30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani din România - VIDEO 30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani

30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani din România

Un număr de 30 de israelieni au fost arestaţi într-o clinică de fertilizare din Bucureşti, iar ambasada Israelului în România ţine legătura în mod strâns cu autorităţile române în încercarea de a soluţiona cazul acestora, relatează site-ul Ynetnews.com.

Un oficial al Ministerului de Externe a declarat că israelienii au ajuns în capitala României pentru tratamente medicale.

Cei mai mulţi dintre ei au fost eliberaţi în schimbul unei garanţii financiare, în timp ce alţi doi au rămas în arest şi şi-au angajat avocaţi care încearcă să obţină eliberarea lor.

Zeci de persoane au fost arestate, printre care şi membri ai conducerii clinicii, şi sunt interogate în legătură cu traficul de celule umane stem.

Printre acestea se numără mai multe femei israeliene, suspectate că şi-ar fi vândut ovulele.

Consulul general al Israelului la Bucureşti, Lilly Ben Harush, a primit detalii despre acest incident duminică noaptea, iar autorităţile israeliene au confirmat informaţiile privind arestarea conaţionalilor lor.

Industria traficului de ovule ale femeilor isreliene a luat amploare în ultimii ani, în special în instituţiile medicale din străinătate, întrucât legea israeliană interzice donarea de ovule, cu sau fără bani. Astfel se apelează la clinici private din România, Ucraina, Cipru, Spania sau alte ţări europene.

Mediafax

Spun unii cum ca cei crestini sunt misogini si au oprimat femeia. Uite cum vorbeste Sfantul Ioan Gura de Aur despre femeie

Sfaturi catre mire si mireasa

Din seara nuntii in care o vei primi pe mireasa ta in camera de mire, primeste-o ca pe o statuie si chiar de atunci sa invete sa fie cumpatata, blanda si sa traiasca cinstit; de la inceput chiar, de cum paseste pragul casei tale, sa calce in picioare dragostea de bani. Sa o inveti sa fie inteleapta, sa o inveti sa nu-si atarne aurarii de urechi, nici imprejurul gatului, nici pe peretii casei; sa nu doreasca haine tesute cu fir de aur si nici obiecte de lux.

Podoaba ei sa fie stralucitoare, dar stralucirea sa nu fie o insulta. Acestea toate sa fie lasate celor nechibzuiti; tu insa impodobeste-ti casa cu multa cuviinta, mirosind mai degraba de infranare decat de parfumuri. Doua lucruri vor rezulta de aici. Intai nu se va mahni mireasa, cand, dupa terminarea nuntii, se vor trimite inapoi fiecaruia hainele tesute cu fir de aur si vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai ingriji de pierderea si de paza celor adunate.

Dupa aceasta, dupa ce se va fi terminat toata desfatarea zilei de nunta, ia-ti mireasa ta, formeaza-o bine, intinzand pentru multa vreme simtul de pudoare si nu cauta sa stingi acest simt degraba. Caci chiar daca fata ar fi lipsita de acest simt, totusi stie sa taca pana la o vreme, sfiindu-se de barbat si surprinsa de noile imprejurari in care intra. Asa dar sa nu strici repede acest simt de pudoare, dupa cum fac barbatii cei desfranati, ci prelungeste-l pentru multa vreme, caci de mare folos iti va fi acesta. Niciodata nu te va carti si nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotarat.

Prin urmare legiuieste totul in acea vreme, in care simtul pudorii, ca un frau pus sufletului, nu te lasa sa te mustre sau sa carteasca de cele ce faci. Cand oare este un timp mai potrivit de a forma femeia ca acela in care se sfieste de barbat, se teme si se rusineaza? Atunci pune-i cuvintele intelepciunii, caci le primeste sufletul ei; aseaza-i cea mai frumoasa dispozitie sufleteasca, adica simtul pudoarei.

Dar daca voiesti iti pot da si un exemplu cum trebue sa vorbesti cu ea. Daca Pavel nu s-a sfiit de a spune: "Nu va lipsiti unul pe altul de indatoririle conjugale" (I Coririteni, VII, 5) si rostea cuvintele catre femei maritate, dar rnai bine zis nu catre femei maritate, ci catre suflete duhovnicesti, cu atat mai mult eu nu ma voi feri de a o spune.

Ce trebuie dar sa-i vorbeasca ei mirele? Cu multa dragoste sa-i spuna: "Eu, copila, te-am luat tovarasa de viata si te-am adus ca sa-mi fii partasa in treburile cele mai de cinste si mai de nevoie, anume facerea de copii si purtarea de grija a casei. Ce te rog dar pe tine?" - Dar inainte de a intreba aceasta, vorbeste-i de dragoste, caci nimic nu ajuta atata pentru a convinge pe ascultator ca sa primeasca cele spuse decat stiind ca i se vorbeste cu multa dragoste. Cum ii va arata insa dragostea? Daca ii va spune: "Am avut putinta sa ma casatoresc si cu altele si mai bogate si de neam mai stralucit, totusi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am indragit caracterul tau, blandetea ta, intelepciunea ta." Cu aceste cuvinte pregateste indata calea cuvintelor cu privire la o viata inteleapta, si blameaza, pe ocolite, bogatia.

Caci daca fara nicio pregatire vei vorbi contra bogatiei va fi suparator; dar daca te folosesti de un prjlej potrivit, le reusesti pe toate. Atunci i se va parea ei ca faci acest lucru spre a o apara si nu-i vei parea ei ca un om aspru, neplacut si chitibusar. Cand insa vei lua prilej de vorba chiar din cele ale ei, se va bucura. Asadar ii vei spune - caci este nevoie sa reiei vorba inceputa - "Am avut putinta sa iau sotie bogata si avuta, dar n-am voit. Pentru care pricina oare? Nu la intamplare si nici in zadar, ci am fost invatat eu bine ca bogatia nu este nicio avere, ci lucru de dispretuit, care se afla si la talhari si la femeile desfranate si la jefuitorii de morminte.

Pentru aceasta, lasandu-le pe toate celelalte, am venit catre virtutea sufletului tau, pe care o prefer fata de tot aurul, deoarece o fata tanara, priceputa si libera, care se ingrijeste de evlavie pretuieste tot atat de mult cat toata lumea. Pentru aceasta m-am indragostit de tine, si te iubesc si te pun mai presus de sufletul meu. Viata prezenta nu este nimic; doresc si ma rog si fac totul ca astfel sa ne invrednicim sa petrecem viata prezenta incat si acolo, in viata viitoare, sa traim tot impreuna cu multa slobozenie.

Timpul de aici de pe pamant este scurt si trecator; dar daca ne vom invrednici sa petrecem viata de aici bine placand lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multa placere, si cu Hristos si noi doi impreuna. Eu dintre toate am preferat dragostea ta si nimic nu mi-i atat de greu si de suparacios decat ca sa ma cert vreodata cu tine. Chiar daca ar trebui sa pierd totul, chiar daca as ajunge cel mai sarac dintre oameni, chiar daca as suferi cele mai grele primejdii, chiar, daca as patimi ori si ce, mie toate imi vor fi cu putinta de suferit si usoare, atata timp cat noi ne vom intelege unul cu altul. Copiii chiar atunci imi vor fi dragi, cand tu te vei purta dragastoasa fata de mine. Va trebui dar ca si tu sa faci la fel."

Adu apoi si cuvintele Sfintei Scripturi in sprijinul tau, deoarece Insusi Dumnezeu vrea ca dragostea sa fie intre voi. Asculta ce zice scriptura: "Pentru aceasta va lasa omul pe tatal sau si pe marna sa si se va lipi de femeea lui." (Efeseni, 31). - "Sa nu fie intre noi, continua tu cuvantul tau, niciun prilej de micime sufleteasca. Piara banii, multimea slugilor, cinstea dela cei straini; eu in locul acestora toate prefer dragostea ta."

Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de femeie decat aurul si decat bogatiile? Sa nu te temi ca fiind iubita se va obraznici cu tine; nu, ci dimpotriva, marturiseste ca o iubesti, in adevar femeile desfranate, care sunt langa un barbat, iar mane cu altul, negresit ca s’ar obraznici cand ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie libera, o fata nobila, niciodata nu se va obraznici auzind aceste cuvinte, ci cu atat mai mult se va pleca.

Arata ca iti place mult sa stai impreuna cu ea, si de dragul ei vrei sa fii mai bine acasa decat in oras. Prefer-o tuturor prietenilor si chiar copiilor ce ti-a dat; iar pe copii iubeste-i tot de dragul ei. Daca face ceva bun, lauda-o si admir-o; daca greseste ceva, lucru ce se intampla celor tinere, sfatueste-o si atrage-i luarea aminte. Defaima necontenit banii si luxul si da-i a intelege ca podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie si dela cinste; invat-o continuu cele de folos.

Rugaciunile voastre sa fie in comun; fiecare sa mearga la biserica, iar acasa barbatul sa intrebe pe femee si femeea pe barbat asupra celor spuse sau citite acolo. Daca cineva este sarac sa ia ca exemplu pe barbatii sfinti, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slaviti decat imparatii si bogatii, cu toate ca si-au petrecut viata in foame si sete. Invata-o ca nimic nu este mai infricosator in cele ale vietii decat numai a nu trai dupa voia lui Dumnezeu.

Daca vrei sa dai mese si ospete nu chema pe nici un om fara caracter, pe nici un om necuviincios; si daca vei gasi pe vreun sarac sfant, putand ca sa binecuvinteze casa voastra, putand cu pasirea picioarelor sale sa aduca toata binecuvantarea lui Dumnezeu, pe acela cheama-l.

Sa spun inca si alta? Nimeni dintre voi sa nu se grabeasca sa se insoare cu una mai bogata decat ei, ci mai bine cu una cu mult mai saraca. Caci fiind mai bogata, nu va aduce atata prilej de placere cu banii ei, cata ura si insulta, prin faptul ca ea va cere mai mult decat a adus, va pretinde lux, va da drumul la cuvinte suparatoare si la sudalmi.

