Blog Archive

cauta in blog

November 9, 2012

Îngerii neamurilor sau dimensiunea teologico-politica a angelologiei



Pentru ca subiectul acesta este de interes prietenesc am pus aici un articol scris de  Bogdan Tataru-Cazaban  ce desfasoara suficient problematica teologiei-politice dpdv al angelologiei. Am facut asta pentru a ridica putin nivelul discutiei si al cunoasterii subiectului despre care se tot discuta. Aparut in cartea
Teologie si politica:
de la Sfintii Parinti
la Europa unita
Volum coordonat de
Miruna Tataru-Cazaban
Editura Anastasia, Bucuresti,
2004, 364 p.

Va doresc vizionare placuta!


Poate ca nu s-a insistat destul asupra enormei deturnari care a facut din reprezentarea îngerilor o solutie compozitionala facila, menita sa indice cerurile si sa ne înduioseze deopotriva. Ceea ce arta religioasa, începând din Renastere, a retinut din efortul patristic si medieval de a sonda taina prezentei angelice nu poate sa nu provoace frustrari irecuperabile angelologului sau pur si simplu credinciosului care are o relatie proaspata si intensa cu lumea nevazuta. Îngerii urcând obositi scara lui Iacob în maniera scolii din Proventa (secolul al XV-lea), vâltorile de carne trandafirie în chip de coruri extatice din picturile lui Rubens, copiii cu aripi de fluturi, la Andrea Mategna, supusi parca în pofida lor unor acrobatii aeriene, euforia muzicala cereasca în viziunea lui Luca Signorelli, privirile furisate candid ale unor îngeri adolescentini din picturile lui Filippino Lippi, oboseala sagalnica a îngerilor de la picioarele Madonnei lui Rafael, sau îngerii bucolici care încing hore pe pajisti înflorite si ofera Pruncului Iisus, cu gesturi domestice, fructe îmbietoare, sunt greu de acceptat din perspectiva vreunui text important al traditiei crestine. Ei par a fi proiectiile unor reverii strict umane. În toate picturile amintite, se discerne o tendinta de a absorbi splendoarea uneori înfricosatoare a îngerului într-o risipa de pitoresc si decorativ. Functia angelica de a transmite voia lui Dumnezeu si de a-i manifesta maretia este surprinsa de acum înainte sub forma unei conversatii de salon si a perfectiunii somptuoase a faldurilor. Într-o lume atât de agreabila, uneori bucolica, ludica si nevinovata, nimic n-ar suna mai straniu decât un conflict. Si chiar daca am putea surprinde tensiuni, acestea ar fi rezolvate plastic prin jocul privirilor, prin mici contorsiuni studiate în detaliul lor anatomic; oricum, nimic grav nu ar reusi sa perturbe acest sentimentalism care pare sa fi cucerit cerurile...




1. Toma de Aquino: exista un conflict între îngerii pazitori?

La finalul sectiunii despre îngerii pazitori din Summa theologiae, bazându-se pe marturia profetului Daniel (10, 13) despre printul regatului Persiei care s-a opus douazeci si una de zile arhanghelului Gabriel, Toma de Aquino se întreaba daca putem totusi vorbi de un conflict la nivelul îngerilor pazitori. Dupa tipicul universitar al unei quaestio, el prezinta trei obiectii diferite: (1) biblica (cf. Iov 25, 2), potrivit careia în ceruri domneste pacea; (2) teologica: între îngeri exista doar iubire si dreptate; si (3) rationala: daca îngerii pazitori s-ar lupta între ei, atunci ar însemna ca un înger pazitor, care este bun, ar putea sustine ceva nedrept, altminteri nemaiexistând ratiunea conflictului. Or, un astfel de lucru nu poate fi acceptat. Raspunsul lui Toma porneste de la doua autoritati patristice. Pe de o parte, Ieronim sustinea ca printul regatului Persiei este un înger care se opunea rugaciunii lui Daniel, purtata de arhanghelul Gabriel, pentru eliberarea lui Israel. De ce? Pentru ca un print al demonilor îi ispitea pe unii dintre evreii din Persia, ceea ce constituia un obstacol în calea rugaciunii lui Daniel. Pe de alta parte, Sfântul Grigore cel Mare credea ca printul regatului Persiei este, de fapt, îngerul bun al acestui regat. Or, cum se face ca un înger bun se poate opune altui înger bun, mai precis arhanghelului Gabriel?

