România liberă, Nr. din 30 martie 2012
Care a fost contribuţia evreilor la instaurarea comunismului în România?
Petre Badica
Un articol apărut în pagina de cultură a "României libere" a
stârnit puternice dezbateri pe forumul ediţiei online. Şi nu ca o
consecinţă a subiectului prezentat - un dialog între Gabriel Liiceanu şi
scriitorul evreu Amos Oz - ci datorită unei fraze inserate de autorul
articolului: „în marea lor majoritate cei care au
implementat comunismul în România au fost evrei", care a fost îndelung
dezbătută de cititori.
Ţinând cont şi de faptul că,
potrivit unui sondaj, 20% din români cred că "evreii au sprijinit
instaurarea comunismului", RL a decis să lanseze o dezbatere. Am
vrut să aflăm cum se explică prezenţa unui număr important de evrei în
diversele structuri ale partidului comunist imediat după momentul
instalării acestuia la putere în 1945. La această întrebare au răspuns:
Neagu Djuvara, Radu Ioanid, Lucian Boia, Liviu Rotman, Marius Oprea,
Stelian Tănase.
Neagu Djuvara: „Datorită persecuţiilor, mulţi evrei au fost favorabilii comunismului"
Istoricul ne-a precizat faptul că
„regimul comunist s-ar fi instalat în România cu sau fără evrei şi a
fost adus de armată şi de tancuri. Că, odată
instalat comunismul, de pe urma acestei schimbări au profitat o bună
parte dintre evrei este adevărat. Spre exemplu, în primii ani după
schimbarea regimului politic, la ministerul de Externe, 80% din
funcţionari au fost evrei. Eu am avut norocul de a nu mă afla în ţară în
momentul abdicării Regelui Mihai pentru că altfel aş fi făcut,
probabil, ani de închisoare. Tot adevărat este şi că mulţi evrei au
renunţat, în următorii ani, la poziţiile pe care le aveau în diverse
instituţii şi ministere, mai ales atunci când au văzut cât de neviabil
din punct de vedere economic e regimul comunist. Datorită
persecuţiilor extraordinare la care au fost supuşi în timpul celui
de-al doilea război mondial, o mare parte dintre evrei - dar nu toţi -
au fost favorabili ideilor de extremă stânga şi Uniunii Sovietice.
Dar toate acestea trebuie înţelese
într-un anumit context. O dată cu semnarea Tratatului de la Adrianopol
(1829) dintre Rusia şi Turcia - care oferea străinilor posibilitatea de a
face comerţ în ţările române - în numai câteva zeci de ani, Ţara
Românească şi Moldova au fost invadate de evrei veniţi din Rusia şi
Polonia. Au sosit cu zecile de mii şi au ajuns, în curând, majoritari în
multe oraşe, precum Fălticeni sau Rădăuţi. Atunci se nasc primele
sentimente de respingere la români faţă de o populaţie diferită, care
avea o altă religie şi alte obiceiuri, vorbea o altă limbă... Se naşte
un antisemitism şi cunoaşte o formă, chiar dacă nu virulentă, ci mai
degrabă latentă. În prima parte a secolului al XX-lea, antisemitismul
s-a dezvoltat în rândul tinerilor români speriaţi că evreii - care au
dobândit într-o istorie de 2.500 de ani o acuitate intelectuală
deosebită - ar fi devenit majoritari în universităţi, printre cadrele
medicale etc.
Te întrebi de ce evreii din
Basarabia au fost mulţumiţi când sovieticii au invadat această regiune
(în 1944). Fiindcă, anterior, Antonescu expulzase 175.000 de evrei în
condiţii inumane din Basarabia.
Toate aceste persecuţii
acumulându-se în timp, atunci când au venit sovieticii în ţară şi au
impus comunismul, i-au determinat să acţioneze dintr-un fel de răzbunare
pentru sutele de mii de evrei victime ale regimului Antonescu. Nu spun
că este o justificare, dar este o explicaţie pentru această adevărată
sete de răzbunare a evreilor atunci când au trecut de partea
comuniştilor.
