Blog Archive

cauta in blog

June 24, 2013

Despre moartea năprasnică



În societatea de azi, caracterizată de evoluția necontrolată a științei și tehnologiei, de decăderea civilizației și de criza valorilor, oamenii evită să pronunțe cuvântul «moarte», iar tot ce le amintește de ea este respins și alungat cu orice preț. Pentru omul contemporan, moartea este ceva negativ, o pierdere. Auzim deseori zicându-se «l-am pierdut», în cazul unei persoane care tocmai a trecut la Domnul. Întrucât și-a pierdut dreapta cunoștință despre moarte, omul încearcă s-o ignore, trăind astfel încorsetat în limitele unei vieți nevrotice, lipsite de sens adevărat.



Încetarea funcționării inimii sau a creierului, adică moartea biologică (clinică) nu reprezintă o stare naturală, nu coincide cu împlinirea voii lui Dumnezeu. «Nu Dumnezeu a creat moartea». Moartea s-a strecurat în firea umană ca urmare a căderii celor întâi zidiți și acționează ca un parazit. Nu e cu putință ca răul să provină de la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este izvorul binelui. Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a destinat morții. Abia după săvârșirea păcatului de către om, a apărut şi moartea: «iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit» (Fac. 2, 17). Așa cum zice sfântul apostol Pavel, «precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el» (Rom. 5, 12). Așadar, moartea, ca rezultat și «rod» al păcatului primilor oameni creați, a intrat, s-a strecurat în firea umană și, prin ea, în toată creația.

Dumnezeu, în nespusa Sa milostivire, a rânduit ca omul să nu-și cunoască ceasul morții. Conform Teologiei Ortodoxe, dacă omul ar ști când va muri, nu s-ar opri de la păcat și ar fi complet indiferent față de dobândirea virtuților. Pe când faptul că nu știe când îi va suna ceasul morții îl ține într-o continuă stare de veghe, de alertă. «Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru» (Mat. 24, 42). Cu alte cuvinte, nu știm când vom muri sau când va fi A Doua Venire a Domnului.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că Dumnezeu vrea să avem parte de o moarte năprasnică. Există o rugăciune pe care o zicem în slujbele Bisericii și în care cerem lui Dumnezeu să ne păzească de nenorociri și de moarte subită: «Încă ne rugăm ca să fie păzită ţara aceasta, oraşele şi satele ei de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri şi de războiul cel dintre noi, de moartea cea năprasnică…».

Biserica nu se roagă numai pentru credincioși, care sunt mădularele sale active, ci pentru toți oamenii, care sunt chemați să devină mădulare ale sale. Ca o mamă iubitoare, Biserica își exprimă grija și dragostea sa nemărginită, în virtutea căreia ne protejează de orice rău și ne oferă tot ce e bun și binecuvântat nouă, copiilor săi, dar și întregii lumi. De aceea, se roagă nu numai pentru ortodocși, ci pentru «pacea a toată lumea… pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiți și pentru mântuirea lor…».

Pentru cei atei, necredincioși sau nepocăiți, moartea este un eveniment înfiorător, care are consecințe groaznice, tocmai fiindcă nu au valorificat cum se cuvine timpul oferit de Dumnezeu în această viață pământească. Acești oameni nu s-au raportat corect față de Dumnezeu, față de lume și față de ei înșiși, iar acest lucru se vede din faptul că nu au trăit în pocăință, nu au trăit având cunoștința existenței lui Dumnezeu. De aceea, comuniunea lor cu Dumnezeu, participarea lor la bucuria veșnică de după moarte este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de om este vizat de rugăciunea amintită mai sus, în care ne rugăm ca Dumnezeu să-i păzească de moartea cea năprasnică.

De cealaltă parte, pentru omul care trăiește în conformitate cu voia lui Dumnezeu și duce o viață duhovnicească, moartea subită nu are consecințe grave, nu-l poate vătăma din punct de vedere spiritual. Cu cât mai înduhovnicit este omul, cu atât mai puțin se teme de moarte. Am putea spune, mai degrabă, că unul ca acesta își dorește moartea, nu pentru că ar urî viața sau pentru că ar considera trupul drept închisoare a sufletului, așa cum credeau filosofii platonici, care vedeau moartea drept o scăpare din închisoarea trupului. Creștinul iubește viața și tânjește după comuniunea cu Viața cea adevărată, care este Hristos. De aceea, poate mărturisi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: «Căci pentru mine viață este Hristos și moartea un câștig. [...] Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos și aceasta e cu mult mai bine» (Filip. 1, 21-23).