Pentru a decide în acest „conflict al interpretarilor”, Toma începe prin a spune ca judecatile lui Dumnezeu se aplica, prin actiunea mediatoare a îngerilor, diversitatii împaratiilor si oamenilor. Avem, asadar, o vointa unica si necontradictorie, ale carei expresii sunt misiunile angelice, iar pe de alta parte, în plan terestru, o ierarhie a meritelor, precum si diverse tensiuni. Îngerii nu sunt însa atoatestiutori; ei nu cunosc ordinea întelepciunii divine decât daca Dumnezeu le-o descopera. Din acest motiv, ei trebuie sa consulte întelepciunea lui Dumnezeu, sa i se adreseze neîncetat, sa o implore în contemplatie. Dar „în timp ce consulta vointa lui Dumnezeu cu privire la meritele contrare sau opuse (de pe pamânt), se spune ca [îngerii] se opun între ei; nu pentru ca ar avea vointe contrare (de vreme ce toti sunt de acord sa împlineasca voia Domnului), ci pentru ca lucrurile sunt contrare”. Asadar, contrarietatile angelice nu ar fi decât reflexul ratiunilor contrare ale lumii spre care se îndreapta mesagerii ceresti; nu am avea de-a face cu o opozitie misionara (care ar veni de sus), ci cu una speculara (de jos). Disponibilitatea desavârsita si diafaneitatea îngerilor sunt astfel perfect ilustrate: actiunea lor poarta în egala masura amprenta lucrurilor asupra carora intervine. Fiind fapturi de interval, îngerii transpun într-o temporalitate proprie problema deciziei privitoare la lucrurile care se petrec pe pamânt: ei transmit o vointa unitara pe care o aplica unor lucruri contrare. Nedumeriti, consulta din nou întelepciunea divina. În timpul acestui sfat ceresc, efectul actiunii lor, ca si cum ar fi vorba de o suspendare a deciziei, este contrariant pentru muritori: îngerii par a se lupta între ei!

Daca acesta este, schematic, scenariul tomist, ne ramâne sa ne întrebam despre ce este de fapt vorba. Doar despre o dificultate exegetica pe c are Toma o solutioneaza filosofic în spatiul finitudinii îngerului? Si daca ar fi doar aceasta, n-ar fi deloc putin. Dar îndreptându-ne atentia spre sursele patristice, nu numai spre cele invocate explicit de Toma, ci spre sursele problemei formulate de el, vom putea desprinde, dincolo de dificultatea exegetica, miza teologicopolitica a acestei chestiuni de angelologie.

2. Îngerii neamurilor: surse si ipoteze istorice

Problema îngerilor neamurilor are o istorie bogata, chiar foarte atragatoare pentru un istoric al religiilor, dar care nu-si pierde savoarea nici pentru un patristician.