Caci poate va zice: "Inca n-am cheltuit nimic din ale tale, sunt imbracata inca cu lucrurile mele, din acelea pe care parintii mei mi le-au daruit." Ce spui, femeie? Inca ale tale porti? Care lucru este mai dureros oare decat acest cuvant? Trupul nu mai este inca al tau, iar banii sunt ai tai? Dupa casatorie nu mai sunteti doua trupuri, ci sunteti un singur trup, iar averile doua si nu una? O, pofta a banilor! Ati ajuns amandoi un om, o fiinta si inca spui: "ale mele"? De diavol a fost introdus acest cuvant blestemat si spurcat. Dumnezeu a facut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decat banii, iar banii nu sunt comuni? Nu este cu putinta sa spui: "Lumina mea, soarele meu, apa mea." Toate cele mai de pret ne sunt comune, iar banii nu sunt comuni? Sa piara de mii de ori banii, dar mai vartos nu banii, ci vointa care nu stie sa se foloseasca de bani, ci ii prefera in locul tuturora.

Invata acestea impreuna cu altele, dar cu multa dragoste, pentru ca sfatuirea virtutii, in ea insasi, este trista. Si mai cu seama fata de o copila simpla si tanara, cand ii vorbesti de un trai intelept si cinstit, fa-o cu multa dragoste. Si mai ales indeparteaza din sufletul ei : "al meu" si "al tau". Daca va spune: "Cele ale mele", spune-i: "Pe care le numesti ale tale, caci nu stiu ; eu nu am nimic al meu; cum dar spui : cele ale mele, cand toate sunt ale tale?" Daruieste-i ei acest cuvant. Nu vezi ca acest lucru il facem cu copiii? Cand un copil smulge ceva din cele ce tine in mana, si vrea sa ia si celalalt lucru, i-l dam si zicem: "Da, si acesta este al tau si acela."

Aceasta sa facem si cu femeia, caci judecata ei este mai copilaroasa. Daca va zice: "Cele ale mele", spune: "Toate sunt ale tale, si eu sunt al tau." Nu este cuvant de lingusire, ci de multa pricepere. Astfel vei putea indeparta mania ei si sa-i stingi intristarea. Spune-i deci astfel: "Si eu sunt al tau, copila. Acest lucru m-a sfatuit Pavel zicand: "Barbatul nu este stapanul corpului sau, ci femeia" (I Corinteni, 7, 4). Daca eu nu am stapanire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atat mai mult ai stapanire si asupra banilor." Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacara, ai rusinat pe diavol, ai facut-o roaba, dar mai degraba sclava cumparata cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu graesti, invat-o sa nu zica niciodata: "al meu" "al tau". Niciodata sa nu-i vorbesti la intamplare, ci cu mangaiere, cu cinste si cu multa dragoste.

Cinsteste-o pe ea si nu va avea trebuinta sa fie cinstita de altii, nu va avea trebuinta sa fie slavita de altii, caci se bucura de cinstea si slava, care vine de la tine. Prefer-o inaintea tuturora, din pricina tuturor insusirilor ei si pentru frumusete si pentru pricepere, si laud-o. Astfel vei convinge-o sa nu dea atentie la nici un strain, ci va rade de toti ceilalti. Invat-o frica de Dumnezeu si vor curge toate ca dintr-un izvor, iar casa ta va fi plina de mii de bunatati. Daca vom cauta cele nepieritoare, atunci vom dobandi si pe cele pieritoare, caci spune Scriptura: "Cautati mai intaiu imparatia lui Dnmnezeu si toate celelalte se vor adauga voua." (Matei, 6, 33)

Sfantul Ioan Gura de Aur
Traducere de catre Parintele Dumitru Fecioru

Biserica ”Sfânta Vineri”- Herasca din Bucureşti în plin proces de reconstrucţie

Lucrările de construcţie ale Bisericii „Sfânta Vineri” Herasca din Bucureşti au ajuns la cota doi. Noul lăcaş de cult este înălţat la 150 de metri de fostul lăcaş, demolat de regimul comunist în anul 1987. Piatra de temelie a noii biserici „Sfânta Vineri” din Bucureşti a fost pusă în martie 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, demisolul fiind ridicat în două luni. Când va fi gata, noua biserică „Sfânta Vineri” va arăta la fel ca cea dărâmată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, având aceleaşi dimensiuni.

Credincioşii care vor să sprijine finalizarea acestei biserici pot depune bani în conturile : RO 67 RNCB 0080 0942 8890 001 în lei; RO 40 RNCB 0080 0984 2889 002 în euro; RO 13 RNCB 0080 0984 2889 003 în dolari, deschise la BCR, sucursala Sala Palatului.

Sursa: TRINITAS TV

mikhail vrubel

clipped from upload.wikimedia.org

Maica Domnului de la Cuzco

clipped from jacksonsauction.com

Maica Domnului de la Cuzco

clipped from i2.iofferphoto.com

The Observer: Revolutia din ’89, cea mai misterioasa cadere de regim de dupa Razboiul Rece

Coruptia din Romania, consfiintita si de rapoartele Uniunii Europene, a fost consolidata de "falsa" revolutie din 1989,care a facut loc afacerilor nomenclaturistilor, dar si de o anumita complicitate a Occidentului, caruia i-au convenit privatizarile avantajoase de dupa 1989, relateaza The Observer.

Ed Vuliamy, reporter la saptamanalul britanic The Observer, care a venit in Romania in 1989, s-a reintors dupa 20 de ani pentru a "analiza consecintele celei mai misterioase caderi de regim de dupa Razboiul Rece". Pentru articolul sau despre Revolutia de la Bucuresti din decembrie '89, el a stat de vorba cu unul dintre soldatii care l-au impuscat pe Nicolae Ceausescu, cu un fost curator la Muzeul de Arta, cu Ion Caramitru, dar si cu la fratele lui Miron Cozma, relateaza NewsIn.

In ziua de Craciun din anul 1989, dictatorul roman Nicolae Ceausescu si sotia sa Elena au fost executati prin impuscare dupa un proces care a durat mai putin de doua minte, isi incepe articolul Vuliamy, care se intreaba apoi daca evenimentele din acele zile au fost cu adevarat o revolutie sau o lovitura de stat. De altfel, titlul articolului este dat de un citat din Ion Iliescu, reprodus de unul dintre interlocutorii romani ai ziaristului britanic: "Era imposibil sa avem o revolutie in Romania. Asa ca a trebuit sa fie inscenata".

Dorin-Marian Carlan este unul dintre cei trei barbati care l-au executat pe "comunistul megaloman" Ceausescu, in decembrie 1989. "Carlan si-a golit munitia din Kalasnikovul AK-47 in cuplul prezidential, dupa ce acestia au fost prinsi de revolutionari. Momentele de dupa executie au fost difuzate masiv la posturile de televiziune, o dovada pentru Romania si lumea intreaga ca o era s-a incheiat, ca cea mai turbulenta si violenta revolutie dintre evenimentele care au dus la caderea comunismului in statele din Europa de Est si-a atins obiectivul", reaminteste ziaristul britanic.

Totusi, comenteaza Ed Vuilamy, "revolutia nu a fost ceea ce parea a fi, o revolta populara impotriva unui dictator, in care armata s-a alaturat populatiei. (...) Povestea lui Carlan sugereaza ca a fost mai degraba o lovitura de stat condusa de cel ce i-a urmat lui Ceausescu, Ion Iliescu".

Reporterul de la The Observer s-a intalnit in luna mai cu Dorin-Marian Carlan la Bucuresti. Aici, acesta i-a marturisit: "Am stat pe cadavrul lui Ceausescu dupa ce l-am omorat, pentru ca nu mai era loc in elicopterul (cu care trupurile celor doi au fost transportate la Bucuresti - n.red.). Era cald inca si sangele lui s-a imprastiat peste pantalonii mei de camuflaj. (...) Am simtit ca am avut un rol in istorie. Stiam totul despre revolutia franceza, despre ghilotina, si am simtit ca fac ceva similar. Dar nu mi-a convenit. Procesul a durat un minut si 44 de secunde, iar executia mai putin de zece minute. (...) Ceausescu era comandantul meu suprem, am fost antrenat sa-l protejez cu orice pret, nu sa-l omor", povesteste Carlan, citat de Vuilamy.

Fostul ofiter roman i-a povestit reporterului cum s-a desfasurat ziua de 25 decembrie, cand sotii Ceausescu au fost judecati la Targoviste si cum generalul Victor Stanculescu l-a ales pe el, alaturi de un capitan si de un sergent, sa execute cuplul prezidential, mai intai pe Nicolae, iar apoi pe Elena Ceausescu. Cei doi "plangeau ca niste copii" cand au iesit din camera de judecata, spune Carlan, care isi aminteste ca Elena Ceausescu le-a cerut ca macar sa fie ucisi impreuna, nu pe rand.

"Erau langa zid. (...) (Nicolae Ceausescu - n.red.) s-a uitat fix in ochii mei si a strigat: 'Traiasca Republica Socialista Romania! Istoria ma va razbuna!' Iar apoi a inceput sa cante un fragment din Internationala. Atunci a venit ordinul, iar toti trei am inceput sa tragem de la sold", a relatat Carlan. "Nicio miscare de-a noastra din acea zi nu a lasat vreo dovada scrisa. Omul pe care l-am omorat era dictatorul pe care toti il urau si totusi m-au persecutat mereu de atunci. Iliescu nu ma place, presa ma acuza cumva pentru incorectitudinea procesului si pentru ca am tras toata munitia. Politicienii s-au tinut departe de tot si eu am fost concediat din Ministerul Apararii in 1998. (...) Sunt acum avocat, dar sunt rupt de societate, traiesc la limita, un fel de oaie neagra care ofera consiliere juridica", a continuat Carlan. "Si este un dar de la D-zeu ca inca sunt in viata ca sa spun povestea", adauga el.

O alta persoana intervievata de Ed Vuilamy este Codruta Cruceanu, pe care a intalnit-o si in timpul vizitei sale din 1989. La acel moment, Cruceanu era curator la Muzeul National de Arta. Reporterul The Observer isi aminteste ca, la o saptamana dupa executia lui Ceausescu, privea prin gaura facuta de un obuz de artilerie in zidul muzeului si vedea tancurile trecand peste daramaturi si oamenii care le dadeau flori soldatilor. Parea, potrivit lui Vuilamy, "un razboi de demult, dintr-un film alb-negru".

