eu, noi, tu

eu este superior lui tu.
relatiile dintre oameni se bazeaza pe afectele naturale. cand acestea sunt umflate - patimi - sunt liantii singulari ai unei relatii, nu dezvolt.
cand spun eu imi e neclar cine este eu dar cand spun tu este incredibil de inutil. cand celalalt aude de la tine tu, in sinea lui te considera un naiv caci ce stii despre eu-l lui. eu este infinitul propriu apartinand totalitatii stiutului despre care sti si nu sti dar iti este aproape, singurul aproape. tu este pasiunea comuna, acceptarea comunicarii persoanei tale. celalalt accepta tu - ul daca sentimentele, unele, sunt comune. noi este superior chiar si eu-lui caci prin noi definim nedefinitul, relatia dincolo de afecte si conexiuni pasionale. noi implica lasarea tendintei de dominare jos si acceptarea relatiei pure. nu dezvolt. e un accent.

credinta in Tatal

credinta in Dumnezeu in Maica Domnului si in sfintii lui Hristos asa cred ca este: sa dai drumul copilului tau de 6 ani sa mearga la scoala cu ei ( sub protectia si sfatul lor) si sa crezi ca va veni acasa teafar si nevatamat tot impreuna cu Dumnezeu si Maica Sa. asta cred ca este smerenie si recunoasterea puterii Domnului tu facandu-te mic si nesemnificativ in Pronia LUI. cred oricum ca grija Domnului este mai puternica si mai eficienta decat orice ai face tu pentru oricine iti pasa. heraasku

lauda si ocara

Smerenia noi o cautam asa: de cate ori ma lauda cineva, a nu primi acele laude. Si, daca un caz ca vine timpul si te-o laudat cineva, n-ai voie sa-l ocarasti, ca, daca-l ocarasti, dai in alta groapa si mai rau. Si stii ce? Trebuie sa spui asa: aceasta persoana ma lauda, dar el nu stie de lupta mea. Si pana la urma poti sa faci cum a zis parintele Cleopa: daca vezi ca te lauda, spui in gand: apoi cum stie sa ma laude, tot asa stie sa ma si oacarasca. Iar daca el ma lauda si constiinta ma mustra, nu mai am nevoie de lauda lui. El ma vede ca un ou ros si cand il spargi pe oul ros vezi ca-i plin de gunoi si-l zvarli cu tot cu coaja. Nu-ti mai trebuie; aista sunt eu. Parintele Proclu

testamentul Maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazu

“Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, calugarita Teofana, muma raposatului Mihail voevod din Teara Româneasca, vietuit-am viata cestii lumi desarta… si înselatoare… si am petrecut lumeaste destul, în tot chipul în viata mea, pâna ajunsu si la neputinta batrâneatelor meale si la slabiciunea mea, în sfânta mânastire, în Cozia la lacuinta sfintei troite si la rapausul raposatului Mircea voevoda. Şi traiiu de ajunsu si luaiiu si sfântul cin calugaresc derept plângerea pacatelor meale. Acus ma ajunse si vestea desavârsirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de saracia doamna sa si a coconilor domniei lui prin tarale straine. Fuiu de plângere si de suspine ziua si noaptea. Dupa aceea, cu vrearea si cu ajutoriul Domnului din ceriu si cu rugăciunea cinstitilor parinti în zi si în noapte si plângerea mea si suspinele saraciei lor din tarale straine doara sventialui din naltul ceriului au auzit si s-au milostivit de i-au scos din tarale straine în teara de mostenire. Si mai vârtos au cugetat la svânta mânastire în Cozia pentru batrâna si jalnica lor maica. Şi deaca sa adunara unii cu altii, mare plângere si suspin fu întru ei de jalea fiiu sau Mihail voevod si pentru patima lor ce-au patimit prin tarale straine doamna Stanca si fiiu sau Ion Nicola voevoda si fiiesa doamna Florica. Fu dupa aceea întrebarea întru jale, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: cum am pătit noi, maică, sa nu pata nime din ruda noastra. Dara molitva ta, maica, cum ai petrecut? Maica zice: cu mult foc de moartea fiiu mieu si de jalea domniilor voastre, iara de catre svanta mânastire, am har dragului Domn din cer si multumesc parintilor din svânta mânastire c-am avut pace, rapaus si cautare de molitvele lor la nevoia mea. Zisera domnia lor: multumim si noi molitvelor lor pentru molitva ta, căci ai avut căutare de ei. Zise Maica Teofana: pentru aceea, featele meale, am fagaduit sventei mânastiri doao sate în Romanati: Frasineiu si Studenita pentru sufletul raposatului Mihai voevod si pentru sanatatea fiiu sau Nicolei voevod si pentru pomeana noastra si a tot neamului nostru sa fiu pomeniti la toate sventele pomeni, ci si dumnezeeasca liturghie, în vecie. Domnia lor zisera: Noi bucuroase, cum ti le-au dat raposatul Mihail voevod, volnica esti, fie date si de noi si de Nicola voevod si de tot neamul nostru, în vecie, pentru pomeana, ca sa aibi molitva ta si de icea înainte mila si cautare pâna la moarte de molitvele lor.” Maica Teofana

criza mondială

Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea.

Cine sunt eu ca să mă întrebi despre o taină atât de însemnată? „Vorbeşte când ai ceva mai bun decât tăcerea", spune sfântul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum mai bună decât orice vorbire, totuşi, din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criză" e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată". În Sfânta Scriptură acest cuvânt este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul 1, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (loan 5, 22; 12, 31). Şi apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).
Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.

Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul “judecată” în loc de "criză" de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!". Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!". Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!". Când era grindină, cutremure, omizi, soareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!". Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită „judecată", ci „criză". Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere!

Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este „judecată", se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză", cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Mă întrebi de cauza crizei actuate, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, si Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din lerusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani. Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.

Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză" pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: „Judecata lui Dumnezeu!".

Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu" în loc de „criză", şi totul o să-ţi fie limpede.

Sănătate ţie şi pace!

Sfântul Nicolae Velimirovici

semnul adevarului

Cu adevarat nimic n-a pier­dut mai mult neamul crestinesc decat trufia. Caci pe Adam sarpele l-a ratacit de la inaintarea lui spre Dumnezeu, amagindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevarat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mandriei. Iata adevaratele trasaturi ale caracterului crestin: acela pe care-l vezi infometat, insetat, obosit, sarac cu duhul, care se ana­lizeaza neincetat pe sine insusi zi si noapte, unul ca acesta este cel ce sta in adevar. Iar daca vreunul este indestulat si socoteste ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greselii, precum scrie: "Iata sunteti satui, iata v-ati imbogatit”; si mai zice: "Vai voua bogatilor, sclavii acestei lumi". Acestea sunt adresate celor care-si inchipuie deja ca sunt cineva. lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin. Sfântul Macarie Egipteanul

tacere si marturisire

Interviul cu p. Iustin din “Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005:

- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?
- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…
- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?
- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.
- Şi când trebuie să taci?
- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.
- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.
- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?
- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.
- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?
- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.
- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?
- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.
- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?
- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.
- Şi cum îţi dai seama?
- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.
- Dar dacă apără adevărul cu răutate?
- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.
- Cum să te supui stăpânirii de azi?
- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?
- Şi dacă te caterisesc?
- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.
- Este o vrednicie a fi prigonit?
- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.

marturisire

Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? ARHIM.IUSTIN PÂRVU

oameni - fiare

Spun unii că tot ce e socotit de lege necurat dintre
vieţuitoarele din aer, de pe pământ şi din mare, e fiară
sălbatică, chiar dacă pare blând la purtare. Dar Scriptura
dă numele acestor fiare fiecărui om, după patima ce o are. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL

minciuna

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvantul, iar altul minte cu toata viata lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are banuiala. Unul ca acesta vazand pe cineva vorbind cu vreun frate, banuieste si zice: despre mine vorbeste acela. Iar de va vedea ca a contenit a vorbi, iar banuieste ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuind ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuieste ca pentru ca sa-l intristeze i-a zis. In scurt, la tot lucrul are banuiala asupra vecinului, zicand ca pentru mine a facut aceasta, pentru mine a zis aceea, si pentru aceasta a facut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindca nici un adrvar nu gandeste, ci la toate are banuiala. Din aceasta se nasc iscodirile, grairea de rau, neascultarea, vrajba si osandirea. Unuia ca acesta de se va intampla vreodata sa i se adevereasca banuiala in vreun lucru, zice, ca si cum s-ar indrepta in cuvant: de aceea iscodesc orice, ca afland greseala pentru care sunt defaimat sa ma folosesc, parasindu-ma de ea. Deci intai aceasta incepere este de la diavolul caci de la minciuna a inceput: ca nestiind a banuit ceea ce nu stia. Cum ar putea pomul rau, sa faca roada buna? Iar de voieste cineva cu adevarat sa se indrepteze, cand ii zice fratele: nu face aceasta, sau de ce ai facut aceasta, sa nu se tulbure, ci sa-i faca metanie si sa-i multumeasca, si asa se va indrepta. Caci de va vedea Dumnezeu ca in acest chip este cugetul lui, nu-l va lasa niciodata sa se amageasca, ci va trimite pe cel ce poate sa-l indrepteze. Iar a zice ca pentru a ma indrepta cred banuielilor mele, aceasta este o indreptare a diavolului, care voieste sa-l insele. Avva Dorotei

in dar aţi luat în dar să daţi

Bunurile de care s-a împărtăşit cineva prin harul lui
Dumnezeu e dator să le împărtăşească şi altora, cu inima
largă. "În dar aţi luat, zice, în dar să daţi".Căci cel ce
ascunde darul în pământ bârfeşte pe Stăpîn că e aspru şi-şi
cruţă trupul, ocolind vitutea. Iar cel ce vinde duşmanilor
adevărul, pe urmă, neputând suporta ruşinea, ca unul ce e
chinuit de slava deşartă, se spânzură. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL

iluminare

Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte;
cel ce se smereşte se îmblînzeşte, dobândind deprinderea
de a-şi linişti mişcările cele potrivnice firii ale iuţimii şi
poftei; cel blând păzeşte poruncile; iar cel ce păzeşte
poruncile se curăţeşte; cel ce s-a curăţit, se luminează; iar
cel ce s-a luminat se învredniceşte să se sălăşluiască în
cămara tainelor cu Mirele-Cuvântul. Sf. Maxim Marturisitorul

intelegerea realitatii

Mare virtute este sa nu te impatimesti de lucruri. Dar cu mult mai mare decat aceasta este sa ramai
fara patima fata de intelesurile (chipurile) lor. Sf. Maxim Marturisitorul

deformarea intelesurilor

Inceputul ratacirii mintii este slava desarta. Caci mintea fiind miscata de aceasta, incearca sa margineasca dumnezeirea in chipuri si infatisari. (Evagrie Ponticul)