Într-un articol al lui Ioan Petru Culianu, întâlnim precizari importante referitoare la tema noastra. Doctrina iudaica despre îngerii neamurilor dateaza din secolul al II-lea î. Hr. si are la baza exegeza unor pasaje biblice. O prima traditie se reclama de la Deuteronom 32, 8 (varianta Septuaginta), Întelepciunea lui Iisus Sirah si Cartea Jubileelor. O a doua traditie are în centru figura lui Mihail ca înger pazitor al poporului ales, si se întemeiaza pe 1 Enoh 20 si Daniel 10, 13-21 (în cartea profetului Daniel fiind si prima mentiune a lui Mihail din întreaga Biblie ebraica). Iar cea de-a treia traditie porneste de la Isaia 24, 21-2, si sustine ca un conflict se petrece pe pamânt ca efect al înfruntarilor dintre reprezentantii ceresti. În privinta traducerii în limba greaca a Deuteronomului, se stie ca unele manuscrise, ca si un fragment de la Qumrân, prezinta expresia „fii ai lui Dumnezeu” în loc de „îngeri ai lui Dumnezeu”, dupa numarul carora a fost împartit pamântul între neamuri, ultima lectiune fiind probabil o interventie teologica, ecou al unei traditii iudaice, formulata, de pilda, în Cartea Jubileelor 15, 31, potrivit careia acesti îngeri sunt spirite rele care deturneaza popoarele de la calea Domnului. Pe de alta parte, dupa W. Bousset, „ostirea cereasca” din Deuteronom 4, 19 si 17, 3 s-ar referi tot la îngerii neamurilor, însa I. Scheftelowitz considera ca pasajele biblice relevante din acest punct de vedere sunt doar Deut., 29, 25, Daniel 10, 13-20 si Sir. 17, 17.

În alt registru, Testamentum Nephtali leaga în mod clar risipirea neamurilor ca pedeapsa pentru înaltarea Turnului Babel de interventia celor 70 de îngeri trimisi sa învete pe oameni tot atâtea limbi diferite, ebraica ramânând însa limba poporului lui Dumnezeu. În Omilii la Numeri, Origen va prelua chiar aceasta doctrina.

Potrivit lui Erik Peterson, autorul faimoasei lucrari Monotheismus als politisches Problem, matricea doctrinei despre îngerii neamurilor este elenistica si se refera la modelul imperial în care îngerii neamurilor apar ca administratori ai lumii, idee care a avut o influenta semnificativa asupra iudaismului. Efectul însa nu a fost deloc în sensul lumii grecesti, ceea ce a complicat si mai mult lucrurile. Scopul teoriei elenistice era obtinerea unei paci imperiale prin propunerea unui model ceresc în care toate neamurile sa fie reprezentate egal la curtea lui Dumnezeu. În schimb, reactia iudaica la acest model de concordie si neutralitate religioasa a fost deosebit de ferma. Reprezentarea neamurilor de catre îngeri, sub privirile aceluiasi Dumnezeu, nu înseamna o împacare, ci sublinierea unei diferente calitative: Israel este poporul lui Dumnezeu, pe când celelalte neamuri au îngeri care sa le conduca. Astfel, în lumea iudaica, îngerii neamurilor dobândesc un chip mai degraba sumbru: sunt personaje conflictuale si nu mesageri ai armoniei. Ei se opun ca popoarele sa-i urmeze lui Dumnezeu, executa pedepsele, îi acuza pe evrei ca nu sunt, de fapt, deosebiti de ceilalti pentru ca nu asculta poruncile, se concureaza între ei în dobândirea proximitatii divine. Toate aceste trasaturi intra într-o relatie de reciproca rezonanta cu diferite forme de gnosticism, reusind sa aduca în sfera de responsabilitate a îngerilor dezordinea si raul lumii.

3. Traditia patristica

Îngerii nu sunt doar „cutia de rezonanta a Creatiei”, celebrând o cunoastere cosmica, ci si ecoul întregii teodramatici a mântuirii. Ei nu apar ca ornamentul inevitabil al întâlnirii cerului cu pamântul, ci participa cu nedisimulata prospetime la revelatia Întruparii, pe care o pregatesc, anuntând-o si asteptând-o, de care se bucura fraternizând cu oamenii si în orizontul careia îsi vor împlini toate slujirile. Origen ne spune ca „atunci când îngerii L-au vazut pe stapânul ostirilor ceresti salasluindu-se pe pamânt, ei si-au urmat Domnul pe calea pe care El o deschisese, ascultând de voia Celui care îi trimite sa-i pazeasca pe cei ce cred în numele Sau. (...). Ei au marturisit ca-L slujesc pe Fiul lui Dumnezeu si si-au spus între ei: daca El a coborât în trup, daca El a luat un trup muritor, daca a suportat crucea si a murit pentru toti oamenii, cum stam noi fara sa facem nimic?! Sa coborâm, deci, îngeri, cu totii din cer. Si astfel s-a facut ca multime mare de cete îngeresti laudau si-L slaveau pe Dumnezeu (cf. Luc. 2, 13) când Hristos S-a nascut. Totul este plin de îngeri”. Între acesti fara de numar „initiati ai Întruparii”, asa cum îi numeste Sfântul Grigore din Nazianz, îngerii neamurilor executa propria lor partitura: exilati parca la marginea istoriei poporului ales, în care intervin doar în momente de criza, ei îsi primesc rasplata smeritei lor slujiri revenind glorios o data cu bucuria Nasterii Fiului lui Dumnezeu si primind, dupa Sfântul Ioan Hrisostom, sa fie înlocuiti de îngerii pazitori ai celor care cred în Hristos.

