dumnezeu si Dumnezeu

Sfântul Efrem Sirul (+379) zice: Când mintea a părăsit scopul blagocestiei, adică a dreptei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc. Şi fachirii cei din India, şi bonzii şi yoghinii postesc şi se roagă, dar pentru cine? Pentru satana, nu pentru Hristos. Nu primeşte Dumnezeu nici o faptă bună dacă nu se face după dreptarul Ortodoxiei.

hristos

Albert Einstein: "No one can read the Gospels without feeling the actual presence of Jesus."
Mahatma Gandhi: "A man who was completely innocent, offered himself as a sacrifice for the good of others, including his enemies..."
Fyodor Dostoevsky: "I believe there is no one deeper, lovelier, more sympathetic and more perfect than Jesus..."

Ivan cel Groaznic

Un imparat rus, Ivan cel Groaznic, spunea aratandu-si degetele de la mana dreapta: acesta e fiul meu Feodor, acesta e sotia mea Irina, acesta e nora mea, acesta e mama mea , acesta e fratele meu. Oricare mi l-as taia trebuie sa ma doara. Si dintre ei, pe oricare l-as supara, va trebui sa-mi para rau…! Parintele Iustin Parvu

film

There Will Be Blood

intelectualitatea. si nu numai...

Cind eram mica (anii 70), dar tara era mare, eu faceam parte din intelighentia sovietica. Din cite imi amintesc, in acea vreme, intelighentia sovietica avea doua vise mari si late: sa citeasca carti interzise sau greu accesibile (alaturi de muzica si filme) si sa calatoreasca peste hotare. Suferinta poporului si viitorul tarii nu erau lucruri care ne interesau prea mult. Aceste vise si, mai ales, neinplinirile lor deveneau treptat motive de a construi discursuri antiregim si de a ne plinge de lipsa libertatii.

Acum restrictiile sint departe in urma. Vizele au inceput sa curga si sintem mai mereu plecati in diverse tari, iar unii ne dau vize chiar pe 5-10 ani. In ce priveste numarul de carti si CD-uri, nici nu are rost sa mai vorbim, caci ele pur si simplu ne-au invadat. In acest moment fac cozi mult mai mari cei care vor sa vinda rusilor, decit cei care vor sa cumpere, asa ca marfa este din abundenta: poti sa cumperi orice si oriunde.

Pe alocuri se vinde bine Ortodoxia, pe alocuri Mahomed, pe Rubliovka in Moscova se cumpara ce e prea scump la New York, iar obiectele de lux si operele de arta din galeriile londoneze sint la mare cautare.

Intelectualii cumpara si ei ce pot si-si indeplinesc visurile din perioada brejnevista care le-au produs atitea frustrari. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit insa nu dintr-un exces de democratizare a tarii. As putea spune ca la acest capitol, Rusia are un rating destul de scazut si iese din categoria tarilor „poreadochinih / cumsecade”.

Paradoxal insa, cu exceptia unor grupuri marginale, pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit si cucerit nu cum am fi crezut noi in anii 70-80, adica prin revolutii si lupte pentru mari transformari, ci prin ceea ce noi dispretuiam: fericirea s-a infaptuit prin bani.

Am cumparat totul, am cumparat cartile, CD-urile si filmele pe care nu le-am avut, foile de calatorii la care visam atit de mult. Visul frumos al intelighentiei s-a implinit, iar acest vis, si acest lucru trebuie sa-l recunoastem cu tristete, era un vis pur consumerist.

Se pare ca in acei ani sumbri ai comunismului, noi sufeream mai degraba din cauza ca nu apartinem nomenclaturii sovietice, caci doar ea avea cartile si vinilurile la care visam noi. Iar acum, aceasta intelighentie a devenit, aproape inconstienta, nomenclatura insasi.

Privilegiile pe care odata le primea nomenclatura sint transferate astazi si spre intelighentie. Si fireste ca nu vrem sa le pierdem. De aici vine si teama noastra aproape paranoica in fata schimbarii.

Cred ca de teama schimbarilor care pot dauna locului caldut in care te afli si pierderea privilegiilor acumulate, multi dintre noi nu numai ca semneaza petitii in sustinerea Presedintelui pentru al 3-lea mandat, ci ar vrea in sinea lor ca el sa ramina acolo vesnic, atita timp cit ei isi pastreaza privilegiile.

Este o poveste trista de care intelighentia romana si cea din Est nu este deloc straina. Ekaterina Degot

amin

E.l Meleh Neeman (Dumnezeu este Rege intr-adevar), cuvinte care prin contractie formeaza AMEN (intr-adevar).