Înainte vreme, în Europa, când li
s-a deschis posibilitatea de a juca un rol într-o societate, evreii nu
au îmbrăţişat ideile conservatoare - care,
ideologic, îi respingeau pe străini - dar au îmbrăţişat socialismul şi
comunismul. Aşa se explică şi de ce în primul politburo (creat pentru a
asigura conducerea în timpul revoltei bolşevice), din 1917, printre cei
opt conducători comunişti patru erau evrei, plus Lenin, care era evreu
doar după bunicul matern.
În concluzie, se poate spune că din
cauza persecuţiilor şi a dispreţului la care au fost supuşi în timpul
regimului Antonescu, evreii au ales să treacă de partea celor care
doreau să răstoarne vechea guvernare, în cazul României, de partea
comuniştilor.
Neagu Djuvara este istoric, autorul
unor lucrări precum „O scurtă istorie a românilor povestită celor
tineri" sau „Amintiri din pribegie".
Radu Ioanid : Evreii, comunismul şi anti-semitismul contemporan
Punctul de vedere al lui Radu
Ioanid se constituie într-un drept la replică la articolul publicat pe
28 februarie de RL. Pasajul controversat este cel în care se spune că
„...În marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în
Romania au fost evrei. Nume ca Ana Pauker, Alexandru Nikolski, Leonte
Răutu şi- de ce nu ? - Silviu Brucan , care a fost acuzator public în
procesele unor mari lideri ai partidelor istorice, sunt şi astăzi, la
mai bine de jumătate de secol distanţă, dătătoare de fiori reci. Aşa că,
cel puţin în ceea ce priveşte România, unii dintre co-religionarii lui
Amos Oz nu au fost doar victime , ci şi călăi."
Radu Ioanid crede că în citatul de mai sus sunt „trei propoziţii, două inexactităţi şi un neadevăr.
Silviu Brucan a scris texte impardonabile împotriva liderilor
partidelor istorice, dar nu a fost acuzator public. Soţia lui, Alexandra
Sidorovici, româncă şi născută creştin-ortodoxă, a fost acuzator public
în procesele ziariştilor de extremă dreapta şi ale criminalilor de
război din Transnistria. În ceea ce priveste pe «co-religionarii lui
Amos Oz» «nu doar victime, ci şi călăi» să reamintim faptul
că a existat o puternică incompatibilitate între religie şi doctrina
comunistă. Conducerea PCR, inclusiv unii lideri comunişti evrei, au fost
puternic implicaţi în persecutarea membrilor organizaţiilor evreieşti
religioase, profesionale sau politice. Comuniştii din România,
indiferent de originea lor etnică, nu aveau religie şi nu au acţionat în
numele unei religii. Dimpotrivă, regimul comunist a persecutat toate
denominaţiile religioase din România, inclusiv pe membrii cultului
mozaic. A afirma că «...în marea lor majoritate cei care au implementat
comunismul în România au fost evrei» este un
clişeu antisemit. Acest clişeu este susţinut ca şi în cazul de faţă prin
enumerarea selectivă a unor lideri comunişti români de origine
evreiască sau prin atribuirea originii evreieşti unor comunişti români.
