Pictura este sora mai mica a misticii - interviu cu H. Bernea

- Este multa vreme de cand nu ati mai avut o expozitie personala in Bucuresti. Intre timp ati avut unele, fie in strainatate, fie in provincie. De ce? Asa ati crezut ca este bine, au existat piedici insurmontabile sau "asa a fost de la Dumnezeu sa fie"?

- A fost normal sa fie asa. Un factor agravant a fost revolutia si implicarea unora dintre noi, peste masura de mult, in diferite activitati, in primii ani dupa '89. Cum este si cazul meu. In strainatate nu am avut chiar asa de multe. Este adevarat, am avut o expozitie mare in '90. In provincie, iarasi, nu am avut multe. Este inselatoare impresia. A fost, de fapt, marea expozitie de la Bucuresti, reluata, dar mult dezvoltata, in '87, la Targu Mures. Apoi, o alta expozitie la Bistrita '90.

Dar, pentru mine, prin '92 se incheia, firesc, o etapa de lucru. Este vorba de acest subiect, derivat din Prapori, unind intr-un fel Praporii si Dealul, care este Turla si, mai ales, de traseul de la Gradina la Iconostas, recompunand peisajul monastic, trecand prin Coloana. Acesta-i aspectul exterior, dar nu numai exterior. Se poate vorbi ca de o coincidenta neintamplatoare sau de o aparenta coincidenta despre faptul ca eu am inceput sa pictez turle in momentul in care Ceausescu darama foarte tare biserici. E clar ca subiectul nu e cu totul "nevinovat". Am cautat anumite subiecte prin care sa-mi afirm deschis si polemic, in Europa de astazi, mai ales in timpul lui Ceausescu, apartenenta la o credinta, la o Biserica. Cum spun, este evident ca aceste teme nu sunt numai niste teme exterioare sau niste "motive". Sigur, aici ar trebui explicat in continuare ce s-a intamplat cu "motivul", incepand de la impresionisti si terminand cu ultimele dezvoltari, asa-zis post-moderne.

- Toate ciclurile dumneavoastra, incepand cu Dealul, cu Hrana au conotatii de credinta, in orice caz, dar unele chiar conotatii liturgice cum sunt, de pilda, "Interioarele de biserici". Sunt aceste cicluri, totodata, si jaloanele unui drum spirituala! Fiintei, dincolo de faptul ca sunt subiecte care inlesnesc o exprimare plastica cu mare forta de sugestie?

- Sigur, sunt mai mult decat niste teme care inlesnesc o huna exprimare plastica. Mai ales pentru un om cu nevoile si durerile sfarsitului mileniului doi, nu-i deloc intamplator. Cred ca traseul parcurs de mine, aparent catre o exterioritate, este de inteles. La ce ma refer? In 1969, '70, 71 nu-mi doream decat sa resacralizez gestul de a picta si de a privi. Sa obtin o privire care sa nu fie obosita si plictisita, ci curata, insotind un gest de aceeasi natura. Am constatat ca in momentul in care, intr-adevar, pui ceva in actiunea ta, arta este o cale de comunicare.

Mi se parea mult mai important sa resacralizez gestul pictand orice, decat sa pictez biserici (chiar si spuneam asta atunci!) intr-un mod absolut impersonal, autonom de subiect. Vreau sa spun, ca si cum ai picta vapoare, cipici, pomi. Cu timpul, lucrurile s-au asezat complet altfel. Pe de o parte, chiar a picta pomi a capatat o conotatie de dragoste, de privire spre sacru, dincolo de gestul picturii, iar pe de alta parte am fost obligat sa-mi afirm credinta. Asa am simtit eu. Mai ales in ultimii ani ai lui Ceausescu, asta devenise evident.

Praporii erau botezati de catre oficiali "panouri decorative", fapt care m-a facut sa ma decid sa atac subiecte atat de explicit religioase, tratate, desigur, cu toata intelegerea necesara fata de un lucru sacru. Deci, un gest resacralizat pe un subiect care este un subiect total, cum este cazul, de pilda, cu Interioarele de biserici.

Pentru mine n-afost un lucru usor. Spun "pentru mine", fiindca am parcurs foarte multe etape si stiu bine ce implica gestul de a picta cu o conotatie religioasa. Sa pictezi, de pilda, un iconostas, un obiect care el insusi este o arta totala: si pictura, si sculptura, si scenografie, si teatru chiar, si arhitectura. Sa-l iei si sa incerci sa faci o noua imagine este un pariu mare si dificil. L-am acceptat dintr-o necesitate spirituala, din convingerea ca noi, in ziua de azi, trebuie sa ne afirmam foarte clar in fata acestui "val" amorf si plasmatic care ne imbratiseaza, ca sa zic asa. Acest "val" era pentru mine evident de mai multe decenii, de cand fusesem in Occident. Aici acest lucru nu era atat de evident, aveam de a face numai cu forma lui brutala, un pumn in masa si un sut in fund.

Acolo, in varianta dulce, aceea a libertatii, se vede ce dificila e opozitia in fata acestui val. Deci, eu am fost intr-un fel pregatit pentru aceste incercari. Sigur, pe langa aspectul polemic, ma bucur sa arat ca se poate picta cu mijloace considerate arierate (de la Deal fac acest lucru), ramanand foarte actual. Este un fel de sfidare la adresa inventivitatii, la adresa imaginatiei artistice debordante, lipsita de limite si de repere. Si atunci, simpla revenire, vorba lui Caragiale, la "glastra" cu floarea de acasa si la mirosirea acestei flori, poate sa para un gest avangardist si revolutionar (asa cum s-a intamplat cu Dealul). Mi s-a parut ca acesta este un lucru care merita sa-l incerc, sa-l investighez si, uite asa, am ajuns aici.

La suprafata si la vedere este simplu sa te arati credincios. Sunt atatia care se apuca acum sa picteze pe teme cu conotatii religioase (biserici, turle, cruci etc), dar daca in spatele lor nu se ascunde o devenire de cateva decenii sau, macar, de cativa ani, nu inseamna mare lucru. Sunt, in cele din urma, artificiale si goale de continutul pe care-l evoca.

- Matisse spunea ca Duhul ii conduce mana. In ce masura si in pictura dumneavoastra, cand ati terminat-o si o priviti, constatati ca este mai mult decat ati pus? Daca va uimeste, chiar, oarecum, printr-o noutate fata de ceea ce stiti ca ati pus in ea?

- Acum, dupa atata abuz de demiurgie, e cam greu sa accept afirmatia lui Matisse, asa. Adica nu trebuie s-o spui, chiar daca asta se intampla. Asa cred. Probabil ca se intampla, insa eu sunt atat de rar vizitat de Duhul Sfant, incat... in orice caz, sunt absolut constient de ceea ce mi s-a pus in traista, adica de talantii primiti.

Dar, intr-adevar, adesea mi se pare ca regasesc in ceea ce fac mult mai mult decat ceea ce fructific eu. Asta e limpede! Pentru ca, altfel, fata de cat de putin am izbutit sa ma concentrez, mai ales in ultimii ani, de cat de putin am facut ceea ce trebuia, adica de cat de putin am construit obiectul, rezultatele sunt, intr-adevar, mai bune decat te-ai astepta.

- Care este cota de experiment in pictura dumneavoastra si care e partea "sigura" de mestesug bine stapanit si de problematica, specifica lui, rezolvata o data pentru totdeauna? Exista o tentatie spontana de a "experimenta"mereu, care se cere supravegheata?

- Tentatia experimentului, daca acesta nu este luat ca un lucru exterior, exista in fiecare moment la un om care incearca apofatic (teologic spunand) sa-si tot nege imaginea si sa incerce mereu sa o ia de la un grad zero al definirii. in momentul acela mijloacele cele mai obisnuite, pe care le-ai intrebuintat de un milion de ori, devin un lucru capricios, extraordinar de dificil de dominat, straniu chiar. Ele sunt aceleasi pe care le-ai intrebuintat dintotdeauna, dar, ca sa le stapanesti, iti trebuie o atitudine extrem de deschisa, de abandon, as putea spune. Este, in fond, o forma de umilinta.

- Aveti impresia ca sunteti pe "frontul picturii", undeva in "linia intai"? Recunosc ca imaginea e putin fortata, dar intelegeti ce vreau sa spun.

- Eu am considerat, ani de zile, ca tot ceea ce fac este sa ma pregatesc pentru o opera foarte importanta, care va trebui sa vina intr-o buna zi, ca un moment de rascruce, ca un moment de incercare. Inca nu a venit! Nu stiu daca este important sa vina, sau este important sa fii in stare de asteptare. Asta cred ca este mai interesant. Seamana ceva mai mult cu ceea ce ar fi mai autentic, mai spiritual. Nu vreau sa fac o paralela cu rugaciunea, cu toate ca despre pictura se spunea ca este sora mai mica a misticii. Ca si rugaciunea, nu se stie cand "da" ceva, cand tu simti ca ai realizat ceva, ai depasit un anumit stadiu, ai iesit dintr-un anumit automatism. Este buna aceasta abandonare si lipsa de pretentii de la gestul tau, de la cantitatea de investitie fizica, sufleteasca si materiala si sa nu ai neaparat rezultatul "economic" calculat pozitiv. Daca gandesti altfel, n-o sa obtii nimic, sunt sigur. Decat daca vrea Dumnezeu. Atunci se poate, realmente, oricand si oricum.

In mod normal, este extraordinar sa lasi de la tine, sa nu ai pretentii. Eu nu prea izbutesc. Firea mea nu a fost pregatita pentru asta. Dar, culmea, eu am o multumitoare disciplina. Si, mai ales, nu judec lucrurile dupa prima aparenta. De exemplu, proiectez ceva, fac toate demersurile necesare pentru ca un lucru sa se produca, si iese altceva. Trebuie sa ai suficienta clarviziune si simt al masurii ca sa-ti dai seama ca acel "altceva", cu toate ca nu este ceea ce-ai vrut tu (desi, "ceea ce ai vrut tu" este, in fond, ceva destul de echivoc), contine poate un lucru mai valabil, chiar daca adesea e mai putin reusit. El poate fi un lucru mai profund pentru devenirea ta.

- Sunt artisti, creatori, pentru care fiecare opera este distincta, iar altii, pentru care tot ceea ce fac par a constitui parti ale unei opere unice. Oare nu ap putea fi incadrat in a doua categorie? in sensul ca in parcursul dumneavoastra nu sunt "rupturi" sau "cotituri" spectaculoase si pictati la nesfarsit, adaugand si completand, descoperindu-l prin el insusi, acelasi tablou unic?

- Poate sa para asa, pentru ca am ajuns, sa zicem, la niste constante tehnice. Altfel, nu apartin acestei categorii de artisti care are reprezentanti ilustri, cum ar fi Bonnard sau, la noi, Pallady si Petrascu, care par, intr-adevar, ca picteaza acelasi tablou.

- La noi, cele mai vechi marturii artistice nu sunt cele ale cuvan­tului sau ale muzicii, ci cele din pictura si arhitectura. Pe de alta parte, la Conferinta laicatului, nu stiu daca era intamplator, artistii plastici predominau, in raport de alte "bresle". Este oare pictura, fata de alte arte, o cale mai accesibila de apropiere de credinta, de Dumnezeu?

- Nu, eu cred ca este mai grea, pentru ca cere acest abandon. Pictura este o cale mai grea, pentru ca cere mult si da putin. Da putin, in sens material. Se spune, comparand crestinismul cu alte religii, ca cere mult si da putin. Dar putinul acela este asa de pretios, incat acel "cerut mult" nu mai este asa de grav, "putinul" obtinut incepe sa atarne mai greu in balanta. Dar poate ca privit din afara.

- Eu la altceva ma refeream. Daca pictura reveleaza mai lesne omului pe Dumnezeu, daca este o fereastra mai transparenta?