In mai 2009, Cruceanu si Vuilamy s-au intalnit din nou la Bucuresti. "Inca nu stim tot adevarul si ma intreb daca-l vom sti vreodata. Sunt prea multi oameni in viata in interesul carora este mai bine sa nu stim niciodata cine s-a luptat cu cine si de ce. Ceea ce stim insa este ca, intr-o anumita masura, a fost o piesa de teatru - o inscenare", marturiseste Cruceanu.

Ziarisul de la The Observer subliniaza faptul ca, desi revolutia din Romania a fost cea mai dramatica dintre toate celelalte lansate impotriva comunismului in urma cu 20 de ani, a fost si cea mai misterioasa, contradictorie si duplicitara, marcata de "violente teribile si crime" de-a lungul mai multor zile, chiar si dupa executia cuplului de dictatori, iar numarul deceselor este inca necunoscut. "Nimeni nu se indoieste ca a fost o revolta populara curajoasa. Ceea ce nu este explicat inca este cine i-a manipulat si de ce. Cine a tras in cine? Si ce faceau Iliescu si generalii loiali lui in spatele scenei? A ramas, dupa doua decenii, impresia ingrozitoare ca lupta a fost planuita, iar revolutia a fost o fatada", comenteaza Vuliamy.

Reporterul subliniaza vorbele lui Cruceanu, potrivit carora Iliescu a sugerat la un moment dat ca revolutia din Romania a trebuit sa fie inscenata. "Dintre sutele de discursuri pe care Iliescu le-a rostit de atunci, mi-a ramas in memorie unul in care spunea: 'Intr-o tara ca Romania, o revolutie era imposibila, asa ca a trebuit sa fie inscenata'. Aici a fost cel mai aproape sa recunoasca ceea ce toata lumea crede sau stie ca s-a intamplat", remarca fosta curatoare.

Vuilamy isi indreapta atentia si spre cel care a anuntat la postul public de televiziune vestea mortii lui Ceausescu - Ion Caramitru - si isi aminteste ca s-a intalnit de multe ori cu el pe holurile Televiziunii Romane, acesta fiind implicat in nesfarsitele dezbateri despre viitorul tarii. Doua decenii mai tarziu, in iunie 2009, reporterul si acum directorul Teatrului National Bucuresti se intalnesc din nou. "A fost o revolutie populara, dar poporul a fost tras pe sfoara (...) Noi eram romantici, nu aveam nicio legatura cu cei de la putere. In decurs de un an, era mai mult decat evident ca o factiune a inlaturat alta, probabil in contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov isi daduse seama ca sistemul lui Ceausescu se va prabusi. Institutiile care au condus tara au ramas aceleasi, dar cu alte nume. In mod tragic, mai multi oameni au murit dupa executia lui Ceausescu decat inainte. Daca as fi Iliescu si as crede in Dumnezeau, mi-ar fi frica de judecata lui in legatura cu cei ucisi", i-a declarat Caramitru reporterului de la The Observer.

"Minciuna a lasat in urma un hibrid ciudat: o tara care a imbratisat sistemul capitalist de piata, dar care era condusa inca de vechea garda. Mostenirea este reflectata intr-un raport din 2008 al Uniunii Europene, care arata ca Romania este a doua cea mai corupta tara din blocul european, dupa Bulgaria", scrie reporterul The Observer.

"Actualul presedinte, Traian Basescu, a incercat sa curete sistemul, dar rezistenta Parlamentului a fost prea mare, asa cum spune unul dintre consilierii din Ministerul Justitiei de la acel moment, Laura Stefanescu: 'Singura noastra victorie a fost ca nu a existat nicio infrangere si ca imunitatea clasei politice nu a devenit si mai mare. Romania este ca sistemul bancar international: regulile exista numai pentru oamenii cinstiti; pentru cei corupti, nu exista niciuna'", scrie The Observer.

Ed Vuliamy il citeaza si pe Matei Paulin, un bancher care a crescut in strainatate, dar s-a intors in Romania dupa 1989, potrivit caruia fenomenul coruptiei a fost consolidat nu numai de falsitatea "revolutiei", ci si de "complicitatea Occidentului in procesul de privatizare" care a urmat dupa caderea regimului comunist.

"Inainte de 1989, erau mai multe factiuni in sistemul comunist. Acum, dupa ceea ce eu cred ca a fost mai degraba un 'regicid' decat o lovitura de stat si cu atat mai putin o revolutie, aceleasi factiuni exista in ceea ce pare a fi un sistem de piata, dar care este in realitate un stat putred, care a vandut proprietati precum banca nationala, Petrom si activitati substantiale de foraj, la o fractiune din valoarea lor de piata, unor companii din Franta, Austria sau alte tari, pur si simplu pentru a-si apara pozitiile politice. Puterile occidentale si corporatiile s-au alaturat acestui proces cu buna stiinta", spune Paulin.

La scurt timp dupa ce Iliescu a preluat conducerea tarii, au inceput si demonstratiile impotriva acestuia. Intre 1990 si 1992, (manifestantii - n.red.) au fost atacati in mod repetat de minerii din Valea Jiului. Minerii erau mobilizati de liderul sindicalist Miron Cozma, un fidel inrait al lui Iliescu. Minerii au devastat sediile partidelor conservatoare, au spart capetele studentilor care manifestau, rezuma Ed Vuliamy. Miron Cozma a fost ulterior arestat pentru rolul sau in demonstratiile minerilor, dar gratiat de Iliescu si eliberat in 2004. In prezent, fratele sau, Tiberiu este liderul adjunct al sindicatului minerilor.

"Am fost martorii unei distrugeri voite a industriei romanesti a carbunelui. (...) Cand ati venit ultima oara aici, 47.000 de oameni lucrau in mine; acum sunt mai putin de 11.000", ii spune Tiberiu Cozma lui Vuilamy. In prezent, carbunele este importat de Romania din Rusia, Ucraina si Africa de Sud, desi minele inchise functionau foarte bine, sustine fratele fostului miner.

Ed Vuilamy subliniaza degradarea industriei romanesti a carbunelui si otelului, dand si exemplul Sidex Galati, detinuta acum de compania lui Lakshmi Mittal, care "amputeaza fabrica bucata cu bucata", dupa cum a spus liderul unui sindicat independent.

"In concluzie, Romania a fost cea mai vulnerabila dintre toate tarile comuniste fata de mitul Occidentului, considerat un paradis material, fata de cultura mall-ului si fata de masurarea succesului in functie de telefonul mobil. (Aceste mituri - n.red.) sunt deosebit de puternice aici, poate pentru ca toate s-au intamplat atat de brusc, chiar si pentru clasele educate. A fost facut mult rau, atat Romaniei, cat si Occidentului, asa cum putem vedea in criza cu care ne confruntam acum: pentru ca Occidentul a inceput sa creada in cateva dintre propriile noastre iluzii despre el, in falsele noastre asteptari despre ceea ce parea el sa promita in 1989. Un moment care pare sa fie din alta viata si, in acelasi timp, parca s-a intamplat ieri", conchide Ed Vuilamy, citand-o pe Codruta Cruceanu.

SURSA

Vintilă MIHĂILESCU România rustică… şi ortodoxă (III) - O continuare şi final

Ciprian Porumbescu îşi revarsă balada din turnul primăriei. Este ora opt seara. Peste o oră, jalea baladei va marca din nou ora fixă pentru locuitorii din „inima Bucovinei“ şi turiştii veniţi să o viziteze. În sala de festivităţi a hotelului impozant din centru, cei vreo 60 de participanţi la un important congres internaţional asistă la sfinţirea mesei de către un preot tînăr vorbitor de engleză, apoi rostesc în cor Crezul şi se închină cu evlavie. Sînt şi cîţiva musulmani, evrei, hinduşi, care privesc uşor stingheriţi în jur, neştiind prea bine ce să facă. Aşa e obiceiul la voi, la români? – mă întreabă un coleg indian. Ce să-i spun? Mă eschivez cu un mda strecurat printre buze. Apoi ne aşezăm cu toţii la masă şi trecem instantaneu la o laudatio a ţuicii noastre româneşti.

După masă ne aşteaptă un spectacol folcloric. Vreo zece perechi falnice intră în scenă şi se lansează într-un potpuriu de dansuri mai mult sau mai puţin bucovinene. Blănurile şi ornamentaţiile costumelor îţi iau ochii, iar trombonul şi toba mare îţi iau auzul. Mie îmi sună puţin a Cîntarea României reloaded, dar comesenii mei sînt încîntaţi. O venerabilă doamnă plecată din România în urmă cu vreo şaizeci de ani freamătă pe scaun, cu ochii în lacrimi, bîntuită de nostalgii irepresibile. Apoi, la o comandă discretă, dansatorii se răspîndesc prin sală şi îi cheamă la dans pe participanţii la congres. Nişte copii fermecători ne explică apoi, în picioruşele goale, că „ăsta-i obiceiul nostru strămoşesc“. Totul se încheie cu aplauze şi entuziasm general.

A doua zi, după un panel scurt, dar consistent, participanţii străini însoţiţi de cîţiva români aleşi pe sprînceană pleacă să viziteze mănăstiri. Pe drum, toţi străinii se reped să fotografieze carele încărcate cu fîn care trec agale pe şosea. Look, look! – se entuziasmează ei reciproc.

– Aici e locul unde Dumnezeu vorbeşte cu oamenii! – îi previne organizatorul congresului pe musafirii săi străini, cînd ne apropiem de „ţinutul mănăstirilor“.
– Ce vrei să spui, că în alte părţi Dumnezeu nu vorbeşte cu oamenii? – îl întreabă, de acum puţin iritat, musulmanul din grup.
– O să vezi cînd o să ajungem... – îi răspunde, sibilinic, gazda.

Vizita la mănăstire începe cu un ocol prin trapeză. După consumarea aceluiaşi ritual din bătrîni şi închinăciunile de rigoare, ne aşezăm cu toţii la masă. Mîncarea este minunată, servită cu discreţie şi grijă de către măicuţe, aşa că toată lumea uită şirul orelor şi scopul vizitei.