Dar pâna la întemeierea Bisericii, îngerii carora Dumnezeu le-a încredintat popoarele au sarcina de a le proteja si calauzi spre adevar. Altfel spus, potrivit Parintilor si scriitorilor din primele secole, care adopta învatatura despre îngerii neamurilor ca pe un dat al revelatiei, misiunea angelica este mai curând decât „politica” una de revelare cosmica si culturala a lui Dumnezeu.

Daca pagânii participa într-un anume fel la planul divin, aceasta se datoreaza actiunii protreptice a îngerilor care lasa „vestigii” de adevar oriunde se manifesta. Astfel de „urme” angelofanice au în chiar miezul lor promisiunea lui Dumnezeu de a chema neamurile la mântuire prin participarea directa la adevarul deplin, descoperit o data cu Întruparea Fiului Sau.

Aspectul dominant al actiunii îngerilor calauzitori ai popoarelor ramâne revelatia cosmica a lui Dumnezeu, pe care Parintii Bisericii o pun în legatura cu marturia Sfântului Pavel din Epistola catre Romani, I, 23-24.

De la Clement pâna la Dionisie se afirma ca popoarele au primit o buna calauzire atunci când îngerii le-au facut sa priveasca cerul pentru a obtine intuitia Creatorului: „Da, vor fi judecati si aceia care nu se vor întoarce de la închinarea la stele la închinarea Creatorului universului. Ca aceasta cale le-a fost data neamurilor, ca prin închinarea la stele sa se urce la închinarea lui Dumnezeu”. Eusebiu sustine si el functia anagogica a contemplarii cerului: „Acesti îngeri [ai neamurilor], conducatori si pastori, au considerat ca oamenii care nu erau capabili sa contemple cu mintea invizibilul, nici sa se înalte la el, din cauza slabiciunii lor, se cuvine sa priveasca spre cele ce se vad pe cer, soarele, luna, astrele.” Pentru Clement Alexandrinul, si filosofia greaca, asemenea Legii celei vechi, este efectul medierii angelice: „Domnul este Cel care a dat elinilor filosofia prin îngerii sai slujitori. Ca printr-o porunca dumnezeiasca si veche îngerii sunt împartiti pentru purtarea de grija a fiecarui neam. Dar partea Domnului este slava celor credinciosi”. Facând un comentariu la pasajul din prima Epistola catre Corinteni despre cele trei întelepciuni: a lumii, a stapânitorilor acestei lumi si a lui Dumnezeu, Origen propune o cartografie a întelepciunii printilor acestei lumi printre ale carei angelofanii culturale, pe lânga „teologiile” grecilor, se afla filosofia secreta si oculta a Egiptului, astrologia caldeeana si cunoasterea indiana care tinde spre realitatile înalte. Dar aceste forme de cunoastere prezente în lume înaintea venirii lui Hristos nu sunt deloc lipsite de ambiguitate întrucât apartin stapânitorilor acestei lumi, figuri ambivalente chiar daca angelice. În vreme ce întelepciunea lumii cuprinde, de fapt, instrumentarul oferit de paideia elenistica, neutra sau ineficace spiritual, întelepciunea stapânitorilor acestei lumi consta într-o pluralitate de opinii care va intra în conflict cu revelatia Dumnezeului întrupat. Aceasta opozitie nu se datoreaza totusi relei credinte a posesorilor întelepciunii mundane, ci incapacitatii lor de a se detasa de convingerea ca detin adevarul: „Cred ca asa fac si stapânitorii acestei lumi, lume în care anumite puteri spirituale au primit în parte stapânirea peste anumite popoare numindu-se astfel stapânitori ai lumii acesteia.” Însa diagnosticul de eroare involuntara pus principilor angelici ai lumii pare a fi contrazis, pe aceeasi pagina, de învinuirea lor de a fi concurat la rastignirea lui Hristos. Solutia pe care o ofera exegetii lui Origen consta în detectarea a cel putin doua traditii prezente în opera sa, dintre care una vede în îngerii neamurilor fapturi binecuvântate, pe când cealalta priveste interventia lor „civilizatoare” ca fiind de