- Este! Sunt multe lucruri care pot explica asta. Unul dintre ele, si nu cel mai putin important, este bidimensionalitatea. Faptul ca ea produce o schimbare de limbaj in realitati foarte clare, precise si adevarate. Aceasta bidimensionalitate evita ab initio tot ce este aluzie la tridimensional, fuge de idolesc. Ea, deci, nu poate fi decat precum cuvantul... Acesta ar fi un argument, dar trebuie dezbatut foarte pe larg. Altfel, a picta, mai ales dupa natura, inseamna, intr-un fel, a contempla in permanenta zidirea divina. Pentru cel care crede (dar, vorba Parintelui Cleopa, chiar si pentru cel care nu este neaparat crestin sau botezat) apare acest simplu fapt ca Cineva este Ziditorul lucrurilor ce le are in fata ochilor, si acest Cineva nu este omul. Si pictorul acela, care, privind si pictand, observa asta, are toate sansele sa evolueze bine.

Apoi, cred ca pictura mai are ceva interesant: este, in fond, extrem de fragila, extrem de trecatoare. Chiar si muzica, care pare cea mai trecatoare, poate lasa in urma o partitura, ceva. in cazul picturii, nimic altceva decat ea insasi poate reprezenta. Acum pot sa ramana poze, dar, cu toate mijloacele moderne de reproducere, ele raman foarte diferite de original, aduc o informatie destul de palida si adesea falsificata. E adevarat, de asemenea, ca actul e unic, gestul fiind materializat in mod unic, ceea ce nu se intampla in cazul poeziei, casa nu mai spun al sculpturii. Aceste aparente handicapuri pot deveni avantaje ale picturii, daruri ale ei. Am putea spune ca usuratatea ei, in sens material, este o calitate. Este foarte usor de distrus... Se strica daca ploua... Ce-i trecator este mai legat, poate, de natura omului.

- Va despartiti greu de picturile dumneavoastra ?

- Da, pentru ca le consider pe toate experiente unice. Mai ales cand fac un bilant, dupa ce a trecut o perioada, o etapa... De exemplu, dupa Prapori. Dupa ce s-a consumat actul expunerii lor pe perete, parca mi-e putin mai usor...

- Ce reprezinta, deci, pentru dumneavoastra, o expozitie perso­nala?

- Este ca un act final, adica exact acela care termina pictura. in sensul asta, daca vezi asa lucrurile, as spune, clasic, ca e un act perfect legitim si personal, un act final al unui traseu. In momentul in care nu constructia, coerenta si participarea spirituala profunda sunt motive de validare ale unui act, atunci tot ce vreau eu e dusman.

- Punctul final n-ar fi muzeul?

- Asta nu mai tine de tine. In momentul expozitiei tu ti-ai indeplinit deja misiunea. Asta mai ales pentru artistii legati de coerenta lucrurilor pe care le fac. Sunt altii care nu incearca sa determine atat de precis rostul lor, se lasa mai in voia sortii. Pentru cei dintai expozitia este foarte importanta; pana nu o fac, parca nu s-a incheiat ceva, nu s-a produs bilantul, continua sa taraie, intr-un fel, dupa ei, perioada nefinalizata. Eu am simtit, in ultimii ani, in mod evident, asta: lucruri care nu mai sunt actuale si pe care nu poti sa le depasesti, numai pentru ca nu ai zis "gata, s-a terminat".

- Am observat ca sunt totusi destui pictori buni care sunt in Biserica, sunt credinciosi (in sensul de "practicanti", ca sa folosesc un cuvant care-mi displace), dar in afara de Sorin Dumitrescu, care a facut icoane pentru Biserica Sfantul Silvestru, si de Ion Grigorescu, care acum picteaza icoane pentru Biserica Stavropoelos, nu mai stiu pe altii care sa se fi angajat in pictura de biserica propriu-zisa: icoane, fresca. De ce? Este prea constrangatoare? Cui li revine datoria sa faca asta?

- Cred ca exista un fel de inhibare in fata lucrurilor importante si a optiunilor fata de ele. Cum spune Mantuitorul, trebuie sa alegi totdeauna limpede intre da si nu. Aceasta inhibare (eu m-am analizat pe mine) mi se pare evidenta la intelectualul epocii noastre. Mai ales la oamenii buni, foarte responsabili si talentati. De exemplu, sunt rarisimi intelectualii foarte buni, membri ai unui partid. ii numeri pe degetele de la o mana. S-a intamplat ceva, o data cu comunismul si o data cu ateismul militant, de origine occidentala sau bolsevica, care au indepartat majoritatea artistilor buni de pictura religioasa. Dar degradarea asta a inceput mai de demult. S-au ocupat de pictura religioasa cei care nu mai reuseau in arta. A fost o adevarata catastrofa.

Am si eu doua-trei studii mici de icoana, pe care, insa, ie tin ascunse! Eu, daca la un moment dat as face o astfel de arta, as vrea s-o fac printr-o optiune totala. Adica, in momentul in care voi fi lamurit ca felul cel mai plin si mai total in care pot sa ma exprim ca pictor este acesta, atunci o s-o fac. Deci, inca ne balacim, sa zic asa, intr-o zona caldicica, dar este foarte explicabil.

Revin. Mai ales prin anii '70, mi s-a parut mult mai important ca eu, ca artist, practicand o arta de tip european sa o apropii pe nesimtite si in sensul cel mai profund de cult si de Biserica, decat sa am o optiune strict formala, si sa incep sa-l pictez de pilda pe Sfantul Nicolae, neintelegand si ramanand numai la scoarta lucrurilor. Cred ca evolutia este mai buna asa.

- Totusi, impasul nostru este ca avem nevoie de acest tip de pictura in biserici, el nu poate fi eliminat, constituind o componenta dogmatica a liturgicului, iar cei care o fac nu sunt intotdeauna foarte chemati pentru aceasta.

- Cred ca nu vom disparea noi si vom vedea si aceasta minune, dar trebuie sa aiba un chip aparte aceasta revenire, care va fi totala si in forta. Va coincide cu o schimbare fundamentala in sanul Bisericii, ma ierti ca spun asta, dar nu se poate altfel. Eu asa banuiesc ca va fi, si atunci va fi o schimbare fundamentala si la intelectuali. Nu cred ca schimbarea la intelectuali va genera schimbarea in sanul Bisericii, ci invers. Deci, eu cred ca se va petrece o schimbare fundamentala in Biserica... Sau, cine stie, lucrurile vor trebui sase mai agraveze... Dar arta icoanei este inca viabila si inca ni se cere noua, pictorilor, sa spunem da sau nu.

- Da? Sunteti sigur de asta, fiindca sunt destui cei care afirma ca acest gen de arta a murit?

- Nu a murit, e sigur! Eu raman stupefiat de minunatia icoa­nelor, dar nu pictez inca icoane. Stii cand ar putea sa moara? Atunci cand o sa avem dispret pentru ele. Este exact ca si in cazul picturii dupa natura. Ma uit la natura si fac numai patrate, atunci dispare pictura dupa natura. Poate intr-o zi am sa fac pomi, dar trebuie sa ajung la o justificare interioara, ca sa fac asta.

- Catacomba este o sala potrivita pentru pictura dumneavoastra?

- Ca program, da! Nu este strain, in nici un caz. Asta nu inseamna ca toti "catacombistii" stau bine la Catacomba, vizual vorbind. Peretii sunt dificili si uneori este o lipsa de lumina, dar totusi e mult mai potrivita decat in alte locuri, pentru ca aici lumina, ca spectru, este mai buna decat neonul sau... Este alta problema insa. Este vorba despre o parte a picturii mele care incepe de la un fel de proplasma, ca la icoana, care incepe de la inchis la deschis.

- In general, se incepe invers?

- Invers. Sunt picturi care nu pun atat problema luminii, cat cea a corectitudinii spectrului. Dar aici la mine este problema intensitatii, am nevoie de intensitate. Pentru aceste picturi, care pornesc de la fonduri negre, chiar daca ajung cu ultimele tonuri la valori mai luminoase, am nevoie de foarte multa lumina. Sunt picturi care sug lumina.

- Imi aduc aminte ca Parintele Staniloae regreta intr-un fel, asta chiar si in legatura cu Horea Pastina, care ii era foarte apropiat, ca astazi portretul a pierdut din pondere in tematica picturii. El punea un temei teologic in aceasta cerinta, chipul fiind acela care comunica in chip maximal persoana. Cum s-ar explica aceasta scadere a ponderii portretului?

- Este clar, sigur. Portretul are cel mult locul pe care il are orice obiect. Explicatia cu aparitia fotografiei nu este deloc suficienta.

- La noi, in pictura interbelica, portretul era inca, relativ, frecvent.

- Da, da. Erau inca oameni bogati care voiau sa aiba portrete. Dar sunt multe explicatii. Cred ca este la fel ca si cu icoana. Cred ca sunt legate mai profund lucrurile. Un om serios, deci cel care-si ia responsabilitatea gravitatii actului pe care-l face zilnic, acela de a picta, nu poate sa faca orice. De exemplu, sa picteze icoane sau sa picteze portrete, numai pentru ca acestea lipsesc, iti trebuie o justificare mai profunda. Neavand-o, nu o faci. Ar fi inca ceva, o explicatie, anume faptul ca portretul este ceva foarte aservitor pentru libertatea fara margini, aclamata si atat de mult iubita de artistii moderni. Si atunci, portretul ori a devenit ceva ca la Matisse, un fel de semn decorativ, ori a disparut. Sau, in pop-art, este adus ca un cliseu stupid al unei realitati contrafacute si utilizarea tocmai a portretului, care este o fereastra a sufletului, arata absoluta si scandaloasa impietrire a gestului.

- Vreau sa va intreb despre Biserica ceva. Ce va supara, ce va doare cel mai mult in Biserica noastra, acum?

- Multe! In primul rand, comportamentul meu, dar asta in­seamna sa joc rolul de ipocrit, de om atat de modest, incat se vede numai pe el. Ma mira, recunosc, faptul ca eu resimt acest lucru ca pe un fenomen grav. Ca si faptul ca, pe vremea lui, Caragiale resimtea doar el acest lucru ca pe ceva grav. Restul lumii dormea foarte bine si linistit. Ce s-a intamplat oare, pe parcurs, de atunci? Asta este o intrebare foarte deranjanta? Noi abia acum am ajuns sa culegem fructele acelei nepasari crase.

Dupa aceea, cred totusi ca Toynbee are dreptate cand spune ca trairea religioasa este si ea ca orice organ (pare darwinista pozitia), rugineste daca nu este folosita. Trebuie exersata. Cred ca aceasta este valabila pentru orice lucru pe lumea asta. Dar, spre deosebire de el, eu nu cred ca acest sentiment poate disparea. Ba chiar s-a vazut acum ca apare in generatii care nu au nici un motiv sa mai aiba macar aducere aminte de aceasta importanta jumatate a existentei umane.

Dar, ca sa revin la intrebare, eu sunt o fire mai agresiva, poate, in orice caz, mai "in atac". De aceea, mi-ar placea ca Biserica sa fie mai constienta de puterea pe care o are. Nu de puterea atemporala, ci de aceea temporala, chiar. As vrea sa vad aceasta. Ma deranjeaza faptul ca Biserica nu-si da seama ce putere are. Eu nu cred ca Biserica Ortodoxa trebuie sa isi iasa complet din tatani, din felul ei de a fi, acela fixat de demult, dar cred ca daca s-ar uita foarte bine la Sfintii Parinti ar vedea o atitudine activa si, uneori, chiar razboinica. Nu violenta, dar razboinica. Pentru timpul nostru, cred ca s-ar justifica o astfel de atitudine.

- Noi, cand vorbim in particular, suntem, nu o data, critici la adresa Bisericii, la latura ei lumeasca, administrativa. Dar n-ar fi oare momentul sa ne intrebam ce-am putea face noi mai mult pentru Biserica, momentul unui misionarism "interior", prin care sa ne "trezim" reciproc?

