum am spus, sunt multi care respecta porunca de a nu ucide. Insa trebuie sa ne punem din cand in cand si problema "ce facem cu celelalte 612 porunci?" Ce facem cu educatia iudaica, cu porunca de a nu insela in afaceri, cu obligatia de a nu manca hamet de Pesah sau cu interdictia de a ne face aproapele de rusine?
Despre Hafetz Haim, unul dintre marii intelepti evrei ai secolului 19, se spune ca si-a cerut iertare intr-un Iom Kipur pentru pacatul de a fi irosit opt minute in anul precedent, minute in care nu a invatat Tora. Opt minute intr-un an!
In fiecare dintre noi este cate un Hafetz Haim, cate un Moshe si cate un Shlomo. Trebuie doar sa ii descoperim, sa ii gasim acolo unde se ascund! Sunt lucruri importante pe care nu trebuie sa le lasam sa treaca pe langa noi. Avem de invatat, pentru ca daca nu ne vom putea ridica la nivelul lui Moshe (49), cu siguranta putem ajunge, cu doar un pic de efort, la nivelul 48! Si, cine stie, poate ca odata ajunsi acolo, misterul vacii rosii si multe alte mistere ale vietii noastre vor fi un pic, macar un pic, mai lamurite...
Shabat Shalom!
Shlomo Sorin Rosen, rabin - biografie
De la Sfantul Parintele nostru Petru Damaschin
Ce trist e cel a carui tinerete
E-o sbarcitura pentru batranete.
Mihail Iurievici Lermontov
"Caci cel ce vrea sa indrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai intai sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca in chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvant. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se incredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva il sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se incredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amandoi in minciuna si vorbarie, in viclesug si in alte multe. In acest caz, unul e silit de cel ce-l invata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l invata, ca sa afle cele ascunse in cugetul lui, punand in miscare orice mestesug si cat mai multa vorba. Din vorba multa insa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales cand suntem nepatimitori, ci ca sa nu invatam cu infumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem cand suntem inca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapani, ci cum ziceau Parintii: Fara intrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarare libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapanesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfantul Timotei zice Apostolul: ''Trebuie ca mai intai plugarul sa se impartaseasca din roade''; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le invete cineva, sa le implineasca intai el insusi. Sau iarasi: ''Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta'', adica sa nu faci nimic ca un tanar, ci sa fii ca un desavarsit in Hristos. Asemenea si in Pateric se zice ca fara intrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mantuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvant. Caci noi ne pomenim dand drumul cuvantului, prin aceea ca ne inchipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cat suntem mai vinovati, cu atat socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe cand sfintii, cu cat sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atat se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfantul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au impartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna."
E-o sbarcitura pentru batranete.
Mihail Iurievici Lermontov
"Caci cel ce vrea sa indrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai intai sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca in chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvant. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se incredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva il sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se incredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amandoi in minciuna si vorbarie, in viclesug si in alte multe. In acest caz, unul e silit de cel ce-l invata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l invata, ca sa afle cele ascunse in cugetul lui, punand in miscare orice mestesug si cat mai multa vorba. Din vorba multa insa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales cand suntem nepatimitori, ci ca sa nu invatam cu infumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem cand suntem inca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapani, ci cum ziceau Parintii: Fara intrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarare libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapanesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfantul Timotei zice Apostolul: ''Trebuie ca mai intai plugarul sa se impartaseasca din roade''; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le invete cineva, sa le implineasca intai el insusi. Sau iarasi: ''Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta'', adica sa nu faci nimic ca un tanar, ci sa fii ca un desavarsit in Hristos. Asemenea si in Pateric se zice ca fara intrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mantuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvant. Caci noi ne pomenim dand drumul cuvantului, prin aceea ca ne inchipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cat suntem mai vinovati, cu atat socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe cand sfintii, cu cat sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atat se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfantul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au impartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna."
July 2, 2009
Tăcerea discernământului
"Pe aici nu se trece!" - aşa a fost apărată Moldova, aşa a început eliberarea teritoriului României în timpul Primului Război Mondial.
"Nu ne vindem ţara!" se striga în 1990... - "...decât oligarhilor" (din 1990 până în prezent) scrie Andreea Pora, Forum 22, referindu-se la modul în care companii asupra cărora planează serioase semne de întrebare au primit în concesiune mai multe zăcăminte de ţiţei, gaze naturale şi minereuri. Şi "coincidenţele nu lipsesc (continuă articolul): legi modificate parcă la comandă, hotărâri de guvern emise pe bandă rulantă, modificări în dezavantajul statului ale diferitelor acte adiţionale, majoritatea secretizate".