natura demonica, o transgresare a tipurilor de cunoastere care se va prelungi în istoria umanitatii prin actiunea înversunata a îngerilor cazuti de a perverti neamurile. Un ecou patristic al acestei viziuni întâlnite, de pilda, în I Enoh, este un text al lui Tertulian: „Dar daca aceiasi îngeri [pacatosi] care ne-au facut cunoscute si materialele de acest fel, si splendorile lor – vorbesc de cele din aur si pietre pretioase – si ne-au încredintat mestesugurile lor, ne-au facut cunoscute chiar – între altele – fardul de ochi si vopselele pentru vesminte, [daca îngerii acestia] au fost condamnati de Dumnezeu, cum relateaza Enoh, în ce mod ne vom face noi placuti lui Dumnezeu, bucurându-ne de lucrurile acelora care astfel au provocat mânia si pedeapsa de la Dumnezeu?”. Revenind la Origen, în textele sale întâlnim deopotriva îngeri buni si rai care influenteaza popoarele, dupa cum nici îngerii buni nu sunt întotdeauna la înaltimea misiunii: asa cum am spus deja, ei se pot însela în materie de fizica sau teologie, fara sa vrea, si, asemenea demonilor, sa le întinda oamenilor o cursa. Exista însa, în interpretarea origeniana a textelor profetice, o corelatie strânsa între actiuni sau figuri politice rele si puteri malefice care guverneaza, prin ele, colectivitati întregi, astfel încât planul terestru al confruntarii are în spate un conflict nevazut. Ceea ce nu înseamna ca popoarele sunt lasate exclusiv în deruta indusa de îngerii rai, pentru ca „fiecare înger ofera [Domnului] roadele Bisericii sau ale neamului pe care l-a primit în grija”. Or, tocmai datorita acestei lucrari de cultivare spirituala a comunitatii, îngerii pot fi numiti printi ai neamurilor, iar Hristos, stapânind peste ei, „Împarat al împaratilor” sau „Domn al domnilor”. În acest fragment, apare cu totul interesant faptul ca îngerii-gradinari ai comunitatilor etnice sau ecleziale (asupra acestei relatii vom reveni), asadar îngerii etnarhi sunt vazuti în raporturile lor de ofranda cu Marele Preot-Hristos si cu levitii-puterile spirituale inferioare. Actiunea lor se rasfrânge asupra întregii lumi nevazute care participa ierarhic la eficacitatea ei. În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare va vorbi despre superioritatea îngerilor neamurilor în ordine cereasca întrucât au în grija comunitati. Dar ne putem întreba, în mod legitim, cu cine vorbesc acesti îngeri? Cum influenteaza ei popoarele, cum actioneaza ei în lume? Dupa Clement, ei se adreseaza mai ales conducatorilor si pedagogilor: „Îngerii au în paza lor popoarele si orasele; poate ca unii îngeri sunt rânduiti si pentru paza unor oameni. Pastorul se îngrijeste de fiecare oaie, dar grija lui Dumnezeu este mai mare mai ales fata de acei oameni care sunt cu firea deosebiti si care pot sa fie de folos multimilor. Acestia sunt conducatorii si pedagogii; prin acestia se arata lamurit lucrarea proniei ceresti când Dumnezeu vrea sa faca bine oamenilor”. Ideea primeste la Dionisie o întemeiere ontologica: potrivit legii medierilor angelice, îngerii nu comunica direct decât cu primul ordin al ierarhiei umane, format din mari preoti, profeti, apostoli, episcopi sau conducatori. Prin ei se exercita influenta divina. Însa exista si o tensiune între actiunea îngerilor de calauzire a oamenilor spre Dumnezeu, tinând seama de posibilita tile lor, si popoarele care „pot rezista influentei lor benefice si se pot sustrage calauzirii lor”: „Nu trebuie învinuite dreptele calauziri ale îngerilor pentru ratacirea celorlalte neamuri spre zeii care nu sunt, ci acelea însele au cazut de la dreapta urcare spre Dumnezeu, prin abaterea lor sau prin iubirea de sine, prin îndrazneala si prin închinarea acordata pe masura lor celor socotiti de ei zei”.