- Da, probabil. Este bizar cat de mult reflecta Biserica slabiciunile poporului, sa zicem, la un moment dat. Sigur, preotii sunt din popor, si atunci cum sa fie, sunt oameni ca noi. Dupa cum este bizar sa vezi actiuni de genul "Romania Mare" prezente la oameni din sanul Bisericii, fapt care face din patriotism o meserie. Sunt atat de compromitatoare..., cum sa le zic, santajele sentimentale? Deci exista niste lucruri foarte stranii.

Dupa aceea, ceva care vine din lumea activismului. Am constatat la foarte multi clerici o atitudine de calda condescendenta fata de laicii care se implica prea mult sau "isi dau duhul" pentru o anumita problema. Ei traiesc intr-o liniste totala, considerand, in primul rand, ca laicii acestia sunt cu totul deplasati, ca actioneaza unde nu trebuie si nu este de nasul lor, iar in al doilea rand, ca numai harul sacerdotal actioneaza in chip suficient. Si atunci laicul nu trebuie sa mai faca nimic, in sensul ca nu trebuie sa aiba nici o initiativa in Biserica, ci doar sa astepte lucrarea harului clerical si sa o slujeasca fara cracnire. Este greu de acceptat asa ceva in ziua de azi.

- Dar daca v-ar chema Patriarhul maine si v-ar cere trei sfaturi, sau macar numai unul, ce i-ati spune, in cazul unei totale sinceritati si din partea Prea Fericirii Sale, si din partea dumneavoastra?

- Pot eu sa spun la ziar ce i-as spune? l-as spune lucruri foarte grave, care nu sunt de scris. Sunt secrete.

- Dincolo de faptul ca sunteti directorul Muzeului Taranului Roman, cum comunicati cu taranul? Ati umblat, ati calatorit, i-ati intalnit. Ma intereseaza relatia umana.

- Care taran?

- Cei pe care i-ati intalnit.

- Tiganii i-au inlocuit, din pacate, atat de mult! Am facut scoala cu tarani, la Poiana Marului, incat sunt foarte deceptionat de ceea ce vad. Am revenit dupa multi ani si am vazut un sat complet compromis si intr-o degradare galopanta. Abrutizare, violenta, alcoolism, distrugerea ierarhiilor. Sunt, in fond, efectele comunismului. Aspectul galopant este efectul comunismului, altfel, acest lucru, cu blandete, s-a produs peste tot, prin dizol­varea lumii vechi.

Nu mai suntem in stare, probabil, sa vedem (si asta ar fi bine sa faca Muzeul Taranului Roman si ar fi bine sa faca mai multi) ca in dosul acestei degradari exista un anumit fond care nu s-a schimbat. Lucrul acesta este greu: iti trebuie o profunzime a privirii si o implicare plina de dragoste pentru acest studiu, pentru a vedea ca lucrurile, in fond, ar fi fost greu sa fie complet distruse. E adevarat, comunismul poate sa se laude ca a creat omul de tip nou, ca a distrus structurile vitale ale societatii romanesti. Desigur, asta s-a intamplat si prin alte parti. Dar ceea ce putem noi sa vedem este faptul ca n-a reusit comunismul sa distruga, totusi, acea fire profunda, prin care omul este acelasi de mii de ani. O sa spui ca da, pe aceea nu a distrus-o nimic. Este adevarat. Si acolo exista acea aspiratie, acea latura care face ca fundamentul spiritual al oricarui gest si al ratiunii de a fi al omului sa fie acelasi.

- Regasiti in dumneavoastra un filon taranesc?

- Nu stiu. Dumnezeu stie de ce ma simt asa de mandru in fata unei imagini cu un taran sau o taranca. Este un sentiment foarte puternic. Nu stiu daca este mandria, o bucurie de cercetator, una artistica, una de tip estetic sau este, in fond, o mandrie mai dificil de recunoscut, si anume, aceea de a fi ruda cu oameni extraordinari, de a nu fi din acelasi neam cu sefii de azi.

Omul mediu din Romania era un om remarcabil, si acum el nu mai exista. Avantajul meu, din care imi vine bucuria, este ca eu sunt constient ca acest om a existat. Si eu cred ca acest om poate iesi oricand la suprafata. Calitatea umana ii permite asta. Nu este mort! Poate avea loc o resuscitare. Sunt lucruri dificil de demonstrat printr-o argumentatie "stiintifica". Dar in momentul in care privesti orice poza, sa zicem de la 1900, incepand cu cele cu muncitorii de la nu stiu care fabrica si terminand cu notabilitatile amarite dintr-un sat de pe cine stie ce coclauri, si ii vezi cum arata toti, cam cum arata Consiliul de ministri britanic (toti, dar toti, aratau asa!), iar in ziua de astazi, cei din guvern arata cum arata... Eu nu pot sa cred ca lucrurile astea s-au pierdut complet, caci multi dintre copiii acelora traiesc, sunt pe strada acuma, si arata cum arata...

Exista o anumita parte a vietii care s-a degradat treptat, progresiv (asta legat de cuvantul "progres"!), irevocabil si ireme­diabil. E o parte subtire a existentei care s-a dus si anume, aceea a raporturilor de finete intre oameni, intre oameni si lucruri. Ea tinea de educatia crestina, in mod cert.

- Daca am privi pictura ca un lant continuu, "veriga Bernea" unde ar fi, unde s-ar plasa?

- Cred ca nu este semnificativ, pentru ca as putea sa dau doua-trei raspunsuri. Ma leaga un lant mic de Polcovnicu. Da, da, de Nicolae Polcovnicu. Si unul de Andreescu. Si unul, ascuns, de Luchian. Nu ma simt deloc fara parinti. Cel mai bine si mai bine te simti totusi langa desfasurarea de pe peretii bisericilor. Acolo este ceva...

Costion Nicolescu

AICI

Biserica si sat, religie si viata religioasa - E. Bernea

Nu putem decat sa fim de acord cu Ernest Bernea atunci cand afirma ca: "Cercetatorii folcloristi au igno­rat in intregime rolul Bisericii in viata religioasa a satu­lui si a taranului roman." Si daca acest lucru s-a ma­nifestat pregnant inainte de 1944, el a fost cu atat mai mult impus dupa aceea. Aceasta lipsa de interes a folclo­ristilor pentru manifestarile crestine ca atare, integrate in viata curenta a taranului, are cauze multiple: o seculari­zare generala a stiintelor, accentuata in secolul al XIX-lea, conceptia ca aceste manifestari apartin religiei oficiale (expresie care apartine, printre altii, si aceluiasi Ernest Bernea), deci au fost impuse oarecum din afara si ca atare nu ar spune atat de mult din punct de vedere antropo­logic, cat o spun diversele manifestari cu continut pagan sau (aparent) fara o marca crestina prea evidenta.

Sigur ca afirmatia de mai sus este completata la Ernest Bernea de o alta, referitoare la atitudinea celor ca­re vin din campul teologiei: "Teologii inclina sa-nlature tot ce este dincolo de dogma si ritualul crestin." Concluzia eminentului cercetator este aceea, fireasca, ca trebuie operat cu toate instrumentele de cercetare si tre­buie luate in atentie toate categoriile de fenomene: "Via­ta religioasa a satului romanesc nu poate fi determinata si inteleasa fara studierea totala a acestor fenomene. Desi pot fi deosebite mintal, cele doua categorii alcatuiesc in realitate un intreg, un organism cu o traditie de milenii."

Impletirea in ansamblul credintei taranesti a unor elemente apartinand limpede vietii crestine (prezen­ta extrem de raspandita a crucii, de exemplu) cu altele de nuanta sau de continut pagan face adesea dificila cerce­tarea, pe de o parte datorita posibilitatilor multiple de in­terpretare, pe de alta si unei detectari si developari super­ficiale a continutului fenomenelor analizate.

Pentru a se evita caderea intr-o extrema sau alta, Ernest Bernea propune sa se opereze cu doua notiuni in­vecinate, dar cu o sfera de cuprindere diferita, necesitand instrumente de analiza in parte diferite: "Pe langa notiu­nea de religie, care cuprinde o sistematizare a credintelor (dogmei) si riturilor consacrate oficial, mai intre­buintam si notiunea de viata religioasa care are o sfera mult mai larga si care cuprinde toate fenomenele ce exprima in vreun fel ideea de sfintenie, toate credintele si actele corespunzatoare populare, nu numai pe acele cu­prinse in sistemul religios general si oficial."

Ajunsi in acest punct al consideratiilor lui Ernest Bernea este bine sa amintim ca notiunea de sfintenie este specifica crestinismului autentic si, ca atare, in masura in care un fenomen popular exprima aceasta idee, el aparti­ne structural sferei crestinismului.

In plus, ar fi greu de crezut ca ar putea exista la ni­velul unei natii posibilitatea unei existente istorice inde­lungate duble, schizoide: pe de o parte o religie oficiala, propovaduind o anumita invatatura de credinta si un mod de viata in consecinta, pe de alta parte o viata religioasa scapata din chingile religiei oficiale. Aceasta dihotomie are la baza o conceptie de sorginte occidentala, catolica, dar patrunsa cu destul succes la noi incepand cu secolul trecut. Ea tinde sa considere ca dogmele si canoanele Bisericii ar fi constrangatoare pentru libertatea de manifestare a omului in general. Or, adevarul, sprijinit pe analiza spiri­tului doctrinei, este ca Ortodoxia, cel putin, a incurajat intotdeauna manifestarea personala, specifica, a credintei, atat la nivel personal, cat si la nivel etnic. Unitatea la care a tins Biserica este in mai mica masura unitatea formala externa (de unde si o infinitate de forme de manifestare - vezi, de pilda, arhitectura - cu egala indreptatire si susti­nere teologica), ci una interna, de continut al credintei. Unitatea interna, prin bogatia cuprinsului ei, conduce fi­resc la o manifestare externa variata si pluriforma.

Totodata, consideram pertinenta observatia facuta de Parintele Staniloae in 1938: "Sa ne dezobisnuim de a mai considera pe tarani niste copii care nu inteleg si nu se preocupa de nimic din ceea ce formeaza continutul credintei si, prin urmare, ii putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental."

Ar mai fi de amintit, in acest context, faptul ca anu­mite violente ale crestinismului au avut in vedere numai esenta credintei (daramarea idolilor, de exemplu, atat la propriu, cat si la figurat), dar in ceea ce priveste anumite cuceriri valabile ale lumii precrestine, crestinismul le-a considerat ca fiind crestinism inainte de crestinism si a cautat sa le asimileze si sa le transfigureze.

In observarea si analiza fenomenelor apartinand vietii religioase populare trebuie tinut cont de acest filtraj pe care l-a facut crestinismul, si nu la nivelul unor orga­nisme sau comisii speciale, ci tocmai la nivelul poporului credincios incadrat in Biserica, asa cum se mentioneaza

In Enciclica patriarhilor ortodocsi de la 1848. " Viata religioasa a taranului, viata in care intra total pozitia crestina (...), este totodata si mai larga si mai specifica din punct de vedere etnic", arata Ernest Bernea. Aceasta largime si specificitate au fost in parte neglijate, dar tocmai ele pot constitui un camp interesant de cercetare, in masura in care se concede ca o coordo­nata fundamentala a fiintei poporului roman o constituie crestinismul, care este tesut in trairea sa cea mai intima.

Costion Nicolescu

AICI

Teama de demoni si jocul cu demonii - Sfantul Nicolae Velimirovici

Rasaritul se teme de demoni; Apusul se joaca cu demonii.

Miliarde de fapturi omenesti din Rasarit se pazesc la fiecare pas, ca sa nu se ciocneasca cu vreun demon. Ni­manui acolo nu i s-au "inventat" de­monii - despre demoni acolo se stie - si demonii acolo se simt in fiecare zi si in fiecare ceas, inca de la prima gene­ratie de oameni.