Lesbos - Grecia sec. X

Sfânta Tomaida s-a născut la Mitilina, din părinţi cu dare de mână, pe nume Mihail şi Cali, vestiţi pentru credinţa lor. Potrivit Sinaxarului grecesc, părinţii ei erau „o pereche minunată, plină de fericire şi blagoslovenie” Însăşi Maica Domnului i s-a arătat lui Cali pe când nu avea copii, spunându-i că o va naşte pe Tomaida. La vârsta de douăzeci şi patru de ani, Tomaida s-a căsătorit cu Ştefan, care s-a dovedit a fi „ cununa ei de spini”. Deşi era frumoasă, virtuoasă, bună gospodină, şi soţie evlavioasă, nedându-i prilej de nemulţumire, totuşi el s-a purtat cu ea foarte rău. Căsătoria ei nefericită i-a făcut pe părinţii ei să se mute la Constantinopol. Acolo tatăl ei a murit curând, iar mama s-a călugărit, şi pentru virtutea ei a ajuns stareţă. În ciuda muceniciei sale casnice, Tomaida şi-a urmat vieţuirea plăcută lui Dumnezeu. Zi şi noapte trudea în casă, ţesând haine pentru săraci şi dând mese flămânzilor. Căuta cu osârdie pe nevoiaşi pentru a-i ajuta. Cercetarea Sfintelor Scripturi era desfătarea ei cea mai mare, iar rugăciunea, privegherea şi mersul la sfintele slujbe îi erau cea mai mare mângâiere. Soţul ei însă îi era mereu potrivnic. Era necredincios, zgârcit şi lacom; vorbea în doi peri cu sfânta sa soţie, batjocorindu-i credinţa şi dragostea. Şi nu numai atât, dar o bătea cu sălbăticie peste tot trupul. Însă ea a rămas neclintită, încrezându-se mereu în voia lui Dumnezeu. Ba chiar se bucura că suferă muceniceşte din dragostea pentru aproapele (adică soţul ei). Căci nu a încetat să-şi iubească soţul şi a încercat să nu-i dea nici o pricină de supărare. Prin acest chip de vieţuire Sfânta s-a făcut vas curat al Duhului Sfânt şi a fost aflată vrednică să facă minuni. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri soţul ei nu s-a căit.
Moartea i-a venit de pe urma loviturilor date de sălbaticul ei soţ. Deci, după treisprezece ani de mucenicie în căsnicia sa, ea şi-a aflat odihna. Avea treizeci şi opt de ani. Sfânta Tomaida a fost îngropată în mânăstirea unde mama sa ajunsese stareţă. Mormântul ei s-a făcut izvor de multe tămăduiri. Ea a urmat să-şi dovedească dragostea pentru soţul ei chiar şi după moarte. Ajuns îndrăcit şi cu viaţă jalnică, el a fost adus la mormântul ei, unde s-a tămăduit. Din acea clipă el a început să trăiască o nouă viaţă de virtute şi evlavie. Vreme de veacuri cinstitele ei moaşte au rămas nestricate. Rănile pe care i le făcuse soţul se vedeau îndeosebi pe mâinile ei.

iudaism

iudaismul, o religie venerabila. m-am aplecat curios asupra iudaismului. sunt interesat cum traieste un popor cu o religie puternica FARA MANTUITOR, care sunt relatiile cu lumea, cu Domnul. nu cumva noi, crestinii...? pe masura ce aflu despre ei ma sperii de noi... fara intelegerea legii vechi nu stii unde esti acum, dupa CRUCE sau inaintea ei. mesianismul lor, mesianismul nostru social... poti sa ramai buimac. de cat de tampiti suntem noi cei ce ne numim crestini.
mare popor a fost Israel, si-a dus la capat menirea lui. noi?

http://dvartora.jewish.ro/pagina_principala.php

fiecare om este primul om

din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare?
Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea. Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond. Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.)
Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi. Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să trăieşti ca şi cum pe acest pămînt ai fi numai tu şi Dumnezeu. Ceilalţi şi lucrurile toate să nu te intereseze. Nu-i nevoie să fii Hristos… (care, de altfel, nu trăia în singurătate, ci numai printre oameni, participatoriu). E însă nevoie să înveţi a răbda singurătatea, ba a o şi iubi, a face abstracţie de toate: tu singur în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea nici nu avem voie să invocăm drept scuză: împrejurările. Nu există „împrejurări”, exişti numai tu, în deplina ta singuratică şi responsabilă unicitate. Nicolae Steinhardt