După prima mănăstire, urmează o a doua, unde este organizat un alt panel, urmat de o altă masă şi o altă binecuvîntare. Mă desprind însă cît pot de discret de grup şi o iau înapoi, spre „satul meu“, unde mă aşteaptă studenţii cu care am venit în teren.

Pensiunea unde sîntem cazaţi mi se pare o oază de linişte după aceste zile agitate. Din curtea înconjurată de fîneţe nu lipsesc foişorul şi leagănul de lemn. Îmi atrage însă atenţia, de data aceasta, un detaliu pe care nu îl remarcasem pînă acum. Pe şemineul impunător din cărămidă şi fier forjat din colţul livingului este aşezat cu grijă un crucifix din alamă strălucitoare. Pe post de icoană de vatră – mă gîndesc eu. Şi realizez că ortodoxia este revizitată şi ea pentru a alcătui această nouă imagine rustică a satului românesc „autentic“. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît discursul este mai degrabă unul oficial şi public, destinat străinului necunoscător.

Seara, privesc luna plină printre bîrnele foişorului şi ascult greierii în iarbă. Miroase a fîn peste dealurile Bucovinei. În vatra din mijlocul curţii arde un foc mocnit. Stau şi mă gîndesc că, dacă toate acestea mi s-ar fi întîmplat undeva în străinătate, singurul comentariu pe care l-aş fi făcut ar fi fost, probabil, acela despre o vacanţă de vis. Îmi revizuiesc deci pornirile şi îmi relativizez judecăţile critice: în fond, nici „rusticul“, nici „obiceiurile strămoşeşti“ oferite turiştilor nu sînt invenţii româneşti.

Asta e!...

In DilemaVeche

Vintilă MIHĂILESCU România rustică (II) - foişorul

Săteni. Adică un sat generic, nici de şes, nici de munte, nici sărac, dar nici bogat, nici prea tînăr, dar nici prea îmbătrînit. Un sat care a suferit şi el de pe urma dezindustrializării din zonă (în 2000 erau încă 540 de salariaţi, acum sînt aproape 300 şi cam tot atîţi şomeri), dar care are ceva păşuni, păduri şi livezi şi unde cam fiecare gospodărie mai are cîte o vacă, dar nu mai poate vinde laptele. Un sat de 2200 de oameni, dintre care cam o sută de tineri au plecat, relativ recent, să lucreze în străinătate. Un sat unde, cu cît te îndepărtezi de „asfalt“, gospodăriile sînt mai mici şi mai sărace, iar cîinii – mai mari şi mai răi. Adică un sat oarecare, nici prea-prea, nici foarte-foarte, taman bun de pilde şi reflecţii.

În Săteni, aflat la 8 km de şoseaua principală, pe un drum hîrbuit care se înfundă într-o coastă de deal, care nu a văzut picior de turist (există totuşi o pensiune foarte cochetă, unde nu vin însă decît, uneori, în week-end, oameni de afaceri din oraşul proxim), 8% dintre gospodării au însă cîte un „foişor“ nou-nouţ, rustic şi plin de flori, însoţit, de regulă, de un leagăn din lemn şi la fel de rustic. Altfel spus, aproape fiecare a zecea gospodărie nici prea-prea, nici foarte-foarte din Săteni s-a îngrijit să posede un foişor – şi mulţi tînjesc, cu invidie aproape nedisimulată, să-şi facă şi ei unul asemenea sau chiar mai ceva. – Dar de ce? ne interesăm noi.

– Păi, aici, la sat, noi am fost în întuneric, trebuie să facem să ieşim la suprafaţă! ne explică o doamnă energică la vreo 40 de ani, care, de cînd se ştie, la casa ei tot mai adaugă ceva la ea. Şi-a amenajat bucătăria cum a văzut ea în Franţa, a supraetajat o latură a casei cu un balcon integral din lemn şi, bineînţeles, şi-a făcut un foişor de lemn, încărcat cu flori. Am făcut şi un leagăn, aşa, rustic – adaugă ea şi mărturiseşte imediat că „am ambiţia să facem şi o podişcă, aşa, cu figuri...“

– Ce-i aia? mă mir eu.
– Cum, nu ştiţi? Aşa, o podişcă peste o apă, un izvoraş, cu o moară mică de lemn şi cu tot felu’ de figuri, aşa, ca la oraş...
– Da’ de unde v-au venit toate ideile astea?
– Păi, am mai văzut şi noi, ne-am mai informat. Ne uităm la emisiunile alea de la televizor, cu case, avem şi reviste...
Cu sau fără foişor, faţa casei trebuie să arate bine, iar amenajările exterioare au început să fie din ce în ce mai importante. Aproape jumătate din casele din Săteni poartă semnele unor astfel de „îmbunătăţiri“, fie că sînt noi sau cu modificări recente (23%), fie că sînt în construcţie sau neterminate (21%).

– Trebuie să ţinem şi noi pasul cu moda, să fim în rînd cu lumea, explică un localnic.
– Adică ce înseamnă să fii în pas cu moda? îl iscodim noi.
– Păi, să fie modern, să fie frumos şi la noi...
Altcineva ne spune de la început că ceea ce îi mînă pe ei în luptă este „să fie frumos“. Drept care, întrebăm, bineînţeles, „ce-i aia frumos?“. „Adică în pas cu moda, modern...“ – răspunde el.
Frumos, modern, în pas cu moda şi în rînd cu lumea par a se amesteca astfel într-o imagine mobilizatoare a dezirabilităţii. Dar ce leagă toate acestea între ele, cum devin acestea expresii mai mult sau mai puţin conştiente ale unui model pe care toată lumea pare să-l imite cu tot mai mult elan? Chiar dacă termenul nu este folosit (încă) decît de puţini dintre împricinaţi, conceptul care pare să joace rolul de numitor comun – şi de model de urmat – este cel de rustic. Sătenii vor să „iasă la lumină“ şi să devină... rustici!
Adică? – întrebăm noi mai departe.
– Şi în pas cu moda şi în urmă la vechea tradiţie. Tot ce a fost în trecut copiem noi acum, ne explică unul dintre aceşti „rustici“.
– Să faci casele cum au fost înainte, ne răspunde altcineva, la întrebarea „ce înseamnă să fii modern?“. Şi ne ilustrează, ca să înţelegem, cu imitaţia de lemn cu care îşi acoperise toată casă: aici, casele au fost pe vremuri din lemn! – precizează el în continuare. Mergem în sus pe firul gîndului şi ne întrebăm ce mai înseamnă atunci, în Săteni, „gospodărie“ şi a fi „bun gospodar“?

Aici apele se despart. Pentru mulţi, în general mai în vîrstă şi mai periferici, există încă vechiul ethos al gospodăriei, care înseamnă în primul rînd muncă şi „să vrei să munceşti“. Să munceşti ca să ai o gospodărie „îndestulată“ – ceea ce înseamnă în primul rînd vite şi continuă cu celelalte lucruri „necesare în gospodărie“. (Straşnic cuvînt, îndestulare! Înseamnă să ai cît să fie destul, nu mai puţin, dar nici mai mult. Întrebaţi-i însă pe săteni cum ştie omul că are destul, căci eu n-aş putea să vă spun...) Şi ca să ai o gospodărie îndestulată, trebuie să fie destui oameni în gospodărie, căci ethosul gospodăriei este unul colectivist şi nu individual: toţi au fost de acord că nu poţi fi un „bun gospodar“ de unul singur. Or, odată cu industrializarea şi migraţia, gospodăria s-a subţiat, s-a destrămat, a rămas fără forţe de muncă.

O vreme, acest inconvenient a fost compensat prin schimburile de toate soiurile dintre cei rămaşi în gospodărie şi neamurile plecate, mai aproape sau mai departe, la lucru prin oraşele patriei, alcătuind astfel o reţea funcţională pe care o putem numi gospodărie difuză. Aceasta nu a dispărut în întregime, dar componentele vitale ale gospodăriei „pe stil vechi“ au început să fie tot mai puţin rentabile, mai ales după generalizarea noilor reglementări europene: o simplă gospodărie nu mai poate vinde, teoretic, nimic din ceea ce produce. Fără bani şi fără forţă de muncă, nu prea mai are rost atunci să ţii o vacă, de pildă, care te costă între 25 şi 30 de milioane pe an. Şi atunci gospodăria şi rosturile sale se împuţinează treptat-treptat, iar oamenii trec la alt stil de viaţă, mai „modern“. Doar vreo trei-patru sînt însă cei care aleg o schimbare economică, transformînd gospodăria în fermă; majoritatea aleg calea mai uşoară şi mai vizibilă a „modernizării“ sociale.

De dragul cercetării, am inventat un proverb ad-hoc: calul după dinţi se cunoaşte, iar gospodarul – după casă. „Tradiţionaliştii“ nu prea erau de acord: degeaba ai casă falnică, dacă n-ai nimic în ea, dacă n-ai o vită, dacă umbli teleleu... – strîmbau ei din nas. „Moderniştii“ înclinau însă să fie de acord, mîndrindu-se cu casele „îngrijite“ pe care le au. Între aceste extreme, diferiţi săteni căutau diferite compromisuri.

Îngrijirea, alt concept „poporan“, care, după părerea unui antropolog străin, este fundamental la români, de la camera bună de la sat la mileurile de pe mobile şi bătutul compulsiv al covoarelor între blocuri. Îngrijirea care devine şi un principiu de drept cutumiar, căci ceea ce am îngrijit cu mîinile mele ani de zile devine al meu, iar casa neîngrijită arată a casă părăsită. Ceea ce leagă aceste diferite tipuri de gospodărie şi idealuri ale bunului gospodar pare să fie astfel această „îngrijire“, mîndria şi criteriul de evaluare al tuturor.

Continuitatea acestui imperativ al „îngrijirii“ este contrabalansată însă de mutaţiile survenite în mizele şi conţinutul ei material. Sătenii par să treacă astfel, în ritmuri diferite, de la gospodărie la casă, de la îndestulat la frumos... şi de la rural la rustic. Iar „grija“ lor se mută, într-un ritm alert, de la vacă la foişor şi balansoar, materializări vizibile ale loisir-ului şi eliberării de munca înrobitoare a vechii gospodării.

In DilemaVeche

Vintilă MIHĂILESCU România rustică (I)

– Ăsta nu-i di pi la noi!... – zice omu’ către mine, plecînd nedumerit, după ce a examinat oul pe toate feţele şi l-a rîcîit puţin cu unghia ca să vadă ce-i cu el.