Apusul este pamantul descoperi­rilor. Dupa multele descoperiri, ca­re aduc moartea ori castiguri negustoresti, Apusul a descoperit si faptul ca exista demoni. Si aceasta a rabufnit tocmai in veacul nostru (al XX-lea). Pentru Apus nu exista ceva pe care toti sa-l socoteasca drept adevar. Totul acolo se imparte pe "domenii", pe partide si secte. Tot astfel si cu descoperirea ca exista fiinte spirituale netrupesti. Ea nu este recunoscuta in intregime de oamenii din Apus si i-a fost randuit locul doar intr-o secta apuseana a unor oameni care se numesc "spiritisti". Spiritistii se man­dresc cu faptul ca lor le este dat sa vorbeasca cu duhurile. Ei se bucura ca mentin legatura cu lumea spiritu­ala. Sar in sus de bucurie, fara sa stie insa ca lumea lor este condusa de ca­tre satana.

Rasariteanul nu simte ingerii, du­hurile bune ale lui Dumnezeu, pazito­rii si ocrotitorii oamenilor. El de mult a incetat sa-i mai perceapa. A ramas doar cu duhurile rele, care ii fac rau si pe care trebuie sa le imbuneze cu jert­fe - in fiecare zi, da, in fiecare zi.

Sunt deja cateva sute de ani de cand Apusul a incetat sa mai simta, sa mai constientizeze atat ingerii, cat si demonii. De aceea a si primit evan­ghelia spiritista cu mirarea omului care a stiut ceva, insa a uitat si iarasi si-a adus aminte. Odinioara, Apusul a crezut atat in ingeri, cat si in demoni, insa, cu timpul, el a risipit aceste doua averi ale sale. Astazi demonii i se arata doar prin spiritisti ori apusea­nul ii percepe prin hipnoza. Percepe duhurile, insa nu le deosebeste. Cu bucurie se inchina el tuturor duhuri­lor care i se arata ca fiind fiinte spiri­tuale bune.

I s-a tocit, prin urmare, simtul sau de discernamant si de cunoastere.

Rasaritul nu are perceptia duhuri­lor bune. Apusul nu percepe deose­birea duhurilor bune de cele rele. Ra­saritul se apara de duhurile rele prin jertfe - jertfe neincetate inaintea idoli­lor de piatra ori de lemn. Apusul (spiritist) se daruie tuturor duhurilor ca­re i se arata fie prin medium, fie prin vrajitori. Si tuturora el le da deplina crezare.

Rasaritul este pesimist aproape pe de-a-ntregul. De ce? Pentru ca are cunostinta de duhurile rele, insa n-a cunoscut nimic despre Bunul Dum­nezeu. Cunoaste si simte pe propria piele si cu sufletul sau prezenta si ac­tiunea demonilor celor rai, insa nu simte prezenta Bunului Dumnezeu, Care poate sa-i izgoneasca pe demo­nii cei rai si sa-i apere pe oameni.

Apusul spiritist este optimist in mod superficial. Superficial pe de-a-ntregul si pe de-a-ntregul lipsit de minte. Spiritistii ajung la cunoas­terea de Dumnezeu prin intermediul demonilor; nu prin intermediul Fiului lui Dumnezeu, Hristos Cel intru­pat; cu ajutorul demonilor, care li se arata prin mediumuri, vrajitori si altii asemenea acestora. Prin urmare ate­istii de mai ieri, spiritistii, afla de la diavol ca exista Dumnezeu si suflet. Iar aceasta cunoastere ii surprinde intr-atata, incat ei, rupti de societate, cheama duhurile ca sa le vorbeasca si sa le profeteasca ceva bun. Iata, pe acest nisip alunecos este intemeiata credinta lor.

Spiritistii vad insa in aceasta o "sti­inta" moderna, un fel de "descoperi­re" contemporana. Daca ar fi citit ei Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura, ar fi aflat ca Cel Preainalt a atras aten­tia oamenilor inca de pe vremea lui Moise sa se delimiteze de spiritism (Iesire 18,11).

Marele Rasarit se afla sub puterea demonilor; dar si Apusul spiritist este tot sub puterea demonilor. Prin urma­re, demonocratia stapaneste in ambele emisfere ale pamantului, care se ri­dica impreuna impotriva Ortodoxiei si, in particular, impotriva Balcanilor. Ne vine in minte o intrebare: dorim oare sa ne situam intre doua varietati ale demonocratiei? Nu, in niciun caz.

Nu intre, ci mai presus.

Cunoastem ca exista o lume spiri­tuala. Cunoastem ca exista duhuri re­le. Exista insa si duhuri bune. Exista Bunul Dumnezeu, Care este mai pu­ternic decat toate duhurile luate impreuna. Cu numele lui Hristos, al Maicii Domnului si al Sfintei Cruci, noi punem pe fuga duhurile cele re­le, iar prin rugaciune atragem spre noi duhurile cele bune, ingerii lui Dumnezeu, care ne pazesc si ne aju­ta, in acest mod ne ridicam mai pre­sus decat paganii si decat Rasaritul pesimist.

Pe de alta parte, noi nu ne bucuram de orice aparitie a duhurilor de pe lu­mea cealalta, pentru ca stim ca aces­tea s-ar putea sa fie duhuri rele, care ne pot ispiti si indeparta de la calea mantuirii. inca si mai putin chemam duhurile de pe lumea cealalta, cau­tand de la ele sfaturi si prorociri des­pre evenimentele viitoare; caci cel ce face una ca aceasta nu este placut lui Dumnezeu. Noi ne punem nadejdea insa in imparatul ingerilor, in Dom­nul Cel Preainalt, Creatorul nostru si Parintele nostru Cel ceresc si nu avem partasie hoteasca de El prin lumea spirituala. in acest fel noi, balcanicii, ne inaltam mai presus decat Apusul spiritist.

Si, precum Mantuitorul nostru este mai presus de Rasarit si de Apus, tot astfel si noi sa ne straduim sa nu ne aflam stransi la mijloc intre acestea, ci, cu ajutorul lui Hristos, intotdeauna sa ne inaltam mai presus de ele.

Mai presus de Rasarit si mai pre­sus de Apus!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Aici

Iată, Acesta este Împăratul vostru! - in Indonezia

De curând, un bun prieten de-al meu, mi-a dat să citesc o carte minunată. E vorba despre Hristologia Sfântului Nectarie al Eghinei. De bucurie am şi scanat-o înainte ca să o citesc şi am fost foarte entuziasmat de ceea ce era scris pe ultima copertă şi anume: că cititorul sincer în inima lui va înţelege că Iisus e Mesia, Dumnezeul nostru, Care S-a făcut om pentru noi. Şi eu cred că aşa stau lucrurile.

În prima parte a acestei lucrări dogmatice se vorbeşte despre cum au aşteptat neamurile venirea Mântuitorului Hristos şi , despre faptul, că Iisus Hristos, Domnul nostru, este Plinătatea desăvârşită a tuturor dorinţelor umane, pentru veşnicie, adevăratul nostru Mântuitor şi adevărata Viaţă.

Şi, dintre neamurile care L-au aşteptat pe Mesia, Sfântul Nectarie îi enumeră pe evrei, pe greci, pe romani, pe egipteni, pe chinezi, pe perşi, pe indieni şi arabi etc.

Şi atunci mi-am dat seama că Mesia a venit şi pentru indonezieni, adică şi pentru iavanezii mei. Căci există mărturii vechi ale tradiţiei mele natale, pe care le ştiu de copil, de la părinţii mei, din care am învăţat o filosofie, care are în ţesătura ei ideea clară a venirii unui Mântuitor.

Şi vă dau câteva exemple de mărturii ale tradiţiei mele native despre aşteptarea şi venirea acestui Mântuitor:

1. Guru swadaya = Adevăratul şi Puternicul Învăţător

Dumnezeu va învăţa pe oameni despre viaţă, despre cale şi despre adevăr, adică despre El Însuşi şi îi va conduce pe ei spre mântuire.

2. Heru cakra = Steaua lumii

Cel care va veni se va numi Împărat al dreptăţii, şi El va elibera pe poporul Său de vrăjmaşi, va lua robi şi va întemeia Împărăţia sa cea pururea liniştită, care este un cer şi un pământ noi.

3. Hyang kalingga surya = Un Împărat al cărui trup va străluci ca soarele

El este Împăratul care va avea lumina întru Sine şi El va lumina toate popoarele fără părtinire. Simbolul soarelui subliniază faptul, că venirea Sa în lume va fi aidoma cu răsărirea soarelui în zorii zilei. Însă mie acest lucru mi-a reamintit şi de schimbarea Domnului la faţă de pe Tabor.

4. Satria (Ksatria) pinandhita sisihan wahyu = Sfântul Împărat care ni Se va arăta nouă.

Un cinstit şi înalt Împărat (Ratu Adil) Se va arăta pe Sine lumii şi va învinge puterea întunericului (Kala Bendhu).

5. Satria (Ksatria) mukti wibawa kesandung sampar = Un Împărat cu mare putere, va propovădui dezrobirea şi biruinţa, însă va fi vândut de ai Săi.

6. Satria (Ksatria) piningit hamong tuwuh = Împăratul durerii, Cel care poartă durerea poporului Său.

El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru poporul Său. El este Dreptul care a suferit batjocurile, defăimările şi durerea pentru toţi. El însă îi va acoperi pe ai Săi în gadang-gadang, adică în locul cel de sus, cel ceresc, căci va fi cu poporul Său, pe care i-a scăpat de cele rele.

În concluzie, astfel de învăţături tradiţionale sunt foarte cunoscute în Indonezia. Populaţia indoneziană însă e formată 62 % din iavanezi, din naţia mea iar noi scriem şi citim în vechea iavaneză, o limbă derivată din limba sanscrită.

Iar iavanezii, din cele mai vechi timpuri, conform mărturiilor pe care le-am adus, caută adevărul, înţelepciunea şi viaţa adevărată. Această filosofie străveche, de care v-am vorbit, e transmisă oral din generaţie în generaţie, printr-un limbaj simbolic şi este foarte înrădăcinată în inima oamenilor de aici, deşi am traversat o perioadă de colonialism şi am avut contacte şi cu alte religii.

Însă minunea în aceasta constă, că am găsit desăvârşirea acestor învăţături străvechi indoneziene, împlinirea lor, în Dumnezeiasca Scriptură şi în icoana Sa, a lui Hristos!

De aceea, dragii mei fraţi şi dragele mele surori după trup, iavanezi şi indonezieni, iată, Acesta este Împăratul vostru, adevăratul Împărat, adevărata Înţelepciune şi adevărata Lumină, Domnul nostru Iisus Hristos!

SURSA via Blog

Rebranduirea unui dezastru - Alex. Cistelecan

Dosarul dedicat conservatorismului american de revista Idei in dialog (februarie 2009) reprezinta o constructie teoretica remarcabila, cu atat mai mult cu cat incepe direct de la etajul doi.

E ca si cum cineva ne-ar soma la o judecata de valoare asupra a ceva in privinta caruia inca nu am putea formula definitiv nici macar o judecata de fapt. Altfel spus: e adevarat ca distinsii autori reuniti aici mai ca reusesc sa ne convinga ca neoconservatorismul de peste Ocean este o doctrina politica si sociala respectabila, plauzibila si poate chiar atragatoare. Singura problema e ca inca nu-i deloc sigur ca discursul neocon e, pe buna dreptate, o veritabila doctrina politica si sociala.