Aceasta cadere de sub ocrotirea îngerului etnarh, din vointa libera a omului care îndrazneste nemasurat sau se îndragosteste de sine, dar pe care Teodoret al Cyrului nu ezita sa o puna pe seama prostiei, se numeste idolatrie: oamenii si popoarele în întregul lor nu mai urmeaza intentiei anagogice a îngerului, nu se mai lasa purtati de promisiunea mesagerului, ci se blocheaza în câte o etapa a parcursului, încep sa adore manifestarile angelice, spre nelinistea celor buni si la încurajarile frenetice ale îngerilor rai. Eusebiu de Cezareea considera idolatria ca pe o „superstitie recenta, straina credintei celor vechi” care traiau întro familiaritate cu puterile spirituale. Or, daca îngerul indica treptele unei ascensiuni, orice încremenire este si o eroare de perspectiva asupra naturii sale: refuzândui lucrarea, intri sub stapânirea îngerilor cazuti. Astfel, libertatea umana are ecou în planul razboiului angelic, riscând prin cresterea idolatriei un grav dezechilibru de forte în favoarea celor rai. În ajunul venirii lui Hristos, oamenii sufereau împreuna cu îngerii trimisi sa-i calauzeasca; primii se adânceau în refuzul bunei calauziri, ceilalti, slabiti si oarecum debusolati, daca nu se retrageau în administrarea cosmosului vizibil, lucrau cu o eficacitate mult diminuata. „Pentru cei carora le fusesera încredintati oamenii si tinuturile, mare bucurie a fost venirea lui Hristos în lume. Dar si mare sprijin pentru îngerul care guverna Egiptul, caci venirea Domnului avea sa le permita egiptenilor sa devina crestini. De mare folos a fost si pentru toti ceilalti îngeri care se ocupau de diferite tinuturi, de pilda pentru pazitorul Macedoniei (...). Nu se cade sa credem ca doar îngerii rai au condus destinele fiecarui tinut si ca aceste tinuturi sau regiuni nu au si îngeri buni care sa le calauzeasca.” Dar ceea ce pentru unii era prilej de bucurie, pentru ceilalti era începutul mâniei: „Hristos (...) provoaca îngerilor mânia luândule puterea si stapânirea pe care le aveau peste neamuri.”




4. De la teologie politica la ecleziologie

Fara sa ocolim diferentele existente între textele patristice sau dualitatea, anterioara lui Origen, a traditiei referitoare la îngerii neamurilor, credem ca misterul lor poate fi surprins prin trecerea de la pluralitatea conflictuala a lumii de dinaintea venirii lui Hristos la unitatea în Biserica, ceea ce nu înseamna nici anularea diversitatii, nici instalarea definitiva a unei paci pamântesti.

