Blog Archive

cauta in blog

January 4, 2010

Suportati? Cititi! Eu nu prea inteleg.

Cam asta este Viata in Hristos. Hristos pana la sfarsit. Nu cum le place azi oamenilor care-si zic crestini (eu sunt clar printre acestia) si se opresc cu crestinismul lor in poarta Ghetsimanilor. Pana in Ghetsimani e frumos, politicos, un pic dramatic si chiar antrenant (pune sangele in miscare). Intrand in Ghetsimani nu mai e loc de cuvinte gen fericire, poezie, bine, solidaritate, politica, s.a. Si dupa Ghetsimani urmeaza palmele, flegmele, taieturile, drugii dupa cap, ochii sparti, cisme in stomac, dinti sparti, despuiere. Si dupa asta urmeaza moartea, o moarte hada ca un moment de asfixie intr-o hazna.
Cum reusim? Cum trecem peste asta? Sau cum trecem peste batjocorirea celor iubiti? Cum ne opunem valului care se lasa peste copilasii nostri? Pe zi ce trece sunt impinsi, in sunete de sarbatoare, catre marginea prapastiei?
Slab e omul, mi-a spus Soljenitin!




Sora lui Manturov[« ucenicul său favorit şi pururea ascultător »], Elena Vasilievna, o fată frumoasă de 17 ani, era atrasă de plăcerile lumeşti.
Îi plăceau seratele şi îmbrăcămintea elegantă. Era deja logodită, când simţi deodată o inexprimabilă repulsie faţă de logodnicul ei şi rupse logodna. Odată, pe când se întorcea acasă şi tocmai se suia într-o caleaşcă, văzu deasupra capului un şarpe cumplit care era pe punctul de a o înghiţi . Ea strigă : « Salvează-mă, Împărăteasa Cerurilor ! Îţi jur că n-am să ma mai mărit niciodată, ci voi merge la mănăstire. » Şarpele se înălţă în aer şi dispăru.
Timp de trei ani Sfântul Serafim o pregăti pe Elena Vasilievna pentru viaţa monahală, iar atunci când a pornit pe această cale, s-a dovedit a fi extrem de râvnitoare. Ea a murit la vârsta de 27 de ani aflată sub ascultarea sfântului. Iată cum s-a întâmplat.
Mihail Vasilievici Manturov se îmbolnăvi de o febră pernicioasă şi îi scrise o scrisoare surorii sale Elena Vasilievna, cerându-i să-l întrebe pe părintele Serafim cum să se vindece. Părintele Serafim îi spuse să mestece coaja unei pâini fierbinţi de secară bine rumenită şi în felul acesta îl vindecă. Dar peste puţin timp trimise după Elena Vasilievna care veni la el cu ucenica sa, Xenia Vasilievna, paraclisiera, spunându-i :
« Totdeauna ai ascultat de mine, bucuria mea, iar acum vreau să-ţi dau încă o ascultare. O vei duce la împlinire, maică ? »
« Totdeauna v-am ascultat, Părinte », răspunse ea, « şi sunt gata să o fac şi în continuare !».
“Aşa este, bucuria mea!”, aprobă părintele. “Ei bine, iată, maică, Mihail Vasilievici, fratele tău, este bolnav şi a venit vremea ca el să moară. El trebuie să moară, maică, deşi eu încă am nevoie de el pentru mănăstirea noastră, pentru orfanele noastre, vreau să spun. Şi iată, aşadar, care îţi este ascultarea: să mori în locul lui Mihail Vasilievici, maică”!
“Binecuvintează-mă părinte!, răspunse Elena Vasilievna smerită şi cu calm aparent.
După aceea, părintele Serafim discută îndelung cu ea, mângâindu-i inima şi abordând problema morţii şi a vieţii veşnice. Elena Vasilievna îl ascultă în tăcere, dar, deodată, păru tulburată şi zise:
“Părinte! Mi-e frică de moarte!”
“De ce să-ţi fie teamă de moarte, bucuria mea?”, răspunse părintele Serafim. « Pentru mine şi pentru tine va fi doar o veşnică bucurie! »
Elena Vasilievna îşi luă rămas bun de la el, dar de-abia trecu de pragul chiliei sale, că, brusc, căzu la pământ. Xenia Vasilievna o ridică. Părintele Serafim îi spuse s-o pună în sicriul din antecamera sa, în timp ce el aduse nişte apă sfinţită. El o stropi cu aceasta pe Elena Vasilievna, îi dădu să bea din ea şi în felul acesta o readuse la cunoştinţă.
Întorcându-se acasă, se îmbolnăvi, căzu la pat şi spuse : « De acum nu mă voi mai scula. » Sfârşitul ei a fost minunat. Ea trimise după părintele Vasili Sadovski pentru a i se face Sfântul Maslu şi pentru a fi împărtăşită pentru ultima oară. În timpul spovedaniei îi vorbi părintelui Vasili de o minunată descoperire ce i se dăduse de Sus.[...]
Ea muri după o scurtă boală în ajunul Cincizecimii, pe data de 28 mai 1832. Avea 27 de ani şi petrecuse cu totul 7 ani la mânăstirea Diveiev. Era extrem de frumoasă şi atrăgătoare, înaltă, cu o faţă rotundă, ochi negri strălucitori şi cu părul tot negru. Chiar în ceasul morţii ei, părintele Serafim, grăbit şi vesel, le trimise pe surorile care munceau cu el la Sarov, către Diveiev, spunând : « Repede, repede, duceţi-vă la mânăstire. Acolo, marea voastră doamnă a plecat la Domnul ». În cea de-a treia zi de la moartea Elenei Vasilievna, Xenia Vasilievna se duse la părintele Serafim plângând în hohote. Văzând-o, marele Bătrân care o iubea pe stareţa de mai târziu nu mai puţin decât pe toate celelalte surori, se tulbură fără să vrea şi, deodată, o trimise pe Xenia acasă, spunând : « De ce plângi ? Ar trebui să ne bucurăm ! Vino aici după 40 de zile, dar acum mergi acasă. Trebuie să ai grijă ca timp de 40 de zile să se săvârşească zilnic Sfânta Liturghie[...] ».
Sfântul Serafim vreme îndelungată se plimba prin cameră şi exclama : « Nu înţeleg nimic ! Plâng încontinuu ! Dacă fi văzut măcar cum sufletul ei zbura ca o pasăre spre cele de sus ! Heruvimii şi Serafimii îi făceau loc ! I s-a dăruit să stea nu departe de Sfânta Treime, ca fecioară. » Atunci când Xenia Vasilievna veni în cea de-a patruzecea zi de la moartea Elenei Vasilievna la părintele Serafim, după porunca sa, Bătrânul îşi mângâie iubita paraclisieră şi-i spuse plin de veselie:
“Ce prostuţe sunteţi, bucuriile mele! Ce rost avea să plângeţi! E păcat, să ştiţi! Ar trebui să ne bucurăm. Sufletul ei şi-a luat zborul ca un porumbel, sus, către Sfânta Treime. Heruvimii, Serafimii şi toate cetele cereşti i-au deschis calea către cer. Ea este una din slujitoarele Maicii Domnului, maică! Noi nu putem decât să ne bucurăm; nu trebuie să plângem ».
Sfântul Serafim de Sarov – O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis, Bucureşti, 2005, paginile 288 - 292

SURSA
Post a Comment