Or, din pacate pentru conservatorii de la noi si de-aiurea, tocmai aici sta actualitatea acestei teme si tocmai la acest nivel de legitimitate este chestionata ea astazi. Conform istoriei recente si scorului inregistrat pe tabela de marcaj, se poate spune ca neoconservatorismul a fost subiectul unuia dintre cele mai spectaculoase falimente politice ever. Nici macar comunismul, cu toata istoria sa sangeroasa, n-a reusit sa pice atata in gol ca popularitate intr-un singur deceniu. Marxistii au avut grija sa-si dozeze dezamagirile cu metoda si cumpatare de-a lungul unui secol si jumatate. Ca nimeni altii, neoconservatorii au inghitit in schimb, in vazul tuturor, o supradoza am fi crezut fatala de dezastru, reusind, in mai putin de un deceniu, sa bifeze o serie nemaiauzita de recorduri negative: cel mai nepopular presedinte din istoria Americii, cel mai scazut nivel de popularitate a Americii pe glob, cea mai serioasa criza economica de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. In locul mult promisului "New American Century", si in ciuda politicii externe tantose pe care au adoptat-o din ratiuni, cica, tocmai de securitate, neoconservatorii au lasat SUA in cea mai umilita si vulnerabila postura de la razboiul din Vietnam incoace. La asa o performanta, e limpede ca intrebarea care sta pe buzele tuturor e nu daca, dincolo de realizarile efective, conservatorismul american e o doctrina politica rezonabila si resuscitabila, ci daca neoconservatorismul este intr-adevar o doctrina politica, asadar ceva mai mult decat simpla carcasa retorica a unei anumite paturi politico-economice americane si ceva diferit de un simplu instrument ideologic in interiorul unei constelatii realpolitice de interese nationale sau internationale oarbe.

Ei bine, cam la asa gen de intrebari ma asteptam sa raspunda dosarul din Idei in dialog. Asteptari, cum ziceam, desarte, dupa cum la fel de desarte s-au dovedit a fi si rezervele de calmante pe care le-am stocat, tocmai, asteptand. Caci in locul unui grupaj militaros, ofensiv, in care sa-i urmarim pe conservatorii romani calarind naprasnic pe umerii maestrilor lor de peste Ocean, gasim, iata, o serie de texte emanand un aer cat se poate de senin si duminical. Nimic mai mult decat o trecere emotionata in revista a unei liste de carturari, eroi, senatori, carti fundamentale si multe, multe valori. Ceva despre trecutul imediat? Nici pomeneala. Termenul "neoconservator" apare de cel mult doua ori in tot grupajul. Nimic despre Bush, despre politica externa si interna a administratiei neoconservatoare. Nicio delimitare de acestea, dar nici vreo reabilitare a lor. E ca si cum nici n-ar fi existat.

De ani de zile tinerilor stangisti romani li se reproseaza ca practica deliberat o amnezie cat China atunci cand vorbesc despre marxism ignorand total realitatile staliniste. Daca asa stau lucrurile, s-ar zice ca nici neoconservatorii nostri nu-s mai prejos in practica amneziei autoimpuse. Dupa cum tot o similaritate cu "stangistii" dintotdeauna impartasesc ei atunci cand, in autentic spirit "marxist", isi concep demersul si dosarul din discutie ca o necesara si urgenta reintoarcere la origini. Iar despre origini, numai de bine. Asa se face ca il reintalnim, cu aceasta ocazie aniversara, pe venerabilul Edmund Burke, pomenit si elogiat constant de absolut toti contributorii caci cine l-ar putea uita pe cel care a sintetizat esenta perena a crezului conservator in celebra "the swinish multitude" pe care autorul irlandez o arunca, aratand o generozitate aristocrata, maselor flamande de invatatura. Si ii mai regasim pe Tocqueville, McCarthy, Reagan, Huntington si toata ceata oamenilor de bine. Sa-i luam, pe scurt, in ordine.

In deschiderea dosarului, Mihai Neamtu aproape ca raspunde la intrebarea pe care dosarul domniei sale se straduieste tocmai sa nu o puna. "Conservatorismul trebuie inteles", se exprima Mihai Neamtu, "nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime, ci mai degraba ca stare de spirit". Ceea ce-i bine, pentru ca, daca e stare de spirit, inseamna ca putem fi conservatori dimineata, liberali la amiaza si marxisti seara, in functie de starea de spirit. Si e, de asemenea, bine, pentru ca mai inseamna ca daca e o simpla stare de spirit, si in niciun caz un "sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime", nimeni nu ne poate chestiona pe ce ne bazam atunci cand zicem sau facem cutare lucru manati fiind de starea noastra de spirit conservatoare. Cu asta, sarcina argumentului de deschidere a dosarului e implinita: tot ceea ce risca sa se solidifice intr-o intrebare sau intr-un orizont de chestionare se dizolva in aer. Si totusi, in iesirea sa temporara de pe scena, Mihai Neamtu nu pierde vremea si ne mai ofera cateva elemente de teorie conservatoare. Dupa ce ne confirma inca o data presimtirea ca ideea dosarului este intr-adevar aceea de a ignora orice problema ridicata de ultimul deceniu de dominatie conservatoare ceea ce se traduce, in cuvintele autorului, in incercarea de a aborda conservatorismul american "independent de taxonomiile recente care au distins intre principiile paleo- si neoconservatoare" si de a asuma o "binefacatoare distanta fata de polemicile etico-politice contemporane" , domnia sa elaboreaza urmatoarea reflectie concluziva: "Accentul gandirii conservatoare cade, asadar, pe notiunea de praxis epistemologia discursului politic bazandu-se pe achizitiile trecutului. Datele traditiei care ne spun ca barbatii au fost dintotdeauna mai apti pentru exercitiul militar decat femeile, asa cum femeile n-au putut ocoli decat rareori vocatia maternitatii sugereaza ca forta explicativa a experimentului intrece valoarea argumentatiei abstracte". Pentru cei posibil ametiti de taria acestui argument, vom incerca sa-l refacem pe bucati: ideea e ca departajarea familiala traditionala cu barbatii la razboi si femeile la bucatarie este legitima si adevarata nu pentru ca asa ar zice genetica, psihologia, sociologia sau orice alta cercetare academica fancy, ci pur si simplu pentru ca asa spune traditia. Traditia e, aici, judecator in propriul sau proces: asa cum a fost intotdeauna, e bine pentru ca asa a fost dintotdeauna. Conservatorismul nu e decat aceasta traditie milenara pasteurizata intr-o stare de spirit oarecum indefinibila si cvasiprediscursiva. Ceea ce face ca intregul dispozitiv sa fie fixat ferm in aer si, in consecinta, cu totul nechestionabil.

In articolul sau propriu-zis, Mihai Neamtu porneste pe urmele lui Bernard Lewis si Samuel Huntington pentru a ajunge la aceasta concluzie: "Indrazneala de a tematiza cu atata luciditate conflictul civilizatiilor are o indiscutabila marca americana. Elementul filozofic de tip conservator al analizei lui Bernard Lewis si Samuel Huntington poate fi identificat in scepticismul fata de utopia pacii universale intotdeauna dezirabila, dar mai ales implauzibila". Asadar, in premise avem ciocnirea civilizatiilor si amenintarea islamica; in concluzie avem luciditatea si indrazneala ca branduri tipic americane, iar proiectul liberal al pacii universale ca implauzibil. E ceea ce se numeste o judecata analitica, aici pe fond de elegie conservatoare.

In "Apostazie si salvare: calvarul lui Whittaker Chambers", eterna problema a ratacirii si a regasirii, a pacatului (comunist) si a ispasirii (conservatoare) ii ofera lui Vladimir Tismaneanu prilejul ideal pentru un emotionant si pasionat autoportret.

In "Anticomunismul american si o istorie incorecta politic: Joe McCarthy", Bogdan Duca se inhama de bunavoie la o misiune din cele mai grele: nimic mai putin decat sa reabiliteze imaginea senatorului si a comisiei McCarthy pe baza unor argumente de factura istorica. Astfel, conform datelor de care dispune tanarul politolog, se pare ca, de fapt, in perioada imediat de dupa razboi, conspiratia comunista in SUA era cat se poate de reala, iar actiunile senatorului si ale comisiei McCarthy erau, implicit, cat se poate de legitime. Daca intr-adevar asa stau lucrurile, gustul amar pe care ni-l trezeste in amintire numele comisiei si al senatorului american parca nu face decat sa se accentueze. Dar astea sunt doar efectele idiosincraziilor mele culinare.

Un inceput de reflectie politica intalnim abia in textele lui Victor Popa si Vlad Topan. Si inca o reflectie dispusa frumos, simetric, "alianta moderna dintre liberali si conservatori" din textul primului devenind opozitie in textul celui din urma. Dupa ce remarca deplasarea produsa de ultima generatie conservatoare de la o cultura individualist-libertariana catre o mobilizare ideologica interventionista si militaroasa, punand astfel pentru prima si ultima data pe parcursul intregului dosar una dintre intrebarile care ar fi trebuit sa-i fie centrale, Vlad Topan incearca o armonizare a celor doua trenduri oarecum antagonice astfel: "conservatorul consecvent trebuie sa fie nu un antilibertarian, ci un libertarian-plus, ca sa zic asa".

Ei bine, cam de-aici trebuia intr-adevar sa porneasca discutia1. Cam aceasta e eticheta prin care conservatorismul incearca azi sa se spele de performantele sale recente si sa revina pe scena credibilitatii ca "dreapta sociala", crestina si compatimitoare. In ciuda aparentelor, caracterul modern al acestui proiect nu trebuie subestimat. Noua mobilizare conservatoare nu reprezinta nicidecum revenirea pe scena a filonului paseist si antimodern si nici reactualizarea nostalgiei statului patriarhal. Sau daca despre asta e vorba, sa recunoastem ca avem de-a face cu o varianta mult sofisticata. Secularizarea statului nu mai e aici dusmanul de-o viata, ci tocmai fanta prin care noii conservatori incearca sa reintre in activitate: abia odata ce secularizarea, liberalizarea si modernizarea statului au fost desavarsite, cultura, valorile, religia si starea de spirit conservatoare pot sa-si adjudece ca jurisdictie proprie si personala toata felia de societate civila din care statul tocmai s-a retras2. In acest sens, nu pot sa nu citez aceste recomandari ale lui Vlad Topan, desprinse parca dintr-un ghid al micului militant conservator: "Dupa ce accepta ca singura utilizare a fortei si coercitiei este cea defensiva de restaurare a acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toata lumea problema actiunilor morale , sa se lanseze in campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat in vederea apropierii semenilor sai de standardele morale sau valorilor obiective (sic!) pe care le pretuieste (familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism)". Daca asa arata proiectul de emancipare al conservatorilor, ma tem ca principalii lor concurenti vor fi nu comunistii si nici liberalii, ci martorii lui Jehova.

Ce presupune acest proiect de "libertarianism plus"? El presupune existenta legitima, caci naturala, a unei piete capitaliste libere si neatarnate, dereglementata si flexibilizata pana la maximum, care este cuplata insa cu o sfera culturala, privata, sociala, politica intr-un cuvant, cu tot ceea ce nu tine de economic supraaglomerata cu valori conservatoare: "familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism", conform listei lui Vlad Topan. Pe de o parte, cea libertariana desigur, modul de productie capitalist trebuie, asadar, sa ramana ca atare, nimeni si cu atat mai putin statul neavand dreptul sa se atinga de el. Pe de alta parte insa si aici vine plusul, bonusul de compasiune , aceasta dreapta atenta si mizericordioasa nu poate sa nu observe ca exista unele probleme profunde in societate si ca, in general, crize spirituale majore se declanseaza cam saptamanal in lumea noastra contemporana. Cum insa aceste probleme recurente si de durata nu pot fi puse pe seama modului de productie capitalist pentru ca atunci n-ar mai fi dreapta si nici nu pot fi reparate prin masuri de redistributie si egalizare a veniturilor din partea statului pentru ca atunci, din nou, n-ar mai fi dreapta , manifestarea insistenta a acestor probleme ii obliga pe noii conservatori sa le inventeze o origine si o solutie cu totul ingenioase: cauza problemelor sociale sunt necredinta, relativismul, homosexualii, universitatile, islamul, imigrantii, comunismul. Solutia lor sunt multa credinta si, din cand in cand, heterosexualitate (in scopuri strict reproductive, se intelege). Un pur neoliberalism in economie, un stat redus la functiile sale politienesti si, pentru mase, o cura intensa de spiritualitate si elevatie religioasa cam asta pare a fi, in final, formula conservatoare mult cautata.