Semnificatia teologico-politica a îngerilor neamurilor este dubla: pe de o parte, ei sunt chipul teologic al unei pluralitati culturale si religioase, care ridica în disputele Parintilor cu reprezentantii lumii pagâne problema unitatii providentelor regionale exercitate prin îngeri; pe de alta parte, ei sunt chipul politic al diversitatii organizate a lumii. Ce efect are venirea lui Hristos asupra acestei duble functii angelice? Cum se rasfrânge noua creatie asociata Întruparii asupra îngerilor neamurilor? Pentru J. Daniélou, care completeaza viziunea lui E. Peterson, acesti îngeri se afla în centrul raportului dintre Împaratia actuala a lui Hristos si diferitele organizari politice de pe pamânt, dintre comuniunea în Duhul trimis la Cincizecime ca restaurare a unitatii pierdute dupa Babel, si diversitatea culturilor, limbilor sau a popoarelor. Varianta teologico-politica a lui Eusebiu de Cezareea consta în abolirea functiei de reprezentare si calauzire proprie puterilor spirituale asupra popoarelor odata cu instaurarea în unitatea politica a imperiului a pacii mesianice. Într-un alt contex, Origen ezita în a vedea unitatea lumii altfel decât eshatologic, pregustata însa eclezial. Daca îngerii s-au bucurat la Nasterea lui Hristos, atunci înseamna ca s-au supus planului de restaurare a întregii creatii prin Biserica – noul cosmos, unde diferentele sunt absorbite sau asumate, dar nu anulate în concretetea lor uneori dureroasa. În câteva locuri, Origen pune într-o legatura semnificativa pe îngerii-pastori ai neamurilor cu oamenii-pastori ai bisericilor. Avem astfel o pluralitate ecleziala care corespunde unei diversitati deja existente. Am putea vorbi chiar de un transfer sau de o deplasare de perspectiva de la misiunea îngerilor neamurilor la misiunea conducatorilor bisericilor: sprijinul acordat o data cu Nasterea Sa celor dintâi se înnoieste neîncetat în cel de-al doilea caz. Într-un pasaj care dezvolta ideea, traditionala în Biserica primara, a existentei celor doi îngeri, unul bun si celalalt rau, pentru fiecare om, Origen o aplica si provinciilor lumii, dar trece aproape imperceptibil de la îngerul bun al Efesului, care trebuia sa lupte împotriva celui rau, la îngerul bisericii din Efes, pentru a reveni apoi la îngerul care purta de grija egiptenilor chiar si în situatii spirituale disperate. Interpretarea urmatoare este, speram, elocventa: „Astfel, toate neamurile au dat un numar mic de prozeliti, gratie lucrarii îngerilor carora le-au fost supuse. Dar acum popoare de credinciosi vin la credinta în Iisus, iar îngerii carora le-au fost încredintate Bisericile, întariti prin prezenta Mântuitorului, conduc prozelitii în numar mare pentru a aduna pe întreg pamântul comunitati crestine.” Or, fiecarui înger al Bisericii, gradinar nevazut, îi corespunde în plan uman episcopul – îngerul vizibil: o relatie permisa de exercitarea aceleiasi functii sau de participarea la aceeasi lucrare – a veghea comunitatea cu ochii trupului sau ai mintii, idee care va avea ecou la Eusebiu, Hilarius, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore din Nazianz sau Ambrozie. Dar aceasta grija spirituala nu înseamna doar protectie si cultivare, ci si ofranda. „Câmpul îngerilor este inima noastra. Fiecare înger ofera lui Dumnezeu roadele câmpului pe care îl cultiva.” Atentia îngerului este totala; impresionat de noutate, el poate alege chiar o idee din cele spuse de predicator spre a o oferi Domnului. Fara a putea dezvolta aici receptarea acestor aspecte ale hermeneuticii origeniene în scrierile Sfintilor Parinti, le propunem ca punct de sprijin preliminar pentru a ilustra tipul nou de slujire a îngerilor în Biserica, unde veghea lor nu mai este premergatoare ci liturghisitoare, unde sunt chemati ca „prieteni ai Mirelui” sa se întreaca cu oamenii în a-L slavi pe Dumnezeu.

* Articol aparut în Teologie si politica. De la Sfintii Parinti la Europa unita, volum coordonat de Miruna Tataru-Cazaban, Anastasia, 2004.

Nota: Cu acordul autorului, notele acestui articol au fost eliminate (red.).
Post a Comment