Păi, ce să fie, e „oul lui Flutur“ – cum îi zice lumea – „cel mai mare ou tradiţional pictat din lume“, plasat în piaţa centrală din Suceava, să-l vadă şi să-l admire tot poporul. Şi mai ales tot turistul, că doar nu degeaba a venit el pe aceste „plaiuri de legendă“! Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, puţin mai încolo, un indicator precizează: Paris x km, Londra y km, dar Uniunea Europeană: 0 kilometri! Care va să zică aşa: aici este kilometrul zero al europenismului, în acest ou uriaş se află începutul şi pe aici trece axul lumii europene. Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

În rest, piaţa cu pricina este cea mai mare sorcovă ofilită pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Însoţind, probabil, marele ou tradiţional, cîteva gherete oribile de lemn vînd obiecte la fel de „tradiţionale“. Puţin mai încolo, o statuie poleită îşi desfăşoară aripile simbolice sclipind în soare. În extrema cealaltă, Casa de cultură a sindicatelor este înfăşurată pe toată suprafaţa imensă a faţadei sale cu un cearşaf publicitar care acoperă, pe o latură cel puţin, totala părăsire şi paragină a instituţiei. Doar discoteca şi barul de pe altă latură par a mai anima puţin (iar noaptea chiar puţin mai mult) lucrurile. De jur împrejur, plăcile sparte şi crăpate ale promenadei comuniste lasă să crească iarba, printre cariile lor înnegrite de vreme. Puţin mai încolo există însă şi o serie de părculeţe îngrijite, ba chiar prea îngrijite, de mîna unui „artist“, cu fîntîniţe şi coşuleţe de lemn, din care se revarsă izvoraşe şi floricele. Aceasta este inima Bucovinei, de aici pleacă şi aici se întorc turiştii ademeniţi să admire patrimoniul universal al mănăstirilor „care este“. Cu o condiţie: să găsească drumurile care duc spre ele, căci indicatoarele sînt invers proporţionale cu tradiţiile. Aceasta este localitatea care a urcat incontestabil pe primul loc în ţop ten, topul meu personal de kitsch autohton.

Dar să ne întoarcem la „oul lui Flutur“ şi la hermeneutica acestuia.
Inspiraţia a venit, probabil, de la tradiţionalele ouă de struţ, încondeiate cu sîrg de bucovinence recente şi achiziţionate cu pioşenie de funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe pentru pachetele lor de protocol. Primul pas, de la găină la struţ, fusese deci deja făcut. Şi cum e moda recordurilor Guinness (cel mai mare cîrnat din lume, cea mai mare omletă din lume...), ce şi-au zis edilii Sucevei, hai să facem noi cel mai mare ou pictat din lume, că altfel ne-o iau alţii înainte.

Nimic extraordinar în toate acestea, puţin prost gust şi atît. Problema mea începe însă din momentul în care acest prost gust se revendică, pios şi cu lacrimi în ochi, din „sfînta şi minunata noastră tradiţie“ şi se impune, în scurt timp, ca paradigmă a acesteia.

Fenomenul este mult mai răspîndit şi i se poate da şi un nume: rusticizarea României. Elemente sau aspecte izolate ale vieţii rurale româneşti, supraponderale şi rupte din contextul lor firesc, sînt aşezate pe altarul, domestic sau public, al iubirii de tradiţional şi autentic – de „rustic“, pentru prieteni. Lemnul, de pildă, este epifania însăşi a tradiţiei româneşti, astfel încît năpădeşte toate spaţiile şi ia toate formele. Intrările în judeţe, instituţii şi case sînt străjuite de „porţi de lemn“, crengi şi rădăcini bine lustruite ornează tot felul de spaţii interioare, miniaturi de căruţe, roţi, găleţi şi alte ustensile rurale se instalează în grădini şi parcuri. Iar mobilierul şi pereţii e bine să fie măcar placate cu lemn, dacă nu-ţi permiţi să pui lemn masiv. Şi, poate mai presus de toate, întreaga suflare drept credincioasă din România pare să fie străbătută de fiorul mistic al unei revelaţii mobilizatoare: nici un spital, cazarmă sau cartier de blocuri, fără o biserică tradiţională (evident, din lemn)!

Toate acestea – şi multe altele asemenea – creşteau pînă acum haotic, precum bălăriile după ploaie, fără noimă şi consens. Acum au un stindard şi un ideal: oul lui Flutur! Rusticizarea României poate deveni de acum un proces planificat şi bine manageriat: cu Oul nostru în frunte, vom avea succesuri multe!

Nu-mi rămîne decît să înalţ şi eu o rugă pioasă către cer, poate or auzi şi edilii noştri de pe pămînt: apără-mă, Doamne, de prietenii tradiţiilor, că de duşmanii lor m-oi apăra şi singur!

In DilemaVeche

Fiul ministrului tineretului este reverend in Prima Bisterica Ateista, in timp ce mama sa sfinteste biserici ortodoxe

EXPLICATIE FOTO: Instantaneu din decembrie 2008 , cand Sorina Placinta a sfintit biserica pe care o ctitorise, pe fosta platforma industriala din Sudul Focsaniului, in prezenta P. S. Epifanie Norocel, episcopul Buzaului si Vrancei, si protopopului Nicolae Cobzaru. Hramul bisericii este „Sf. Andrei”, dupa numele fiului ministrului (FOTO)

Fiul din prima casatorie al proaspatului ministru al Tineretului si Sportului, Sorina Placinta activeaza intr-una dintre cele mai dezvoltate organizatii laice din lume, Prima Biserica Ateista. Andrei Placinta, a devenit reverent in luna aprilie 2008 si are dreptul sa organizeze si sa participe la slujbe in zona localitatii elvetiene Montreux, unde de altfel isi are si resedinta din tara cantoanelor familia celui mai nou ministru din cabinetul Boc. In incercarea noastra de a vorbi cu ministrul tineretului si sportului, acesta nu a putut fi contactata pana la inchiderea editiei.

Cine si-ar fi inchipuit ca cel mai nou membru al Executivului, ministrul Tineretului si Sportului, Sorina Placinta, are legaturi extrem de stranse cu Biserica Ateista una dintre cele mai dezvoltate organizatii la nivel mondial. In timp ce pentru a ajunge senator PD-l de Vrancea, doamna ministru impartea pomeni electorale si sfintea biserici in circumscriptia din care facea parte, la mii de kilometri distanta fiul acesteia, Andrei Razvan Placinta, stabilit in Elvetia la resedinta familiei, se ocupa cu altfel de slujbe, anume acelea de negare a existentei lui Dumnezeu, in cadrul First Church of Atheism (Prima Bisterica ateista). Tanarul membru al familiei placinta, plecat initial pentru a-si desafarsi studiile in tara Cantoanelor si-a descoperit noi valente ale propriei personalitati, devenind in luna aprilie a anului trecut reverend al acestei organizatii laice intenationale, avand dreptul sa participe si sa organizeze slujbe ateiste, ale caror scop este acela de a elibera lumea de credinta religioasa prin promovarea anumitor principii ateiste pe baza terminologiei crestine.

Stab in organizatie pentru bani
Bisterica Ateista dispune de cele mai multe filiale in Statele Unite ale Amercii, dar organizatia s-a exstins cu ajutorul internetului si in tari ca Australia, Canada, China, Germania, Franta sau Marea Britanie.Chiar daca Romania nu bifase aceasta mica „portita de libertate spirituala” pana in prezent, tara noastra se poate lauda ca are un demn reprezentant si activist in interiorul organizatiei.
Sustinut in Elvetia pe banii familiei ministrului Tineretului si Sportului, Razvan Placinta a devenit Primei Biserici Ateiste, organizatie in legatura cu care preotii sustin ca este o erezie, fiind similara asa-zisele biserici sataniste.
Andrei Razvan Placinta a obtinut, pe internet, titlul de "reverend". Membrii acestei asa-zise biserici pot deveni "pastori", "reverenzi", care sint "hirotonisiti" direct pe internet. Ei jura sa elibereze lumea de credinta religioasa si "oficiaza" ceremonii ateiste la nunti si inmormintari, unde se neaga existenta lui Dumnezeu. Toate aceste date pot fi gasite pe pagina de interent a organiozatiei , locul unde se precizeaza ca aceasta ”s-a nascut din necesitate". A fost creata de Paul si Jacki McMaster, biserica fiind prima societate de acest gen. Este dedicata in exclusivitate ateilor hirotonisiti astfel incat si ei sa poata sustine ceremonii, care pana acum puteau fi sustinute doar de oameni religiosi." Principala ideee in jurul careia organizatia in orienteaza doctrinele este aceea ca stiinta si ratiunea formeaza baza vietii. "Vrem sa oferim un loc unde ateii sa fie hirotonisiti, pe gratis, si, in acelasi timp, un centru unde ateii sa gaseasca pastori care sa slujeasca la ceremoniile lor. Doctrina noastra este aceasta: <>".

Hranirea spiritului trece prin burta
Reverenzii sau pastorii bistericii ateiste nu pot fi scosi la evenimente cu una cu doua, pentru a hrani spiritual „turmele” lipsite de orizont. Acestia pot fi scosi din casa doar in schimbul unor sume de bani, pentru ca, pana la urma oameni sunt si ei, iar problemele spirituale pot fi hranite doar cu „verzisori”, si asta pentru ca si ei la randul lor trebuie sa-si amortizeze investitiile facute in obtinerea ranului bisericesc..
Pretul pentru aceste servicii este negociabil, dar costul mediu este de 150 de dolari americani pentru fiecare ora de prestatie spirituala. Pe site-ul organizatiei se mai arata ca "pastorul" ateist va putea sa slujeasca la nunti, inmormantari, logodne si oricare alte ceremonii, ca orice preot. Preotii "Primei Biserici Ateiste" primesc "un certificat legal de hirotonisire" si o legitimatie, la pretul de 14,95 dolari, un pachet cu trei certificate de casatorie la pretul de 9,95 dolari, un permis pentru parcare care costa 8,95 dolari si sunt inclusi in lista de pastori a site-ului, daca platesc 6,95 dolari.