"Noi nu distrugem nimic, ci ne încadrăm în proiecte de anvergură şi profitabile" - am putea adăuga. Nu distrugem nimic, decât resursele naturale (a se vedea, printre altele, proiectul Roşia Montană, munţii despăduriţi, dezastrele ecologice), nu distrugem nimic, decât economia - şi fiindcă lucrul acesta nu e suficient (am supravieţuit atâtor nenorociri de-a lungul istoriei), ei bine, distrugem istoria. În fond, decizia celor trei judecători ai Curţii de Apel Ploieşti nu ar trebui să constituie o surpriză. De nici un fel. Când legislaţia strictă a jocurilor de noroc nu a permis implementarea unor mii de astfel de jocuri în Grecia, România le-a primit. "Şi Satan e-n fruntea lor", pe un munte de bani. Acelaşi munte de bani care permite orice, oricui. Oricui îi are! Evident, nu sănătăţii, nu culturii, ci subculturii, bolilor şi mizeriei fizice, psihice, spirituale, disperării !
Vă mai aduceţi aminte ce înseamnă "o întoarcem ca la Ploieşti?!" Sintagma se referea la o manevră de cale ferată, dar vorba românului are rădăcini adânci şi, mai ales, putere de previziune. Ce contează ilegalităţile constatate prin Raportul nr. 2910/10.05.2006 al Inspectoratului de Stat în Construcţii (organ specializat al Guvernului să constate autorizările nelegale), ce contează faptul că situaţia a fost confirmată prin concluziile de anchetă ale Senatului şi aprobate de acesta prin Hotărârile nr. 40/2006 şi nr. 5/2007?! Ce contează susţinerea forurilor internaţionale - noi "o întoarcem ca la Ploieşti!" Trei oameni decid soarta unui monument istoric, asupra căruia nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit să ridice mâna! Vă mai amintiţi, nu-i aşa, e vorba de acel Ceauşescu care, printre multe altele, a demolat biserica "Sf. Vineri" etc.
A distruge istoria înseamnă a distruge o naţiune. Încet-încet, lucrurile intră pe acest făgaş: studenţi la facultăţi de prestigiu, dar care nu ştiu să scrie corect gramatical în limba maternă, elevi de gimnaziu care nu ştiu să facă un rezumat, liceeni pentru care modelele de viaţă sunt personajele dubioase din mass-media, iar idealul este să apară "pe sticlă", generaţia EMO - "arată-mi un motiv pentru care să merite să trăiesc" etc. Iar istoria?! Ce contează?! În alte ţări aparţinând UE se reconstituie vechile clădiri după planurile existente în perioada interbelică, tocmai ca să poarte amprenta specificului naţional. La noi, o clădire de importanţa catedralei "Sf. Iosif" din Bucureşti nu contează. După cum nu contează nici martirii închisorilor comuniste, nici martirii Revoluţiei din 1989, nici cei care-şi duc viaţa de azi pe mâine cu frica zilei de mâine, trăind din retribuţii cu mult sub limita sărăciei, într-un martiriu continuu! Cinismul, incultura, sfidarea, ura autentică şi iconoclastă faţă de valorile spirituale autentice - iată ce contează! "Şi Satan e-n fruntea lor", cocoţat pe muntele de bani! Trăim într-o lume a banului, banul conduce totul, banul cumpăra şi vinde. Chiar şi conştiinţe! "Orice are preţul lui" - se spune. Grecii aşezau în gura mortului o monedă, ca să aibă cu ce-l plăti pe Charon, luntraşul care-i ducea peste Styx în lumea morţilor (o monedă era de ajuns, fiindcă dincolo, în lumea celor morţi, nu avea nici pe cine, nici cu ce să plătească, oricâte bogăţii ar fi avut pe pământ). La fel e şi acum: nu avem nici unul dintre noi pe cine şi cu ce să plătim ca să ne răscumpărăm propria conştiinţă. Putem spune cu nepăsarea care a devenit caracteristica epocii: "Ei şi, doar nu eu am tăiat pădurile, nu eu am vândut resursele naturale, nici brăţările tezaurului dacic, nu eu am demolat biserici şi mi-am bătut joc de vestigiile arheologice, nu eu am lăsat să continue lucrările la blocul «Millenium» de lângă catedrala «Sf. Iosif», nu eu... nu eu". Adevărat, dar tăcerea noastră ne face părtaşi la toate ticăloşiile pe care le trecem cu vederea. Propria conştiinţă, chiar ea, e aceea care ne acuză deschis în faţa lui Dumnezeu.
Poate că atunci, la 6 august 1917, prin vocea generalului Eremia Grigorescu însuşi Dumnezeu a strigat: "Pe aici nu se trece!" - şi ne-a apărat de duşmanii din afară. Dar de propria pervertire, nepăsare şi corupţie nu ne putem apăra decât noi înşine. Fiindcă darul cel mai de preţ de la Dumnezeu e liberul arbitru. Şi discernământul.
Iar banii lui Satan nu-l pot mitui pe Dumnezeu.
Dr. Ecaterina Hanganu
Subscribe to:
Posts (Atom)
evanghelia zilei
calendar ortodox
stiri ortodoxe