Evreii au fost suprareprezentaţi în structurile aparatului central
comunist şi în aparatul represiv a regimului. Partidele antisemite
Legiunea Arhanghelului Mihail şi Partidul Naţional Creştin au ajuns să
aibă, în 1937, aproape un sfert din voturile exprimate. În timpul
guvernelor Goga-Cuza şi Miron Cristea peste 200.000 de evrei au fost
privaţi de cetăţenia română, iar în timpul guvernelor Antonescu evreii
au fost pur şi simplu aruncaţi în afara legii, nemaivorbind de masacrele
şi deportările din Moldova, Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Era
firesc ca o parte din evrei să se înregimenteze într-o mişcare politică
care se pretindea antifascistă şi care teoretic milita pentru egalitatea
între etnii. Evreii nu au fost niciodată majoritari în mişcarea
comunistă din România. În 1933, PCR avea 1.459 de membrii din care 375
români, 444 maghiari, 330 evrei, 140 bulgari, 100 ruşi şi 70 ucraineni,
evreii reprezentand 22,6% din total. (Florian Banu, Foametea din '46 şi
creşterea antisemitismului în Moldova, în România). În 1944 evreii
reprezentau 30% din cei 1.000 de membri PCR, dar în 1946 ei reprezentau
numai 5,3% din membrii de partid. În 1948 la crearea Securităţii
angajaţii aceştia aparţineau următoarelor etnii: români 3334 (adică
83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari 247 (6,2%), alţii 54 (1,3%), potrivit istoricului Dennis Deletant.
În primii săi ani, regimul comunist
român a dus o politică antisemită care izvora din tradiţiile culturale
şi politice româneşti, dar şi din instrucţiunile exprese primite în
acest sens de la Moscova unde se desfăşurau o serie procese antisemite.
Antisemitismul românesc continuă să fie popular şi oficial. Dacă în
1946, în timpul foametei, nu exista grâu în Moldova, aceasta se datora
Anei Pauker ...care îl trimisese în Palestina. (Florian Banu, op. cit.).
Iar primul ministru Petru Groza îi spunea în 1949 lui
Emil Botnăraş, patron al serviciilor secrete romaneşti: «Americanii
joacă acum cartea evreilor şi, într-o ţară unde avem 400.000 de evrei,
cu câteva zeci de mii infiltraţi în aparatul nostru de stat, economic,
politic si cultural... cum vrei ca evreii de la Planificare să facă
munca cinstită şi corectă... de vreme ce sunt puşi să planifice
fabricile, întreprinderile comerciale de care ei au fost expropriaţi.
Sioniştii sunt foarte bune elemente pentru coloana a cincea». (Robert
Levy, Ana Pauker, The Rise and the Fall of a Jewish Communist)
Liderii
comunişti din România au declanşat o campanie masivă antisionistă. Sute
de sionişti au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare în urma unor
înscenări judiciare. Gheorghiu-Dej afirma, într-o şedinţă a Biroului
Politic în februarie 1949 că liderii sionişti «trebuie trataţi ca şi
liderii organizaţiilor fasciste». (Levy, op.cit, p. 171). Populaţia
evreiască a votat contra regimului comunist «cu picioarele» emigrând
masiv: numai între 1948 şi 1951 un număr de 119.000 de evrei au părăsit
ţara. În 1958 alţi 100.000 de evrei români depuseseră cereri de
emigrare. Începând cu perioada Dej şi continuând cu perioada Ceauşescu
evreii au fost masiv epuraţi din aparatele de stat şi de partid. La
această epurare au participat cu zel şi unii lideri comunişti evrei,
adevăraţi antisemiţi, cum au fost Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu.
Evreii români au fost literalmente vânduţi statului Israel.
În România de azi există un maximum
de 5-6000 de evrei în majoritate în vârstă. Comunitatea evreiească din
România, care va dispare curând, este confruntată cu un antisemitism aproape fără evrei. Un sondaj de opinie din anul 2006 al Departamentului de relaţii interetnice, ne indică procentajul de răspunsuri afirmative la
întrebarea «în ce măsură sunteţi de acord cu urmatoarele afirmaţii
despre evrei»: evreii exagerează persecuţiile la care au fost supuşi
pentru a obţine avantaje - 31,5%; interesele evreilor din România cel
mai adesea diferă de cele ale celorlaţi cetăţeni din ţara noastră -
31,6%; politica şi finanţele sunt controlate de evrei - 31,5%; evreii
au sprijinit instaurarea comunismului în Europa - 20%; crucificarea lui
Isus este un păcat pentru care evreii nu pot fi iertaţi - 29%; suferinţa
poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu - 33,5%.