De cateva ori pe parcursul grupajului intalnim principiul potrivit caruia "conservatorismul este politica posibilului". Dupa cum intalnim, de asemenea, formula ai crede opusa si complementara "conservatism is the politics of reality". Intre real si posibil, s-ar zice ca neoconservatorilor nu prea le scapa nimic. Oricum ar fi, aceasta ezitare intre cele doua registre ontologice este profund semnificativa. In fond, ca neoliberalism + mantuire a sufletului, noul conservatorism este cel mai reusit ghiveci de realism si idealism, de descriptiv si normativ, de real si posibil, de multi bani in banca si putine, alese, suflete in rai.



Note:

1. Din păcate, conform construcţiei dosarului, ea cam aici se opreşte. După textul lui Vlad Topan, microfonul este pasat seniorilor conservatori de peste Ocean, ale căror contribuţii, s-o spunem cu toată mandria, nu sunt deloc mai impresionante sau mai convingătoare decat cele ale tinerelor noastre vlăstare. In cartea sa despre ideologie, Terry Eagleton enumera şase sensuri larg acceptate ale acestui concept. In Erorile ideologiei, Russell Kirk alege, din această galerie de semnificaţii, una singură, după care ii urechează pe toţi cei care s-a intamplat să facă altă alegere. De asemenea, in finalul articolului şi in război deschis faţă de orice ideologie, domnia sa mai pune bazele unei ideologii a politicii prudenţei. In "Degringolada educaţiei contemporane", William F. Buckley Jr. analizează degringolada educaţiei contemporane sugerand ca soluţie unică la această criză "eliberarea de superstiţia libertăţii academice". Aceeaşi problemă structurală a educaţiei e abordată şi de Allan Bloom in "Standardele universităţii şi declinul invăţămantului umanist", cu atat mai dramatic cu cat filosoful american, ca discipol de-o viaţă al lui Leo Strauss şi Kojve, e, cum s-ar zice, dovada vie că ceva nu mai funcţionează in mecanismele paidetice intergeneraţionale. In fine, "Conservatorismul american: zece cărţi fundamentale", de Jeffrey O. Nelson e exact ceea ce promite.

2. "Il liberalismo classico raccomandava di ridure la presenza dello Stato nella vita publica per accordare la pi ampia libert possibile agli individui, mentre nella formulazione neoliberale soggetti della libert erano sopratutto i corpi minori e le comunit, che dovevano essere titolari di molte attivit, non pi affidate allo Stato. A questa impostazione la Chiesa era molto interessata, perch le apriva la strada allesercizio delle funzioni educative e assistenziali. s...t La separazione tra Stato e Chiesa, un tempo tanto avversata come eredit perversa della Rivoluzione francese e del laicismo arcaico, ora fatta propria dalla cultura clericale, che vi scorge un modo per indebolire le competenze attribuibili allo Stato. Lo Stato deve garantire, anche finanziariamente, assistenza, cultura e istruzione, ma non deve essercitarle entrando nel merito, perch i luoghi nei quali quelle funzioni propriamente si esercitano sono le comunit. La pretesa di essere delegatarie di funzioni colletive il principale varco attraverso il quale le comunit religiose cercano di uscire dalla sfera privata e di presentarsi come soggetti autentici della societ e percettori di risorse pubbliche". (C. A. Viano, Laici in ginocchio, Laterza, Roma-Bari, 2008, pp. 77, 100-101).

www.cuvantul.ro

Doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei": prezentarea noii enciclice sociale "Caritas in veritate", marţi, la Sala de Presă a

RV 07 iul 2009. Scrisoarea enciclică "Caritas in veritate" – "Iubirea în adevăr" – a fost prezentată marţi la Sala de Presă a Sf. Scaun, cu participarea a foarte mulţi jurnalişti, semn al unei mari aşteptări în mass-media din întreaga lume. La conferinţa de presă, moderată de părintele iezuit Federico Lombardi, au intervenit cardinalul Renato Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical "Justitia et Pax", card. Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului "Cor Unum", mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul "Justitia et Pax" şi economistul italian Stefano Zamagni, profesor la Universitatea din Bologna.

A sosit timpul de a gând în mod nou economia mondială şi fenomenul globalizării, pornind de la centralitatea persoanei umane: acesta este pentru card. Renato Raffaele Martino mesajul de fond al enciclicei "Caritas in veritate". Modelul economic considerat pînă acum "occidental" are nevoie de o corecţie, dar într-o perspectivă optimistă. Card. Martino:
• "Din Enciclică reiese o viziune pozitivă, de încurajare a umanităţii ca să poată găsi resursele de adevăr şi voinţă în depăşirea dificultăţilor".

Noul document despre chestiunile sociale se încadrează în tradiţia enciclicelor sociale ale Episcopilor Romei şi reprezintă o reflecţie despre schimbările verificate în ultimii ani, ţinând cont în mod special de ideologia tehnicii. Enciclica, a afirmat card. Martino, reia şi actualizează viziunea despre dezvoltarea umană integrală prezentată de Paul al VI-lea în 1967 prin 'Populorum Progressio' şi oferă în particular trei perspective precise: exigenţa armoniei între diferitele forme de cunoaştere, necesitatea unui umanism deschis faţă de Absolut şi, în fine fraternitatea ca mijloc de combatere a subdezvoltării.

Pentru card. Paul Josef Cordes, "Caritas in veritate" este o lumină pentru societatea actuală şi pentru creştinii de astăzi, pentru că subliniază centralitatea omului şi raportul Bisericii cu societatea, specificându-se că "Biserica inspiră dar nu face politică". Card. Cordes:
• "Reluând enciclica 'Populorum Progressio', enciclica de astăzi afirmă în mod clar: 'Biserica nu are soluţii tehnice de oferit şi nu pretinde nicicum să se amestece în politica Statelor'. Aceasta presupune la rândul său că doctrina socială a Bisericii Catolice nu reprezintă 'a treia cale', adică un program politic de realizat pentru a se ajunge la o societate perfectă".

Cu toate acestea, a afirmat în intervenţia sa mons. Giampaolo Crepaldi, doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei, în convingerea că omul nu poate fi redus numai la viaţa sa socială. Nu există dezvoltare adevărată fără Dumnezeu iar chestiunea socială nu poate fi abordată fară a face referinţă la chestiunea etică. A-l vesti lumii pe Cristos reprezintă cel mai mare ajutor pe care Biserica în poate oferi la progresul societăţii. De aceea creştinismul "are dreptul la cetăţenie în domeniul public" iar chestiunea antropologică devine o chestiune socială. Mons. Giampaolo Crepaldi:
• "Procreaţia şi sexualitatea, avortul şi eutanasia, manipularea identităţii umane şi selecţia eugenetică sunt considerate ca probleme sociale de primară importanţă care, dacă sunt gestionate cu o logică de producţie, afectează sensibilitatea socială, pune în pericol sensul legii, corodează familia şi îngreunează atitudinea de primire faţă de cel mai slab".

Solicitat de jurnalişti cu privire la reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite, dorinţă preluată de Benedict al XVI-lea în enciclica sa socială, card. Martino a afirmat:
• "Enciclica nu cere un super-guvern, un guvern mondial, etc. Actualele organizaţii ar trebui să aibă deja această autoritate politică mondială. Iată de ce papa solicită reforma Naţiunilor Unite".

***
Enciclica socială "Caritas in veritate" are copyright-ul Librăriei Editurii Vaticane (LEV) care a îngrijit ediţiile în limbile latină, engleză, franceză, spaniolă, germană, portugheză şi poloneză pentru un total de 50.000 de exemplare. Pentru versiunea italiană, LEV a publicat 500.000 de exemplare într-un format economic şi 30.000, în ediţie cartonată. Editura italiană Cantagalli a fost autorizată să publice textul enciclicei însoţit de comentariul mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul Consiliului Pontifical Justitia et Pax. De asemeni, editurile LEV-AVE se pregătesc să publice un volum de comentarii pe marginea enciclicei "Caritas in veritate" graţie colaborării mai multor experţi în domeniu.

SURSA

Falimentul Statului?! Probabil.

In Romania seceta stapaneste cam de 30-40 ani. Lumea, cei ce muncesc pamantul, se roaga Domnului sa ploua pentru a avea de mancare. Si Domnul, din timp in timp, da ploaie. Ploaie necesara pamantului, apa necesara vietii. In lipsa sistemelor de irigatii Domnul este generos si rupe cerurile pentru pamantul doritor de apa.
Insa omul construind fara duh, fara creier si fara interes a reusit sa puna pe picioare o colosala maghernita ce nu se mai poate administra. Inundatiile fac ravagii caci omul nu a construit cu minte si cu putere. Si oameni multi, nu chiar asa de multi totusi, sufera. Si se roaga la Domnul sa opreasca ploile, sa opreasca apa. Apa pe care au cerut-o pentru viata.
Cum s-o fi simtind Domnul? Cred ca jenat.
Adica vreti apa... va dau apa. Dar dupa atata timp voi nu va ocupati cu construirea si administrarea a ceea ce ati construit, prost si fara minte. Si Eu ce sa fac?! Sa nu va mai dau ploaie pentru ca nu va pricepeti sa aveti grija de canalizare si de constructii? Nu va interesati de acestea? O sa opresc ploaia. Si?! Veti tipa ca nu e de mancare.
Pare cunoscut un astfel de comportament. Vechiul Testament este plin de astfel de intamplari. Sa ne amintim ce se intampla atunci? Crize sangeroase. Din cauza cartirii in fata Dragostei.
Manipulam rugaciunea prin inactivitate, pardon, prin activitate negativa? Cred ca da.
Romania nu este sub ape ( unele locuri, putine, da; tara e mare). Gestionarea accidentelor este directionata spre dezbinare.
Doamne, sa ploua cat trebuie si cat mai mult. Tu stii ce ne trebuie. Nu te impresiona de canalizarea proasta din Berceni. Asta nu e treaba Ta ci a lui Piedone. El va raspunde. Tu sa mangai pamantul cu ape!

Bilantul istoric al lui Francisco Franco - articol in Cuvantul

Bilantul istoric al lui Francisco Franco

Codrut Constantinescu

Personalitatea si istoria lui Franco reprezinta una dintre paginile ocultate ale istoriei secolului al XX-lea, secolul extremismelor. Autorii acestui amplu proces istoriografic se includ in ceea ce generic putem numi "Stanga", cu diversele ei curente (social-democrata, socialista, comunista cu subdiviziunile ei).

Francisco Franco a reprezentat pentru aceasta importanta concentrare de forte tinta perfecta pentru diversele trageri in poligonul istoriei, pentru ca el era vinovat de a fi reusit sa elimine Stanga in totalitate din Spania pentru mult timp si, in plus, ca si cum infrangerea din razboiul civil din perioada 1936-1939 nu ar fi fost suficienta, Franco a mai lasat in urma si o monarhie constitutionala, dar mai ales o economie capitalista prospera care, la sfarsitul perioadei franchiste (1975), aseza Spania pe un incredibil loc 8 intre cele mai dezvoltate natiuni ale Planetei. Nu, astfel de lucruri nu pot fi iertate, iar Stanga (cea democrata intr-o mai mica masura, e drept) ce a distrus succesiv toate economiile asupra carora si-a pus amprenta, cea chineza prosperand tocmai pentru ca s-a abatut de la standardele comuniste, s-a razbunat postum pe Franco in nenumarate campanii de dezinformare. De aceea este cu atat mai interesanta publicarea in limba romana a cartii lui Pio Moa, Franco. Un bilant istoric1, primul volum, din cate avem noi cunostinta, in spatiul romanesc despre regimul si personalitatea lui Francisco Franco.