ACCESEAZA AICI LINKUL SPRE PAGINA IN CARE APARE NUMELE LUI ANDREI PLACINTA pe First Church of Atheism

Andrei Tudor

SURSA GARDIANUL

Sărăcia preotului: "preoţi ai faraonului" şi "preoţi ai Domnului"; „Domnul este partea mea de moştenire”

(RV - 17 iulie 2009)
„Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi”, scrie Paul creştinilor din Corint (2Cor 8,9). Cuvântul sărăcie nu apare niciodată în Evanghelii şi în restul Noului Testament cu excepţia 2Cor 8,2.9 şi Ap 2,9.

Dar în ce consista această „sărăcie” a lui Isus? Citind Evangheliile se deduce că el nu poate fi inclus în categoria socială a „săracilor”, înţeleasă drept categorie marginalizată, aşa cum nu aparţinea nici clasei sociale a „bogaţilor”. Isus însuşi în predica sa se deosebeşte atât de unii cât şi de alţii: „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna” (Mt 26,11; In 12,8; cfr Mc 14,7). „Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că primiţi mângâierea (Lc 6,24). Isus invită la a da săracilor (cfr Mt 19,21) şi este probabil că grupul celor Doisprezece practica „pomana”, ca una dintre faptele pe care orice iudeu pios avea grijă să o facă (cfr In 13,29). Pe de altă parte vrea ca ucenicii săi „să lase tot” şi să-l urmeze (cfr Lc 5,27).

Isus a transmis în mod cert celor ai săi o învăţătură nu de condamnare absolută a banului şi bunurilor materiale, dar de moderaţie şi cumpătare în folosirea lor şi de refuz al oricărei iniţiative menite să ducă la îmbogăţire şi acumulare de bunuri materiale (cfr Lc 12,13-21). Generaţia apostolică şi subapostolică dovedeşte că acesta era spiritul ce anima primele comunităţi creştine. Îndemnul la sobrietate în folosirea lucrurilor era drept normă: „Căci n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea. Deci, când avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, să ne mulţumim cu acestea. Din contra, cei care vor să adune bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care îi fac pe oameni să se cufunde în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,7-10).

Dar să aruncăm o privire la Vechiul Testament, la spiritualitatea levitică sacerdotală. În vechea alianţă tribul sacerdotal al lui Levi era singurul car nu a avut parte la împărţirea pământului după ce a intrat în Ţara Făgăduinţei: singura sa ocupaţie trebuia să fie cultul lui Dumnezeu; pentru a trăi, leviţii primeau cât era necesar din „zeciuiala” oferită de celelalte triburi. În cartea Numerilor 18,20 Dumnezeu îi spune lui Aron: „În pământul lor nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta între fiii lui Israel”.

Aceasta a fost baza pe care s-a dezvoltat o foarte înaltă spiritualitate, cum reiese din Psalmul 16 (15 Vulgata), care exprimă rugăciunea noctură a unui pios levit în timpul serviciului său la templul din Ierusalim. Pregătindu-se sufleteşte pentru serviciul de noapte, el îşi aminteşte de starea sa de „sărac” conform criteriilor umane, pentru că este fără terenuri, fără bunuri şi chiar fără bucuria uniunii legitime cu soţia. Ştim că preoţii-leviţi în timpul serviciului la Templul din Ierusalim erau ţinuţi la înfrânare. Însă mulţumirea pe care i-o dădea apropierea de Dumnezeu era incomparabil mai intensă: „Tu, Doamne, eşti partea mea şi cupa mea cu sorţi, în mâinile tale este soarta mea. La împărţire am primit partea cea mai bună, minunată e moştenirea mea” (5-6). Moştenirea minunată indică Templul din Ierusalim. „De aceea se bucură inima mea şi tresaltă de veselie sufletul meu; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde” (9)… „Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină în faţa ta şi desfătări la dreapta ta, în veci” (11).

Însă, trebuie subliniat că sărăcia leviţilor este doar espresia exterioară a unei experienţe lăuntrice, în care Dumnezeu este perceput ca „binele” prin excelenţă, superior tuturor celorlalte bunuri; este o experienţă care include şi viaţa afectivă şi sexuală, prin practica înfrânării, chiar dacă periodică, cerută leviţilor în timpul serviciului divin. Pe aceată linie, cartea Înţelepciunii este deja orientată spre o experienţă a lui Dumnezeu care implică o castitate totală. De fapt, darul Înţelepciunii divine valorează „mai mult decât sănătatea şi frumuseţea”(7,10); cu ea „au venit toate bunurile” (7,11). Înţelepciunea trebuie primită „ca o mireasă” (8,2), ca „adevărata tovarăşă de viaţă” (8,9). Aşa cum soţul, când se întoarce de la lucru, se odihneşte alături de soţie, la fel cel îndrăgostit de Înţelepciune se odihneşte lângă ea (cfr 8,16); şi, spre deosebire de soţiile pământeşti, care adesea procură amărăciune şi durere, compania Înţelepciunii „nu aduce amărăciune, nici durere convieţuirea cu ea, dar mulţumire şi bucurie”(8,16).

Acum putem nota că Isus, instituind grupul celor Doisprezece, care evocă simbolic cele 12 triburi ale lui Israel şi cerând detaşarea totală pentru a-l urma şi pentru a anunţa Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu - Evanghelia - , i-a pus pe toţi, de fapt în aceeaşi condiţie a vechilor leviţi, şi nu pentru un serviciu temporar, ci definitiv.

Părinţii Bisericii au înţeles că în spiritualitatea levitică există ceva cu valabilitate perenă şi pentru miniştri, pentru slujitorii Noului Testament. Acel mare maestru de spiritualitate care a fost Origen nu a ezitat să aplice preoţilor Bisericii indicaţiile relative la leviţi şi amplificate de învăţătura lui Isus. În Omiliile asupra Genezei (16,5 [PG, 12250-251] notează că există o diferenţă între „preoţii faraonului” şi „preoţii lui Dumnezeu”: „Faraonul acordă pământuri preoţilor săi; Domnul în schimb nu dă preoţilor săi o porţiune în pământul (făgăduit), dar le spune: „Eu sunt partea voastră (cfr Dt 18,2). Aceasta este valabil şi pentru preoţii Bisericii: cei care „se dedică grijilor şi preocupărilor lumeşti” sunt preoţi „ai faraonului”, nu „ai Domnului”.

Origen însuşi recunoaşte că nu este uşor a fi „preoţi ai Domnului”: „Cristos afirmă că nu este ucenicul său acela pe care îl vede în posesia a ceva şi nu renunţă la tot ceea ce are (cfr Lc 14,33). Şi noi preoţii ce facem? Cum putem citi noi înşine aceste cuvinte sau a le explica laicilor, tocmai noi care nu numai că nu renunţăm la ceea ce avem, dar vrem chiar să ne procurăm ceea ce nu am fi avut niciodată, înainte de a veni la Cristos?” (Origen ibidem). Origen care, de altfel, trăia ca un ascet, este foarte sever cu sine însuşi: „Mărturisesc şi recunosc deschis în faţa poporului în ascultare că aşa stă scris în Evanghelie, chiar dacă ştiu că acele cuvinte nu le-am pus încă în practică. Dar, cel puţin, avertizaţi în această privinţă, să ne grăbim de a le pune în practică, să ne grăbim de a trece de la preoţi ai faraonului, care au o posesiune de pământ, la preoţi ai Domnului care nu au porţie pe pământ, dar partea lor este Domnul (cfr Ps 142 [141 Vulgata].

Ca exemplu Origen citează apoi apostolii Petru şi Paul care erau „săraci” (potrivit 2Cor 6,16) şi nu aveau „aur nici argint (după Fap 3,6), ci dădeau bunuri spirituale tuturor. „Acestea sunt bogăţiile preoţilor lui Cristos. Oameni care nu au nimic, şi cu toate acestea câte şi ce bunuri oferă din belşug! Asemenea bogăţii nu pot proveni de la o posesie pământească” (Sf. Ciprian, Scrisoarea 1,1-2 [CChL 3/B, 1-3].

SURSA

Comemorarea călugăriţelor ucise în timpul Revoluţiei Franceze

Comemorarea călugăriţelor ucise în timpul Revoluţiei Franceze 19 / 19

Biserica a amintit vineri, 17 iulie 2009, martirajul celor 16 călugăriţe carmelite desculţe de la Mănăstirea Întrupării din Compiegne, ucise cu ghilotina la Paris, în urmă cu 215 ani, pe 17 iulie 1794, în timpul Revoluţiei Franceze. Călugăriţele, beatificate în 1906 de Papa Pius al X-lea, au refuzat să adere la Constituţia civilă a clerului, voită de revoluţionari pentru a separa catolicii francezi de Papa. Închise în teribila închisoare de la Conciergerie, deja plină de preoţi şi călugări, au fost condamnate la moarte de tribunalul revoluţionar pentru fidelitatea lor faţă de viaţa consacrată, pentru "fanatism", cum era definită devoţiunea faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus şi a Mariei, şi pentru ataşamentul faţă de autoritatea pontificală. Trupurile lor au fost aruncate apoi cu cel mai mare dispreţ într-o groapă comună.

Despre ultimele ore trăite de aceste călugăriţe carmelite a vorbit pentru Radio Vatican pr. carmelit Bruno Secondin: "Este foarte frumoasă descrierea pe care o face scriitorul Georges Bernanos în cartea `Dialogul carmelitelor`, sau Gertrude von Le Fort: descriu şi chinul unora dintre ele în faţa morţii şi curajul superioarei - care se numea Maica Tereza a Sfântului Augustin - care le susţinea şi primea de la ele, puţin înainte de a fi ghilotinate, profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Amintim apoi cum aceste femei s-au dus la martiriu cântând. Aceasta este o expresie foarte frumoasă de credinţă care aparţine tradiţiei carmelite: amintesc de momentul când carmeliţii au fugit de la Muntele Carmel din cauza saracenilor care i-au izgonit: mulţi dintre ei au fost masacraţi şi se spune că în timp ce erau ucişi cântau "Salve Regina - Bucură-te, Regină".