Să nu mimăm uimirea când vedem pe
şeful de cabinet al prefectului judeţului Mureş punând pe facebook
lozinca «Arbeit Macht Frei» ca răspuns la demonstraţii paşnice ale unor
cetăţeni români sau când purtătorul de cuvânt al PSD neagă Holocaustul
în România şi pogromul de la Iaşi. Proeminenţi intelocraţi români
contribuie la această situaţie făcând programatic elogiul lui Nae
Ionescu şi al elitei legionare antisemite sau lansându-se în apărarea
unui mizerabil fost activist UTC devenit partizan înfocat al lui
Corneliu Zelea Codreanu şi al nu foarte inteligentei lui amfitrioane TV.
Iar BOR este direct responsabil de faptul că o treime din români
continuă să creadă că «suferinţa poporului evreu este o pedeapsă de la
Dumnezeu»".
Radu Ioanid a publicat „Holocaustul
din România" şi „Răscumpărarea evreilor, Istoria acordurilor secrete
între România şi Israel".
Lucian Boia: „În vechiul partid comunist evreii erau numeroşi"
Istoricul ne-a precizat că „evreii
au fost supra-reprezentaţi în stânga românească în anii 30 în raport cu
populaţia totală (a acestei etnii n.red.). Evreii înclinau spre stânga
şi dintre aceştia mulţi spre comunism pentru că li se părea că, în acel
moment, comunismul le va rezolva problema lor care era integrarea
deplină în societatea românească". Boia a dezvoltat această idee în
cartea sa „Capcanele istoriei". „Comuniştii au venit la putere,
inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri. Pentru că aşa se
prezenta partidul comunist până la 1944; autenticul partid comunist, nu
partidul amplificat artificial (de aproape 100 de ori) în primii ani de
după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate
din nucleul comunist original. Iar acesta se prezenta oarecum invers
faţă de societatea românească. În vechiul partid comunist, românii
etnici erau minoritari. Iar evreii foarte numeroşi (dacă sintagma foarte
numeroşi n-ar fi ironică pentru un partid cu atât de puţini membri).
Printre intelectualii comunişti, sau doar comunizanţi, ponderea lor era
şi mai mare. Proporţia evreilor în aparatul comunist, şi mai ales în
componentele sale intelectuale (ideologia şi propaganda) corespunde
fidel proporţiilor originale. Ei nu au ajuns unde au ajuns în primul
rând fiindcă erau evrei, ci fiindcă erau vechi comunişti sau măcar
simpatizanţi... Evreii se angajau firesc în procesul de schimbare a unui
tip de societate care pentru ei însemnase excludere sau discriminare.
Susţineau, în propriul interes, un grad cât mai înalt de democratizare
şi egalizare. Se situau, aşadar, la stânga, mergând până la extrema
stângii. Au fost suprareprezentaţi nu doar în România, ci peste tot în
lume, în mişcarea comunistă apoi în acţiunea comunistă. Se întâlneau,
desigur, şi intelectuali evrei de dreapta dar mai rar. La dreapta se
vedeau confruntaţi cu naţionalismul şi adesea cu manifestări antisemite.
Dimpotrivă, li se potrivea întru totul umanismul internaţionalist
proclamat de stânga. Popor răspândit în întreaga
lume, avea chiar prin condiţia lor de oameni fără patrie sau cu mai
multe patrii o orientare universalistă, cosmopolită, iar funcţia lor a
fost considerabilă în circulaţia internaţională a ideilor. Savanţii lor
(Einstein, Freud), ca şi scriitorii şi artiştii, nu au încetat să
exploreze ţinuturi noi, neconvenţionale. Încă o dată, nu e în discuţie
condiţia «spirituală» a «semitului», ci condiţia socio-culturală a
evreului într-o situaţie istorică dată care impunea căutarea, fără
încetare, a unor soluţii de ieşire din cadrele tradiţionale".