Remarcam o anomalie in istoriografia romaneasca, aceasta neinteresandu-se mai deloc de problematica razboiului civil spaniol care, pe plan international, beneficiaza de o cantitate de lucrari dedicate (diverse aspecte) aproximativ egala cu cea care se concentreaza asupra celui de al Doilea Razboi Mondial. Interesul este firesc, avand in vedere ca razboiul civil spaniol a fost poligonul de incercare a celei de a doua conflagratii mondiale. Volumul ar trebui citit si pentru a potoli curiozitatea istorica ce pleaca de la intrebarea cum de a ajuns cineva nascut in obscurul si micul port galician Ferrol, destinat unei cariere pe mare precum foarte multi galicieni, sa conduca destinul nu numai al micii lui provincii, dar al acestui fascinant amalgam de provincii care formeaza Spania, influentand intr-o maniera semnificativa chiar si evolutia Europei? Stim ca aceasta afirmatie poate parea exagerata la o prima vedere, insa lectura cartii lui Pio Moa o confirma pe deplin. Pio Moa este ziarist, scriitor, istoric de origine galiciana, al carui parcurs intelectual si politic este deja unul clasic pentru secolul al XX-lea: de la activismul comunist si chiar maoist, din tinerete, catre atitudini democratice si conservatoare, la maturitate. Cum moda corectitudinii politice a cuprins si Spania, se considera ca ar fi un personaj controversat pentru ca, firesc, refuza sa condamne simplist dictatura franchista sau sa accepte casatoriile homosexuale. In mod ciudat si inexplicabil, cartile lui sunt best-seller-uri. Enumeram trilogia redactata de Pio Moa despre razboiul civil: Personajele Republcii vazute de ele insele, Originile razboiului civil spaniol, Prabusirea Republicii si razboiul civil.

Volumul autorului spaniol face o radiografie a regimului franchist, de la preliminariile izbucnirii razboiului civil prin rebeliunea militara din iulie 1936 pana la consecintele acestei lungi perioade din istoria Spaniei (1936-1975), concentrandu-se spre final si asupra analizarii efortului de denigrare. Inspirata este reproducerea in anexe a testamentului politic al lui Franco, dar si a scandalului declansat in Spania de declaratiile lui Alexandr Soljenitin dintr-un interviu acordat TVE in 1987. Episodul Soljenitin este relevant pentru lupta dusa impotriva lui Franco dupa moartea acestuia. Marele scriitor rus a ajuns la Mardid in 1976 si a declarat televiziunii spaniole: "Stiti dumneavoastra ce este o dictatura? Spaniolii sunt absolut liberi sa locuiasca oriunde si sa se deplaseze in oricare loc din Spania. Noi, sovieticii, n-o putem face in tara noastra. Spaniolii pot pleca liber din tara lor pentru a merge in strainatate. In tara noastra suntem niste puscariasi. Daca noi ne-am bucura de libertatea de care dumneavoastra va bucurati aici, am ramane cu gura cascata". Aceste declaratii au declansat o isterie colectiva a Stangii spaniole, ajungandu-se la declaratii explicit criminale de genul celei facute de Juan Benet: "Cred cu fermitate ca, atata timp cat exista persoane ca Alexandr Soljenitin, lagarele de concentrare vor supravietui si vor trebui sa supravietuiasca". Probabil ca si episodul spaniol l-a determinat pe scriitorul rus sa publice cartea Lerreur de lOccident2 in care declara franc(hist): "Comunismul se opreste doar acolo unde se izbeste de un zid sau de o vointa de nezdruncinat". Franco a fost arhitectul cu o solida vointa anticomunista. Alte doua personalitati cu vointa care au pus umarul solid la prabusirea comunismului nu au fost oare Ronald Reagan si Papa Ioan Paul al II-lea?!

Editura romaneasca incearca sa nu deranjeze foarte mult publicand urmatorul mesaj publicitar, cartea ar fi "o incercare de a recupera si aspectele pozitive ale regimului, pe nedrept omise". Adevarul este ca Pio Moa nu gaseste foarte multe aspecte negative ale regimului franchist, iar cand acestea sunt in mod profesionist enumerate (si nu eludate, cum ar face un istoric de stanga analizand, de exemplu, Cuba lui Castro) ele sunt comparate cu rezultatele/ metodele din alte dictaturi contemporane cu Franco, mai ales din democratiile populare. Notabil este faptul ca i se da cuvantul si generalului Franco. In cele mai multe carti in care este analizat, disecat regimul sau razboiul civil spaniol se considera ca Franco, in calitatea lui de conducator al taberei "fasciste" sau nationaliste (cu toate ca tabara conservatoare s-a autointitulat inca de la inceput drept nationala), nu are dreptul de a spune ceva. Surprinzator insa, citatele reproduse din lucrarea sa memorialista dovedesc un acut simt politic, un realism desavarsit care se probeaza nu numai la nivel retoric, dar si in domeniul actiunilor sale politice. "Luptand impotriva comunismului, credem ca facem un serviciu Europei, deoarece comunismul este un pericol universal. Daca am pieri, pericolul ar fi mai mare pentru celelalte popoare" sau "Fiecare popor e bantuit de demonii sai familiari, care difera de la unul la altul. Cei din Spania se numesc: spirit anarhist, critica negativa, lipsa de solidaritate intre oameni, extremism si dusmanie reciproca". O caracterizare care ne suna familiar.

O problema spinoasa ramane represiunea sangeroasa pe care a dezlantuit-o regimul franchist dupa incheierea ostilitatilor. Moa arata ca "in timpul primelor luni dupa razboi, pana in ianuarie 1940, noul regim a retinut provizoriu circa 270.000 de persoane (inclusiv cei de drept comun) in scopul de a stabili raspunderile fiecaruia, lucru imposibil. In mai 1940 s-au dat 40.000 de sentinte de tot felul si ramaneau 240.000 de persoane, majoritatea in asteptarea judecatii. In iunie, un decret acorda libertate conditionata celor condamnati la sase ani sau la mai putin, iar la 1 aprilie 1941, celor condamnati pana la 12 ani, beneficiu extins in 1942 pana la 14 ani. Tribunalele militare au pronuntat circa 50.000 de condamnari la moarte, fiind executate aproximativ jumatate. Numarul mortilor in inchisorile spaniole, in marea lor majoritate in urma unor boli de carenta, putea fi intre 10.000 si 20.000". Are sens sa comparam aceste cifre cu represiunea dintr-una dintre tarile comuniste de dupa 1945 care nu avea populatia Spaniei?! In mod sigur, aceasta cifra este depasita si de modesta Albanie, cu o populatie de zece ori mai mica decat Spania. Dupa razboiul civil "imensa majoritate a soldatilor mobilizati de Frontul Popular (1,5 milioane de barbati), dintre cei care l-au votat in 1936 (4,6 milioane) sau au locuit in zona (14 milioane), n-a fost executata si nici n-a plecat in exil. S-a reintegrat in curand in societate, si-a refacut viata, impartasind dificultatile generale din vremea aceea".

Bilantul lui Franco este unul pozitiv deoarece (in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial) "Caudillo a tinut intotdeauna seama de interesele Spaniei, dupa cum le intelegea el, si trebuie sa admitem ca le-a inteles destul de bine: a scapat tara de noi masacre, devastari si razbunari. Iar pe deasupra, a inlesnit substantial victoria democratiilor, cu toate ca nu credea in acestea, ceea ce in definitiv a fost cel mai bine pentru Europa Occidentala". Istoriografia contemporana a ajuns, in sfarsit, la concluzia ca regimul lui Franco nu poate fi catalogat rapid ca nazist sau fascist doar pentru ca a fost sustinut militar de acestea. De altfel, este mentionat in extenso interesantul episod singular al intalnirii dintre Franco si Hitler din 1941 in sudul Frantei, in urma caruia Hitler l-a scos definitiv de la suflet pe generalul spaniol care facea tot posibilul pentru a amana intrarea in razboi de partea Axei. Pozitia lui Franco i-a salvat, de altfel, pe britanici de la un dezastru in Mediterana Occidentala. "Franco a insistat intotdeauna in privinta caracterului exclusiv spaniol al sistemului sau si n-a acceptat vreodata anticrestinismul sau neopaganismul, prezente la celelalte: aproape mereu a insistat in a-si defini regimul sau drept catolic. Mai mult, spiritul sau ordonat si militar nu se impaca deloc cu mobilizarea politica a maselor, caracteristica pentru astfel de modele". Franco a fost un dictator ciudat si atipic pentru secolul al XX-lea, care prefera sa demobilizeze masele, si nu sa le mobilizeze. El a facut-o oferind maselor distractie ieftina, fotbal (era un sustinator al echipei Real Madrid care in perioada anilor 1960 domina incontestabil din punct de vedere fotbalistic Europa, castigand sase Cupe ale Campionilor si fiind finalista de alte doua ori!), lupte cu tauri si posibilitatea de a accede la o infrastructura turistica din ce in ce mai performanta. Franco avea si simtul umorului si al deriziunii, atat de strain dictatorilor fanatici din secolul al XX-lea. "Odata, gresind o cifra la inregistrarea mesajului de Anul Nou, si cum ministrul Informatiilor, Arias Salgado, insista sa se repete operatia, a spus: Nu va faceti griji, e totuna. Nimeni nu asculta mesajul". Vi-l imaginati pe Ceausescu spunand acelasi lucru?! Poreclit El Prudente, lumea glumea pe seama acestei adevarate calitati a lui Franco spunand ca pe masa lui sunt doua tipuri de probleme: cele pe care timpul le-a rezolvat si cele pe care timpul le va rezolva. Evident, si aceasta butada dorea sa induca faptul ca Franco a fost un natang care, pur si simplu, nefacand mai nimic, a avut doar noroc, afirmatie calomnioasa, chiar daca amuzanta.

Stanga nu poate ierta faptul ca tranzitia de la regimul franchist la democratie s-a desfasurat remarcabil de pasnic (lasand la o parte violentele sporadice ale ETA, care nu au influentat in niciun fel rezultatul final), spre deosebire de tranzitiile inca neincheiate ale tarilor comuniste, pline de violente (sa ne aducem doar aminte de perioada 1990-1991 din istoria romanilor), catre regimurile parlamentare. Paralelele nu se opresc aici, caci, daca facem o comparatie cu tarile din Rasaritul Europei, toate avantajele sunt de partea Spaniei franchiste, atat in plan economic, cat si politic. Evident, Franco nu a avut proasta idee sa distruga economia spaniola nationalizand-o. De altfel, comparatia nu este un proces atat de complex, trebuie doar amintit ca Romania si Spania se aflau aproximativ la acelasi standard de viata in 1936, iar in 1939, dupa incheierea sangerosului razboi civil care a ravasit profund societatea spaniola, distrugand o mare parte din industria sau agricultura iberica, ucigand aproximativ trei sute de mii de oameni, provocand exodul a altor sute de mii spanioli, Romania avea un standard de viata mult superior. In 1990, situatia se inversase fundamental, Romania fiind printre codasele Europei, iar Spania printre fruntasi. Guvernarea generalului Franco este relevanta, un adevarat studiu de caz, pentru complexitatea unui secol atat de dinamic si sangeros, iar cuvintele lui isi pastreaza din actualitate: "Sa nu uitati ca dusmanii Spaniei si ai civilizatiei crestine stau de veghe".



Note:

1. Pio Moa, Franco. Un bilant istoric, Editura Historia, Bucuresti, 2008.

2. Bernard Grasset, Paris, 1980.

www.cuvantul.ro

Despre Rege si Republica

Un prieten mi-a spus ca desi este monarhist, crestin si-l iubeste pe Rege nu-l poate asculta in ceea ce propune, pe Principele Radu ca presedinte, caci si Simeon Tatu spunea ca trebuie votat FSN-ul. Ca trebuie ca Principele sa ne dovedeasca ca merita. Si in plus ca Regele nu este infailibil.