În acea perioadă au fost ghilotinaţi "mai mulţi carmeliţi şi carmelite, monahii şi monahi, precum şi terţiari care, asemenea călugărilor din toate ordinele, au fost şi ei întemniţaţi. Şi deoarece închisorile nu erau suficiente, inventaseră o metodă specială: îi puneau pe nave-închisoare şi îi lăsau acolo până la moarte, care putea să fie din cauza ciumei şi a bolilor de orice natură". Mesajul lor pentru oamenii de astăzi este acela că "e nevoie mereu, înlăuntrul inimii, de o pasiune stabilă pentru a înfrunta momentele dificile ale vieţii şi ele, cu rugăciunea, cu sprijinul reciproc şi cu curajul pe care şi l-au dat unele altora, au ştiut să se apropie de acest tragic sfârşit al ghilotinei... Această comemorare ne dă o indicaţie despre cât este de important a se încredinţa Domnului şi sprijinului Său pentru a traversa aceste momente dificile şi asemenea situaţii de moarte şi de risc pe care astăzi toţi ne putem afla în situaţia că trebuie să le înfruntăm".

(Sursa: Radio Vatican)

Parintele Galeriu vorbind despre Nicolae Steinhardt

Parintele Galeriu vorbind despre Nicolae Steinhardt
Asculta mai multe audio Calatorii


Despre Nicolae Steinhardt cu parintele Galeriu(2)
Asculta mai multe audio Calatorii

Fericitul" G.K. Chesterton

Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) este binecunoscut pentru scrierile sale inteligente şi pline de umor. Dar ar putea deveni cunoscut şi ca sfânt, dacă propunerea de lansare a cauzei de beatificare va progresa. Agenţia Zenit a stat de vorbă cu Paolo Gulisano, autorul primei biografii în limba italiană a acestui mare scriitor britanic, despre ideea canonizării, acesta explicând de ce crede că Chesterton merită recunoscut ca sfânt.

- Cine promovează această cauză de beatificare?
- Asociaţia culturală care îi este dedicată, şi anume Societatea Chesterton, fondată în Anglia în 1974, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naşterea marelui scriitor. Ideea societăţii a fost aceea de a-i promova lucrările, gândirea şi figura. De ani de zile se discută despre o posibilă cauză de beatificare, iar acum câteva zile, la o conferinţă internaţională desfăşurată la Oxford cu titlul "Sfinţenia lui G.K. Chesterton" - cu participarea celor mai buni specialişti în opera şi viaţa lui Chesterton - s-a decis să se meargă înainte cu propunerea.

- De ce beatificarea?
- Mulţi cred că există o dovadă clară a sfinţeniei lui Chesterton: mărturiile despre el vorbesc ca despre o persoană foarte bună şi umilă, un om fără duşmani, care susţinea credinţa fără compromisuri, un apărător al Adevărului şi Iubirii. Măreţia lui a constat şi din faptul că a ştiut cum să prezinte creştinismul publicului larg, format din creştini şi din persoane secularizate. Cărţile sale, de la "Orthodoxy" (în română cu titlul: Orthodoxia sau dreapta credinţă) la "St. Francis of Assisi", de la "Father Brown" (în română cu titlul: Enigmele părintelui Brown) la "The Ball land the Cross", sunt prezentări minunate ale credinţei creştine, mărturisită cu claritate în faţa lumii. Conform vechilor categorii din Biserică, am putea să îl definim pe Chesterton ca un "mărturisitor al credinţei". El nu a fost doar un apologet, ci şi un fel de profet care a prevăzut dramaticul caracter al problemelor moderne, precum eugenia. Pr. dominican Aidan Nichols susţinea chiar că Chesterton ar putea fi văzut ca un "doctor al Bisericii" secolului XX.

- Care sunt virtuţile lui eroice?
- Credinţa, speranţa şi iubirea: acestea au fost virtuţile fundamentale ale lui Chesterton. Mai mult, el a fost inocent, simplu, profund umil. Având experienţa personală a durerii, a fost un vestitor al bucuriei creştine. Lucrarea lui Chesterton este un fel de medicament pentru suflet, sau, mai simplu spus, un fel de antidot. Scriitorul însuşi a folosit metafora antidotului pentru a defini efectul sfinţeniei în lume: sfântul are ca obiectiv să fie un semn de contradicţie şi de refacere a sănătăţii mentale într-o lume care este tot mai nebună.

- Care este contribuţia culturală, literară şi morală adusă de Chesterton societăţii britanice şi creştinismului?
- Când Papa Pius al XI-lea a fost informat despre moartea marelui scriitor, el a trimis o telegramă de condoleanţe prin secretarul său de stat, Cardinalul Eugenio Pacelli. În telegramă, el a deplâns pierderea "unui devotat fiu al Sfintei Biserici, deosebit apărător al darurilor credinţei catolice". A fost probabil a doua oară în istorie când un Pontif a atribuit titlul de "apărător al credinţei" unui britanic. Probabil secretarul de stat nu a înţeles în acel moment paralelismul ironic: celălalt britanic a fost Henry al VIII-lea, omul care a provocat Bisericii din Anglia cea mai gravă rană. Chesterton a încercat să aducă Anglia, precum şi lumea întreagă, mai aproape de Dumnezeu, de credinţă, de raţiune.

- Şi care este opinia Dvs despre toate acestea?
- Privitor la Chesterton, textele lui lasă cititorul într-o pace deosebită şi cu un sentiment de speranţă, care desigur nu vine dintr-o viziune imatură şi optimistă în sens lumesc asupra vieţii, ci dintr-o viziune creştină, din tăria unei experienţe religioase deosebite. Mai rar găseşti pagini care să vorbească despre credinţă, convertire şi doctrină atât de clar şi de incisiv, fără excese sentimentaliste sau moraliste. El ştia că cea mai gravă consecinţă a decreştinizării nu era rătăcirea etică ci rătăcirea raţiunii, fapt pe care îl sintetiza spunând că lumea modernă a suferit o decădere mentală mai mare decât decăderea morală.

Chesterton a ales catolicismul, susţinând că are cel puţin 10.000 de motive care să îi justifice alegerea, fiecare valid şi bine întemeiat, dar în cele din urmă reducându-se la o singură raţiune: catolicismul este adevărat. Fără îndoială sfinţenia lui Gilbert Chesterton, pe care sper că Biserica o va recunoaşte, străluceşte deja în faţa lumii.

AICI

Biserica Miresei - Biserica Flamanda

Toata copilaria am crescut uitandu-ma la ea. Sus pe deal Flamanda mi-a speriat joaca, noaptea, iar ziua mi-a vegheat toate aventurile.

Biserica Miresei, numita printre localnici si Biserica Flamanda, avand drept hram Adormirea Maicii Domnului, este asezata in partea de rasarit a orasului Campulung, pe Dealul Flamanda, de la care si-a luat si denumirea. Numele de "Flamanda" este legat de legenda care aminteste de timpurile domnitorului Negru-Voda, intemeietor de tara, care, urcand pe acest deal, a intarziat si a flamanzit.

Biserica Miresei "Flamanda" - scurt istoric

Constructii anterioare actualului monument. Prima constructie de biserica, cunoscuta sub numele de "Schitul Marculesti", s-a facut in anul 1765, cu cheltuiala lui Dumitru Roseti, ispravnicul judetului. Vechea pisanie avea urmatorul cuprins: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh amin. Inceputu-s-a aceasta zidire din temelie a acestei sfintei si dumnezeiesti biserici, unde se praznuieste hramul Sfintei Inaltari a Domnului nostru Iisus Hristos si al Sfantului Marelui Mucenic si Izvorator de Mir, Dimitrie, prin osardia si cheltuiala sa Dimitrie agi Marcu biv, ver paharnic ispravnic fiind acestui judet, in zilele mariei sale Stefan Racovita voievod, la leat 1764, impodobind-o cu toate zidurile imrejur dupa cum se vede si s-au savarsit in zilele luminatului domn Scarlat Ghica voievod, numindu-l "Schitul Marculesti" si l-au inchinat metoh "Sfintei Manastiri Campulung", in egumenia sfintiei sale, parintelui "chir Dositei arhimandrit, care si indemnator si ajutor au fost la facerea acestui schit impreuna cu "Apostol Isbasoiu", "bivel Clucer", Zaharie de aici din Campulung si Epistat au fost la acest sfant schit, la leat 1765."

In actul de fundatie al schitului, scris de Dumitru Roseti, ctitorul bisericii, se vede in ce imprejurari s-a construit aceasta biserica si cu ce menire. De cand Dimitrie Roseti era ispravnic al judetului, zice documentul, era obiceiul ca de Inaltarea Domnului, sa iasa egumenul Manastirii Campulung, insotit de calugarii si preotii de mir, pe varful Dealului Flamanda, inchipuind prin aceasta ceremonie, evenimentul de pe Muntele Maslinilor, de unde s-a inaltat Domnul.

La slujba Litiei luau parte orasenii cu mic cu mare in jurul unei cruci de piatra, ridicata intru slava Inaltarii Domnului. Dupa slujba se dadea masa celor saraci si apoi se ospatau boierii si negustorii. Miscat de frumusetea acestui obicei, ispravnicul Dimitrie Roseti ia hotararea, in 1764, sa inalte cu banii lui o biserica. Locul a fost donat de jupaneasa Anastasia Gogu. Constructia a durat un an si in 1756 biserica a fost sfintita chiar in ziua de Inaltare si s-a numit "Schitul Marculesti" in amintirea tatalui ctitorului intemeietor Marcu.

La infiintarea acestui schit a fost indemnator si ajutator si arhimandritul Dositei de la Manastirea Campulung, precum si Apostol Isbasoiu, bivel clucer din oras. Dupa ce arata imprejurarile in care s-a construit aceasta biserica, tot in hrisovul de mai sus se arata si scopul si menirea ei: "Ca schitul a fost zidit nu numai spre podoaba si inchinaciune, ci mai mult spre a se face intr-insul bunatati, precum: invatatura de copii, ajutorul de sarmani si altele, caci pentru inchinaciune au credinciosii destule biserici in oras."