Fericitul Gheronda Iosif Isihastul, din dragoste sfântă pentru Hristos și din dorința de a moșteni viața cea adevărată, a descris moartea în felul următor: «moartea, care pentru cei mulți este mare și înfricoșătoare, pentru mine este o odihnă, un lucru deosebit de dulce». De aceea zicea: «fericit este cel care zi și noapte își așteaptă moartea și se pregătește pentru întâlnirea cu ea. Pentru că pentru unul ca acesta, moartea este blândă, pe când, pentru cei care nu o așteaptă, ea este amară și dură».

Sfântul Siluan Athonitul oferă un exemplu foarte frumos de moarte năprasnică. «Să ne imaginăm», zice, «un rege foarte bogat, care trăiește în desfătări și în păcate. Aflându-se la o petrecere, se distrează cu prinții și cei dimpreună cu ei, șezând în toată splendoarea sa pe tronul împărătesc. Dacă i-ar spune cineva: “în scurt timp vei muri”, în secunda următoare, acesta ar fi cuprins de mare frică și cutremur. Dacă aceeași persoană i-ar spune același lucru unui sărac, care însă are o dragoste bogată pentru Dumnezeu, acela ar răspunde cu seninătate: “Facă-se voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că Și-a adus aminte de mine și vrea să mă ia acolo unde l-a luat și pe tâlhar”».

Desigur, pentru om, ideal ar fi să-şi cunoască ceasul sfârșitului său, pentru a se ruga, pentru a-l găsi moartea rugându-se. Acest lucru se întâmplă în cazul bătrânilor care au dus o viață cuvioasă, în virtuți. Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Gheronda Iosif Isihastul, care își cunoștea dinainte ceasul morții. Primise „înștiințare” de la însăși Maica Domnului că va muri exact în ziua Adormirii Ei, adică pe 15 august. Mulți sfinți ai Bisericii noastre, precum Daniil Stilitul, Grigorie Palama, etc., îşi cunoșteau clipa în care vor muri. Cuviosul Theógnostos zice că, oricât de mult ai progresa în virtute, oricât har ai dobândi, «să nu te desparți de trup până nu-ți vei cunoaște ceasul morții. De aceea, roagă-te din adâncul inimii ca Dumnezeu să-ți descopere acest lucru».

Așa cum zice psalmistul, «judecățile Tale (Doamne) sunt adânc mare» (Ps. 35, 6), sau așa cum zice Sfântul Apostol Pavel «cine a cunoscut gândul Domnului?» (Rom. 11, 32). Dumnezeu, prin voia și hotărârile Sale înțelepte, urmăreşte mântuirea omului, desăvârșirea lui spirituală, chiar și atunci când omului, aflat sub stăpânirea rațiunii umane limitate, i se pare că Dumnezeu îl nedreptățește. Domnul a îngăduit ca mulți sfinți să aibă parte de o moarte năprasnică. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cu Avva Moise Etiopeanul, cu cuviosul Ștefan cel Nou, cu cei 38 părinți din Sinai și cu cei 33 părinți din Raith, cu Cuviosul Athanasie Athonitul, întemeietorul monahismului aghiorit și cu mulți alții. Aceștia, în calitate de duhovnici, au luat asupra lor păcatele poporului și s-au jertfit precum Hristos, pentru mântuirea lumii. Prin faptele lor, au trezit întregul popor ortodox, îndemnându-i să se întrarmeze cu rugăciunea și cu starea de veghe. Așa cum zice Sfântul Anastasie Sinaitul, «după moartea năprasnică a vreunui sfânt, credincioșii ar trebui să se întrebe: dacă acest om drept a avut parte de o astfel de moarte, la ce să ne așteptăm noi, păcătoșii?».

Alteori, Dumnezeu îngăduie moartea subită a unui sfânt, pentru a i se șterge astfel mulțimea de păcate. În Pateric, citim că un monah căzuse în păcatul curviei. De aceea, doi frați care se nevoiseră alături de el și care trecuseră deja la cele veșnice, Îl rugau pe Dumnezeu să îngăduie ca acela să fie sfâșiat de un leu, pentru ca, prin această moarte dureroasă, să i se șteargă acel greu păcat și, astfel, să se alăture și el cetei celor mântuiți. Fericitul Gheronda Porfirie zicea că cercetătorii sunt foarte aproape de a găsi antidotul pentru cancer, dar Dumnezeu nu îngăduie acest lucru, întrucât Raiul se umple de oameni care suferă de cancer.