Acum vreau sa spun ceva ce cred eu despre aceasta actiune a Regelui.
Regele nu este infailibil. ESTE. El este conducatorul politic si spiritual al unui popor, nu al unui grup de oameni. Sa facem diferenta intre a conduce si a guverna. Regele conduce nu guverneaza.
Actiunea prin care Regele Mihai I de Romania se implica in spatiul politic este o IMENSA actiune supra-mundana. El, Regele, isi subordoneaza acum Republica ca instrument prin care va sluji acest popor. Maretia Regelui consta si in acest fapt. Ca se poate folosi de Republica pentru a conduce un popor.
Din nou, eu nu votez cu Principele pentru el insusi(desi nu cred ca este mai rau ca altii, nu poate exista asa ceva acum in Romania, mai rau ca cei ce conduc acum). Pe mine nu ma intereseaza ca, dpdv al conducerii, cineva sa ma impresioneze. Adevarul este in Biserica si, politic, in Monarhie. Unde sa mai cautam Adevarul cand deja il avem?!
A judeca, dpdv politic, este oarecum si a judeca dpdv spiritual. La nivel de popor nu de persoana. Cine poate crede ca stie cum sa judece un popor in istorie? Eu, o persoana? Noi, doua, trei, patru persoane? Asta este REVOLUTIA moderna. Cand persoanele, un grup de persoane cred ca pot conduce un popor spre fericire. Care fericire? In momentul in care tu ai deja Adevarul, in Biserica si in Monarhie, a cauta pe altcineva care sa te conduca este a cauta adevarul tau, propunerea ta, pe care-l crezi necesar unui popor.
A participa la procesul electoral, ca instrument salvator vazut si ca solutie pentru conducerea acestui popor inseamna a valida Republica si automat Revolutia, in care caz nu te poti declara monarhist si crestin. A participa la procesul electoral, vazut ca instrument de slujire de care se foloseste Ierarhia este a fi impreuna cu cel pe care Domnul Dumnezeu ti l-a dat, in tot ceea ce face.
Una din ratacirile actuale este neintelegerea eshatologiei evanghelice. Noi, cei ce traim in Hristos (cu bune/cu rele dar asta vrem), stim ca Imparatia a venit si ... va sa vie. De asta noi nu mai asteptam o fericire promisa (pe care o avem in Biserica). Viata in Hristos nu este o traire religioasa ci o traire in Adevar. Din aceasta cauza crestinismul nu este o religie ( ca fapt religios). Religiile au fost si sunt majestuoasa incercare a omului de a trai in interval, in exilul de dupa alungarea din Eden. Dupa Intruparea Hristosului Tatalui noi nu mai suntem in exil/ interval ci in Imparatie. De ce mai sunt religii? Pentru ca inca nu l-au descoperit pe Iisus Hristos Calea Adevarul si Viata.
De aceea omul nu mai trebuie sa caute forme de conducere caci ceea ce avem, un Rege si o Biserica, este tot ceea ce avem nevoie pentru aceasta parte a calatoriei.
Cum ne pastram in Ierarhie? Cum ne vedem de ale noastra? Prin ascultare fata de Duhovnic, Ierarh, Rege. Poate cineva judeca un Rege? Bineinteles... doar Revolutia ea fiind institutia care s-a substituit Vechiului Regim aristocratic, crestin, ierarhic. Deci cine judeca pe un Rege este un drept fiu al Revolutiei. Cine este deasupra Regelui? Nimeni... nici chiar Episcopul. Neputand fi nimeni deasupra Regelui singura solutie este deicidul.
Ascultarea, si cred ca este vorba de ascultare qua ascultare, este cea mai mare. De Tatu nu puteai asculta caci nu se pricepea la politica si la dimensiunea istorica.
Darurile si slujirile sunt diferite. Chiar si Principele asculta, de Rege asculta (el a zis-o). Si a mai zis ceva foarte interesant anume ca Regele este Duhovnicul Neamului. Adica stie si isi ia responsabilitatea istorica-spirituala ( CONDUCE) in fata Domnului pentru acest popor. Cunoastem pe cineva care accepta aceasta slujire, aceasta responsabilitate in fata Domnului (nu in fata contractului social? (Regele a acceptat aceasta slujire in momentul incoronarii. Chiar cu pretul pe care l-a platit. Astea sunt detalii.) Mi-a zis un alt prieten ca poate a venit timpul ca poporul sa amendeze Monarhia care nu mai facea fata istoriei. Daca esti in aceasta pozitie inseamna ca esti pe pozitie revolutionara, de progres, de proiect-politico-teologic eshatologic/ hiliast.
Scurt:
de duhovnic ascult cand imi spune despre mine si viata vesnica,
de medic cand imi spune despre tratament
de Rege cand imi spune despre popor si politica si destin istoric.
A fi monarhist, crestin si a-ti iubi Regele inseamna sa-l asculti. Si el spune:
"Va chem pe toti sa sprijiniti acest pas important pentru România."
Eu asta cred.

Regele Mihai despre alegerile din septembrie

" Prin prezenta în alegerile democratice pentru institutia sefului statului, familia mea încearca sa uneasca si sa însanatoseasca România de astazi. Vrem sa aratam cum trebuie slujit un popor cu adevarat. Am toata încrederea ca Principele Radu va putea sa poarte aceasta responsabilitate importanta si acest ideal înalt. Nu este un lucru obisnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viata ne-a pus în fata multor situatii neobisnuite, pe care am reusit sa le trecem cu bine. România trece prin momente grele. Nu ne putem juca de-a statul, punând la încercare destinul unui popor. Va chem pe toti sa sprijiniti acest pas important pentru România.
În asemenea momente, tara are nevoie sa fiti uniti si generosi, solidari si responsabili.“

Sunteti monarhisti, crestini si-l iubiti pe Rege?
Sa facem ascultare!
Daca nu ascultam un Rege pe cine ascultam?

Nihil Sine Deo

Catolicism si socialism

Un fragment din Idiotul care nu necesita comentarii.
Sa terminam odata si sa indicam sursa socialismului.
Sa nu uitam nici replica lui Bunuel: "... toti sunt catolici. - Si evreii? - Evreii sunt cei mai catolici".


- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, declară brusc
prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e creştină?... Catolicismul nu este
de fapt o religie creştină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare
întreaga societate.
— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu mirare la Ivan
Feodorovici.
— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe
scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste măsură de tăios
prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît
ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la
negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat!
Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care
mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman
crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă
puterii sale politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el,
începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron
terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat
minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de
sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai
arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire
pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea
naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo
zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi?
Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de
neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături,
cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. şi anume cele care şi-au
pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale
poporului, credinţa s-a şubrezit - întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar
apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin
pentru a-şi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul pufnind de rîs.
Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe orator. Poetul,
neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul
mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală în glas Ivan
Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo numără
şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima şi plini de virtuţi.
- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat
separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am
vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să dispară cu totul? N-am afirmat
niciodată aşa ceva!
- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim... asta ţine de
teologie...
- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult mai de
aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau
poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu este vorba despre o problemă cu caracter pur
teologic! Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă
catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie
puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii
însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea
catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie
şi sînge!,,Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi
este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de capete!" După
faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile
acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să
trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să
opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca
purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele
lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi
că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...
— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind înspăimîntat
înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de patriotism; mi se pare totuşi că
ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia
asta...
— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru
că nu sînt în stare să mă exprim; dar...
— Dar dă-mi voie, te rog!
Prinţul tăcu;şedea pe scaun drept şi neclintit,fără a-şi lua privirea scînteietoare de
pe faţa lui Ivan Petrovici.
— Îmi vine să cred că cele ce-ai auzit despre binefăcătorul dumitale te-au tulburat
peste măsură, observă pe un ton liniştit şi binevoitor bătrînul demnitar, şi te-ai aprins...
poate şi din pricina singurătăţii în care trăieşti. Dacă ai intra în societate, şi te-ai apropia
mai mult de oameni (sînt convins că or să te primească cu plăcere, ca pe un tînăr
destoinic), atunci de bună seamă că ai judeca lucrurile cu mult mai mult sînge rece; ai
vedea atunci că toate astea sînt mult mai simple... de altfel, asemenea cazuri rare...
provin, după mine, pe de o parte dintr-un fel de saturaţie, iar pe de altă parte din
plictiseală...
— Da, da, aşa este! exclamă prinţul cu înflăcărare. Admirabilă idee! Din
plictiseală, din plictiseala noastră, şi nu de saturaţie, ci, dimpotrivă, din înşelare... nu de
saturaţie, aici vă înşelaţi. Şi nu numai din însetare, ci chiar dintr-un zbucium febril, dintro
însetare arzătoare! Şi... şi să nu credeţi că-i aşa de neînsemnat încît e demn de rîs
fenomenul acesta; să-mi fie cu iertare, dar lucrurile acestea trebuie să le intuieşti, să le
presimţi! Ai noştri, de îndată ce sunt convinşi că au ajuns chiar la mal, se lasă duşi de o
bucurie ce nu mai are limită; de unde vine asta? Pavlişcev vă uimeşte, iar purtarea lui o
puneţi pe seama nebuniei sau o explicaţi prin bunătatea lui, dar nu-i aşa!În asemenea
cazuri, temperamentul nostru pasionat, temperamentul ruşilor, ne uimeşte nu numai pe
noi, ci întreaga Europă! Dacă unul dintre noi se converteşte la catolicism, se face de-a
dreptul iezuit şi se alătură neapărat elementelor celor mai subterane ale acestei secte;
dacă devine ateu, vrea numaidecît ca să fie smulsă prin forţă credinţa în Dumnezeu,
adică, altfel spus, şi prin sabie! Pentru ce? De unde vine această subită fantezie? Se poate
să nu ştiţi? Pentru că a găsit patria pe care n-o văzuse aici şi e fericit; a găsit ţărmul,
pămîntul, şi s-a prosternat ca să-l sărute. Nu e numai vanitatea, nu-s numai sentimente
meschine de orgoliu şi vanitate care zac la originea ateilor ruşi şi a iezuiţilor; nu, la
mijloc e o suferinţă morală, o sete spirituală, nevoia imperioasă de o preocupare
superioară, nevoia de a simţi sub picioare un teren trainic, o patrie în care au încetat să
mai creadă, pentru că n-au cunoscut-o niciodată! E atît de uşor pentru un rus să devină
ateu, mai uşor decît pentru oricare alt locuitor de pe glob! Şi ai noştri nu devin simpli
atei, ei încep să creadă în ateism ca într-o religie nouă, fără să-şi dea seama că acum nu
mai cred în nimic, credinţa lor se reduce la zero. Aşa sînt însetările noastre. „Acela care
nu simte pămîntul patriei sub picioare, acela n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a mea;
am auzit-o de la un negustor, un bătrîn sectant de rit vechi, pe care l-am întîlnit într-o
călătorie. La drept vorbind, nu s-a exprimat tocmai aşa, ci a spus: „Omul care reneagă
pămîntul ţării sale îl reneagă şi pe Dumnezeu". Cînd te gîndeşti că s-au întîmplat şi la noi
cazuri cînd oameni foarte instruiţi au aderat chiar şi la hlîstovism ... Şj cu cît e mai sigur
la urma urmei, hlîstovismul decît nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai
profund decît toate astea! Ca să vedeţi pînă unde ajungea deznădejdea, dorul neostoit al
celor care tînjeau după o altfel de lume!... Arătaţi cutezătorilor însetaţi, care l-au însoţit
pe Columb, ţărmul Lumii Noi, arătaţi rusului „Lumea" rusească, faceţi să găsească aurul
acesta, comoara aceasta care se ascunde în măruntaiele pămîntul! Arătaţi-i reînnoirea
întregii omeniri, renaşterea ei, ce se va întîmpla în viitor poate numai prin gîndirea
rusească, prin Dumnezeul şi Hristosul rusesc, şi veţi vedea ce uriaş puternic şi drept,
cuminte şi blînd se va ridica în faţa lumii uimite — uimite şi înspăimîntate totodată, căci
ei nu se aşteaptă din partea noastră decît la sabie, la sabie şi la violenţă, şi, judecîndu-ne
după ei înşişi, nu-şi pot imagina poporul nostru fără barbarie! Şi asta se petrece chiar în
zilele noastre, iar ce va fi cu timpul nu este greu de ghicit! Totuşi...
Dar aici interveni pe neaşteptate un fapt ce curmă brusc şi în modul cel mai
surprinzător discursul prinţului...