Lucian Boia este autorul cărţilor „Istorie şi mit în conştiinţa românească", „România, ţară de frontieră a Europei."
Liviu Rotman: „Persistenţa unui clişeu"
Istoricul susţine că „formula
«evreii au adus comunismul» face parte dintr-un lung şir de clişee
antisemite. În mentalul colectiv al unor culturi politice, inclusiv în
cea românească, au fost lansate o serie de clişee, care aveau în comun prezentarea
evreului - un evreu virtual, colectiv - drept cauză a unor probleme
grave sociale şi politice. Dificultăţile problemei rurale s-au explicat
rapid prin prezenţa evreilor ca «lipitorile satului» - formulă lansată
de poezia, cu acelaşi titlu, de Vasile Alecsandri şi preluată imediat în discursul politic -, alcoolismul, prin prezenţa evreului-cârciumar, lipsa unei clase mijlocii era explicată şi ea de prezenţa evreilor, s.a.m.d.
În perioada interbelică se dezvoltă
rapid clişeul «iudeo-comunist» cultivat în primul rând de extrema
dreaptă legionară, dar acceptat şi de alte forţe politice. În timpul
Holocaustului, motivaţia «evreu-bolşevic», agent al unei puteri inamice,
a stat la baza unor politici antisemite, inclusiv a masacrelor de la
Iaşi - iunie 1941 - şi Odesa - septembrie 1941. Într-o etapă următoare, o
nouă judecată ultimativă îşi face loc: evreii au adus comunismul.
Judecăţi, care repetate obsesiv, devin axiome, ce nu mai trebuiesc
demonstrate. Vinovăţia evreului - sau a altor alogeni - este uşor de acceptat, ea serveşte orgoliului unei
societăţi ce evită să-şi asume propria istorie. Este, poate mai comod,
dar total nociv, pentru o autentică educaţie democratică.
Şi acum, să ne adresăm, foarte pe
scurt, faptului istoric, aşa cum este relevat de documente. Mai întâi
câteva date statistice: înainte de preluarea Puterii, în condiţiile
existenţei ilegale, Partidul Comunist are la mijlocul anilor '30
următoarea structură etnică: 26,1% unguri, 22,7% români şi 18,1% evrei.
Este un procent important, de evrei, dar departe de a acoperi formula:
un partid de evrei. După preluarea Puterii, în 1945, procentul evreilor
scade la 7%, faţă de 81,7% români - deci o infuzie mare de elemente
autohtone - 17% unguri şi 3,5% slavi (bulgari, ruşi, ucraineni). În 1950
- după «„epurarea» din partid a elementelor mic-burgheze, dintre care
mulţi evrei - procentul acestora scade la 3,5% din numărul total, deci
un procent mai mic decât cel general al evreilor în cadrul populaţiei
evreieşti, care era în acel moment de circa 4%. Această micşorare a
procentului evreilor este parte a procesului de «românizare a
partidului» ce a continuat permanent, pâna în 1989.
Şi totuşi, se impune o întrebare:
de ce a existat un număr important de alogeni - unguri, evrei, bulgari?
Este clar că aceştia au simţit în permanenţă o politică ostilă a
statului român, s-au autoperceput ca marginalizaţi. Şi astfel, unii
dintre ei s-au îndreptat spre o forţă politică, care cel putin teoretic
se arăta opusă naţionalismului, xenofobiei, antisemitismului. Că într-o
fază ulterioară se va dovedi că internaţio-nalismul afişat pe drapelul
comunist este fals, este altceva.