Durerea este strâns legată de viața noastră. De multe ori, ne plecăm în fața necazurilor, mai ales dacă suntem puțin credincioși. Spre exemplu, știm că o persoană dragă nouă va muri în scurt timp, întrucât suferă de o boală incurabilă, și, deși ne pregătim psihologic pentru a accepta acest fapt, cu toate acestea, nu suportăm ideea de a-l pierde. Cu atât mai greu ne va fi să acceptăm moartea subită a acelei persoane, mai ales dacă este tânără.

Moartea este ceva nefiresc, denaturat și oribil. Ea este mereu dușmanul cel mai înverșunat al omenirii. Din cele mai vechi timpuri și până aproape de zilele noastre, omul a văzut moartea cu un real interes existențial. Însă omul contemporan, care vede și aude zilnic (la radio sau TV) de moartea multor oameni, căzuți fie în războaie, fie în accidente, și-a pierdut acest mod existențial de abordare a morții, considerând-o ca fiind ceva firesc.

Creștinul nu vorbește despre moarte cu pesimism, nu o vede ca pe o fatalitate, sau ca pe ceva firesc, ci o vede îndeosebi ca pe un dușman pe care trebuie să-l învingă cu ajutorul lui Hristos. «Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea» (I Cor. 15, 26). «Cuvântul trup S-a făcut» (Ioan 1, 14) «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evrei 2, 14). Așadar, Logosul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să strice puterea morții, să șteargă păcatele omenirii și să biruiască puterea celui viclean. Hristos a luat trup omenesc și stricăcios, ca să învingă moartea în Însuși trupul Său. Prin Jertfa de pe Cruce și prin Învierea Sa, El a biruit moartea și i-a oferit omului posibilitatea ca, unindu-se cu El, să învingă și el moartea în viața sa personală. Astfel, după întruparea Logosului lui Dumnezeu, pentru creștini, moartea își schimbă numele și destinația: nu se mai numește moarte, ci adormire. Și nu mai duce la neființă, ci reprezintă o punte către viața veșnică. Astfel, putem spune despre credincioşi, că se mută «de la moarte la viață» (Ioan 5, 24).

Sfântul Nicodim Aghioritul ne sfătuiește să nu uităm că «moartea este ca un fur, despre care nu știm când va veni. Poate veni chiar în ziua aceasta, în ora aceasta, în clipa aceasta… Te-ai trezit de dimineață, dar poate că nu vei mai apuca seara. Sau poate te culci liniștit seara, dar nu vei mai apuca răsăritul soarelui… Gândește-te, deci, frate, la acestea și zi în sinea ta: Dacă o fi să mor îndată, oare ce se va întâmpla cu mine? Oare ce voi folosi atunci dacă până în acel ceas m-am desfătat cu toate plăcerile lumii? Treci înapoia mea, satano, și tu, gândule rău! Căci nu vreau să te ascult când mă îndemni la păcat».

Conform învățăturii Sfinților Părinți și experienței Bisericii, mult îi ajută pe frații noștri adormiți – și îndeosebi pe cei care au avut o moarte subită – pomenirile, Liturghiile de patruzeci de zile, rugăciunile, milosteniile, însuși modul nostru de viață, care poate aprinde un crâmpei de lumină în sufletele acestora.

În încheierea acestui mic referat, în care m-am referit pe scurt – și din perspectivă teologică – la anumite aspecte referitoare la moartea năprasnică, aș vrea să accentuez faptul că moartea, despărțirea sufletului de trup, este o taină, asupra căreia putere are numai Hristos, Domnul vieții și al morții. Este una din judecățile de nepătruns ale lui Dumnezeu dacă vom avea parte de o moarte subită sau de o moarte normală. Cert e că trebuie să fim convinși, trebuie să realizăm cu întreaga noastră existență faptul că, prin Hristos cel Înviat, «moartea nu mai are stăpânire» (Rom. 6, 9) și că «harul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6, 23)

PEMPTOUSIA
Post a Comment