Pentru ca sa-si indeplineasca aceasta menire de binefacere, biserica a fost inzestrata cu cateva petece de pamant, cu o casa in mahalaua Sfantul Ilie, cu 10 lei pe luna de la vama Dragoslavele, 300 oca sare pe an de la Ocna Telega. Cu daniile primite de la ctitori si de la alti binefacatori, ctitorul Dimitrie Roseti a hotarat sa se faca urmatoarele binefaceri: sa se inzestrze in fiecare an cate trei fete sarace, doua la Inaltare si una la Sfantul Dumitru, dandu-i-se fiecaruia cate un rand de haine, o vaca cu lapte si sa se cheltuiasca cu maritisul cate 50 de lei; sa se imbrace cate 5 saraci pe an, trei la Inaltari si doi la Sfantul Dumitru, cheltuindu-se cu imbracamintea lor cate 10 lei fiecare; sa se plateasca dascalului care invata copii cate 20 de lei pe an; pentru mancarea si bautura saracilor, la cele doua praznice, sa se dea cate 20 de lei pe an.

Tot ctitorul a pus schitul sub epitropia vornicului Constantin Filipescu (cumnatul sau) si a urmasilor sai si a pus blestem (al Sfintilor Parinti de la Niceea) asupra celor care ar incerca vreodata sa strice asezamantul facut de el.

Dintr-o veche fotografie se vede ca biserica a fost invelita cu sindrila si avea numai o turla in fata, o clopotnita, casa pe pivnita si doua chilii, totul fiind inconjurat de zid. Intre 1788-1790 schitul e distrus, ca urmare a invaziei ostirilor austriece. In anul 1792 este refacut complet de ctitorul sau si apoi de municipalitatea orasului, insa in conditii proaste.

A doua constructie, in 1873, s-a inceput in locul celei vechi, dar n-a putut fi terminata si s-a ruinat. Intre 1886-1890, fiind primar Istrate Rizeanu, biserica s-a reconstruit avand urmatoarea pisanie: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica cu patronajul Inaltarea Domnului si Marelui Mucenic Dimitrie s-a restaurat din nou, in locul celei vechi, care era fondata in 1765 de dumnealui Roseti spatar dotand-o cu mai multe bunuri pe care le poseda si in prezent, din al caror venit s-a restaurat."

La 1873 s-a pus piatra fundamentala de Dl. Ion Iancu, primarul orasului Campulung si terminand-o de zidit si crapand s-a intrerupt lucrarea 13 ani, devenind o ruina. La 1886, Istrate Rizeanu, primarul orasului, prin intermediul indemnului bunului sau simt si cu votul unanim al domnilor consilieri comunali, incepand iarasi lucrarea si terminandu-o la 1890, sub arhipastoratul Mitropolitului primat Iosif Gheorghian s-a sfintit la 19 august 1890 de Inochentie Ploiesteanul, vicarul Sfintei Mitropolii. Preotul locului era Constantin Stanciulescu, iar pictor, un anume Belizarie.

Aceasta biserica avea forma de cruce, cele doua sanuri de naos formand bratele crucii, altarul mic c-o singura fereastra, tampla de lemn la mijlocul Naosului, turla Pantocratorului, construita din lemn si invelita cu tabla ca si corpul intreg al bisericii, care avea cate trei ferestre. Deasupra pronaosului era sala pentru cor si turla care servea si de clopotnita. Pictura din interior era cojita pe alocuri iar zidurile de afara cu multe crapaturi, temelia fiind slaba, in urma cutremurului din noiembrie 1940, crapaturile zidurilor bisericii s-au adancit, amenintand cu prabusirea, ceea ce a dus la daramarea ei completa in 1942.

Din documentele ramase se vede ca Schitul Marculesti n-a fost niciodata prea populat de calugari, pentru ca, de la fondarea lui, ctitorul a inteles sa dea schitului alte directive decat acelea ale unei vieti monastice. Insusi felul administratiei schitului nu este acela al egumenatului sau al vietii de comunitate, caracteristica conducerii Manastirilor din secolul al XVIII-lea. Schitul a fost condus la inceput de o epitropie libera, compusa din mireni, din membrii familiilor Roseti si Filipescu. Mai tarziu, ei si-au asociat si epitropia obsteasca a primariei Campulung.

Documentele au pastrat si cateva nume de epitropi si ingrijitori care in ordinea cronologica, urmeaza astfel: Apostol Isbasoiu in 1775, Ion ieromonah in 1770, Ioachim ieromonah in 1798, Hrisate eromonah in 1840, Popa Patrascu in 1848, Profire ieromonah in 1850, Haralambie in 1861, Ionita Semescu in 1861, Constantin Stanciulescu in 1863, Gheorghe Banateanu intre 1916-1948, ultimul preot care a slujit la aceasta biserica veche, si din momentul cand se transforma in biserica parohiala, incepand cu anul 1914.

Slujitor la acesta biserica, preotul Marin Dana, a fost confesor al garnizoanei Campulung, si instalat la 10 octombrie 1948, in ziua sfintirii de catre Patriarhul Iustin, fiind prima biserica sfintita de catre Prea Fericirea Sa. In anul 1972 moare preotul Marin Dana, si i-a urmat preotul Nicolaescu Aurelian, care a slujit din anul 1972 pana in anul 1995, cand s-a pensionat. Sub pastorirea sa s-a inaltat clopotnita din fata bisericii, dupa cum s-a amintit si s-a pietruit aleea principala de la cimitir pana la biserica.

Biserica Miresei "Flamanda" - legenda locului

Biserica actuala de pe Dealul Flamanda este cea mai noua din orasul Campulung. Este ridicata din temelie intre anii 1938-1940, u cheltuiala mult incercatului filantrop Gheorghe Stefanescu, din Campulung, in memoria bunei si unicei sale fiice, argareta, rapita de moarte napraznica in ziua nuntii sale, in apropiere de Gaesti, unde are si o troita ridicata, fiind victima unui accident de masina, cand se intorcea la Campulung, dupa cununia religioasa de la Bucuresti. Acest locas a fost construit pentru a fi loc de odihna vesnica ei si parintilor ei, recum si loc de inchinare pentru credinciosii din parohia Flamanda.

Iata textul pisaniei daltuit in piatra,pe zid,deasupra usii de la intrare: "Aceasta sfanta biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicatu-s-a din temelie in anii 1938-1940, prin osardia si cu cheltuiala bunului crestin Gheorghe Stefanescu din Campulung, in memoria fiicei sale Margareta, rapita de moarte napraznica in ziua nuntii ei si inmormantata in haina infrumusetata de mireasa in interiorul bisericii. Vrednice sunt de amintit si donatiile enoriasilor Flamanda, in frunte cu fostul preot Gheorghe Banateanu, succedat de noul paroh Marin Dana, precum si ale clerului muscelean si alti crestini binevoitori. Sfintitu-s-a acest maret locas in ziua de 10 octombrie 1948 de catre inalt prea sfintitul Patriarh Iustinian. Dumnezeu sa rasplateasca jertfele tuturor, precum si ostenelile celor ce vin sa se roage aici cu frica de Dumnezeu cu credinta si cu dragoste nefatarnica. Amin."

Biserica Miresei "Flamanda" - arhitectura bisericii

Prin arhitectura ei, noua biserica de pe Dealul Flamanda este socotita un maret monument arhitectural, iar prin asezarea ei pe deal formeaza un punct de atractie pentru vizitatori si credinciosi. In sezon de primavara si vara, Dealul Flamanda, din orice parte l-ai privi, pare un amfiteatru de verdeata cu pomi si flori multicolore.

Privita de departe, biserica pare o silueta alba cioplita din "stanca de Albesti" si prin pozitia ei domina intreg orasul. Turla si zidurile sunt lucrate numai din blocuri de piatra, zidite cu multa maiestrie. Este acoperita cu tabla de arama; numai schimburile si burlanele sunt din tabla galvanizata. Biserica are o singura turla, un pridvor deschis in forma de cruce, naosul si pronaosul este luminat de ferestre inalte si luminoase.

Sfantul Altar este spatios si luminos. Catapeteasma si stranile sunt lucrate numai din "piatra de Albesti", sculptate. Pe tampla acesteia sunt pictate medalioane cu scene din Biblie. Zidurile interioare ale bisericii sunt lucrate din caramida pe care s-a dat tencuiala si s-a facut pictura.

Arhitectul bisericii a fost Gheorghe Cantacuzino si, moldovean fiind, a dat bisericii o tenta asemanatoare bisericilor moldovenesti din zona Suceavei . Pictorul bisericii a fost Gheorghe Popescu din Bucuresti, care, impreuna cu altii, a executat pictura bisericii in fresca, in stilul neo-bizantin, intre anii 1945-1946. Antrepriza bisericii a avut-o fratii italieni "De Nicolo", maestri pietrari: Luigi Pavoni si altii, mesteri zidari: Ionita zidarul si altii, mesteri dulgheri: Tica Parsan si altii.

In fata bisericii se afla clopotnita edificata de preotul Aurelian Nicolaescu, din caramida tencuita, in care sunt asezate patru clopote, doua provenite de la biserica veche, iar celelalte de la fosta capela a "Regimentului 30 Dorobanti Muscel", existenta pe raza acstei parohii. In curtea bisericii exista cateva monumente funerare intre care vrednic de amintit este monumentul poetului campulungean Constantin Aricescu, monument facut din "piatra de Albesti", iar deasupra avand bustul de marmura. Pe monument se afla urmatoarea inscriptie: "Aci repauzeaza pentru eternitate, dupa a sa dorinta, Constantin D. Aricescu, nascut in anul 1823 martie 18 si mort la anul 1886 februarie 18."

Pe partile laterale ale monumentului sunt urmatoarele versuri: "A'ta creasta Flamanda cu flori parfumatoare/ Cu al paserilor cant doresc parnasul iubite/ Doresc cu infocare/ Sa fi al meu mormant./ Iar sacra virtute/ a fost al meu cult /,singurul meu sprijin/ si puternic scut./ Va recomand dara voua tuturor,/ virtutea tezaur sfant nemuritor,/ caci totul ne lasa la al nostru mormant,/ un vis fiind toate, pe acest pamant."

Biserica Miresei din Campulung - localizare si date de contact

Parohia Flamanda, Strada Flamanda nr. 8
Campulung Muscel Cod Postal (zip) 115100
Judetul Arges, Romania

Preot Dinitoiu Marian
Telefon :0744.185.962

AICI