Acum, câteva cuvinte despre
aşa-zisa omniprezenţă a evreilor în funcţii de conducere. În primul
Birou Politic, ales la Congresul din februarie 1948, în organul suprem
de decizie format atunci, erau doi evrei, Ana Pauker - ce va fi exclusă
în 1952 şi care cumula şi portofoliul Externelor - şi Iosif Chişinevschi
- ce va fi exclus în 1957. După acea dată şi până în 1965, Biroul
Politic nu a mai avut un membru plin, de origine evreiască. După 1958,
va intra ca membru supleant Leonte Răutu, iar după 1965, când Biroul
Politic se va «topi» în Comitetul Executiv, un
organism mai larg, dar cu o putere redusă, vor fi cooptaţi, încă doi
militanţi de origine evreiască: Petre Lupu şi Gheorghe Stoica, acesta
din urmă, cu un rol pur decorativ (era un veteran). Aceştia au fost toţi
militanţii evrei, membrii ai forului suprem de partid, până în 1989. Pe
plan guvernamental au existat doi miniştri importanţi, de origine
evreiască, cu rol economic: Gheorghe Gaston Marin - ce a condus
importantul Comitet al Planificării şi un longeviv ministru al Chimiei,
Mihail Florescu.
Sigur, un număr însemnat de evrei
au fost în eşalonul doi: directori, inspectori etc. Mulţi au activat în
sectorul de propagandă: presă, cultură, unde erau vizibili. În organele
de securitate, numărul evreilor a fost departe de a fi majoritar, iar în
1952, una dintre primele sarcini ale ministrului de Interne nou-numit, Alexandru
Drăghici, a fost de a îndepărta elementele evreieşti din structura
Ministerului. Orientare, care a continuat tot mai dur, pentru ca în anii
'70 să fie înlăturaţi şi puţinii evrei din structurile...clubului
Dinamo (!). Dar fundamental este alt fapt, că toti aceşti demnitari
comunişti se aflau în acele poziţii, ca militanţi ai Partidului şi nu ca
reprezentanţi ai comunităţii evreieşti. Mai mult decât atât, cei mai
mulţi dintre aceştia evitau orişice contact cu mediul în care s-au
născut, iar unii dintre ei aveau discursuri excesiv de dure la adresa
comunităţii evreieşti, a sioniştilor, excelând în această direcţie Iosif
Chişinev-schi. Oricum, dacă erau obligaţi să vorbească despre realităţi
din lumea evreiască, aceştia foloseau formula «ei» şi niciodată «noi».
În zilele noastre persistă tradiţionale
clişee antisemite, inclusiv «evreii au adus comunismul», ce coexistă în
mod absurd cu teorii de tip conspiraţionist, că tot evreii au avut un
rol esenţial în căderea comunismului. Prezenţa lor este periculoasă şi
denotă o alarmantă lipsă de maturitate democratică."
Liviu Rotman este autor al
lucrărilor "Evreii din România în perioada comunistă" şi "Noi
perspective în istoriografia evreilor din România".
Marius Oprea: „Comuniştii au plasat abuzurile în seama minorităţilor"
Până în prezent, susţine Oprea,
persistă numeroase clişee privind rolul esenţial pe care l-au deţinut
minorităţile în cadrul Securităţii.
"Fără îndoială, prezenţa unui număr mare de evrei în aparatul de stat, inclusiv în instituţiile poliţieneşti,
nu poate fi negată - ca şi nici faptul că acest număr depăşea în unele
zone destul de sensibil raportul procentual general între minoritari şi
populaţia majoritară. Nu a fost însă vorba de criterii etnice în
selectarea cadrelor, cât în special de criterii de fidelitate, iar
prezenţa sporită a minorităţilor etnice în aparatul de stat nu face
decât să reflecte ponderea pe care acestea o aveau în mişcarea comunistă
în anii de ilegalitate. Problema generală a comuniştilor era aceea de a
găsi cadre capabile să lucreze în Securitate, unul dintre «sectoarele
speciale», în special din cauza bazei reduse de
selecţie. Noua putere a selectat şi promovat în funcţii cheie în
aparatul de stat vechi ilegalişti, între care, cel puţin în Siguranţă şi
apoi în Securitate, regăsim multe nume de evrei sau unguri. Faptul a
dus la o renaştere a sentimentelor xenofobe şi antisemite a unor pături
largi ale populaţiei româneşti, care identificau, fără prea multe
distincţii, minoritarii etnici drept potenţiali colaboraţionişti ai
regimului de ocupaţie sovieto-comunist".
Istoricul arată că „liderii
comunişti (Dej şi Ceauşescu spre exemplu n.r.) descopereau valenţele
discursului naţionalist tocmai pentru a plasa eşecurile şi abuzurile din
trecut ale regimului în sarcina minoritarilor, în special evrei,
producând astfel o serie de falsuri istorice care îşi arată roadele până
astăzi, când în discursurile naţionaliste această temă continuă să facă
carieră."
Marius Oprea a scris „Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii" şi „Şase feluri de a muri".
Stelian Tănase: „Două grupuri au fost atrase de comunism"
Dezbătând istoricul partidului
comunist din România, istoricul aprecizează: „Comuniştii s-au aflat la
periferia societăţii româneşti, niciodată integraţi comunităţii
naţionale şi politice... Un proletariat redus numericeşte, slab
organizat, mai sensibil la problema naţională decât la ideea revoluţiei
mondiale a privat PCR de a-şi construi o bază socială. Două grupuri
principale au fost atrase de comunism în România din motive etnice: unul
a fost acela al «popoarelor respinse», fără o bază teritorială sau o
clară identitate etnică (în România evreii erau principalul grup din
această categorie); al doilea grup era cel alcătuit din iredentiştii din
statele limitrofe, care erau nemulţumiţi de a fi incluşi în România şi
de tratamentul lor de acolo".
Stelian Tănase a scris „Elite şi societate: guvernarea Gheorghe Gheorghiu Dej"
Valentina Iancu: „Mituri naţionale - evreii şi comunismul"
Potrivit Valentinei Iancu, sintagma
„în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România
au fost evrei" este sentenţioasă.
„Această doctrină (comunistă,
n.red.) a atras atât români pauperi, cât şi reprezentanţi ai unor
minorităţi naţionale cu foarte multe probleme nerezolvate după Unirea de
la 1918, printre care şi evreii. În plus, nu ar trebui trecut cu
vederea faptul că evreii se aflau într-un moment istoric devastator, în
care ororile nazismului începeau să fie dezvăluite în toată cruzimea lor
şi în care devenea evident că majoritatea europenilor a fost surdă şi
oarbă la suferinţele inimaginabile la care populaţia evreiască a fost
supusă în timpul războiului. Sigur, abuzurile şi crimele comunismului nu
trebuie ocultate, dar să expediezi această problemă într-un mod atât de
facil şi de incorect este un deserviciu major adus istoriei naţionale.
Exculparea vinei şi aruncarea responsabilităţii unui întreg sistem pe
umerii unei minorităţi naţionale, sau a alteia, încurajează tendinţele
de neo-legionarism şi de naţionalism agresiv în creştere."
Valentina Iancu este curator la Muzeul Naţional de Artă.
Trei regimuri politice în trei ani
23 august 1944, căderea regimului Antonescu
24 august 1944 - februarie 1945: echilibru politic relativ datorat guvernării Sănătescu şi Rădescu;
6 martie
1945: Ocupantul sovietic a impus numirea guvernului condus de Petru
Groza dominat de Partidul Comunist (care reprezenta mai puţin de 10% din
populaţia României).
19 noiembrie
1946: Blocul Partidelor Democratice - o coaliţie de şapte partide în
care principala forţă o reprezintă comuniştii - câştigă, printr-o fraudă
masivă, alegerile.
7 noiembrie
1947: după ce îi exclud pe liberalii lui Tătărescu din guvern, mai
rămâne o singură forţă politică numită Partidul Muncitoresc Român;
30 decembrie 1947; Regele Mihai este forţat să abdice.
